Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Fonetica şi morfologia

in Limba romana

Carti-cover

Unele elemente de ordin fonetic se folosesc cu valoare gramaticală, iar alteori regulile gramaticale impun modificări ale corpului fonetic al cuvântului.

În flexiune apar situaţii în care alternanţele fonetice însoţesc deosebiri de formă marcate prin afixe: ţară/ţări, cară/cărăm, casă/căsuţă. Alteori, alternanţele se confundă cu desinenţele1: cireş/cireşi.

În limba română literară ele pot constitui numai în mod excepţional singura marcă a unei forme: în flexiunea verbului a preceda, formele precedă (pers a III-a sg. şi pl. a ind. prez.) şi să preceadă (aceleaşi persoane la conjunctivul prezent), alternanţa e/ea. La fel în flexiunea pronumelui demonstrativ acesta/aceasta.

Conform Gramaticii limbii române, Editura Academiei, 1954/ 1966, alternanţele consonantice se produc mai ales la sfârşitul cuvântului şi au ca rezultat opoziţia consoană /consoană palatalizată datorită influenţei lui “i scurt asilabic“. Considerăm însă că în cazul în care consoana este marcată doar de un timbru suplimentar (cutez/cutezi), este vorba de sunete echivalente, alternanţele fiind prezente doar atunci când consoanele sunt diferite (obraz/obraji). Uneori palatalizarea unei consoane a mers până la anihilare: consoana propriu-zisă a dispărut şi fostul ei timbru palatal s-a păstrat ca element semivocalic: aşa sunt alternanţele n/i în spun/spui, cal/cai, pier/piei.

Alternanţele fonetice se pot produce în toate cuvintele care prezintă condiţii fonetice identice (alternanţa k/č) sau numai la unele dintre ele:

  • numai la unele părţi de vorbire (alternanţele n/i, r/i la verb) sau numai la unele clase gramaticale din cadrul unei părţi de vorbire (alternanţa a/ă sub accent apare la substantiv numai la substantivele feminine şi la cele neutre în -ău);

  • numai la cuvinte mai vechi, eventual la neologisme mai răspândite sau apropiate de cuvintele mai vechi (alternanţele e/ea, o/oa, a/ă sunt rare la cuvintele noi; repartiţia echivalenţelor z/zi sau a alternanţelor z/ji priveşte deosebirea dintre cuvinte vechi ca obraz/obraji şi noi ca vietnamez/vietnamezi). De aceea nu se pot da reguli absolute cu privire la condiţiile de apariţie a unei alternanţe.

Alternanţe vocalice2

  • a/ă accentuat: subst. carte/cărţi; adj. călare/călări,

vb. arăt/arată;

neaccentuat: vb. tac/tăcem;

  • a/e: subst. fată/fete; adj. deşert/deşartă;

vb. şed/şade;

  • ă/e accentuat: subst. măr/meri;

neaccentuat: subst. sămânţă/seminţe; adj. proaspăt/ proaspeţi; vb. apăr/aperi;

  • a/ă/e: vb. spăl/speli/spală;

  • e/ea: subst. seară/seri; adj. negru/neagră;

vb. merg/meargă;

  • e neacc. /i: vb. vin/venim;

  • î/ă neacc./a: vb. rămân/rămăsei/rămas;

  • î/i: subst. vână/vine; adj. vânăt/vineţi;

vb. vând/vinzi;

  • o/oa: subst. os/oase; adj. frumos/frumoasă;

vb. dorm/doarme;

  • o/u accentuat: numeral amândoi/amânduror;

neaccentuat: subst. soră/surori;

  • o/oa/u: adj. tot/toată/tuturor;

vb. joc/joacă/jocuri.

Alternanţe consonantice

a) termenul al doilea este corespondentul palatalizat al primului termen3;

b) termenul al doilea este o consoană diferită de prima:

  • d/z subst. brad/brazi; adj. crud/cruzi; vb. văd/vezi;

  • g/ğ subst. fag/fagi; adj. drag/dragi; vb. merg/mergi;

  • k/č subst. sac/saci; adj. mic/mici; vb. plec/pleci;

  • s/ş subst. urs/urşi; adj. frumos/frumoşi;

vb. cos/coşi;

  • t/ţ subst. bărbat/bărbaţi; adj. lat/laţi; vb. scot/scoţi;

  • z/j subst. obraz/obraji; adj. viteaz/viteji;

În această categorie intră şi alternanţele dintre o consoană şi semivocala i (la care s-a ajuns prin muierea consoanei precedente):

  • l/i subst. cal/cai; adj. gol/goi;

  • n/i vb. spun/spui;

  • r/i vb. pier/piei.

c) variază una sau două consoane dintr-un grup de la sfârşitul temei:

  • sk/şt subst. muscă/muşte; adj. bruscă/bruşte;

subst. mască/ măşti; adj. bărbătesc/bărbăteşti; vb. cresc/creşte;

  • st/şt subst. veste/veşti; adj. prost/proşti;

pron. acest/aceşti; vb. gust/guşti;

  • str/ştr subst. astru/aştri; adj. albastru/albaştri;

pron. nostru/ noştri;

  • şk/şt subst. ceaşcă/ceşti; vb. muşc/muşte.

