Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Instituţia Bisericii în Evul Mediu

in Istorie/Religie

Spre deosebire de Imperiul roman, unde funcţiile sacerdotale aveau aceleaşi regim ca cele civile, putând fi îndeplinite, în principiu, de orice persoană, biserica creştină a acordat aceste funcţii unor persoane alese şi consacrate printr-un rit religios, care se dedicau exclusiv acestei activităţi. Începând din secolul II, acestea aveau o organizare ierarhică dublă : o ierarhie de ordine (episcop, preot, diacon, subdiacon ) şi una de jurisdicţie ( a episcopului asupra clerului şi a comunităţii sale locale). În primele trei secole după Christos, statul roman a fost ostil bisericii, persecutându-i pe creştini, pentru că biserica considera statul ca o putere a cărei sursă era Dumnezeu, încercând să aplice ideea creştină a originii divine unui stat păgân, cum era cel roman.

Biserica s-a separat de stat, încă din perioada de sfârşit a Imperiului roman, în toată lumea creştină, ceea ce nu a împiedicat-o totuşi să aibă raporturi de bună înţelegere cu puterea statală. La începutul secolului IV, biserica a obţinut anumite privilegii chiar din partea statului roman, care i-a recunoscut capacitatea patrimonială (dreptul de a deţine proprietăţi funciare ). De asemenea, clerul a obţinut o serie de scutiri de taxe şi prestaţii iar episcopului i-a fost recunoscută o anumită jurisdicţie.

În perioada imediat următoare primelor migraţii, biserica s-a găsit într-o situaţie foarte critică, deoarece majoritatea provinciilor occidentale fuseseră ocupate de popoare germanice, de religie creştină ariană, cu excepţia francior, care trecuseră la creştinismul roman. Acesta însă, treptat, s-a propagat în teritorile actuale ale Angliei, Franţei (Gallia), Germaniei, în Europa centrală, nordul Italiei, astfel încât prestigiul Bisericii romano-catolice a crescut enorm. Episcopii şi viitorii Papi şi-au asigurat ajutorul francilor, fără să accepte să se supună puterii laice, nici din punct de vedere religios, nici politic.

Papalitatea

La începutul secolului V, episcopii creştini deveniseră persoanele cele mai importante de care autorităţile romane trebuiau să ţină seama. Când comunitatea creştinilor a ajuns să formeze marea majoritate a locuitorilor unui oraş, episcopul era, pratic, persoana cea mai influentă din regiune. Prin tradiţie, episcopii moşteniseră puterea de judecători şi de arbitri între creştini.

Iniţial, în ierarhia ecleziastică, nu exista un rang superior celui de episcop, toţi episcopii fiind egali între ei, inclusiv cel al Romei. Dar în secolul V, episcopul Romei îşi arogă titlul roman de Pontifex maximus , păstrat până astăzi ca Suveranul pontif . Începând din secolul VI, cuvântul Papă, care până atunci denumise în biserica apuseană orice episcop, va deveni titlul onorific doar al episcopului Romei. Roma fiind centrul civilizaţiei occidentale în perioada migraţiilor, episcopul acesteia a rămas autoritatea ecleziastică supremă. Din punct de vedere teologic, pretenţia sa la hegemonie asupra celorlalţi episcopi şi-a găsit justificarea într-un text al Evengheliei lui Matei : „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea…”, interpretat ca o confirmare a primatului lui Petru, care fusese martirizat la Roma, asupra celorlalţi apostoli.
Consolidarea instituţiei papalităţii s-a putut realiza , în primul rând , datorită condiţiilor politice favorabile acesteia. În Roma, fosta capitală a Imperiului, exista o reală criză de autoritate, îm condiţiile în care nu mai exista un împărat, nici instituţii civile şi nici o eficientă apărare militară. Episcopul Romei, papa Leon I se spune că a fost cel care a reuşit să-l convingă pe regele hunilor, Attila, să renumţe la ocuparea Romei iar pe un conducător vandal să nu masacreze populaţia şi să nu distrugă oraşul. În anii de secetă şi foamete, episcopul Romei era cel care se ocupa de organizarea ajutorării populaţiei.
Biserica creştină din apus trebuind să suporte, în secolele V-VI, controlul regilor barbari, episcopul Romei a ajuns să fie socotit şi în Răsărit (În Bizanţ) ca reprezentantul întregii creştinătăţi din Apus. În Biserica romano-catolică s-a instituit principiul autorităţii personale absolute a Papei, „infaibilitatea” Papei, în materie de dogmă şi morală. In secolul IX, instituţia papalităţii îşi dobândise forma definitivă şi era o realitate de necontestat.

