Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Edgar Papu barocul ca tip de existenţă

in Limba romana

36cf390f7b8a28ea6a151ea6b8819d0c-5019123-1000_1000

Este uneori -ascesar su se explice din partea autorului pentru ce a fost scrisă o carte. Luînd cunoştinţă de o ase­menea desluşire prealabilă, îşi explică poate şi lectorul pentru ce urmează să o citească. Vom căuta să ne confor-năm, şi în cazul de faţă, celor gîndite şi sperate odată cu deschiderea prologului nostru.

Deoarece scrierea şi publicarea acestei cărţi se spri~ jină pe o triplă justificare, vom privi pe Tind cele trei ra­ţiuni care i-au determinat apariţia. Mai întîi trebuie să precizăm că în ultimii zcce-cincisprezece ani a văzut lu­mina la noi o întreagă serie de monografii dedicate cîte unui stil sau curent artistic şi literar. Fiecare din aceste fenomene istorice s-a făcut astfel cunoscut şi din unghiul unei interpretări româneşti. S-au bucurat pînă acum de atenţie goticul, renascentismul, clasicismul, romantis­mul, expresionismul, suprarealismul, absurdul, şi poale şi alte cîtcva teme similare, care momentan ne scapă. în contextul unei recolte monografice de-o asemenea natură,

 

n-a apărut totuşi nici o monografie despre baroc, în ciuda atîtor studii şi eseuri aplicate obiectului. Iată, deci, prima justificare a acestei cărţi. Ea trebuia să umple un gol, de­venit tot mai vizibil prin eliminarea progresivă a tuturor lacunelor din aceeaşi ordine de preocupări.

Această primă justificare rămîne, însă, insuficientă dacă nu se află susţinută şi de-o a doua. Nu neapărat orice trebuie să figureze în cultura noastră, ci numai ceea ce îi este necesar. O materie depăşită sau de ordin cu totul se­cundar sau, în sfîrşii, o simplă pseudo-problemă pot să ne şi lipsească. Or nu acesta este cazul barocului, ale că­rui studii au înscris o fază de zenit în ultimele decenii. De la multiplele preocupări individuale în materie, care s-au dezvoltat progresiv, s-a ajuns în curînd la un amplu interes colectiv. Se angajează astfel confruntări directe de opinii şi dialoguri substanţiale destinate să desluşească problema barocului în toată complexitatea ei. O ilustrare a celor spuse poate fi publicaţia internaţională Baroque din Montauban, amplificată prin zilele internaţionale ale Studiilor despre Baroc, care însumează o serie de dezba~ Ieri ce-au avut loc tot acolo în 1974.

In ultima vreme, asemenea preocupări au luat şi la noi un avînt neobişnuit. Deceniul 196676 cuprinde el singur mai multe scrieri ataşate, într-un fel sau altul, ba­rocului decît tot ce s-a gîndit, în această privinţă, de la începutul culturii noastre moderne. Nu s-ar putea, deci, spune că un atare fenomen de cultură nu şi-ar trăi şi la noi unul din momentele sale cele mai vii. Cu atîl mai sim­ţită se face, în consecinţă, lipsa unei monografii mari, a

 

Unei tentative de sinteză privind o materie ce ne solicită atîi de intens interesul.

Este drept că a apărut si o încercare mai amplă de acest gen. Ne gîndim la cartea lui Ion Pulbere intitulată Lite­ratura barocului în Italia, Spania şi Franţa (Ed. Dacia, 1975). Deşi lucrarea se raportează numai la literatură, mărginită şi ea doar la barocul literar a trei culturi roma­nice şi nici acesta integral văzut îşi compensează, totuşi, o asemenea limitare prin caracterul adînc semnifi­cativ al obiectului selectat spre cercetare. Ştim ce impor­tanţă a deţinut atît Italia cit şi Spania inai puţin Franţa pentru întregul baroc european. Ion Pulbere s-a oprit chiar la sediile principalelor teoretizări ale sti­lului. Din cartea sa atragem, în consecinţă, atenţia asupra capitolului II din partea a treia (Teoreticieni : Matteo Pel-legrini, Sforza Pallavicino, Emmanuele Tesauro şi Balta-sar Graciăn). De la acest nucleu teoretic din ţările roma­nice poate radia o înţelegere mai cuprinzătoare asupra întregului baroc.

