Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Fonetica si fonologie

in Limba romana

50-de-carti-pe-zi-912x340

În comunicarea umană, pentru a transmite mesajul, emiţătorul foloseşte un cod, care, fie că este comun partenerilor, fie că este acceptat printr-o convenţie şi de interlocutori, este format dintr-un sistem de semne simbolice. În comunicarea lingvistică, semnul lingvistic, ca semn simbolic complex, este constituit din două laturi, numite de Saussure semnificant şi semnificat, iar de Hjelmslev, expresie şi conţinut. Structura semnului şi unitatea sa confirmă adevărul că orice articulare a unui semn lingvistic presupune şi intenţia de semnificare, altfel el îşi pierde valoarea şi nu mai poate contribui la îndeplinirea funcţiei de comunicare. Pe de altă parte, orice semn lingvistic ca variantă individuală de exprimare (emitere) este codificat şi decodificat numai dacă el poate fi raportat la un sistem de invariante, fie ele de natură acustic-articulatorie, fie de natură semnificantă.

Semnul lingvistic, ca realitate fonică variabilă sau ca invariantă, reprezintă obiectul de studiu al ştiinţei sunetelor articulate, cunoscută sub dubla denumire de fonetică/fonologie. Cele două ştiinţe surori se delimitează tocmai prin restrângerea obiectului lor de studiu la un aspect sau altul al semnificantului, perceput ca structură fonică, concretă şi variabilă, în funcţie de vorbitor, sau ca structură de invariante cu funcţie de a distinge semnificaţii. Ele se intersectează însă în toate momentele în care materialul de studiu este identic.

2. Fonetica

Ca nivel al structurii unei limbi, fonetica include elementele fonice prin care aceasta se materializează (sunete, accent, intonaţie), fiind un domeniu al continuu-lui lingvistic şi al variaţiei.

Ca disciplină lingvistică, fonetica are drept obiect de studiu elementele fonice (sunetele) produse şi receptate în procesul comunicării umane. (Coşeriu 1995: 93, 94).

Ea poate fi abordată din punct de vedere static şi din punct de vedere dinamic, determinând existenţa foneticii statice sau sincronice şi foneticii dinamice sau diacronice; poate fi generală sau a unei anumite limbi, comparată, descriptivă sau istorică1.

Fonetica studiază întreaga diversitate a realizărilor concrete ale elementelor fonice dintr-o limbă, independent de funcţia acestora în comunicare şi de nivelul structural la care apar (cuvânt, limita dintre cuvinte, propoziţie, frază), în speţă, diferenţele de vorbire condiţionate individual sau poziţional (variante), din perspectiva influenţelor reciproce între sunete, ce se produc atât în interiorul cuvintelor (schimbări fonetice), cât şi la graniţa dintre cuvinte. Schimbările care au loc la graniţa dintre cuvinte constituie clasa fenomenelor de fonetică sintactică, frecvente în limba vorbită: asimilări, disimilări, apocope, afereze, eliziuni etc. (ex., um popor, m-an dus, c-un). Caracterul continuu presupune treceri gradate de la un element-unitate la altul-alta, şi constă în imposibilitatea stabilirii unor limite precise, ca urmare a ”zonelor de tranziţie” în care interferează trăsături aparţinând ambelor elemente/unităţi. Ca fenomen acustic, limbajul se prezintă sub forma unor secvenţe continue de sunete, sau continuuri fonice, separate prin intervale. (ŞAL, 1997: 205). (V. şi Coşeriu 1995: 103: “În aceste continuuri fonice izolăm şi identificăm sunetele limbajului, şi, facem lucrul acesta datorită existenţei unei «conştiinţe fonologice», adică distingem fonemele, dat fiind că din punct de vedere pur fizic, nu există continuitate între sunetele unui grup fonic.“)

În funcţie de perspectiva din care este efectuat studiul – cea a emiterii sau a receptării – se distinge între fonetica articulatorie şi fonetica acustică.

Fonetica articulatorie este o ramură a foneticii care analizează şi descrie proprietăţile sunetelor dintr-o limbă, din perspectiva felului în care sunt produse de către vorbitori, fiind complementară cu fonetica acustică, şi ea o ramură a foneticii, care analizează şi descrie proprietăţile fizice ale sunetelor din perspectiva felului în care sunt percepute de către receptor.

Obiectul de investigaţie al foneticii îl reprezintă sunetele.

