Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Educaţia moral-civică

in Pedagogie

big-tinerii-din-20-de-localitati-din-tara-vor-promova-transparenta-in-educatie

Educaţia moral-civică este o componentă a educaţiei în legătură cu care se poartă unele discuţii controversate, unii autori pronunţându-se în favoarea acestei formulări, în timp ce alţii abordează separat educaţia morală şi separat educaţia civică (Marin Călin). Optăm pentru educaţia moral-civică, luând în considerare numeroasele interferenţe ce se stabilesc între fenomenul moral şi fenomenul civic al vieţii sociale. Asocierea comportamentului moral cu cel civic nu este întâmplătoare. Este evident că cele două comportamente se asociază se sprijină şi se condiţionează reciproc, deoarece nu poţi avea un comportament moral fără să respecţi legităţile, tradiţiile şi valorile unei societăţi, după cum nu poţi avea un comportament civic dacă nu te conformezi valorilor, normelor, regulilor morale care guvernează viaţa comunităţii în care trăieşte (Miron Ionescu, pag.142). Educaţia moral-civică este o componentă extrem de complexă a educaţiei, pentru că pe de o parte efectele sale se repercutează asupra întregului comportament al individului, iar, pe de altă parte, comportamentul individului raportat din punct de vedere valoric la normele morale şi prescripţiile juridice subordonează toate celelalte valori (ştiinţifice, culturale, profesionale, estetice, fizice, ecologice etc.). Moralitatea şi civismul apar astfel ca dimensiuni fundamentale ale unei personalităţi armonioase, autentice şi integrale.

Pentru o bună înţelegere a educaţiei moral-civice se impun câteva precizări referitoare la morală şi civism. Morala este un fenomen social, o formă a conştiinţei sociale care reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni, într-un context social delimitat în timp şi spaţiu, având o funcţie reglatoare asupra convieţuirii umane, stimulând şi orientând comportamentul uman, în concordanţă cu cerinţele sociale (I. Nicola, p.206). Conţinutul său se concretizează în idealul moral, valorile şi regulile morale, care constituie ceea ce Nicola I. numeşte „structura sistemului moral” (I. Nicola, p.207). Idealul moral este un model teoretic prospectiv, care exprimă chintesenţa morală a personalităţii umane, sub forma unei imagini a perfecţiunii din punct de vedere moral. Esenţa sa se manifestă prin valorile, normele şi regulile morale.

Valorile morale reflectă cerinţele şi exigenţele generale ce se impun comportamentului moral în lumina prescripţiilor idealului moral, având o arie de aplicabilitate practic infinită. Reţinem, spre exemplificare, câteva dintre cele mai semnificative valori morale: patriotism, umanism, democraţie, dreptate, libertate, onestitate, onoare, demnitate, modestie etc. şi facem totodată precizarea că acestea au sensuri polare, fiecărei valori corespunzându-i o nonvaloare (bine-rău, sinceritate-minciună, eroism-laşitate etc.). Normele, regulile morale sunt, de asemenea, cerinţe morale elaborate de societate sau o comunitate mai restrânsă, care conturează prototipuri de comportare morală pentru anumite situaţii concrete (activitate şcolară, profesională, viaţă de familie). Exprimând exigenţele unor valori morale, ele au o arie de aplicabilitate mai restrânsă decât acestea şi îmbracă forma unor permisiuni, obligaţiuni, interdicţii care conduc la anumite modele de acţiune. Morala, ca formă a conştiinţei sociale, reprezintă izvorul conţinutului educaţiei morale, precum şi cadrul de referinţă pentru evaluarea rezultatelor obţinute, Educaţia presupune trecerea de la morală la moralitate, concepte ce nu exprimă o identitate totală. Morala, ca dimensiune a conştiinţei sociale sau individuale, aparţine sferei idealului, în timp ce moralitatea aparţine sferei realului, moralitatea implică şi respectarea efectivă a cerinţelor moralei, morala transpusă din ipostaza idealului în cea a realului. Tocmai de aceea prin educaţia morală se urmăreşte convertirea moralei în moralitate.