O asemenea afirmaţie nu rămîne, totuşi, valabilă decît într-un sens larg şi foarte aproximativ. Ca atare nu putem spune că avem în faţă o efectivă cuprindere a stilului, care mai prezintă o sumă de alte particularităţi şi de inflexi­uni neprevăzute după profilul multiplelor regiuni unde se dezvoltă şi, mai cu seamă, a diferitelor domenii artistice în care se valorifică. Revenim, deci, asupra faptului că se simte nevoia unei sinteze integrale. Iată, deci, şi a doua justificare pentru apariţia cărţii de faţă.

Autorul, însă, care şi-ar propune să scrie o carte ca aceasta, invocînd doar explicaţiile de pînă acum, ar risca

6ă |acă o operă de compilaţie sau cel mult una la nivel didactic, jie $i onorabil. Se mai cere, deci, şi o a treia justi­ficare pentru apariţia unei asemenea lucrări. Autorul, ori­care ar fi el, trebuie să aibă sau să creadă că (.re ceva efec­tiv de spus asupra barocului. Este. în cazul de faţă, justi­ficarea cea mai incertă şi cea mai apăsătoare fiindcă le moi est haissable. De unde putem şti dacă am spus ceva în această carte, sau numai credem că am spus ? Dar chiar dacă, In cea mai mare parte, ne-ar înşela propria subiecti­vitate, rănun, totuşi, şi unele indicii obiective, care ne fac să sperărH că nu va fi poate zadarnică străduinţa noastră. Sînt anume cei opt ani, 1967—1975, în care am tot re­flectat şi ne-am trudit cu problema barocului, oprindu-ne la a treia versiune, după ce am redactat succesiv altele două, care nu he-au mulţumit.

Prin ce anume am crede că, faţă de ceea ce s-a spus ţână acum la noi, îndelunga noastră meditaţie ar fi făcut să rezulte o nouă contribuţie în privirea obiectului ? Nu-i vom comenta —■ fiindcă sînt mulţi pe toţi cercetătorii români care tu ultimul deceniu au elaborat vederi în to­tul valabile asupra barocului. Trebuie să recunoaştem că opiniile lor ne-au folosit parţial şi nouă, aşa cum se va ve­dea din lot cursul lucrării de faţă, nu lipsite de frecvente invocări teoretice româneşti. Unele din vederile respective pătrund barocul cu o surprinzătoare subtilitate şi cu o aco­perire temeinică. Această excelenţă a aplicării se raportea­ză, însă, numai la plamd descriptiv. Dintr-un asemenea unghi limitai obiectul se vede într-adevăr prins în toate ac­cidentele şi circumvoluţiunile sale. Acestor preţioase con­tribuţii în ordinea \descriptivă le-am aduce, însă, o mai

complexă întregire explicativă. Suprafeţei, cu alte cu­vinte, noi i-ani adăuga volumul.

Desigur că obiectul acestei mărturisiri nu constituie o garanţie suficientă, ceea ce ne jace sa fim încă circum­specţi cu lucrul nostru. Recunoaştem, astfel, că el nu pre­zintă poale o adevărată sinteză. Pentru realizarea ulteri­oară a unui atare obiectiv munca depusă de noi ar putea totuşi să deţină funcţiunea unei premise sau a unui gest de provocare. Prin această surdină ce o punem la cele ce vom dezvolta în paginile cărţii, am dori se înţeleagă că nu dăm vederile noastre cu titlu definitiv. Noi nu consi­derăm nici acum complet închis circuitul ideilor ce ni le-a sugerat complexul fenomen al barocului. Intenţia noastră n-a fost de a declara cartea de faţă ca depozitară sacro­sanctă a unor vederi inamovibile asupra obiectului tratat, ci doar de-a o face utilă ca viitor instrument de Lucru.