Sunetul este unitatea fonică produsă şi receptată în procesul de comunicare. Sunetele dintr-o limbă se caracterizează printr-o mare diversitate a realizărilor: practic nici un sunet nu este rostit de două ori în acelaşi fel de acelaşi individ; concomitent există diferenţe de realizare, condiţionate contextual.

Sunetele sunt continue şi variate. Este continuă trecerea de la un sunet la altul fie în privinţa inventarului, fie a succesiunii sunetelor în lanţul vorbirii2. Varietatea lor se datorează unor cauze de natură fiziologică sau de natură psihică.

Sunetele sunt vibraţii ale aerului, cu caracter periodic sau aperiodic, a căror sursă (coardele vocale) se află în laringe. Vibraţiile periodice sunt specifice vocalelor, cele aperiodice, consoanelor. Rezultatul vibraţiilor este o undă sonoră. Coardele vocale produc însă vibraţii complexe. În cazul vocalelor, unda fundamentală este însoţită de un număr de armonice, caracterizate prin frecvenţe care reprezintă multipli ai frecvenţei fundamentale. În cazul consoanelor, între frecvenţa undei fundamentale şi a celorlalte unde nu există nici un raport; acestea din urmă sunt definite ca zgomote. (ŞAL 1997: 493)

Sunetele sunt produse prin articulare.

Aceasta presupune modelarea curentului de aer expirat (fonator), produsă în cavitatea bucală, cu participarea diverselor organe articulatorii. Articularea vocalelor presupune ieşirea liberă a curentului fonator, vibraţia aerului fiind determinată exclusiv de vibraţia coardelor vocale, pe când articularea consoanelor presupune prezenţa unui obstacol în calea curentului fonator.

Pentru fiecare limbă există o aşa numită bază de articulare, considerată ca ansamblu al deprinderilor articulatorii specifice. Diferenţele dintre limbi privind baza de articulare explică atât conservarea ”accentului” din limba maternă în utilizarea unei limbi străine, cât şi o serie de fenomene de interferenţă în plan fonetic (vezi substrat), sau unele forme de adaptare fonetică a împrumuturilor.

Producerea sunetelor articulate, specifice vorbirii umane ca urmare a declanşării unor mecanisme fiziologice şi neurologice se numeşte fonaţie şi ea implică: producerea unui curent de aer, printr-o mişcare respiratorie specifică (în limbile indo-europene, expiraţia), producerea vocii prin intrarea în acţiune a coardelor vocale şi modularea vocii prin cavităţile rezonatorii supralaringiene (bucală şi nazală). Fonaţia are drept complement audiţia.

Esenţială pentru definirea actului fonator (fonaţie) este activitatea laringelui, dar aparatul fonator este format din ansamblul organelor umane implicate în procesul fonaţiei: plămâni, trahee, laringe (glotă, coarde vocale), cavitatea bucală (buze, maxilare, palatul dur şi palatul moale, limba, uvula), cavitatea nazală. Partea supralaringiană a aparatului fonator, în care curentul de aer este modelat în maniere specifice în procesul producerii sunetelor se numeşte canal fonator, iar deschiderea, închiderea sau îngustarea canalului fonator devin surse ale diferenţierii sunetelor. După generarea sunetului în laringe, curentul fonator (curentul de aer pompat din plămâni, care constituie sursa procesului fonaţiei) este modelat în cavitatea bucală, unde se produce articularea propriu-zisă. El poate ieşi liber din cavitatea bucală, ca în cazul producerii vocalelor, sau poate întâmpina obstacole create în diferite puncte ale canalului fonator ca în cazul producerii consoanelor.

3. Fonologia

Fonologia se constituie ca nivel al structurii unei limbi incluzând elementele fonice segmentale şi suprasegmentale3 cu funcţie distinctivă.

Ca disciplină lingvistică studiază elementele fonice (fonemele) din perspectiva funcţiei acestora de a distinge semnificaţii.

Pus în circulaţie spre mijlocul secolului al XIX-lea, termenul de fonologie a fost folosit o perioadă fie ca sinonim al termenului fonetică, fie cu semnificaţii mai puţin clare. Semnificaţia actuală s-a impus în primele decenii ale acestui secol, o dată cu dezvoltarea cercetărilor de tip structural. Fonologia este, practic, o fonetică funcţională. Stabilirea identităţii sau non-identităţii funcţionale a elementelor care compun fluxul sonor se face utilizând anumite criterii şi proceduri, diferite de la o şcoală lingvistică la alta. (Vezi supra capitolul I).

