Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Factori de organizare lexicală

in Limba romana

A-Good-Lifetime-Habit-Read-More-Books-to-Expand-Your-Sense-of-Life---

În cursul precedent, am arătat că lexicul este o mulţime alcătuită din sub-mulţimi variate şi numeroase. Această teză presupune însă adoptarea unui criteriu sau a unui factor de organizare, ce trebuie respectat cu stricteţe. Delimitarea unor ansambluri cuprinzătoare este posibilă în funcţie de cinci factori:

  1. frecvenţă,

  2. stilistico-funcţional,

  3. etimologic,

  4. psihologic şi

  5. semantic.

Între mulţimile care sunt delimitate astfel pot apărea interferenţe. De asemenea, în funcţie de obiectivele analizei, se pot face regrupări în alte sub-mulţimi.

Factorul frecvenţă

Fără a fi posibilă o înregistrare exhaustivă, dicţionarele limbii române înre-gistrează de la 50.000 până la 150.000 de cuvinte, însă este recunoscut faptul că niciun vorbitor nu utilizează personal atâtea mii de cuvinte. În medie, fiecare vorbitor foloseşte 4.000 de cuvinte (medie stabilită de Alphonse Juilland, H.P.M. Edwards şi Ileana Juilland, 1965), însă numărul acestora poate creşte până la 10.000 în funcţie de specialitatea şi gradul său de cultură.

Stabilirea celor mai frecvente cuvinte necesită respectarea a două condiţii: (1) tratarea oricărui grup de litere aflat între două spaţii tipografice albe drept cuvânt-text, indiferent de aspectul morfologic şi numai după aceea analiza rezultatelor pe unităţi lexicale; (2) fixarea corpusului (corpusul poate fi de întindere diferită: întreaga limbă română contemporană, aspectul literar al limbii române, o anumită variantă funcţională, un anumit text).

Una dintre cele mai importante analize privind consecinţele frecvenţei asupra importanţei cuvintelor în limbă este descrierea fondului principal lexical. Al. Graur (1954, 1957) a alcătuit o listă de 1.419 cuvinte româneşti care s-au menţinut şi au dat naştere altora din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, asigurând coeziunea şi stabilitatea lexicului. Lista lui Graur reprezintă nucleul imanent al limbii române, însă ea nu coincide în întregime şi în mod necesar cu lista celor mai uzuale cuvinte de astăzi. Pentru apartenenţa la fondul principal lexical, Al. Graur a propus cinci criterii obligatorii:

  1. importanţa noţiunii exprimate de cuvinte, ceea ce face ca ele să fie mult folosite de toţi vorbitorii. Îndeplinesc această cerinţă cuvintele care desemnează obiecte cu care omul are a face în permanenţă, caracteristici ale acestor obiecte, acţiuni performate în procesul muncii sau în viaţa socială, instrumente de muncă, nume de rudenie, părţi ale corpului etc.: câmp, culege, pâine, floare, rădăcină, masă, pat, scaun, mamă, soră, soţ, gură, inimă, ochi, sânge.

  2. un cuvânt din fondul principal lexical trebuie să fie polisemantic, deoarece un număr mai mare de sensuri contribuie la o importanţă sporită. De exemplu, casă, ochi, a spune sunt cuvinte polisemantice, însă a dormi, a plânge, zăpadă, fasole nu sunt cuvinte polisemantice şi fac parte din fondul principal lexical.

  3. cuvintele din fondul principal lexical au o mare putere de derivare şi compunere, fiind baze pentru formarea de noi cuvinte. Există însă cuvinte care nu au prea multe derivate (gură, mamă, picior), dar ele fac parte din fondul principal lexical.

  4. o mare parte a cuvintelor care nu au multe derivate intră în expresii şi locuţiuni: a face gură, în gura mare, gurile Dunării etc.

  5. cuvintele vechi, cu o mare stabilitate intră, de asemenea, în fondul principal lexical. Aceste cuvinte au diferite origini: latineştiom, bărbat, femeie, cap, gură, ochi, a vedea, a auzi, grâu, floare, iarbă, pom, foc, apă, pământ, lună, soare, stea etc.; vechi slavenevastă, drag, a iubi, muncă, treabă, vorbă, vreme etc.; maghiarea cheltui, fel, a făgădui, a alcătui, oraş etc.; turceştiduşman, a murdări etc.; greceştifasole, folos, a pedepsi etc. Al. Graur consideră că elementele latine din fondul principal lexical reprezintă 60%, cele vechi slave 20%, în timp ce elementele maghiare, turceşti şi greceşti se situează fiecare sub 2% din totalul cuvintelor. Criteriile rigide propuse de Al. Graur fac ca lista fondului principal lexical să conţină sub 1.500 de cuvinte. Dintre acestea, sub aspectul frecvenţei, cel mai bine reprezentate sunt substantivele (50%), verbele (30%) şi adjectivele (10%).