Dacă am reuşit, înseamnă că am satisfăcut şi ultima raţiune justificativă a apariţiei ei.

Nu putem încheia, în sfîrşit, explicaţiile preliminarii de mai sus fără a aduce cele rnai vii mulţumiri prietenilor Constantin Noica, Paul Angliei, Dan Zamfireseu, Aurel Martin, Grigore Tănăsescu, Dan Grigorescxi. şi Z. Ornea, care, prin diverse îndrumări, sugestii, indicaţii bibliogra­fice rare şi. mai cu seamă, încurajări, au contribuit la rea­lizarea acestui op.

I

COORDONATE DE BAZA

 

PRIMUL CONTACT CU OBIECTUL

Trebuie să precizăm de la început că sarcina noastră nu este uşoară. Prin multiplele şi contradictoriile ei inter­pretări problema ce ne stă în faţă pare a fi una din cele mai derutante pe care ni le oferă istoria culturii. Spre de­osebire de alte stiluri artistice al căror statut apare bine stabilit, barocul rămîne încă o noţiune incertă, elastică, relativă, o celulă vie, proteică, neastîmpărată, care-şi schimbă pe neaşteptate şi formele şi dimensiunile şi locul unde am ştiut-o. Are caracterul amibic al unei mase proto-plasmice instabile. Interpretările sale variază imens sub toate aspectele, sub cel axiologic (negative, pozitive, neutre), genetic spaţial (origine asiatică sau europeană), genetic temporal (origine antică sau modernă), structural (componenţă rigidă sau vagă şi evanescentă). De pe toate aceste poziţii — axiologică, genetică, structurală — orice concepţie asupra barocului rămîne vulnerabilă, fiindcă se adecvează cel mai greu unui consens general, căruia mai mult sau mai puţin alte stiluri se supun vizibil.

13

N-am dori, însă, să se înţeleagă că este vorba de un do­meniu haotic, în care, fără nici un discernămînt, s-a putut afirma şi nega orice. Din evoluţia ideii de baroc rezultă

deşi numai pe un plan foarte general — unele conver­genţe sau idei călăuzitoare care nc-ar fi utile. De două din ele, cel puţin, nici nu ne putem lipsi.

Prima se leagă de o certă evoluţie atît a frecvenţei cît şi a atitudinii faţă de acest fenomen. Atestări ale terme­nului, în raportarea sa strictă la artă, nu pot fi găsite decît într-un tîrziu, către mijlocul veacului al XVIII-lea. Dar şi în acest timp, cam între 1710 şi 1797, cuvîntul se întâlneşte numai de cîtcva ori, cu un sens în general depreciativ, şi fără să i se consacre un interes deosebit. Din perspectiva clasică a acelei vremi, barocul era respins ca fenomen bizar, capricios, abătut de la reguli. Această frecvenţă rara, aso­ciată cu m\ interes slab şi cu o atitudine negativă se pre­lungeşte pînă tîrziu, înspre sfîrşitul veacului trecut. în acest lung interval nu apare nici o lucrare care să indice în litiu 1 ei obiectul actualei noastre preocupări. Abia de mai puţin de un \cac noţiunea începe să capete în con­tinuare o interpretare mai atentă, mai obiectivă, mai ştiin­ţifică, odată cu înlăturarea oricărei prejudecăţi în jurul barocului. Începutul este marcat de un istoric aî arhitec­turii, Cornt’lius Gurlitt, prin cartea sa Geschiehte des Bar<x*kstils in Italien (Istoria stilului baroc In Italia, 1887), Gurntt este urmat imediat de lleinrich Wolfflin cu epocala sa lucrare Renaissance und Barock. Eine Untersuchung uber XVesen u. Eritstehung des Barockstih in Itulien (Re­naştere şi Baroc O cercetare asupra funcţiunii şi genezei stilului baroc în Italia, 1888). în sfîrşit, în 1892, Alois Riegl

