Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Fonetica si stilistica

in Limba romana

slide_carti

Stilistica este ştiinţa care are ca obiect de studiu mijloacele de expresie ale vorbirii unei comunităţi, considerate din punct de vedere afectiv (Bally 1909: 16), incluzând aici şi mijloacele lingvistice folosite de un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic (Iordan 1975: 11). Raportându-ne la stilistica expresivităţii (Munteanu 1972) şi considerând expresivitatea limbii ca raport de dublă dependenţă, pe de o parte între expresie şi conţinut iar pe de altă parte, între unitatea astfel constituită şi realitatea desemnată, deducem funcţia stilistică a semnului prin determinarea valorii sale expresive marcată specific la fiecare nivel. La nivelul semnificantului expresivitatea poate fi susţinută, în general, de structura sonoră, de caracterul motivat al semnului, şi, particularizat, de prezenţa figurilor de sunet.

1. Eufonia1

Sextil Puşcariu2 a analizat eufonia limbii române în comparaţie cu limbile romanice, utilizând criteriul statistic al frecvenţei sunetelor; o limbă cu preponderenţă vocalică este considerată mai eufonică decât o limbă în care predomină consoanele/grupurile consonantice. În limba română raportul de frecvenţă dintre vocale (plus diftongi, triftongi) şi consoane/grupuri consonantice este extrem de echilibrat.

Alexandra Roceric Alexandrescu3 oferă următoarele date:

româna: V: 49,4%; C: 49,74%

franceza: V: 43,36%; C: 56,64%

italiana: V: 47,74%; C: 52,27%

germana: V: 38,86%; C: 61,14%

engleza: V: 37,4%; C: 62,6%

ceha: V: 40,73%; C: 59,13%.

Cercetând câte o pagină din 12 opere literare, Dimitrie Macrea4 stabileşte relieful sonor al limbii române în lumina cercetării statistice, determinând un raport de 45,16% vocale şi 54,85% consoane. Dintre vocale, cea mai frecventă este vocala e (10,14%), urmată de i (6,85%), a (5,97%), u (5,82%), ă (5,27%), o (0,60%), î (0,36%), diftongul ea (1,50%), diftongi+triftongi (5,28%). Dintre consoane, pe primul loc se situează vibranta r (7,41%), urmată de n (6,15%), t (5,39%), l (4,80%), d (4,32%), c (4,29%)… ţ (1,70%).

2. Motivarea5

O problemă care se pune frecvent în lingvistică este cea a valorii semnificative nemijlocite a sunetelor, adică dacă sunetele au sau nu vreo relaţie directă, prin materialitatea lor însăşi, cu semnificaţia semnelor care le compun şi cu ”lucrurile” pe care acestea le desemnează.

În anumite cazuri se pare, într-adevăr, că sunetele ar avea o anumită valoare iconică (imitativă) sau deictică, adică demonstrativă6: viento, ţipăt, susur, murmur, moale, tare.

Aşa, de exemplu, Eugen Coşeriu aminteşte că într-un cuvânt ca viento, s-ar putea spune că sunetul reprezentat prin v [într-un grup fonic unde să fie fricativ] are o relaţie imitativă cu zgomotul produs de vânt. Mai mult, observă că alte limbi au sunete asemănătoare în cuvinte cu semnificaţie analogă: cf. germ. Wind, rus. veter. Se poate admite, în consecinţă, că acest cuvânt era la origine de natură imitativă sau onomatopeică. Dar, pe de altă parte, menţionează că forma spaniolă provine cu toată regularitatea din cuvântul lat. uentus, al cărui sunet prim nu era nici v şi nici , ci un u consonantic şi că, nici în cuvântul spaniol, acest sunet nu este întotdeauna , deoarece în poziţie iniţială absolută şi după nazală se pronunţă b, supunându-se normelor de realizare ale sistemului fonologic spaniol (viento – pron. umbiento). Se poate deduce din aceasta că la origine semnul poate să fi avut vreo relaţie cu zgomotul real din natură, dar că, după această fază iniţială, o astfel de legătură s-a pierdut, semnul intrând în tradiţia lingvistică normală şi primind valoare pur simbolică. Tot astfel, s-ar putea spune uneori că există o anumită relaţie directă între sunete anterioare ca i, e şi lucruri mici sau slabe (mic, chico, petit) şi, pe de altă parte, între vocale medii şi posterioare ca a, o, u şi ceea ce este mare sau puternic. M. Grammont observa că ar fi foarte straniu, de exemplu, să se spună că o pungă de făină, căzând, face pif; vom spune mai degrabă că face paf sau puf. Această consideraţie poate să pară adevărată cât timp ne menţinem în domeniul exclamaţiei sau al onomatopeei, dar îşi pierde baza dacă ne situăm în câmpul semnelor simbolice propriu-zise.7