În morfologie variaţiile radicalului unui cuvânt flexibil, ca şi variaţiile anumitor sufixe gramaticale au fost interpretate ca alomorfe ale morfemului radical, respectiv, ale sufixului gramatical. Astfel, în paradigma verbului a purta morfemul radical cunoaşte patru alomorfe: port-, porţ-, purt-, poart-, iar sufixul de prezent –esc cunoaşte la conjunctiv trei alomorfe: -esc,eşt-, -easc-. În flexiunea românească, alternanţele se încarcă cu o semnificaţie specială, constituind un mijloc suplimentar, în afara flectivelor, pentru marcarea diferitelor valori morfologice. Astfel, formele de pl. flori, porţi, în raport cu formele de sg. floare, poartă, sunt marcate prin mai multe mijloace: la desinenţa -i se adaugă alternanţă vocalică oa/o, iar în cazul lui poartă şi alternanţa consonantică t/ţ. În flexiunea românească, alternanţele dobândesc un rol semnificativ în marcarea numărului la substantive şi adjective: poartă/porţi; verde/verzi; a genului la adjectiv: frumos/frumoasă; a persoanei şi a numărului la verb: port/porţi /purtăm; a anumitor forme temporale: ard/arsei; rămân/rămăsei; a anumitor forme modale, în special a conjunctivului. crede/creadă, vede/vadă.

***

Deşi cantitatea nu reprezintă o trăsătură distinctivă în limba română, ea poate fi folosită în marcarea unor valori gramaticale. Aşa se întâmplă, de exemplu, în marcarea superlativului prin lungirea unei vocale sau a unei consoane: buuună treabă!”, ”mmminunat tablou!”.

***

Prin schimbarea accentului de intensitate de pe o silabă pe alta se realizează diferenţierea unor forme gramaticale. În flexiunea substantivului şi a adjectivului accentul nu are singur valoare morfologică, însoţind, de regulă, alte modificări formale, aşa cum se întâmplă la câteva cuvinte vechi din limbă: ‘noră/nurori; soră/surori sau la cuvinte mai recente de tipul: ‘radio/radiouri, zero/zerouri. Mai frecvent, accentul poate deosebi două forme verbale, fie fără alte modificări formale, fie şi cu alte modificări: adună/adună, cântă/cântă, ară/ară, apropie/apropie´, scutură/ scutură, vede/ vedem, închide /închideam,taie/tăie, bate/bătu etc.

***

Intonaţia îşi are rolul ei în marcarea vocativului sau a imperativului. Uneori se corelează cu alte mărci formale: ex. desinenţa de vocativ (Ioane!, băiete!, Mario!) sau forme speciale de imperativ (fă!, du!), alteori, însă, reprezintă singura marca a acestor categorii gramaticale: în formele de vocativ identice cu nominativul (Ion!, Maria!), cu dativul plural (domnilor!) sau în formele de imperativ identice cu indicativul (persoana a II-a sg. la majoritatea verbelor: spune!, scrie!, lucrează!, iar la plural, la toate verbele, cu excepţia lui a fi: priviţi!, spuneţi!, cântaţi!).

2. Fonetica şi sintaxa

Între ştiinţa sunetelor şi sintaxă legătura este, mai ales, de natură suprasegmentală. Accentul, intonaţia, tempoul, pauzele au rolul de a distinge un cuvânt, o sintagmă, o propoziţie sau un grup de propoziţii în cadrul frazei. Accentul se foloseşte pentru a evidenţia o unitate în cadrul enunţului, intonaţia are rol de marcare a felului propoziţiilor din punctul de vedere al scopului comunicării sau al modalităţii, dar poate ajuta şi la distingerea diferitelor unităţi lingvistice.

“Nu eu trebuie să-l evit pe Darcy. Dacă el doreşte să nu dea ochii cu mine, el e cel care trebuie să plece. “ “Cum de s-a putut aşa ceva? “ “Trebuie să fiu ocupat şi să am oameni în jur. “(Jane Austin, Mândrie şi prejudecată).