Determinarea şi explicarea elementelor care compun fluxul sonor constituie obiectul fonologiei generale, în timp ce fonologia unei anumite limbi implică delimitarea şi descrierea inventarului unităţilor fonice invariante ocurente în limba considerată, precum şi a trăsăturilor distribuţionale care le caracterizează. Soluţiile interpretative diferă în funcţie de modelul de analiză utilizat.

Cercetările de fonologie sunt preponderent sincronice, dar există şi cercetări diacronice, consacrate procesului de fonologizare, defonologizare, refonologizare, transfonologizare 4.

Obiectul de studiu al fonologiei sunt fonemele considerate drept unităţi lingvistice minimale, care au capacitatea de a distinge semnificaţii lexicale sau gramaticale. Spre deosebire de sunete a căror diversitate este practic infinită, rostirile variind în funcţie de context, individ şi moment, fonemele reprezintă invariante ale sistemului fonetic al unei limbi, clase deschise, dar limitate numeric, de variante şi varietăţi5.

În structuralism, unde se face distincţia între limbă şi vorbire, sau, altfel spus, între sistem şi realizările lui, invarianta reprezintă orice unitate lingvistică de la nivelul sistemului; fiind concepută ca o clasă de variante, deci ca o unitate abstractă, a cărei prezenţă nu este direct observabilă, ci este intuită din manifestări şi caracteristici ale variantelor.

Varianta este tot o unitate minimală, dar care nu contractează raporturi de comutare cu alte unităţi similare fonetic, respectiv, semantic.

Variantele pot fi: combinatorii (poziţionale) şi variante libere (individuale).

Varianta combinatorie (poziţională) sau liberă (individuală) a unui fonem poartă numele de alofonă, aşa cum sunt în limba română alofonele anteriorizate ale fonemelor vocalice /a, o, u/, prezente după consoanele /k’, g’, č, ğ/ şi după semivocalele /i/ şi /e/, (variante poziţionale) sau alofonele devocalizate ale fonemelor vocalice, prezente facultativ, cu excepţia lui /i/ în poziţie finală (variante libere). Variantele combinatorii se caracterizează prin distribuţie complementară6 în timp ce variantele libere depind de actele concrete de vorbire (vorbitor, momentul rostirii) şi presupun un raport de variaţie liberă.7

Pentru a izola fonemul cu trăsăturile lui specifice, se apelează la procedeul de reducţie a alofonei, operaţie de identificare a fonemelor ale căror realizări sunt diversele alofone. Reducţia se efectuează ţinând seama de similarităţile fonetice şi în mod necesar de tipul de distribuţie specific sunetelor considerate. Alofonele se caracterizează prin absenţa raporturilor de comutare dacă apar în distribuţie contrastivă (variante libere) sau în distribuţie complementară (variantele poziţionale). În cazul distribuţiei complementare, se pot formula reguli de transformare poziţională, care stabilesc echivalenţe între seriile ocurente în diferite poziţii8.

Fonemele caracterizate prin aceeaşi trăsătură pertinentă formează o serie. De exemplu, în limba română, seria vocalelor palatale (caracterizată prin localizare anterioară), reprezentată de /e, i/; seria vocalelor închise (caracterizată prin gradul cel mai scăzut de apertură), reprezentată de /i, î, u/; seria consoanelor africate (caracterizată printr-un anumit mod de articulare), reprezentată de /č, ğ, ţ/ şi regional de /đ/; seria consoanelor sonore sau surde (caracterizată prin prezenţa uneia din aceste trăsături) etc.

Ca unităţi ale articulaţiei duble9 fonemele există în număr limitat şi relativ mic în fiecare limbă, dar combinaţia lor este nelimitată, ceea ce reprezintă un mod economicos de a forma mii de cuvinte. Studiul celei de-a doua articulaţii revine fonologiei.

În decursul timpului, conceptul de fonem a fost înţeles şi definit diferit de specialişti. Definiţiile mai vechi sunt fie fonetice, bazate pe asemănările dintre sunete sub aspect articulatoriu sau acustic, fie pe orientarea psihologistă (mentalistă), bazate pe reprezentarea claselor de sunete în conştiinţa vorbitorului nativ, deci pe ”intuiţia” acestuia.