Coşeriu remarcă totuşi că Georg von der Gabelentz în tratatul său de lingvistică generală (Die Sprachwissenschaft – Leipzig, 1891) observă că în anumite limbi africane există o alternanţă vocalică la anumite verbe – în raport evident cu onomatopeele – în funcţie de subiectul la care se referă; în sudaneză, de exemplu, ”a se târî”, în general, se spune djarar, însă se spune djirir dacă se referă la animale mici şi djurur dacă se referă la animale mari. De asemenea, F. de Saussure remarcă faptul că în limbile indoeuropene adjectivele care desemnează infirmităţi sau debilităţi organice se caracterizează prin prezenţa vocalei a scurt în rădăcina lor. Relaţii asemănătoare între sunete şi concepte se pot observa în multe alte cuvinte de origine onomatopeică sau imitativă, ca, de exemplu, în derivatele din limbajul infantil, care, în majoritatea limbilor indoeuropene, precum şi în unele neindoeuropene, se caracterizează prin repetarea aceleiaşi silabe sau prin prezenţa unor consoane geminate (mamma, babba). (Coşeriu 1995: 120 şi urm.).

Caracterul motivat poate fi apreciat din mai multe perspective:

  • o motivare absolută, când forma sonoră evocă unele trăsături ale conţinutului denumit, ca în cazul interjecţiilor (oh!, vai!, “…şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.“ I. Creangă) şi al onomatopeelor care reproduc zgomote spontane, cum ar fi cuvintele cu simbolism fonetic (înghiţi, miorlăi, hămăi, “… femei geamale, baldâre, balcâze“ (M. Caragiale);

  • o motivare relativă, care nu se manifestă la nivelul formei fonetice (cuvintele pierde-vară, burtă-verde pot fi explicate prin elementele componente; la fel numeralele compuse).

Din altă perspectivă se mai delimitează:

  • o motivare externă care se bazează pe o relaţie între lucrul semnificat şi forma semnificantă, în afara sistemului lingvistic: motivare fonetică directă şi naturală în onomatopeele care se bazează pe o analogie între forma fonică şi lucrul numit. Onomatopeea este acustică atunci când reproduce un zgomot (cioc-poc) sau totocinetică, când organele vorbirii reproduc o anumită mişcare (pâş-pâş). Semnul onomatopeic se bazează totuşi pe o convenţie şi tinde să-şi piardă motivarea;

  • motivare metasemică în cazul schimbărilor de sens. Astfel în metafora care desemnează un peşte sub numele de cal de mare avem un semnificant primar (forma fonică cal) care desemnează normal mamiferul şi acest prim semnificant constituie un semnificant secundar, ţinând de un al doilea semnificant, peştele;

  • motivarea internă, când provine din interiorul sistemului lingvistic. Relaţia motivată nu este aici între lucrul semnificat şi forma semnificantă, ci între diferite cuvinte existând deja în limbă:

  • motivarea morfologică este tipul cel mai general şi cel mai productiv la nivelul derivării (progresive şi regresive) şi al compunerii: portocal şi mandarin după modelul prun/prună, păr/pară;

  • motivare paronimică, mai puţin regulată şi accidentală se bazează pe confuzia unor forme omonime sau paronime: alabastru/albastru.