Civismul indică legătura organică, vitală între om şi societatea din care face parte, între om şi ordinea civică, sau mai precis spus educaţia civismului, se referă la formarea omului ca cetăţean, ca susţinător activ al statului de drept, ca militant al drepturilor omului, pentru binele patriei şi al poporului la care aparţine. Scopul educaţiei moral-civice constă în formarea individului ca subiect moral, care simte, gândeşte şi acţionează în spiritul cerinţelor şi exigenţelor moralei sociale, ca bun cetăţean, cu un comportament civic angajant. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea şi respectarea idealului moral, a valorilor, normelor şi regulilor ce incumbă din morala socială, cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii statului de drept, cunoaşterea şi respectarea legilor care-l guvernează, însuşirea şi apărarea valorilor democraţiei, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un comportament de înţelegere, pace, prietenie, respect al demnităţii umane, tolerant, care să nu facă nici un fel de discriminări legate de naţionalitate, religie, rasă, sex etc.

6.2. Sarcinile educaţiei moral-civice

Din scopul educaţiei moral-civice rezultă principalele sarcini ale acestei componente a educaţiei: formarea conştiinţei moral-civice şi formarea conduitei morale şi civice. Se impune precizarea că această separare între sarcinile de factură teoretică şi cele de natură practică este făcută din considerente didactice, fiind oarecum artificială, pentru că în realitate, profilul moral-civic al subiectului se dezvoltă simultan pe ambele laturi, presupunând deopotrivă informaţie şi acţiune, sentimente, convingeri-fapte.

6.2.1. Formarea conştiinţei moral-civice. Conştiinţa moral-civică este constituită dintr-un sistem de valori, norme, reguli morale şi de cunoştinţe privind valorile, legile, normele ce reglementează relaţiile individului cu societatea, instituţiile statului şi cu semenii, precum şi dintr-un ansamblu de trăiri faţă de acestea. Include comandamentele pe care şi le impune individul în ceea ce priveşte poziţia şi conduita sa în cadrul multiplelor relaţii sociale în care este implicat. Privită din punct de vedere psihologic, conştiinţa moral-civică include trei componente: cognitivă, afectivă şi volitivă.

Componenta cognitivă presupune cunoaşterea de către copil a conţinutului şi cerinţelor valorilor, normelor, regulilor morale şi de conduită civică şi se realizează prin instruire morală şi civică. Cunoaşterea acestora nu se reduce la simpla lor memorare, ci presupune sesizarea exigenţelor pe care ele le implică, înţelegerea necesităţii respectării lor. Rezultatele acestei cunoaşteri se concretizează în formarea reprezentărilor, noţiunilor şi judecăţilor de natură morală şi civică. Rolul acestora este de a-l introduce pe copil în universul valorilor morale şi civice, de a-l face să înţeleagă necesitatea respectării lor, semnificaţia pe care o au pentru conduita sa morală şi comportamentul civic şi de a-i dezvolta capacitatea de a distinge valoarea de nonvaloare, elementele pozitive de cele negative. În absenţa unor cunoştinţe despre valorile morale şi civice nu-i putem cere copilului să se comporte în conformitate cu exigenţele ce emană din acestea. Dar, deşi indispensabile unei conduite moral-civice, cunoştinţele morale şi civice nu determină prin simpla lor prezenţă conduita. Pentru ca ele să devină un factor motivaţional care să declanşeze, să orienteze şi să susţină conduita moral-civică, este nevoie să fie însoţite de o serie de trăiri afective pozitive, ceea ce presupune acceptarea lor în planul vieţii afective, în caz contrar componenta cognitivă rămânând neutră, ineficientă sub raportul acţiunii. Aceasta conduce la necesitatea componentei afective a conştiinţei.