arco serie de conferinţe întrunite cu mult mai tîrziu în cartea intitulată Die Enstehung der Barockkunst in Rom (Geneza artei baroce în Roma). De la aceste începuturi interesul asupra barocului se dezvoltă progresiv pînă la marile sale arborescente de astăzi. Totodată acest fenomen stilistic devine şi un bun acceptat. Odată cu interesul eres-cînd ce i se acordă, noţiunea sa se pozitivează treptat pînă cînd ajunge, în ordinea curentă, a nu mai fi contestat ca valoare.

Este adevărat că şi în \reacul nostru unii teoreticieni în frunte cu Benedetto Croce (v. Storia dell’etă baroeca in Italia, 1929) adoptă o poziţie potrivnică barocului. O atare poziţie se arată, însă, cu totul lipsită de pondere în con­textul actualităţii. Subtilul gînditor şi istoric al artei Giulio Carlo Argan, arătând contribuţia imensă pe care a adus-o barocul „în formarea culturii figurative moderne”, adaugă că o asemenea contribuţie ,,ar rămînea, de fapt, inexplicabilă în cadrul aprecierii globale negative şi re­gresive a barocului, propusă de Croce” (G.C. Argan, Studi c note dai Bramante al Canova, tr. George Lăzărescu, Meri­diane, 1974). Am dat numai exemplul cel mai temeinic argumentat, dar Argan nu este singurul care exprimă, în ceea ce ne priveşte, punctul de vedere al actualităţii.

Aceasta nu înseamnă că n-ar exista şi acum unele gus- ■ turi, şi chiar întregi „curente de opinii care să deteste ba­rocul. Ele se situează, însă, pe o poziţie avansată — în acord cu evoluţia contemporană a artei — iar nu pe una retardatară, cu persistenţe clasicizante. Să luăm un singur exemplu dintr-o mie, pe acela al sculptorului Henry Moore. El condamnă categoric barocul, fiindcă acest stil desfiin-

ţează dialogul artistului cu materialul, urmărind să creeze iluzia că i-ar înfrînge structura, şi i-ar transforma-o com­plet în altă structură (v. Eduârd Trier, Der Bildhauer u, sein Material, în Jahresring 6970, Stuttgart, 1969, pp. 22l-u). După cum se vede, argumentele antibaroce ale lui Moore se situează pe planul unor cuceriri mo­derne, iar nu al unor norme de mult inactuale. De pe o asemenea poziţie contemporană nu numai barocul, ci şi oricare alt stil cu un stagiu mai vechi în cultură poate fi atacat. Pe noi, însă, nu ne interesează aici artiştii inovatori, cuprinşi în categoria sculptorului englez, artişti obligaţi uneori să elimine drumurile bătute pentru a defrişa calea propriei creaţii, ci teoreticienii şi istoricii de artă îndrep­taţi să pătrundă diferitele momente ale trecutului în lu­mina epocilor respective. Pentru toţi aceştia ar fi un semn de obtuzitate şi un impediment în cercetare faptul de-a nega barocul ca valoare a culturii.

Aşadar, prima certitudine este de ordin axiologic. Dintr-un concept negativ, dintr-o non-valbare, barocul devine treptat un concept pozitiv, acceptat ca atare, con­siderat demn de-a se constitui ca un serios obiect de studiu, şi de a cărui figurare în patrimoniul spiritual al umanităţii nu se mai îndoieşte nimeni. Vom vedea mai tîrziu — fiindcă nu este acum momentul — şi cauzele acestei transformări de atitudine în lumea modernă.