Definiţiile moderne sunt de tip relaţional, bazate pe structura fiecărei limbi. Identitatea trăsăturilor distinctive ale unor foneme din limbi diferite nu atrage după sine o identitate a definiţiei fonemelor considerate, pentru că, în fiecare limbă, fiecare fonem intră în relaţii specifice cu celelalte foneme din limba respectivă. Definiţia fonemului /a/ din limba română nu coincide cu definiţia fonemului /a/ din franceză, de ex., pentru că sistemele vocalice ale celor două limbi sunt diferite.

Definiţiile relaţionale ţin seama de trăsăturile articulatorii sau acustice ale sunetelor, dar depăşesc limitele definiţiilor fonetice prin considerarea rolului acestor trăsături în procesul comunicării. În acelaşi timp, ele îşi găsesc un suport obiectiv în structura limbii considerate, depăşind subiectivismul şi relativismul definiţiilor mentaliste (ŞAL 1977: 493).

4. Clasificarea sunetelor

Clasificarea articulatorie a sunetelor se realizează în funcţie de mecanismul de producere a acestora.

4.1. Clasificarea vocalelor

Pentru vocale, criteriile de clasificare articulatorie sunt: apertura, localizarea şi participarea buzelor.

4.1.1. Apertura

Apertura constituie unul dintre criteriile de clasificare articulatorie a sunetelor şi reprezintă unghiul de deschidere a maxilarelor, care influenţează calitatea vocalelor.

După apertură, vocalele pot fi:

  • deschise: /a/, caracterizate printr-un unghi mare de deschidere a maxilarelor şi un spaţiu amplu de rezonanţă, creat prin îndepărtarea limbii de palat;

  • medii (semideschise): /e,o/, caracterizate prin micşorarea unghiului, ca urmare a ridicării maxilarului inferior;

  • închise: /i,u/, caracterizate prin cel mai redus unghi al maxilarelor şi reducerea spaţiului de rezonanţă, ca urmare a apropierii limbii de palat.

4.1.2. Localizarea

Reprezintă punctul din cavitatea bucală în care, prin diverse poziţii ale muşchiului lingual, se creează spaţii de rezonanţă specifice.

În funcţie de locul de articulare, vocalele se clasifică în:

  • anterioare sau palatale – /e, i/: curentul fonator loveşte partea anterioară a palatului;

  • centrale – /a/: curentul fonator loveşte partea centrală a palatului;

  • posterioare – /o, u/: curentul fonator loveşte partea posterioară a palatului.

4.1.3. Participarea buzelor

În funcţie de participarea buzelor, vocalele se clasifică în:

  • labializate sau rotunjite – /o, u/: modelarea sunetului se realizează cu ajutorul buzelor;

  • nelabializate – /a, e, i/: modelarea nu se face cu ajutorul buzelor.

4.2. Clasificarea consoanelor

Pentru numeroase limbi, clasificarea consoanelor din punct de vedere articulatoriu se face în raport cu trei criterii de bază:

  • modul de articulare (determinat de natura obstacolului; închiderea şi/sau constricţia canalului fonator);

  • locul de articulare (punctul de pe canalul fonator în care intervine obstacolul);

  • sonoritatea (determinată de prezenţa sau absenţa vibraţiilor laringelui).10

4.2.1.După modul de articulare

Luând în considerare modul de producere a consoanelor11, acestea se clasifică în:

  • oclusive sau explozive: /p, b, t, d, k, g/, sunetele la producerea cărora ocluziunea este totală; aceste sunete se realizează printr-o explozie a aerului din curentul respirator (Coşeriu 1995: 116);

Ele pot fi sonore sau surde, după cum vibrează sau nu coardele vocale; pot fi, după locul de articulare: labiale, dentale, alveolare, palatale, velare, uvulare, laringale; sunt sunete ”momentane” sau întrerupte. Aceste sunete, în primul rând, se caracterizează prin trei momente în articulare: implozia, ţinuta şi explozia. În funcţie de poziţia lor în lanţul fonic, implozia şi explozia, chiar ţinuta, diferă ca timp sau ca modalitate de realizare. Vezi articularea lui /t/ din tare şi din silit. [Sunete de apertură 0] (Saussure 1998: 66, 71).