Cu rol de motivare a expresivităţii, afectivitatea este percepută ca emoţie exprimată într-un enunţ şi reprezintă un factor care intervine în anumite definiri ale stilului, prin modificările în uzul lingvistic normal (neutru). În terminologia lingvistică se stabileşte adesea un contrast între termeni ca: afectiv, emotiv sau expresiv, pe de o parte, şi cognitiv, descriptiv şi referenţial, pe de alta. La nivel fonetic afectivitatea poate fi exprimată prin onomatopee, cuvinte cu simbolism fonetic (murmur, freamăt, brambureală), interjecţii scurte (tii!, măă!, ei!, hei!), prin accelerarea sau încetinirea ritmului vorbirii (“…amicul nostru dl. Ca-ţa-ven-cu!“), prin folosirea expresiilor construite pe baza aliteraţiilor, asonanţelor sau rimelor interioare (val-vârtej, multe şi mărunte, praf şi pulbere).

2.1. Simbolismul fonetic

Simbolismul fonetic derivă din motivarea semnului şi reprezintă posibilitatea sunetelor de a evoca anumite reprezentări, iar, pe de altă parte, reprezintă o teorie care presupune că se poate atribui sunetelor o valoare semantică denotativă sau conotativă.

Relaţia sunet-sens este cel mai uşor sesizabilă în onomatopee, dar cuvintele dotate cu simbolism fonetic nu se confundă cu acestea, deşi ambele situaţii intră în categoria cuvintelor expresive (Iordan 1975). Astfel, s-a emis ipoteza că în limbile romanice anumite vocale sunt dotate cu valori semantic-expresive speciale: i ar avea, de ex., sensul ”mic”/ ”apropiat”, mic, aici, it. piccino, fr. petit, ici; a, dimpotrivă, sensurile ”mare”/ ”departe”: mare, departe, it. grande, sp. grande, fr. grand (K. Jespersen, M. Grammont). Vezi şi moale, mic, mare, lung, scurt, gros, subţire, înalt, scund, mort, viu, tremur, ţâfnos, şleampăt, zurbagiu, îngălat, şmecher, voinic.

Consoanele pot avea şi ele valoare expresivă, în afara celei pur imitative existente în unele aliteraţii (S. Puşcariu) sau în onomatopee; l, r, de ex., eventual în combinaţie cu alte consoane, sugerează ”lichidul”, “curgerea”: luneca moale, se înclina lin, râuri repezi, rânduri rare se rupeau de drum. Sunetului i se atribuie astfel o ipotetică funcţie de simbol, de unde şi numele valorii, teoriei. Acest punct de vedere se apropie de teoria originii naturale a limbajului, opusă originii convenţionale (arbitrare) a acestuia.

3. Figuri de sunet

Denumirea generală dată clasei figurilor de sunet, accidentelor sau licenţelor fonetice utilizate în limbajul poetic este aceea de metaplasmă. Se realizează prin adăugare (proteza, epenteza) ori prin suprimare de sunete (afereza, sincopa, apocopa). În limbile moderne, metaplasma favorizează rima.

În terminologia Grupului (Rhétorique générale), denumirea de metaplasmă înglobează toate figurile de sunet grupate conform principiului propriu de clasificare, în patru categorii, realizate prin:

  • suprimare: afereza, apocopa, sincopa, sinereza;

  • adăugare: epenteza, rima, aliteraţia, asonanţa, paronomaza;

  • suprimare-adăugare: calamburul, substituirea de afixe, formele preluate din limbajul copiilor;

  • permutare: anagrama, metateza, palindromul.

Metaplasma este un procedeu care alterează continuitatea fonică şi/sau gramaticală a enunţului, de obicei la nivelul cuvântului; valoarea stilistică a operaţiilor lingvistice global numite metaplasme – de multe ori asimilabile accidentelor fonetice – se bazează pe decalajul existent în conştiinţa vorbitorului între forma corectă/completă a cuvântului şi cea deviantă prin metaplasmă.

3.1. Aliteraţia

Figură de sunet constând din repetarea consoanelor sau a silabelor iniţiale (prin extensie, şi a celor aflate în poziţie medială sau finală) într-o secvenţă de cuvinte apropiate în enunţ. Este o formă a omofoniei: “Şi somnul vameş vieţii nu vrea să-mi ieie vamă“. “Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie” (M. Eminescu); “Ciuruitul prapur sur/ Ce-n azur străvechi încinge/ Îngălatul de azur.“ (I. Barbu); “Sfioase-s bolţile spre seară şi mai sfioasă-i iasomia.“ (D. Anghel).