Al doilea fir călăuzitor ne duce către recunoaşterea unei tot mai extinse arii istorico-geografice ocupate de acest stil. Am văzut cît de restrîns era cîmpul de investi­gaţii în care se mişcau promotorii moderni ai ideilor despre baroc,”un Gurlitt, un Wolfflin, un Riegl. Spaţiul interesului

lor se mărginea la Italia, uneori chiar numai la Roma post-renascentistă. Odată, însă, cu treptata proliferare a ideilor despre baroc s-au înmulţit şi regiunile descoperite a fi adăpostit acest stil. La un moment dat s-a ajuns chiar la o umflare uriaşă, care n-a mai putut rezista, asemenea broaştei din fabulă. Este cunoscuta poziţie a unui gîndi-fror, dealtfel extrem de subtil, ca Eugenio d’Ors. După cum se ştie, el extinde domeniul barocului la tot ceea ce au este clasic de-a lungul istoriei. Deşi în unele intuiţii de detaliu gîndirea lui Eugenio D’Ors se arată de o neega­lată fineţe, în ansamblu nu poate fi acceptată. Prin dila­tare exagerată, ideea de baroc devine atît de confuză încît aproape că se autodesfiinţează. Făcînd, însă, abstrac­ţie de aceste prea zeloase tentative de îmbogăţire a no­ţiunii, considerăm totuşi ca un punct definitiv cîştigat faţă de momentul iniţial, o extindere apreciabilă în timp şi spaţiu a ariei baroce.

Desigur că pentru o clarificare sistematică/ pe care o găsim necesară, se foloseşte şi astăzi în fixarea istorică a barocului o regiune şi o perioadă relativ delimitate. Este adică vorba de zona occidentului şi centrului european dintre sfîrşitul veacului al XVI-lea şi mijlocul veacului al XVIII-lea. Această localizare rămîne, însă, cu margini deschise, descătuşîndu-se de orice grevare din partea unei fixităţi absolute. în al său Worterbuch der Kunst (Dicţionar al Artei, ultima ediţie, 1966) Johannes Jahn, adoptînd ca identitate în timp aceeaşi perioadă, nu uită să adauge că elemente fundamentale ale barocului pot fi surprinse şi în arta germană din veacul al XV-lea, în cadrul goticului

17

i           De i                        vom şi arăta în cursul lucrării.

l                                      .-i se anunţă dinainte şi cu toată

i          tului. Şi nici autorul amintit nu

i  ‘ vedent, invocat în mod deosebit

  • E uniliar atît lui însuşi cît şi citi-

-,,                      3 bpiaţi    în sens larg.   tot   Jahn

i                        i’e Ci numită şi perioada’finală a

S-a* putea, astfel, vorbi de un ba-

l                        n             g »ti ului, chiar şi al clasicismului.

însuţi naturalismul creează toate

:           i                   .   , p i  U • -” un baroc al realismului li-

‘ XIX – tea occidental.

pînâ actati  cu privire  la  mărirea tul nostru ne dau prilejul unei dez-

\                                  i      Barocului i se poate aplica, sub

ca >                                  •   . -v.mporale, acelaşi tratament

Itoi         »m              i Lee, Dealtfel nu există nici un

i                        -.’                  ftistic, care să apară şi să se

  • ‘•. atâ, fără să fi avut antecedente,

foarte dep           ir. trecut, şi fără să se fi conti-

rtn prelungiri     *. viitor. în virtutea unor atari re-

: ina< ter deschis st; anulează şi contradicţia dintre

■  strict ^i unul larg al barocului. Interpretarea sa

[ie istoriei unică, delimitată într-un anumit re-

‘emporal, nu se mai opune concepţiei ce

L.itr-însuî un fenomen repetabil, ori de cîte ori. la

diferite epoci şt in diferite locuri, se ivesc condiţii similare

în. măsuri si-i decidă apariţia. Cu alte cuvinte, nu mai

există   nici  o  contradicţie  între  identificarea  barocului

drept curent artistic şi recunoaşterea sa ca tip artistic.