  • fricative (spirante): /f, v, s, z, ş, j, h, ß, th/, sunetele la realizarea cărora se produce un anumit grad de îngustare a pereţilor tubului fonator, astfel încât la trecerea curentului fonator se produce o fricţiune sau o frecare audibilă (Coşeriu 1995: 117);

Şi fricativele pot fi sonore sau surde, labiale, dentale etc; în schimb, fricativele sunt sunete continue, asemenea vocalelor şi sonantelor. De apertură 1 (Saussure 1998: 67).

  • africate: /č, ğ, ts/, sunete la producerea cărora articularea începe cu o ocluziune şi se încheie cu o fricţiune (Coşeriu 1995: 119);

Sunt sunete surde sau sonore, dentale, palatale, mediopalatale, întrerupte, cu o structură dublă. De apertură 1 (Saussure 1998: 67).

  • sonante vibrante şi laterale: /r, l/, sunete care se produc printr-o ocluziune intermitentă;

  • sonante nazale: /m,n/, sunete în a căror articulare se produce ocluziunea cavităţii bucale, dar curentul fonator trece prin fosele nazale (Coşeriu 1995: 118).

Sunt sunete continue, sonore (există şi limbi în care vibrantele şi lateralele sunt sunete surde). Nazalele, de apertură 2, lichidele de apertură 3 (Saussure 1998: 68).

4.2.2. După locul de articulare

În funcţie de locul de articulare, consoanele se clasifică în:

  • bilabiale: /p, b. m/, sunete pronunţate prin apropierea celor două buze sau prin unirea acestora până la producerea unei ocluziuni;

  • labiodentale: /f, v/, buza inferioară se poate apropia de incisivii superiori;

  • interdentale: sp. /d/ (amado) engl. /th/ (three) sp. /z/ (zarzuela), sunete produse prin sprijinirea vârfului limbii între incisivii superiori şi cei inferiori;

  • dentale: /t, d, s, z/, sunete produse prin sprijinirea vârfului limbii de partea interioară a incisivilor superiori;

  • dentale – alveolare: /n, l, r/, sunete produse prin atingerea cu vârful limbii a primei zone a palatului, imediat în partea superioară a zonei descoperite a dinţilor;

  • prepalatale: /č, ğ, j/, sunete produse prin împingerea limbii spre partea anterioară a palatului12;

  • palatale (medio-palatale): /k’, g’, iot/, sunete produse prin atingerea cu vârful limbii a zonei mijlocii a palatului;

  • velare (guturale): /k, g/, sunete produse prin împingerea limbii spre partea posterioară a palatului;

  • uvulare: sunete la producerea cărora uvula atinge rădăcina limbii, în limbi semitice, ca araba;

  • laringale: /h/: sunet produs prin strâmtarea laringelui;

  • laterale: /l/ şi /ll/ în spaniolă (mai ales în limbile neeuropene – indigenii din America Centrală), în producerea lor limba se sprijină pe o latură a bolţii şi lasă aerul să iasă pe cealaltă. (Coşeriu 1995: 113-115).

4.2.3. Sonoritatea

Sunetele produse prin sau însoţite de o vibraţie a coardelor vocale se numesc sonore; cele în care coardele vocale nu vibrează se numesc surde ( este vorba de o sonoritate fiziologică, nu numai acustică, deoarece din punct de vedere acustic sunt ”sonore” toate sunetele, pur şi simplu pentru că sunt ca atare).

Sonoritatea este un criteriu de clasificare articulatorie şi acustică a sunetelor, dar şi o trăsătură a acestora, determinată, sub aspect articulatoriu, de vibraţia regulată a coardelor vocale (ca rezultat al unor deschideri şi închideri succesive ale glotei sub presiunea aerului subglotic acumulat). Ca şi nazalitatea, nefiind influenţată de prezenţa sau absenţa ocluziunii în cavitatea bucală, sonoritatea este caracteristică atât vocalelor cât şi consoanelor. Pentru vocale şi pentru consoanele sonante este specifică prezenţa sonorităţii. Majoritatea consoanelor însă constituie perechi omorganice (caracterizate prin identitate sub aspectul modului şi locului de articulare) surdă/sonoră: [p]/[b]; [f]/[v] etc. Fonologic, sonoritatea reprezintă pentru acestea o marcă de corelaţie, având funcţie distinctivă. În diverse limbi există şi consoane care nu participă la corelaţia de sonoritate (în română, [h] şi [ţ]). Din punct de vedere acustic, consoanele sonore se caracterizează prin suprapunerea, peste sursa care produce zgomotul consonantic, a unei surse armonice (determinate de vibraţiile coardelor vocale), care are ca efect prezenţa unor formanţi specifici. În anumite condiţii fonetice, sonoritatea se poate atenua sau pierde (v. afonizare, asurzire, devocalizare). Aceasta justifică posibilitatea de a concepe sonoritatea drept o trăsătură gradabilă. Fonetic pot fi identificate nu numai consoanele surde sau sonore, ci şi consoane semisonore, sonore asurzite (în anumite contexte) sau medio-surde. (ŞAL 1997: 467).