Funcţia de bază a aliteraţiei este de a crea un efect eufonic, fie imitativ-descriptiv (onomatopeele) fie expresiv în afara armoniei imitative; este posibil ca efectele onomatopeelor să se afle la originea întrebuinţărilor aliteraţiei ca figură. Astfel, aliteraţiile bazate pe revenirea lichidelor l, r, sugerează sunetul curgerii, aliteraţiile în nazală sunt considerate mai muzicale decât cele în consoane etc.

Aliteraţia are în text şi funcţia unificatoare de a grupa sintactic (rar şi semantic) termenii apropiaţi prin omofonie, reflectând legături existente în enunţ: “Marea… vie, verde şi vajnică.“ (M. Caragiale). Alteori, lanţul de epitete este subliniat prin aliteraţie: “…luna moale/ Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale.“ (M. Eminescu).

Aliteraţia există şi în expresii idiomatice ori locuţiuni curente, ca şi în proverbe, zicători, descântece: multe şi mărunte, cruciş şi curmeziş, viu şi nevătămat, ce-i în mână nu-i minciună.

La finală de cuvânt ori de vers, aliteraţia silabică se realizează ca rimă interioară sau ca rimă propriu-zisă. Aliteraţia silabică nu este întotdeauna diferenţiată de paronomază. Ex.: “vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie.“ (M. Eminescu); “dând d-ani, leag-an d-an, d-ani vani“. (Al. Macedonski); “…şi vine vârtejul şi vine vântul şi vine suflare de aer şi ne suflă şi ne smulge.“ (N. Stănescu). “Pluteşte un lanţ de lebede albe/ Iar visul din parc în lac se răsfrânge.“ (G. Bacovia); “Crăiasă alegându-te /Îngenunchem rugându-te,/Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire.“ (M. Eminescu). “Răsai asupra mea lumină lină“. (M. Eminescu).

3.2. Asonanţa

Figură de sunet, formă a omofoniei, constă în repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte care se succedă; este varianta vocalică a aliteraţiei. Ex.: “Apele plâng clar izvorând în fântâne“; “Coroana-i arde pare.“ (M. Eminescu).

Accepţia prozodică de ”rimă imperfectă” dată uneori asonanţei se explică prin situaţiile în care aceasta apare în poziţie finală de vers; se deosebeşte de rimă prin faptul că segmentul consonantic următor vocalei accentuate nu este, în cazul asonanţei, identic pentru versuri succesive. Spre deosebire, rima presupune condiţia identităţii perfecte a finalei de vers, după ultima vocală accentuată: carte/parte dar carte se află în asonanţă cu moarte sau vaste; gândurile rimează cu rândurile dar se află în asonanţă cu vânturile. “Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor.“ (M. Eminescu) “Cucule pasăre mândră/ Du-te-n pădure şi cântă. Pe cine-i avea mânie/Blastămă-l străin să fie.“ (Folcor)

Asonanţa se regăseşte şi în limba vorbită, în expresii cu formă fixă: sapa şi lopata; vodă prin lobodă.

3.3. Rima

În formele versificate ale enunţului, rima presupune identitate fonică (omofonie) a finalelor de vers, începând cu ultima vocală accentuată şi cuprinzând toate sunetele care îi urmează; dacă identitatea nu e perfectă, finala de vers nu se realizează ca rimă, ci ca asonanţă (necoincidenţă în domeniul consoanelor de după vocala accentuată: gând/sfânt), sau consonanţă (lipsă de coincidenţă a vocalelor accentuate pe lângă consoane identice: păianjen/stânjen; mână/plină). Împreună cu ritmul şi măsura, rima constituie un factor esenţial al versificaţiei moderne.

Perspectiva asupra rimei este dublă: ca realitate fonologică, rima e un factor mecanic constitutiv al regulilor prozodice şi aparţine totodată figurilor de sunet alături de aliteraţie şi asonanţă; ca realitate fono-semantică, rima impune însă studierea cuvintelor-rimă cu toate implicaţiile pe care raportul bilateral dintre cei doi termeni ai cuplului numit rimă le presupun: relaţiile semantice între termeni, relaţiile sintactico-semantice cu restul versului sau chiar cu strofa, statutul tuturor rimelor în poezia cu formă fixă (sonet, gazel, rondel, baladă).8

Clasificarea rimelor se poate face în funcţie de :

a) întindere – lungimea lanţului fonetic identic, care constituie bogăţia şi adâncimea rimei:

  • rime bogate;

  • rime suficiente.