18

Este incontestabil că şi ci, asemenea altor stiluri d( mare pondere în desfăşurarea milenară a creaţiilor ome­neşti, se dezvoltă de mai multe ori în decursul istoriei. O singură dată, însă, barocul se prezintă integral Şi deşi nu-şi cunoaşte încă numele larg unificator sub care îl iden­tificăm astăzi — am văzut că, în aplicarea sa la artă, acest nume i s-a dat mai tîrziu ■— apare totuşi arunci pentru prima dată în ansamblul trăsăturilor safe, de unde Îşi trage şi conştiinţa deplină a propriei existenţi Făptuise recu­noaşte din sutele si sutele de teorii artistice şi de ,arte poetice”, implicite sau explicate care, fără a indica, în acea epocă, termenul ..baroc”, îi au invariabil conţi-) sil ui în vedere, căutînd să-i demonstreze V’grimitatcu artistică. Este vorba de amintitul interval dintre finele veftcuftli al XVI-lea — în unele zone chiar de la incepirail acelui secol — şi mijlocul veacului al XVIU-îca. A prfvf îr-sâ, eiclusiv acest moment, şi a doecwidera multiplele salo prefigurări şi avataruri — fiecare din ele m cîts o rouă contribuţie specifică’ — înseamnă .1 Bielei simţitor tenta­tiva de pătrundere în miezul unui aii de amplu fenomen de cultură.

De aceea vom şi apela — indiferent de kK sj de timp__

la tot ceea ce consideram că aparţine barocului Sfete tnsi prematur să-i stabilim de pe acum diferitele BWW mai importante de-a lungul istoriei. Nici nu putem pentru moment să recurgem la o asemenea operaţie, din simplul motiv că nu ştim încă ce este barocii] Ba mai mult, nu ne-am fixat nici măcar criteriile investigaţiei, după care să căpătăm o minimă certitudine asupra obiectului. Este ceea ce ne vom strădui să facem în oapitoîu]  următor.

2*

TENTATIVE ŞI CÂI DE CUNOAŞTERE

Seria de preocupări a acestui capitol începe cu o în­trebare pe care ne-am formulat-o mental astfel : în ce anume registru al cunoaşterii ar fi mai indicat să desco­perim trăsăturile esenţiale ale barocului ? Fără răspunsul bine întemeiat la o asemenea întrebare nu putem face nici un pas înainte. în acest sen» vom căuta, deci, să ne îndreptăm şi noi toată străduinţa.

Este ceea ce alţi teoreticieni ai barocului au făcut de mult. Sub acest aspect Rene Wellek surprinde două căi de orientare la principalii cercetători. In vastul capitol in­titulat The Concept of Baroque in Literary Scholarship din lucrarea sa Concepts of Criticism, Wellek subliniază următoarele : „Două tendinţe distincte pot fi observate : una care descrie barocul în termeni de stil, şi alta eare preferă să-l înţeleagă după categorii idpologice sau ati­tudini emoţionale”. Noi am aduce o mică modificare sau mai curînd o precizare acestei distincţii. Criteriul călăuzit de „categoriile ideologice” este cu totul altul decît cel ce

20

se dirijează după „atitudinile emoţionale”. Ele mi fac parte din acelaşi registru. Aşadar, „tendinţele” în cercetare nu sînt două ci trei, avînd, pe rînd ca obiective, forma, ideea şi simţirea (sau mai eurînd trăirea).