Componenta afectivă asigură substratul energetic necesar pentru exprimare în conduită a cunoştinţelor morale şi a celor privitoare la civism. Emoţiile şi sentimentele pe care le trăieşte subiectul faţă de comandamentele morale şi civice evidenţiază faptul că acesta nu numai că acceptă valorile, normele, regulile morale şi civice, dar le şi trăieşte şi se identifică cu ele. Rezultă că atât cunoaşterea cât şi adeziunea afectivă sunt indispensabile unui comportament moral-civic. Totuşi ele nu sunt suficiente, pentru că adeseori în înfăptuirea unor acte morale şi civice pot să apară o serie de obstacole externe (atracţii de moment, situaţii de conjunctură nefavorabile) sau interne (interese, dorinţe) pentru a căror depăşire este necesar un efort de voinţă, sau altfel spus este nevoie de intervenţia componentei volitive.

Din fuziunea celor trei componente ale conştiinţei morale şi civice rezultă convingerile, ca produs al interiorizării şi integrării cognitive, afective şi volitive în structura psihică a persoanei a normelor, regulilor ce constituie conţinutul moralei. Odată formate ele devin „adevărate trebuinţe spirituale”, nucleul conştiinţei morale şi creează condiţii pentru ca persoana să facă saltul de la conduita impusă predominant din exterior, motivată extrinsec, la o conduită declanşată şi susţinută de motivaţia intrinsecă, ceea ce este foarte important pentru că se trece de la determinare la autodeterminare, la dobândirea autonomiei moral-civice.

Având în vedere rolul convingerilor în structura moral-civică a personalităţii, formarea lor trebuie să ocupe un loc prioritar în actul educaţiei, construcţia personalităţii morale, presupunând, în primul rând elaborarea şi consolidarea convingerilor, care se vor obiectiva ulterior în conduita moral-civică. Evident că formarea conştiinţei morale este un proces complex şi de durată, între componentele sale putând să apară necorelări, dezacorduri sau chiar contradicţii. Sarcina educatorului este de a sesiza prompt asemenea situaţii şi de a identifica elementele, cauzele care le-au generat: copilul nu cunoaşte regula morală, nu-i înţelege sensul, nu conştientizează importanţa respectării ei, nu a aderat afectiv la respectiva normă sau nu este capabil depună efortul relativ pentru a o respecta. În funcţie de concluziile desprinse urmează a se concepe strategia acţiunii educative pentru etapa următoare.

6.2.2. Formarea conduitei morale şi civice. Conduita morală şi civică reprezintă exteriorizarea, obiectivarea conştiinţei moral-civice în fapte şi acţiuni adecvate diverselor situaţii concrete în care se află persoana. Conştiinţa include elementele subiective, lăuntrice care indică modul în care trebuie să se comporte individul, în timp ce conduita se referă efectiv la modul în care se comportă, la faptele morale, la atitudinile civice reale. Aceasta face ca unii autori să considere conduita moral-civică o obiectivare a conştiinţei în fapte şi acţiuni în relaţiile morale practice ale individului (Nicola, p.217).

Din perspectiva psihopedagogică educarea conduitei vizează formarea de deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală şi civică şi a trăsăturilor pozitive de caracter. Atât deprinderile cât şi obişnuinţele morale reprezintă componente automatizate ale conduitei, numai că deprinderile exprimă răspunsuri automate la unele cerinţe externe, care se repetă în condiţii relativ identice, iar obişnuinţele care sunt, de asemenea acţiuni automatizate, presupun în plus nevoia, trebuinţa internă de executarea acţiunii respective, iar neefectuarea acesteia atrage după sine o stare de disconfort psihic. Deprinderile şi obişnuinţele se formează pe baza unei exersări sistematice, în condiţii oarecum identice, care să permită automatizarea, iar odată formate ele se derulează cu un consum mai redus de energie, individul poate să-şi canalizeze eforturile asupra unor obiective superioare din punct de vedere al moralei şi civismului. Formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală şi civică este o acţiune de durată, iar exersarea acestora în vederea automatizării trebuie să-l angajeze efectiv pe subiect, să se facă în conformitate cu anumite cerinţe precis şi clar formulate, să implice elementele conştiinţei pentru a susţine acţiunea din interior, să fie permanent controlată de educator în scopul prevenirii unor deprinderi şi obişnuinţe negative, să fie în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi individuale.