Pauzele împart enunţurile în unităţi sintactice şi semantice, iar tempoul poate influenţa apariţia fenomenelor de fonetică sintactică4, precum:

  • rostirea împreună a două cuvinte alăturate, redate în scris prin cratimă: l-a prins, a chemat-o, cerându-le-o;

  • rostirea diftongată sau triftongată a vocalei finale a unui cuvânt cu vocala iniţiala a cuvântului următor: ne-aruncă, şi-acum, le-a dat; este obligatorie rostirea diftongată a pronumelor neaccentuate urmate de i sau o: mi-i, ni-i, ne-o, mi-o, rostirea diftongată a finalei de cuvânt şi a lui o sau i: spune-i, cere-o, viaţa-i, de-a face; este facultativă în alte situaţii: ce-ai spune, unde-o vezi;

  • dispariţia sau elidarea vocalei finale a unui cuvânt datorită vocalei iniţiale a cuvântului, datorită vocalei finale a cuvântului precedent: i-auzi, parc-aud; este obligatorie elidarea vocalei în cazul formelor pronominale neaccentuate mă, vă, se urmate de un auxiliar sau de pronumele o: m-ai, v-aţi, s-o, a vocalei u din prepoziţiile întru, dintru, printru urmate de cuvinte care încep cu o vocală: dintr-un, într-o, printr-o, ca şi a vocalei finale a verbelor urmate de pronumele o: las-o, arunc-o; este facultativă elidarea în alte situaţii: n-are, n-au spus, parc-aud, ţara-ntreagă, vino-ncoace;

  • alipirea unor cuvinte cu un corp fonetic redus la începutul sau la sfârşitul unui cuvânt ca un adaos consonantic la silaba iniţiala sau finală a acestuia sau ca o silabă în plus: l-am spus, dându-ni-le.

FONETICA ŞI VOCABULARUL

Legătura dintre cele două domenii de studiu ale limbii derivă din însăşi existenţa şi funcţionarea cuvântului ca semn cu dublă faţă (un semnificant şi un semnificat)5. Efectele într-un plan sau în celălalt se datorează, în primul rând, raportului dintre tradiţie şi inovaţie.

De exemplu, variaţiile de rostire cu s ori z înainte de sonante, excluzând prefixele dez-, des-, depind în mare măsură de etimon, indiferent de stratul lexical: sl în desluşi, disloca, măslină etc, dar zl în izlaz, zlătar, zlot; sm în osmoză, smântână, smog, smulge, dar zm în bezmetic, cazma, cizmă, pizmă; sn în lesne, plesni, snob, snop, dar zn în caznă, hazna, gleznă.

Alteori, diferenţe de normă fonetică (şi ortografică) pot fi determinate etimologic, în legătură cu deosebiri de strat lexical: norma neologică, introdusă prin împrumuturi, contrazice modelul tradiţional de pronunţare, aşa cum s-a întâmplat cu e la iniţială de cuvânt şi cu vocalele pure la iniţială de silabă: epocă, dar iepure; aed, dar caier. Alteori însă, etimonul se suprapune modelului tradiţional: ierarhie, proiect, traiect.

Contaminarea reprezintă, în lexic, rezultatul combinării fonetice a două cuvinte diferite care aparţin aceluiaşi câmp semantic: cocobarză, cocostârc, ceasornic, zurbavă. Contaminarea este un rezultat al vorbirii neîngrijite, al unui grad redus de instrucţie, dar şi al tendinţei vorbitorului de a apropia cuvintele între ele sub raport fonetic (paronimie) şi sub aspect semantic (etimologie populară): cercumscripţie (după cerc), zvârcolaci (după zvârcoli); aeropag (areopag), “renumeraţie“ (remuneraţie).

Omofonia reprezintă calitatea a două sau mai multe cuvinte de a avea aceeaşi pronunţare. Drept corolar al principiului funcţionalităţii, în cazul omofonelor, este cel al semnificatului unitar. În cazul în care nu există diferenţe de expresie (semnificant), diferitele accepţii ale unei forme trebuie să corespundă aceleiaşi zone de semnificaţie şi tot ce aparţine acestei zone trebuie să constituie o manifestare a aceluiaşi semnificat ca valoare de limbă. (Coşeriu 2000: 173-181)

În limba română omofonia este, de obicei, corelată cu omografia şi determină constituirea omonimelor: lexicale somn “stare”, somn “peşte”; lexico-gramaticale rasă ”participiu”/ rasă ”substantiv”; duce “verb”, duce “substantiv”. Ortografia serveşte la distingerea omofonelor, atât în cazul cuvintelor pronunţate identic fără a fi omografe (rom. s-ar, sar; c-ar, car; fr. compter /conter) cât şi în cazul semnelor grafice: (fr. c/ç/s).

1 Consoanã palatalizatã datoritã lui i asilabic, cf. Gramatica limbii române, Editura Academiei, 1954/1956, pp. 48-49.

2 După GA, pp. 48-49.

3 Nu dezvoltãm acest punct, deoarece considerãm cã, în acest caz, este vorba de sunete echivalente, ca variante poziţionale ale consoanelor respective, aflate sub influenţa lui “i scurt asilabic“, vãzut ca realizare foneticã specialã a lui i vocalic. Vezi şi E. Vasiliu, Fonologia limbii române, 1965, p. 110

4 Vezi şi GA,1966 p. 24; DOOM, 1982.

5 Vezi supra capitolul I, Principiul funcţionalităţii.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web