Identitatea sonoră definitorie în rimă (lanţul care începe cu ultima vocală accentuată) nu este decât o condiţie minimă de realizare a acesteia, necesară pentru ceea ce se cheamă rimă suficientă: somn/domn, cuvânt/pământ, loc/noroc, var/rar, ridică/adică. Rimele bogate sunt rimele care au mai multe sunete identice în afara celor strict necesare pentru îndeplinirea condiţiei definitorii; în această situaţie, identitatea sonoră înaintează către stânga vocalei accentuate: mortar/portar; băltăreţ/săltăreţ; accidental/occidental; amânări/ lumânări. Bogăţia rimei nu este, însă, întotdeauna un indicativ al calităţii ei;

b) expresia morfologică:

  • rime sincategoriale – rimează cuvinte aparţinând aceleiaşi clase morfologice: odaie/ploaie; pământ/vânt; puţini/ creştini;

  • rime heterocategoriale – rimează cuvinte aparţinând unor clase morfologice diferite: scoborât/urât; fereastră/ albastră; pace/tace;

  • compuse – rimează un cuvânt cu un ansamblu de două trei cuvinte: iată-l/Tatăl; să fiu/târziu; hotărât/până-n gât.

Prin definiţie încadrată într-un cuplu paradigmatic, rima tinde să se încadreze şi contextului, devenind sintagmatică; procesul de sintagmatizare a rimei se accentuează în epoca modernă concretizându-se sub forma unor virtuale relaţii sintactice între constituenţii cuplului (predicat/subiect: să fie/stafie), complement/ predicat (moarte/să poarte);

c) structura metrică – determină următoarele categorii de rime, în funcţie de poziţia silabei pe care cade accentul:

  • oxitone (masculine), rime monosilabice în care accentul cade pe ultima silabă; sunt rime terminate în consoană, excepţie făcând doar cuvintele terminate în diftong/vocală accentuată. Rimele masculine, cu ultima silabă accentuată, prelungesc pauza metrică şi au un caracter elegiac: stâng/plâng. răsai/bălai, furnicar/nenufar, venea/avea; goi/noroi;

  • paroxitone (feminine) – rime în care accentul cade pe penultima silabă sau pe oricare dintre silabele precedente ultimei. Sunt rime bisilabice, în care accentul cade pe penultima silabă: lumină/bizantină; rânduială/îndoială; taină/haină; fereastră/noastră.

În limba română rima feminină este mai des utilizată datorită faptului că variantele feminine sunt mai muzicale şi mai întinse din punctul de vedere al corpului rimei, dar şi pentru că accentul natural cade adesea pe penultima silabă.

  • proparoxitone – rime trisilabice (sau dactilice, întrucât rima formează un dactil), în care accentul cade pe prima dintre cele trei silabe: “Crengile-mi rupându-le/Apele-astupându-le/ Troienind cărările/ Şi gonind cântările;“ (M. Eminescu);

  • rime de patru sau mai multe silabe: gândurile/ pământurile; vânturile/valurile; ceasurile/atlasurile;

d) succesiunea în strofă dă naştere următoarelor tipuri de rimă (arbitrar, se ia în considerare catrenul):

  • alăturateaabb: “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte./ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,…“ (T. Arghezi);

  • încrucişateabab: “Câtă vreme n-a venit/ M-am uitat cu dor în zare./ Orele şi-au împletit/ Firul lor cu firul mare.“ (T. Arghezi);

  • îmbrăţişateabba: “Din pietre sterpe şi uscate/Un fir de iarbă s-a ivit,/ Şi vârful lui în infinit/ A cutezat, străin, să cate.“ (T. Arghezi);

  • monorimaaaa: “Prin nopţi tăcute,/prin lunce mute,/ Prin vântul iute,/ Aud un glas.“ (M. Eminescu);

e) corectitudinea – din acest punct de vedere, rimele sunt:

  • perfecte – conform definiţiei, sunt rime cu identitate sonoră începând cel puţin cu ultima vocală accentuată: noapte/coapte; ruine/beduine;