În sfera conduitei se includ şi manifestările trăsăturilor pozitive de caracter. Acestea reprezintă forme stabile de comportare morală. Spre deosebire de deprinderi şi obişnuinţe care se manifestă în condiţii relativ identice şi sunt legate de situaţii concrete, asemănătoare, trăsăturile de caracter acoperă o gamă largă de situaţii, uneori deosebite calitativ, păstrându-şi însă notele esenţiale de constanţă şi stabilitate. Trăsături cum ar fi: hărnicia, cinstea, altruismul, cooperarea, modestia, sinceritatea, sociabilitatea etc. se manifestă în relaţiile elevului cu cei din jur şi cu sine însuşi, indiferent de situaţia concretă în care se află. Un elev pentru care sinceritatea reprezintă o trăsătură de caracter, va fi sincer în orice situaţie, chiar dacă aceasta va leza interesele lui personale. Trăsăturile pozitive de caracter (ca şi deprinderile şi obişnuinţele) nu se formează în mod spontan, de la sine. Procesul formării lor nu este totdeauna ascendent nici măcar liniar. Durata, eficienţa lui depinde de conţinutul muncii de educaţie moral-civică, de raporturile interumane în care elevul este inclus, de condiţiile de viaţă şi activitate ale elevului. Conducerea şi organizarea procesului de educaţie moral-civică cer profesorilor să posede o serie de capacităţi: de a înţelege şi analiza faptele tipice pentru fiecare elev, direcţia lui comportamentală; de a dovedi tact şi exigenţă în manifestarea unor cerinţe morale din ce în ce mai complexe; de a stimula şi îndruma preocupările de autoperfecţionare a comportamentului la fiecare elev; de a corecta motivaţia deprinderilor, a obişnuinţelor, trăsăturilor de personalitate la elevi ce prezintă anumite devieri de comportament şi de a-i îndruma cu mijloacele eficiente de autoeducaţie şi reeducare (4).

În încheiere subliniem că, din punct de vedere psihopedagogic conştiinţa şi conduita se intercondiţionează reciproc, formarea uneia neputându-se realiza independent de cealaltă. În structura personalităţii ele se prezintă sub forma unei unităţi dialectice, cu particularităţi distincte de la un stadiu la altul şi de la un individ la altul. În consecinţă formarea personalităţii sub aspect moral-civic reprezintă un proces de interiorizare continuă a moralei sociale. Pe măsura înaintării spre stadiile superioare, rolul factorilor externi este preluat treptat de cei interni, elevul acţionând tot mai mult sub impulsul conştiinţei sale morale. Acest proces, de trecere de la influenţele externe la cele interne, nu se produce spontan. El implică activitatea pedagogică competentă a profesorului.

6.3. Conţinutul educaţiei moral-civice

6.3.1. Educaţia patriotică a elevilor. Patriotismul reprezintă una din trăsăturile fundamentale ale personalităţii fiecărui om. Formarea ei începe la o vârstă fragedă şi se îmbogăţeşte cu noi dimensiuni pe tot parcursul existenţei umane, ca urmare a dinamicii relaţionale dintre individ şi patria sa. Această dinamică se exprimă atât prin restructurările în dezvoltarea biopsihosocială a personalităţii cât şi prin diversificarea şi îmbogăţirea comportamentelor faţă de aspectele naturale, economice şi spirituale ale patriei. Dar ce este patriotismul? Propriu patriotismului sunt ataşamentul faţă de pământul natal, identificarea deplină cu poporul din care faci parte, aprecierea şi respectarea tradiţiilor acumulate de-a lungul istoriei, a limbii şi culturii, lupta şi spiritul de sacrificiu pentru apărarea independenţei şi libertăţii patriei, încrederea în viitorul şi prosperitatea ei, cultul eroilor care s-au jertfit pentru binele patriei etc.