În lucrarea Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, coordonată de M. Sala (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988), importanţa cuvintelor este apreciată după trei criterii: frecvenţa, puterea de derivare (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să aibă ninimum trei derivate) şi bogăţia semantică (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să aibă cinci sensuri, care să nu fie regionale, dialectale sau învechite).

Lista alcătuită de M. Sala cuprinde 2.581 de cuvinte, cu peste 80% mai multe cuvinte decât lista propusă de Al. Graur. Creşterea numărului de cuvinte care aparţin fondului principal lexical a fost posibilă prin aplicarea a mai puţine criterii şi, mai ales, prin renunţarea la obligativitatea tuturor criteriilor. Cuvintele care îndeplinesc toate cele trei criterii propuse de M. Sala sunt foarte puţine: 207. Prin aplicarea flexibilă a celor trei criterii, în vocabularul reprezentativ al limbii române sunt incluse şi neologisme precum: a asigura, a cerceta, ştiinţă, a dezvolta, funcţionar, artă, artist, facultate etc.

Factorul stilistico-funcţional

În comunicarea concretă, alegerea cuvintelor depinde şi de apartenenţa socio-culturală a vorbitorilor, de profesiunea fiecăruia, de situaţia concretă de comunicare. Astfel, alături de cuvinte cu uz general, se conturează submulţimi lexicale specifice unor profesiuni, ceea ce se numeşte lexic specializat sau, în mod concret, terminologii: terminologia medicală, terminologia ştiinţelor exacte, termi-nologia lingvisticii etc.

În acest sens, aducem în prim-plan schema propusă de K. Baldinger (1977), care delimitează următoarele submulţimi: (a) vocabularul cu termeni obligatorii pentru orice variantă a limbii – vocabularul fundamental, (b) vocabularul caracte-ristic nivelului mediu de cultură – limba literară standard (cu excepţia limbajului artistic şi a celui ştiinţific), (c) vocabularul specific ştiinţei şi tehnicii – limbajele specializate (terminologiile).

Delimitarea submulţimilor în funcţie de factorul stilistico-funcţional nu se poate face integral şi multe cuvinte pot fi repartizate în mai multe submulţimi. Din această cauză, submulţimile delimitate conform factorului stilistico-funcţional au importanţă generală sau preliminară în cercetarea lexicală.

Factorul etimologic

Un aspect care a suscitat interesul în studiul lexicului românei contempo-rane este geneza derivatelor şi a compuselor şi coeziunea unităţilor lexicale care aparţin unei familii de cuvinte. Coteanu (1985) se opreşte asupra familiei lexicale a lui car: căroi, căran, căruţ, căruţă, cărucior, curuţaş etc. Daca admitem că verbul a căra provine din car + -a, atunci familia se îmbogăţeşte nu doar cu acest verb, ci şi cu alte derivate: cărat, cărătură, cărăuş, cărăuşie etc. Legătura dintre aceste cuvinte poate fi reprezentată astfel: car → căran, căruţ, căroi; căruţ → căruţaş, căruţă, crucior; (a) căra → cărătură, cărăuş; cărăuş → cărăuşie, (a) cărăuşi etc. Ilustrăm astfel dezvoltarea într-o subfamilie a termenilor formaţi din a căra, el însuşi derivat. Pe de altă parte, a încărca, a descărca sau cărare, cărăruşă, cărăruie, deşi sunt foarte apropiate de car, nu fac parte din familia lexicală a acestuia, având altă origine. Nici carosabil nu face parte din familia lexicală a lui car, decât prin sentimentul etimologic al unor vorbitori care nu cunosc originea istorică a acestor cuvinte sau nu au pregătire lingvistică. Acestui sentiment i se datorează etimologia populară, modificare greşită a cuintelor mai puţin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia lexicală cea mai plauzibilă pentru ei.

Factorul etimologic, în accepţia lui restrânsă de totalitate a procedeelor de formare a derivatelor şi compuselor, acţionează puternic în româna actuală, fiind egal în linii mari cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor.