4. 3. Alte criterii de clasificare13

Clasificarea sunetelor se face în funcţie şi de alte criterii: unele de natură articulatorie, altele de natură acustică.

Unda înregistrată prezintă o anumită amplitudine şi o anumită frecvenţă; aceste două calităţi sunt cele care, împreună, determină intensitatea acustică. Frecvenţa în sine însăşi determină înălţimea muzicală a sunetului sau ceea ce lingvistic se numeşte ton. Din punct de vedere fiziologic sau al producerii sunetelor, intensitatea depinde de forţa curentului respirator. Frecvenţa, în schimb, depinde de tensiunea mai mare sau mai mică a coardelor vocale şi, în funcţie de indivizi, şi de dimensiunile coardelor înseşi: cele ale femeilor sunt în general, mai scurte decât ale bărbaţilor şi, prin urmare, vocea lor este mai ascuţită. Sunetele pot avea o frecvenţă foarte variată, dar omul nu le aude pe toate, ci numai pe acelea care au o frecvenţă de cel puţin 16 vibraţii pe secundă şi care nu depăşesc frecvenţa de 16.380 de vibraţii pe secundă; există, prin urmare, sunete foarte joase şi sunete foarte înalte pe care nu le percepem. Intervalul de timp în care se desfăşoară vibraţiile corespunzătoare unui anumit sunet se numeşte durată şi corespunde din punct de vedere lingvistic cantităţii. Unitatea de intensitate se numeşte bel; în practică se foloseşte însă decibelul. Intensităţii îi corespunde din punct de vedere lingvistic ceea ce se numeşte accent tonic, accent de intensitate sau accent expiratoriu. Conceptele de intensitate (accent), înălţime muzicală (tonalitate sau ton) şi de durată (cantitate) sunt, în fonetica limbilor, concepte relative; cu alte cuvinte nu există sunete ale limbajului care să fie de la sine şi în sens absolut intense, înalte sau lungi; ele sunt astfel numai în comparaţie cu alte sunete, atone, grave sau scurte (sau mai puţin intense, mai puţin înalte, mai puţin lungi) ale aceluiaşi fel de a vorbi sau ale aceluiaşi act lingvistic. Cele trei calităţi enumerate pot avea într-o limbă valoare fonologică (distinctivă) sau, eventual, numai valoare stilistică: au valoare fonologică dacă variaţia lor poate distinge semnele, adică dacă poate să implice o variaţie de semnificat în limbajul enunţiativ; au valoare stilistică dacă pot constitui manifestarea unei atitudini emotive a vorbitorului. (Coşeriu 1995: 104-106) În vorbire grupurile fonice se organizează în unităţi melodice care corespund în mod normal propoziţiilor sau unor secţiuni ale acestora. Fiecare unitate prezintă ”un accent de frază”, care se situează deasupra celorlalte accente ale grupurilor fonice care o integrează şi se caracterizează, pe lângă aceasta, printr-o curbă melodică, ce constituie intonaţia sa. Intonaţia este un important element elocuţional care distinge tipurile de propoziţii (enunţiative, interogative, imperative), independent de distincţiile care se pot efectua prin elemente locuţionale (cuvinte, forme sau construcţii speciale); în scriere intonaţia este redată, dar numai în mod imperfect, prin intermediul punctuaţiei.

  • După înălţime, calitate determinată de frecvenţa vibraţiilor, sunetele sunt acute (cu frecvenţă ridicată) sau grave (cu frecvenţa scăzută).

  • După intensitate, calitate determinată de amplitudinea vibraţiilor, sunetele sunt puternice (de amplitudine mai mare) sau slabe (de amplitudine redusă);

  • După durată, calitate determinată de timpul de vibraţie a coardelor vocale, sunetele sunt lungi şi scurte (vocalele sunt sunetele cele mai lungi, consoanele oclusive şi africate cele mai scurte).