Relaţiile dintre imperiu şi papalitate

„De fapt, creştinătatea este bicefală. Ea are doi capi: Papa şi împăratul. Istoria medievală e compusă mai mult din neînţelegerile şi luptele dintre ei decât din acordul lor realizat în mod efemer în jurul anului 1000, de către Otto III şi Papa Silvestru II. Pentru restul vremurilor, raporturile dintre cei doi capi ai creştinătăţii vădesc rivalitatea ce există la nivelul cel mai înalt al celor două ordine dominante, dar concurente, ale ierarhiei clericale şi ale ierarhiei laice – al preoţilor şi al războinicilor.” ( J. le Goff). Este un „duel” între ceea ce istoricul francez numeşte sacerdoţiu şi imperiu, conflictul dintre sacerdox şi rex, dintre puterea spirituală şi cea pămîntească, laică.

În ce priveşte sacerdoţiul sau puterea religioasă reprezentată de Papă, autoritatea sa e incontestabilă în biserica apuseană, mai ales după schisma din 1054, când creştinătatea orientală (răsăriteană, ortodoxă ) reprezentată de patriarhul de la Constantinopol se separă de cea apuseană. În această privinţă, Papa Grigore al VII-lea a făcut un pas hotărâtor cu declaraţiile sale, în care afirma :”Numai pontiful roman este numit cu bună dreptate pontif universal… cel ce nu face parte din biserica romană nu trebuie considerat drept catolic”. În cursul secolului XII, din „vicar al Sfântului Petru”, Papa ajunge „vicar al lui Christos” şi prin procesele de canonizare el controlează consacrarea noilor sfinţi. În secolele XIII-XIV, Papa face din biserică, mai ales prin fiscalitatea pontificală, o adevărată „ monarhie”. Papa este cel care îi încoronează pe împăraţi, începând cu Carol cel Mare şi continuând cu suveranii germanici. Biserica va face eforturi permanent pentru a salva principiul monarhiei centralizate, pentru propriul ei interes, deoarece monarhia era singura care îi putea garanta păstrarea privilegiilor pe care le obţinuse. Ca urmare a creşterii puterii politice a bisericii în imperiu, în teritoriile Germaniei, spre exemplu, episcopii şi abaţii au primit titluri de duci şi conţi iar în nordul Italiei oraşele au fost puse sub autoritatea unor viconţi numiţi de episcopi. Dependenţa bisericii faţă de imperiu se menţine însă prin numirea de către împărat a episcopilor, dintre persoanele de încredere ale acestuia.

La rândul său, împăratul e departe de a fi în chip tot atât de necontestat capul societăţii laice. Perioadele în care Europa occidentală nu a avut un împărat sunt mult mai lungi decât cele în care nu a existat un Papă. Din secolul XIII, apare teoria conform căreia „orice rege în regatul său are aceleaşi puteri ca împăratul în imperiul cău”. De fapt, încă din secolul X, titlul de împărat capătă o extindere limitată, deşi chiar şi parţială, ideea de imperiu a fost mereu legată de ideea de unitate, în ciuda caracterului ei fragmentar. În realitate, împăraţii se mulţumesc cu o preeminenţă onorifică, cu o autoritate morală ce le conferă un fel de patronaj asupra celorlalte regate.

La întrebarea cum s-a rezolvat rivalitatea dintre instituţia laică şi cea religioasă, le Goff avansează un răspuns: fiecare a încercat să reunească cele două puteri în persoana sa, metaforic vorbind, „papa devenind împărat, regele devenind preot”. Astfel, Carol cel Mare a încercat să unească în persoana sa îndoita demnitate, imperială şi sacerdotală iar primul mijloc în acest sens a fost ungerea şi încoronarea, ceremonii religioase care au făcut din el „unsul Domnului”, „regele încoronat de Dumnezu”. Puterea vindecătoare, de taumaturg, a regilor , era considerată de origine divină, încă din timpul regilor germanici barbari şi ea va fi atribuită şi celor creştini de mai târziu.

În ce priveşte puterea religioasă, aceasta a încercat , la rândul ei, să absoarbă funcţia imperială. În secolul VIII, a apărut un document fals numit Donatio Constantini (donaţia împăratului Constantin), datat 331 dar redactat în jurul anului 8oo, al cărui autor e neunoscut iar autenticitatea sa a fost contestată încă din secolul X. Conform acestuia, împăratul Constantin, care mutase capitala Imperiului de la Roma în Bizanţ, în 33o, ar fi donat Papei Silvestru şi urmaşilor săi supremaţia asupra celor patru sedii patriarhale (Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Constantinopol ) şi îl autoriza să poarte diadema şi însemnele pontificale. Încoronarea papilor la ascensiunea lor la pontificat sublinia, de asemenea, ipostaza lor de suverani ai statului pontifical. Totodată, Papa a obţinut nucleul viitorul stat pontifical, împăratul acordând papalităţii protecţia sa iar mai târziu papii au obţinut-o de la suveranii de origine germanică.

În ciuda rivalităţii dintre cele două puteri, biserica a fost cel mai important aliat al regalităţii, pentru a face din rege instrumentul său , în interesul propriu, anu- me pentrz ca regalitatea să garanteze protecţia bisericii.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web