Wellek optează pentru o conjugare a lor. Noi am crede că nici nu s-ar putea altfel pentru a efectua o pătrundere temeinică a fenomenului. Este, dealtfel, superfluă o de­monstrare specială a faptului că cele trei tendinţe se află strîns asociate în funcţiunea lor de a se întregi una pe alta. Cu aceasta însă n-am spus totul, fiindcă, dacă ne-am opri aici, ar însemna să alegem calea de minimă rezistenţă a unui eclectism comod, care, ca orice eclectism, nu nc-ar putea duce niciodată către esenţe. In consecinţă, s-ar mai cere să vedem dacă într-o asemenea relaţie nu cumva pon­derea importanţei se situează mai accentuat asupra unuia din termeni decît asupra altuia, făcînd din cel ce poartă mai multă greutate un factor decisiv în detectarea baro­cului. Să verificăm, deci, pe rînd, căreia din cele trei ten–dinte îi revine rolul de bază, pentru a ne îndrepta şi noî în sensul său dezvoltarea cercetării.

Mai întîi prima dintr-însele, care situează accentul asupra „termenilor de stil”, ne pare de la început că duce la soluţii cu totul aproximative. Ele nu reuşesc să se sta­bilizeze într-un circuit de exactitate satisfăcătoare. Ase­menea soluţii devin aproximative printr-un prea mult sub aspectul diferenţei specifice, şi printr-un prea puţin,sub aspectul genului proxim. Să luăm un exemplu ajuns ve­nerabil în istoricul aqestei probleme, pe acela al lui Heinrich Wolfflin din Kunstgeschichtliche Grundbegriffe (Principii fundamentale de istoria artei, 1915). Urmînd cri-

21

teriul exclusiv al „termenilor de stil”, Wolffiin atribuie barocului cele cinci cunoscute principii, opuse artei renas­centiste, adică viziunea picturală, adîncimea, unitatea, complexitatea, obscuritatea. Ele alcătuiesc respectiv re­plica viziunii liniare, suprafeţei, multiplicităţii, densităţii şi clarităţii, indicii ce definesc, prin opoziţie, creaţiile ti­pice ale Renaşterii.

Dacă le privim cu atenţie critică, observăm că, din unghiul diferenţei specifice? reprezintă un prea mult. Cele cinci „principii fundamentale” ale barocului se adaptează unei delimitări neîndoios mai vaste decît aceleia pe care şi-o propune cu exclusivitate Wolffiin. Ele ar putea defini tot atît de bine şi pictura romantică faţă de cea precedentă, neoclasică, sau impresionismul în ecuaţie cu şcoala realistă. Privită, aşadar, din perspectiva diferenţei specifice, croiala acelei deîîniţii se arată prea largă pentru a cuprinde exact ■ trupul barocului.

Dar sub aspectul genului proxim ? Aici, dimpotrivă, indicaţia exclusivă a ,,termenilor de’stil” nu mai relevă un prea mult, ci un prea puţin. De astă dată cjele cinci prin­cipii ale lui Wolfîlin ne provoacă involuntar întrebarea dacă doar la atît se reduce un fenomen atît de complex ca barocul. Nu i se mai pot găsi, oare, chiar în cuprinsul delimitat al aceloraşi „termeni de stil”, şi alte trăsături deopotrivă’ de esenţiale ? Nenumărate exemple, mai cu seamă din ultimele decenii, vin să confirme bănuiala noastră. Să luăm numai unul din ele, care ne pare a fi deosebit de substanţial, acela al lui Jean Rousset. Acesta propune, la rîndul său, alte patru principii : instabilitatea echilibrului, mobilitatea operei, metamorfoza şi dominanţa

decorului. (Jcan Rousset, La Uiteralure de Vage baroque en France, Paris, 1953.) Intruclt aceste principii ar fi mai puţin esenţiale pentru baroc derît cele âle lui Wolfflin ? Noi le găsim, dimpotrivă, cu mult mai subtile şi mai adine pătrunzătoare, fapt dealtfel explicabil prin Intervalul de patru decenii dintre cei doi gînditori elve­ţieni. Dacă facem totuşi şi procesul ideilor lui Eousset — vom vedea mai târziu că el însuşi şi l-a făcut — ica cum am procedat şi cu Wolfflin, ne vom izbi de aeeks i limite şi aceleaşi dificultăţi, adică pe de o parte de i prea mult, pe de alta de un prea puţin. Aşadar, o rin în­scriere a barocului fundată pe ,.termeni de stil* ii pate că rămîne totdeauna incompletă.