  • imperfecte – rezultate ale unei aproximări sonore, după vocala accentuată identică, urmând o serie de sunete întrucâtva diferite; se numesc asonanţe: mărgărint/anotimp, sau consonanţe: dânsa/aprinsă;

f) factorii semantici – se poate stabili o relaţie de sens între cuvintele din rimă, fie pentru că acestea au sensuri apropiate ori se încadrează în aceeaşi sferă semantică, fie pentru că sensurile lor sunt diferite sau chiar opuse. Sensurile diverse ale cuvintelor din rimă sporesc efectul acesteia, rimele antonimice fiind mai expresive decât cele sinonimice sau cu sensuri apropiate:

  • rime banale (generalizarea diminutivului); rimele sinonime;

  • rime expresive (rimele antonimice).

g) alte tipuri de rimă:

  • rimă interioară, realizată la cezură, îndeplinind – cu excepţia poziţiei în vers – toate condiţiile rimei; se amplifică astfel melodicitatea textului. În sens larg se poate interpreta ca rimă interioară orice revenire a fonemelor din rimă în corpul versului, chiar dacă reluarea nu se realizează la cezură (aliteraţia): linele, colinele,/strâng de sus luminele;

  • rima ecou sau rima concentrică este rima cu aspect fonic perfect asemănător; această asemănare poate privi două cuvinte omonime sau acelaşi cuvânt reluat în rimă; conform acestei distincţii, rimele ecou sunt:

  • omonimice: vii/vii; de cele mai multe ori, rime heterocategoriale;

  • identice;

  • încorporate – rime care cuprind în întregime cuvântul care rimează: cristalină/alină.

Ca şi ritmul, rima există ca procedeu de fixare a anumitor expresii în limba vorbită (Iordan 1975), de unde au fost preluate şi eventual îmbogăţite de unii scriitori: feciori de ghindă, fătaţi în tindă, a tunat şi i-a adunat, bea pe veresie, mănâncă pe datorie etc. Aceste formule cuprind adesea, pe lângă ritm şi rimă, aliteraţii sau consonanţe: de voie, de nevoie; multe şi mărunte; vrând-nevrând; ca vodă prin lobodă.

3.4. Ritmul

În sens larg, ritmul este orice formă de periodicitate percepută, reluare mai mult sau mai puţin regulată a unui reper constant, indiferent de natura acestuia; în succesiunea discursului, revenire periodică, la intervale sensibil egale, a unui element determinat.

Ritmurile sunt9:

  • naturale (ale elementelor cosmice);

  • fiziologice – situate probabil la originea ritmului (ale fenomenelor fiziologice umane sau animale);

  • artificiale (ale muzicii şi poeziei).

În poezia antică, ritmul rezulta din repartizarea silabelor lungi şi/sau scurte în picioare metrice; în poezia modernă după dispariţia acompaniamentului muzical (din epoca medievală), elementul primorial şi definitoriu în alcătuirea ritmului poetic rămâne dispunerea accentului de intensitate în economia versului; în versificaţia modernă, un rol important îl are şi stabilirea unor raporturi determinante între unităţile sintactice şi cele metrice (obiect de studiu al sintaxei poetice).

În textul literar, pot fi identificate două surse de provenienţă a ritmului, care determină două tipuri fundamentale de ritmuri:

  • sintactice, provenite din recurenţe de natură sintactică, existente atât în poezie cât şi în proză.

Ritmul sintactic dă naştere doar la forme incipiente de ritm. Provine din numeroasele realizări ale repetiţei, începând cu simpla enumerare şi terminând cu variatele realizări poziţionale ale paralelismului (anafora, epifora, anadiploza, epanadiploza, chiasmul10).

  • tonice – prezente în special în poezie şi bazate în general pe distribuţia regulată a silabelor accentuate şi atone; ritmurile tonice se află în dependenţă de anumite unităţi de versificaţie: accente, cezură, pauze la intervale sensibil regulate, sunete identice sau asemănătoare la sfârşitul versurilor, uneori aliteraţii etc.;

  • aritmetice, în care regularităţile provin din numărul unităţilor sonore avute în vedere (se ia în consideraţie ca unitate minimă silaba).