  • După timbru, calitate fizică a sunetelor (alături de înălţime, intensitate şi durată), determinată de forma vibraţiilor14, sunetele pot fi orale sau nazale.

4.3.1 Clasificarea acustică

Pentru descrierea sunetelor din punct de vedere acustic15, se foloseşte termenul de trăsătură acustică, considerată drept caracteristică a structurii formanţilor16.

În funcţie de concentrarea sau de dispersia formanţilor sunetele se clasifică în:

  • sunete compacte: vocala /a/, consoanele laringale, velare, palatale şi prepalatale;

  • sunete difuze: vocalele /i, î, u/, consoanele labiale, bilabiale şi dentale (v. şi LRC 1985: 24);

În funcţie de înălţimea sunetului, influenţată de înălţimea rezonatorului, sunetele sunt:

  • sunete acute: vocalele /e, i/, consoanele palatale, prepalatale şi dentale;

  • sunete grave: vocalele /o, u/, consoanele labiale, bilabiale, laringale şi velare;

  • sunete neutre: vocala /a/;

  • stridente: consoanele africate;

  • mate: celelalte consoane

1 Folosind experimentul pentru studierea fenomenelor fonetice, la sfârşitul sec. al XIX-lea a fost întemeiată de abatele P.J. Rousselot fonetica experimentală (instrumentală) care s-a dezvoltat pe măsura progresului tehnic.

2 De ex., trecerea de la sunetul o la sunetul u cunoaşte o infinitate de realizări, unele mai apropiate de o, altele de u, fiind imposibil de stabilit limita fonetică dintre ele. La fel, în lanţul vorbirii, între momentul final al articulării unui sunet şi momentul iniţial al articulării celui următor nu se poate stabili o limită precisă, existând o ”zonă de trecere” cu particularităţi fonetice aparţinând ambelor sunete.

3 Unităţile segmentale sunt unităţile care constituie segmentul fonic (vocalele şi consoanele). Unităţile suprasegmentale nu constituie, ci caracterizează segmentul fonic. Ele sunt intensive (accentul) şi extensive (intonaţia).

4 Fonologizarea/fonemizarea/fonemicizarea presupune apariţia unei diferenţe fonologice noi în sistemul unei limbi. Fonologizarea este o consecinţă a evoluţiei diacronice a unei limbi sau a împrumutului dintr-o altă limbă cu care aceasta a venit în contact. În româna comună, de ex., s-a produs fonologizarea vocalei /ă/, apărută prin închiderea lui /a/ aton. Postpunerea articolului definit şi fuziunea acestuia cu substantivul au modificat raportul iniţial de distribuţie complementară dintre cele două sunete, creând posibilitatea apariţiei lui /a/ în poziţie atonă, după jonctura morfemelor; opoziţia a/ă devine astfel distinctivă (casa/casă). În aceeaşi perioadă, o dată cu o serie de împrumuturi slave ca jale, jeli, jar, jilav, pătrunde un sunet nou /j/ care poate apărea în aceleaşi poziţii ca şi /g/ din cuvintele latine, dar are funcţie distinctivă, deci este un fonem independent de /g/. Prin apariţia lui /j/, sistemul consonantic al românei devine mai echilibrat, corelaţia de sonoritate completându-se cu perechea /ş/, /j/. Fonologizarea are deci ca efect fie apariţia unei opoziţii inexistente anterior, fie apariţia sau completarea unei serii corelative. (ŞAL 1997: 206)

5 În română, de ex., consoana /t/ este rostită la finală de cuvânt cu o uşoară aspiraţie (sath); înainte de sunetele e, i, vocalice şi semivocalice, este uşor palatalizată (stea), iar înainte de sunetele o, u vocalice şi semivocalice, este uşor labializată (toorc) etc. Înlocuirea reciprocă a sunetelor /t, t’, to/ în acelaşi context nu produce schimbări de semnificaţie, pe când înlocuirea lui /t/ cu /d/ produce astfel de schimbări (tac/dac). [t, t’, to] sunt variante ale unei unităţi fonice cu funcţie distinctivă, /t/; /t/ şi /d/ sunt foneme diferite. (Vezi şi ŞAL, 1997, 205)

6 Dacă elementele nu au nici un context comun, excluzându-se reciproc. Împreună cu distribuţia contrastivă, distribuţia complementară este utilizată în operaţia de reducţie a variantelor la invariante. ( ŞAL 1997: 176)

7 În unele lucrări de fonologie, variantele libere sunt numite varietăţi.