Urmează să privim a doua tendinţă, care

-lÎÎK

;ză  de

astă dată, accentul pe idee. Firul c&lăuzitor ar ii dat aci de ceea ce Wellek numeşte „categorii ideologice”. Ten­tativa de pătrundere a barocului pe această cale se pre­zintă iarăşi inconcludentă. S-au ivit. bunăoară, ideologii cu desăvârşire opuse sau chiar adverse, în cadrul cărora barocul apare totuşi deopotrivă. La fel de semnificative se dovedesc şi cazurile în care funcţiunea de mai sus a termenilor se vede inversată. Astfel, opuse sau adverse pot fi şi unele stiluri stimulate sau chiar decise de una şi aceeaşi ideologie. Ce îndreptar mai poate constitui atunci pentru noi „ideea” ?

în primul caz ni se oferă ipoieza atît de amplu acre­ditată că barocul s-ar intpgra exedusiv în spiritul Con­trareformei şi al militantismului iezuit, Ideea provine chiar de la promotorii teoriilor moderne asupra barocului, adică

23

de la Gurlitt în amintita sa lucrare din 1887, urmat după cîţiva ani de Alois Riegl într-o serie de expuneri publicate în volum ceva mai tîrziu (Die Entstehung der Barock-kunst in Rom, 1908).

Nu s-a ţinut, însă, seama că cei doi autori mai sus menţionaţi se limitează numai la barocul italian şi, în special, la cel roman, unde nici chiar în acest spaţiu circumscris valabilitatea unei asemenea teze nu poate fi exclusivă. Ea a fost luată, totuşi, drept axiomă. Şi atunci, extinzîndu-se ca raţiune explicativă asupra întregului ba­roc, această idee a proliferat atît de excesiv încît l-a făcut pe Hatzfeld să vorbească, la un moment dat, de un slogan al Contrareformei, raportat la stilul în discuţie (am folosit ediţia a doua spaniolă a cărţii lui Helmuţ Hatzfeld, Estu-dzos sobre al Barroco, Madrid, 1966). Ca în multe alte cazuri. G iul io Carlo Argan are şi aci o judicioasă punere la punct. „Nu se contestă, spune el, că în arta barocă pre­valează motivele religioase şi morale, şi nici că ea a fost larg utilizată, şi tocmai datorită puterii sale de convingere, de către Biserica romană pentru scopurile ei de propa­gandă ; dar ar fi pur şi simplu absurd a reduce toată tematica barocă la tezele religioase ale Contrareformei”. Am putea adăuga că uncie din expresiile reprezentative ale stilului militează ideologic chiar împotriva acelor teze. Ce poate fi, de pildă, mai baroc în poezie decît Tragicele hughenotului Agrippa d’Aubigne ?

Alături de ipoteza care vede barocul legat exclusiv de spiritul Contrareformei, a mai obţinut un răsunet destul de accentuat şi interpretarea sa ca efect al ideologiei pro­pagate din poziţia absolutismului monarhic şi, îndeobşte,

a unui etatism cu tendinţe politice unificatoare. Iată, însă, că apogeul acestei ideologii, dezvoltat în Franţa lui Lu­dovic al XHI-lea, dar mai cu seamă a lui Ludovic al XlV-lea, prezidează tocmai stilul prin excelenţă anti-baroc al clasicismului, antibaroc în ciuda puternicelor ingerinţe baroce care s-au infiltrat într-însul.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web