Factorul psihologic

Acest factor interesează mai ales sub aspectul organizării vocabularului fiecărui vorbitor, vocabular care se constituie dintr-o parte activă şi una pasivă. Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate efectiv în toate împreju-rările în care un vorbitor construieşte şi exprimă mesaje, iar vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de vorbitor, dar neîntrebuinţate.

O parte din vocabularul activ se regăseşte la toţi vorbitorii şi este egală cu cele mai frecvente cuvinte, cele care asigură comunicarea şi înţelegerea. O altă parte variază în funcţie de profesiune şi de alte aspecte socio-culturale, manifestate diferit de la un individ la altul.

În vocabularul pasiv, există o zonă mai apropiată de cea activă care cuprinde cuvinte recunsocute şi înţelese de mai mulţi vorbitori. Aici se plasează aşa-numitele disponibilităţi lexicale, cuvinte care pot trece în zona activă a vocabularului în funcţie de diferite aspecte ale comunicării. Tot în vocabularul pasiv intră, în funcţie de vorbitori, cuvinte din alte terminologii decât cele cu care operează în mod obişnuit. La marginea extremă a vocabularului pasiv se întâlnesc cuvintele cu frecvenţă zero, neîntrebuinţate de nimeni, dar înregistrate de unele scrieri: meterhanea (muzică turcească în care predominau tobele), meremetisi (a repara, a pune în ordine), bulucbaşă (comandantul unei unităţi militare de mercenari) etc.

Pentru a ilustra cum acţionează ca factor de organizare lexicală, se pot reţine două aspecte principale: transferul material şi transferul de semnificaţie. Ambele duc la o adevărată reţea de asocieri, evocări prin asemănare sau diferenţiere, astfel încât, pornind de la un termen oarecare, se poate construi schema principalelor relaţii, care pot varia în funcţie de vorbitori.

Spre exemplu, cuvântul lapte poate intra într-o serie de asocieri privind expresia materială, dintre care unele sunt motivate: lăptic, lăptuţ, lăptişor, lăptar, lăptos etc., iar altele nu au nicio motivare lingvistică strictă, dar reprezintă relaţii posibile în funcţie de diferite asocieri ale vorbitorilor: laptele cucului, lapte de var etc. Sub aspectul conţinutului semantic, se poate porni de la definirea valorii denotative a lui lapte prin patru caracteristici: „lichid” + „produs natural” + „de culoare albă” + „comestibil”. Pe baza factorului psihologic, se pot face asocieri diverse pornind de la fiecare dintre cele patru caracteristici. Astfel, trăsăturile „lichid” şi „de culoare albă” pot fi asociate cu „produs vegetal”, stabilindu-se o relaţie cu laptele cucului. Dacă se elimină trăsăturile „produs natural” şi „comestibil”, se pot face asocieri cu lapte de var.

Factorul semantic

Ca înţeles al comunicării realizate prin mijloace verbale, semantica este şi ea un factor de organizare lexicală, deoarece înţelesul comunicării priveşte şi părţile acestora, între care cuvintele figurează pe primul loc. În funcţie de metodele utilizate în analiză, se pune accent fie pe relaţia dintre semne şi referenţi, fie pe relaţia dintre sensul semnelor. Această din urmă orientare are în vedere atât relaţiile paradigmatice sau invariantele semantice, puse în evidenţă de analiza semică (componenţială), cât şi relaţiile sintagmatice privind actualizarea discursivă, puse în evidenţă de analiza contextuală (combinatorie).

Complexitatea problemelor semantice justifică delimitarea unor submulţimi variate, cu sfere de cuprindere diferite. Cea mai cuprinzătoare clasificare delimitează cuvintele pline, denominative (substantive, adjective, verbe, adverbe) care denumesc obiecte fizice, fenomene, activităţi, însuşiri etc. şi cuvintele goale, care nu indică ceva anume, nu au valoare denotativă, ci asigură (cu excepţia interjecţiilor) combinarea celor din prima categorie în propoziţii, fraze, enunţuri. Această clasificare implică şi delimitarea unor categorii care nu sunt semantice – părţile de vorbire – şi semnalează importanţa combinării cuvintelor pentru a realiza comunicarea. Concluzia pe care o formulăm se referă la faptul că analiza şi gruparea în submulţimi priveşte numai cuvintele pline, iar clasele se alcătuiesc numai în limitele unei singure părţi de vorbire.

Din punctul de vedere al relaţiilor semantice, ne vom opri, în cursurile următoare, asupra omonimiei, sinonimiei, antonimiei, polisemiei, paronimiei.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web