Obiectivul fundamental al educaţiei patriotice este interiorizarea conţinutului şi notelor definitorii ale patriotismului, transformarea lor în mobiluri interne şi manifestări comportamentale ale elevului în relaţiile sale cu mediul geografic, economic şi spiritual al patriei sale. Realizarea acestui obiectiv vizează atât formarea conştiinţei cât şi a conduitei patriotice. Astfel pe tot parcursul şcolarităţii elevii sunt familiarizaţi cu frumuseţile şi bogăţiile ţării noastre, cu trecutul său istoric, cu jertfele care s-au adus pentru apărarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale, cu tezaurul cultural şi artistic al poporului, li se cultivă respectul pentru valorile materiale şi spirituale al celorlalte popoare şi naţiuni. Pentru ca aceste informaţii să se transforme în convingeri este necesară asocierea lor cu trăiri afective corespunzătoare. Asemenea trăiri, care constituie latura dinamică a patriotismului, pot fi declanşate numai în contextul unor situaţii în care elevii sunt subiecţi ai acţiunii. Sentimentele patriotice şi în general trăirile afective, nu se transmit şi nu se învaţă asemănător cunoştinţelor şi nici nu se repetă identic cu acestea. Ele presupun adeziune şi vibraţie interioară care se declanşează şi se menţin nu în virtutea unor imperative exterioare, ci a unei situaţii în care elevul (sau colectivul) este angajat. Numai organizând asemenea situaţii (în procesul de învăţământ şi în afara acestuia) se va reuşi formarea şi consolidarea sentimentelor patriotice. Formarea conduitei patriotice include atât deprinderi şi obişnuinţe de comportare în spiritul cerinţelor patriotismului, cât şi anumite trăsături pozitive de caracter implicate în plan comportamental. Aceste sarcini se realizează prin integrarea elevilor în viaţa şi frământările şcolii şi a vieţii sociale. Conduita patriotică presupune, de asemenea, formarea unor trăsături de voinţă şi caracter pentru învingerea unor obstacole ce pot interveni în realizarea unor activităţi cu valoare patriotică. Dintre acestea putem menţiona: curajul, spiritul de sacrificiu, perseverenţa, abnegaţia, dragostea faţă de muncă etc.

Formarea conştiinţei şi conduitei patriotice se poate realiza atât prin conţinutul procesului de învăţământ cât şi prin activităţile extradidactice (vizitele, excursiile, activităţile cultural-artistice, serbări şcolare etc.). Valorificarea conţinutului disciplinelor predate în vederea educaţiei patriotice trebuie să constituie o preocupare constantă a profesorului. Dacă la orele de istorie, de limbă şi literatură română mesajul patriotic este încorporat în conţinutul de idei al lecţiilor predate, la disciplinele fundamentale (matematică, fizică, chimie) şi cele tehnice, profesorii pot realiza educaţia patriotică prin prezentarea contribuţiei românilor (matematicieni, fizicieni, ingineri etc.) la dezvoltarea domeniului respectiv: includerea în tematica cercurilor pentru elevi a unor teze privind viaţa şi opera savanţilor români; răspândirea în rândul elevilor a revistelor de specialitate; popularizarea în rândul elevilor a rezultatelor foarte bune obţinute de elevii români în cadrul concursurilor internaţionale. Preocupându-se de educaţia patriotică a elevilor profesorul va ţine seama că deşi aici componenţa cognitivă este absolut necesară, ea nu este şi suficientă. Ca atare, aprecierea rezultatelor numai după ce ştiu elevii despre patrie este unilaterală. Numai urmărind cum se manifestă şi cum răspund unor cerinţe concrete ne putem forma o imagine cât mai reală cu privire la rezultatele propriei noastre munci. Şi în educaţia patriotică conduita reprezintă cel mai edificator criteriu de apreciere a elevilor.