Ritmul tonic este un ritm calitativ (în opoziţie cu cel cantitativ al versificaţiei antice), specific fazelor moderne din dezvoltarea poeziei, şi are ca unitate ritmică silaba. Proprie ritmului tonic este succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate combinate într-o unitate compusă de versificaţie, piciorul metric. (Ritmul cantitativ, propriu poeziei latine şi greceşti de ex., avea la bază o altă unitate minimală – mora, echivalând cu o silabă scurtă; silaba lungă dura două more). În versificaţia calitativă, nu mai interesează timpul necesar pronunţării silabei, ci calitatea acesteia de a fi sau nu accentuată; mora dispare astfel ca unitate de măsură, iar succesiunea accentelor determină gruparea silabelor în diferite tipuri de silabe metrice.

În versul românesc, măsura ritmică poate fi formată din 2, 3, 4 (rar 5, 6) silabe; în consecinţă ritmurile pot fi:

a) binare:

  • ritmul trohaic – unitatea metrică este troheul: –v/ –v/; “Lasă-ţi lumea ta uitată,/Mi te dă cu totul mie…“ (M. Eminescu) (-v/-v/-v/-v//-v/-v/-v/-v)11;

  • ritmul iambic – unitatea metrică este iambul: v–/v–/; “Abia atingi covorul moale/Mătasa sună sub picior…“ (M. Eminescu) (v-/v-/v-/v-/v//v-/v-/v-/v-);

b) ternare:

  • ritmul dactilic – unitatea metrică este dactilul: –vv/–vv/;

  • ritmul anapestic (antidactilic) are la bază un anapest: vv–/vv–/;

  • ritmul amfibrahic, bazat pe un amfibrah: v–v/v–v; “Sub luna plină,/ Cu farmecul ce-n jos se lasă./ Oricare coperiş de casă/ E baltă…“ (Al. Macedonski) (v-v/-v// v-v/vv-/ v-v//v-v/vv-/v-v//v-v…);

  • ritmul cretic bazat pe unitatea cretică: –v–/–v–/;

c) cuaternare/peonice, constituite din unităţi ritmice de patru silabe:

  • peon I: –vvv/–vvv/;

  • peon II: v–vv/v–vv/;

  • peon III: vv–v/vv–v/; “E baltă de lumină…“ (Al. Macedonski) (v-v/vv-v);

  • peon IV: vvv–/vvv–/; “Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie…“ (T. Arghezi) (vvv-/v-v/v-v/vv-v);

  • ritmul coriambic, în componenţa căruia intră un coriamb: –vv–/–vv–/, picior reductibil la un troheu şi un iamb;

d) din cinci silabe:

  • ritmul mesomacru: vvv–v/vvv–v/; extrem de rar utilizat în poezia românească: “Pe un prund de oseminte…“ (L. Blaga) (vv-/ vvv-v);

e) de şase silabe (foarte rar):

  • ritmul senar: vvv–vv/; este o dezvoltare a unui mesomacru prin adăugarea unei silabe: “Privea în zare cum pe mări…“ (M. Eminescu) (vvv–vv/v–/).

Ritmul aritmetic este o regularitate definitorie a poeziei; având în vedere numărul de unităţi ritmice care se suprapun în text cu măsura şi reprezintă o cerinţă obligatorie a versului tradiţional.

În proză, ca periodicitate fonetică, ritmul permite apariţia situaţiilor numite proză poetică. Regularitatea care dă naştere ritmurilor aritmetice se află în strânsă dependenţă de structurile sintactice recurente.

Ritmul apare şi ca formă de ordonare, câteodată simetrică, a elementelor cursului vorbirii; ritmul vorbirii se realizează din combinarea succesiunii silabelor accentuate /neaccentuate cu aliteraţia, cu rima sau cu asonanţa, în formule mai mult sau mai puţin fixe: am ales pân-am cules; cu căţel, cu purcel etc.