8 Numite şi alomorfe fonetice: unităţi concrete aparţinând planului vorbirii, condiţionate fonetic, forma unui alomorf fiind determinată de particularităţile fonetice ale vecinătăţilor.

9 Prima teorie fonologică a fost formulată la sfârşitul secolului trecut de J. Baudouin de Courtenay, dar termenul de fonem a fost introdus de M. Kruszewski. Prima articulaţie se realizează linear, în unităţi dotate cu sens (fraze, sintagme, cuvinte, morfeme/moneme).

10 Saussure distinge şapte clase de sunete, de la cele de apertură zero (oclusive sau explozive, adică pronunţate cu o închidere totală a tubului fonator, ca p, t etc.) până la cele cu gradul de apertură 6, care este cel al vocalei a. Între aceste extreme, Saussure ordonează consoanele fricative, spirantele, nazalele, semivocalele i şi u şi vocalele e şi o. Această clasificare este perfect raţională, se bazează pe un unic criteriu şi are, pe lângă aceasta, avantajul de a include într-o serie unică de clase vocalele şi consoanele (sau ”constrictivele”). (Saussure 1998: 65-69)

11 În ceea ce priveşte modul de articulare, trebuie să luăm în considerare diferiţi factori. În primul rând, dacă în producerea unui sunet vibrează sau nu coardele vocale. Al doilea factor pe care trebuie să-l avem în vedere este funcţia pe care o are în formaţie cavitatea nazală: dacă vălul palatului închide comunicarea cu cavitatea nazală şi curentul expirator trece numai prin cavitatea bucală, avem sunetele care se numesc orale; dacă, în schimb, aerul trece şi prin fosele nazale, cavitatea nazală constituind astfel o a doua cutie de rezonanţă, avem sunetele numite nazale. În sfârşit, sunetele consonantice pot fi urmate de o aspiraţie (zgomot mic produs de trecerea aerului prin laringe), iar în cazul acesta se numesc aspirate (th, dh, ph, kh etc.).

12 Se pot adăuga aici cerebralele sau cacuminalele numite şi retroflexe – un tip special de prepalatale, în sanscrită şi în limbile moderne din India /t, d/.

13 Conform teoriei binare a lui Jakobson şi a colaboratorilor săi, sistemele fonologice ale diverselor limbi pot fi descrise utilizând un repertoriu de 12 trăsături binare, de natură preponderent acustică, dar şi articulatorie: consonantic/non-consonantic; vocalic/non-vocalic; compact/difuz; sonor /non-sonor; nazal/non-nazal; continuu/non-continuu; strident/mat; tens/lax; obstruent/non-obstruent; grav/acut; bemolizat/non-bemolizat; diezat/non-diezat. Se elimină astfel neajunsul clasificării vocalelor şi consoanelor după criterii diferite, dar numărul de trăsături care definesc fiecare unitate fonetică este mai ridicat, astfel că pe măsură ce ideea gradabilităţii în relaţiile dintre unităţile unui sistem a câştigat teren, binarismul a cunoscut un reflux progresiv.

14 Trecând prin cavităţile supralaringiene, anumite armonice ale undei sonore sunt amplificate în mod selectiv. Selecţia este dependentă de natura rezonatorului (cavitatea bucală sau nazală) şi, în cazul cavităţii bucale, singura ale cărei dimensiuni şi configuraţie pot fi modificate, de forma acestuia.

15 Sunetele limbajului prezintă calităţile cunoscute ale oricărui sunet studiat de acustică, adică intensitate, înălţime şi durată. Astfel de calităţi sunt puse în evidenţă şi se pot măsura în reprezentarea grafică a undei sonore corespunzătoare care se obţine cu ajutorul unui aparat numit chimograf (gr. kyma ”undă” şi graphein ”a scrie”) Unda înregistrată prezintă vibraţii principale şi secundare. Traiectoria generală a vibraţiilor principale, fiind vorba de continuuri fonice analogice, se prezintă cu un profil mai mult sau mai puţin analog, chiar când corespunde unor subiecţi diferiţi. Vibraţiile secundare, în schimb, se relevă ca distincte, fiind cele care corespund la ceea ce numim timbrul vocii.).

16 Formanţii corespund armonicelor amplificate prin fenomenul de rezonanţă, în cavităţile bucală şi nazală. (Vezi ŞAL 1997: 207.)

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web