6.3.2. Formarea atitudinii faţă de muncă. Atitudinea faţă de muncă cuprinde un sistem de idei, concepţii, stări de spirit privitoare la valoarea socială şi individuală a muncii, asociate cu diferite manifestări comportamentale ce se exprimă în procesul muncii. Scopul fundamental al şcolii pe linia formării atitudinii faţă de muncă este de a-i face pe elevi să înţeleagă că munca este un drept şi o datorie a omului faţă de sine şi faţă de societate, să manifeste respectul pentru muncă şi produsele ei, să aibă o atitudine creatoare faţă de orice activitate pe care o desfăşoară. Prima sarcină, formarea conştiinţei valorii social-umane a muncii impune, pe lângă cunoaşterea unor aspecte concrete din diferitele domenii ale muncii, înţelegerea importanţei şi rolului muncii pentru societate şi pentru individ, a faptului că toate bunurile materiale şi spirituale sunt rezultatul muncii, că numai prin muncă omul îşi poate satisface trebuinţele sale. Formarea unei conduite necesare participării la procesul muncii, vizează elaborarea şi stabilizarea unor priceperi şi deprinderi de muncă, a unor trăsături de voinţă şi caracter solicitate de acest proces, în condiţiile producţiei moderne când „prestigiul (calitatea) lucrătorului depinde tot mai mult de valoarea sa morală” (5, p.25). Un accent deosebit se pune pe cultivarea trăsăturilor de caracter cum ar fi: conştiinciozitatea, disciplina, conştiinţa profesională ş.a. Un loc aparte printre acestea îl ocupă disciplina muncii. Ea include un ansamblu de reguli şi norme care reglementează desfăşurarea activităţii de muncă în vederea obţinerii unor rezultate cât mai bune.

Formarea atitudinii faţă de muncă nu trebuie considerată ca un obiectiv sau exerciţiu secundar realizat prin prelegeri sau alte forme educative, predominant verbale. Atitudinea faţă de muncă se formează în procesul efectiv al muncii, ca mod existenţial fundamental al omului. Pentru a conferi un grad înalt de eficienţă educativă acestui proces este necesară organizarea pedagogică a muncii în şcoală, în parametri specifici:

  • Învăţarea trebuie considerată ca muncă, iar practica ca formă de învăţare;

  • Munca din şcoală (grupuri şcolare, licee, etc.) trebuie realizată în condiţii cât mai apropiate de cele din instituţii şi întreprinderi productive;

  • Munca în condiţii şcolare trebuie să se finalizeze şi în produse efective, conferindu-se activităţii desfăşurate semnificaţia socială necesară.

Un rol deosebit în formarea atitudinii faţă de muncă îl are modul de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ pentru că învăţarea însăşi este un tip de activitate, care prin modul său de desfăşurare în şcoală, conduce la asimilarea anumitor atitudini faţă de

muncă.

6.3.3. Educarea elevilor în spiritul disciplinei. Din punct de vedere social disciplina constă în acceptarea şi respectarea strictă a unor norme de conduită care reglementează raporturile interpersonale sau cele interinstituţionale precum şi condiţiile activităţii eficiente.

Vezi V. Plăeşu, D. Plăeşu, „Modalităţi de educare patriotică în cadrul orelor de matematică”, în „Revista de pedagogie” nr.2/1989.

M. Maliţa, „Munca – fundament al învăţării”, în „Educaţia prin muncă şi pentru muncă” Ed. Academiei 1972.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web