3.5. Sinalefa

În fonetică şi în versificaţie, sinalefa apare ca fuziune dintre vocala finală a unui cuvânt şi vocala iniţială a cuvântului imediat următor, astfel încât, în urma contopirii, acestea formează o singură silabă; suprimarea se poate realiza prin căderea uneia dintre vocale sau prin contopirea celor două în una singură (în fr. le>l’). Necesităţi de versificaţie determină uneori apariţia sinalefei: “Lună, tu, stăpân-a mării…“; “Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier…“ (M. Eminescu); “Unda-ntinsă val cu val,/Până-n malul celălalt/ Spală-n lapte de opal/ Cerul scund şi plopul nalt.“ (T. Arghezi); “Şi străbate c-o schinteie l-ale raiurilor porţi…“ (Al. Macedonski).

3.6. Anagrama

Cuvânt obţinut prin reordonarea literelor/sunetelor din componenţa altui cuvânt: alb/bal, luna/alun, zarvă/varză; livadă/validă, Roma/amor. În afara jocului pur, anagrama se utilizează pentru alcătuirea pseudonimelor: Petru Maior/Mitru Perea.

Ca figură de stil, anagrama este o formă de repetiţie a sunetelor cu rol restructurant în textul poetic: Pe când în lente/Antene atente/O cobori. (I. Barbu); Să ne privim trecutul în faţă, liniştit/ Când urma lui de umbră începe să ne doară. (T. Arghezi); Facem sicriu din sicomori şi-adulmecare/sicriu te facem pentru ce iubeşti. (N. Stănescu). Anagrama poetică se apropie ca efect de paronomază, cu deosebire că anagrama creează jocul sonor formând, de regulă, al doilea termen exclusiv din litere existente în primul, cu variante nesemnificative (de ex. sicriu este cuprins fonetic în cuvântul sicomori, dacă se face abstracţie de variaţia o/u; urmă diferă de umbră doar prin absenţa lui b, iar antene şi atente dublează diferit consoanele n şi t).

O formă particulară de anagramă este polindromul, cuvânt care îşi păstrează forma indiferent dacă e citit de la stânga spre dreapta sau invers: cuc, cojoc, ele, Ana.

1 Efectul acustic muzical, rezultat din combinarea/repetarea sunetelor în cuvânt sau din alãturarea cuvintelor în frazã. Se aflã la baza unor figuri de sunet: aliteraţia, asonanţa, rima. Poate fi factor de asimilare, pentru a se evita contrastele fonice (lat. curunã>rom. cununã), ori de disimilare, pentru evitarea unor cuvinte mai greu de pronunţat (lat. minutum > mãnunt >mãrunt etc).

2 Sextil Puşcariu, Limba românã. I. Rostirea…

3 Alexandra Roceric Alexandrescu, Fonostatistica limbii române

4 Dimitrie Macrea, Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române, EŞE, Bucureşti, 1982, pp. 161-166

5 Caracteristica atribuitã unui numãr limitat de semne lingvistice, în opoziţie cu majoritatea semnelor care au un caracter arbitrar sau nemotivat sub aspectul relaţiei extrinsece dintre semne şi realitatea extralingvisticã.

6 Deixis – în gr. ”actul de a arãta”.

7 Dupã cum se ştie, ”mic” se spunea în lat. parvus, iar în germanã ”mare”, ”gros” se spune dick, iar ”mic” klein (pron. klain); în rusã ”mic” se spune mali, iar ”mare” velikii.

8 Existã o strânsã legãturã între studierea rimei şi a ritmului: rima nu existã în poezia latinã şi greacã, ea începe sã devinã pertinentã în poezia medievalã, când se renunţã treptat la acompaniamentul melodic, iar versul se structureazã prin organizarea regulatã a silabelor tonice. Dupã majoritatea autorilor, rima devine elementul structural al versului poeziei romantice, realizându-se nu numai prin omofonia ultimei vocale accentuate, dar şi a tot ce urma acesteia. Este interesant şi faptul cã numele rimei provine din acela al ritmului: lat. rhythmus (la bazã gr. rythmos) a luat în latina medievalã sensul de ”vers”, fiind apoi aplicat la rima propriu-zisã, în modul în care este ea înţeleasã astãzi.

9 Dupã H. Morier.

10 Pentru exemple vezi şi Georgeta Corniţă, Paradigme ale expresivităţii în lirica populară nerituală din Maramureş, Umbria, 1997

11 S-au folosit simbolurile: pentru silaba accentuată şi v pentru silaba neaccentuată

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web