Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Integrarea ca trasatura de personalitate

in Pedagogie/Psihologie

creativitatea

ersonalitatea reprezintă o sinteză calitativă de procese şi însuşiri bio-­psiho-socio-culturale necesare efectuării diferitelor activităţi care-l solicită pe om în cadrul raporturilor sale cu societatea în care trăieşte. Personalitatea este un sistem dinamic care se înţelege şi se cunoaşte mai bine, raportat la o “realitate socială distinctă”.

În procesul devenirii personalităţii, există câteva perioade sau momente cruciale, care-şi pun amprenta asupra evoluţiei individului. Premisa acestora este perioada trecerii de la viaţa intrauterină la viaţa extrauterină, când se destramă vechiul sistem de raporturi ale individului; urmează apoi perioada apariţiei “eului” propriu, care poate fi considerată prima naştere a personalităţii; individul personalizat îşi raportează critic şi autocritic faptele; perioada şcolarizării poate crea greutăţi de adaptare şi integrare, greutăţi reieşite din neconcordanţa dintre poziţia socială a elevului şi cea pe care ar dori el s-o ocupe. Din contradicţia dintre statut – rolul atribuit copilului de mediul social şi statut – rolul pe care el şi-l asumă, apar în această perioadă de vârstă anumite situaţii tensionate care-­şi pot pune amprenta asupra dezvoltării copilului; în fine, adolescenţa, perioada “dialogului cu sine” când se cristalizează idealurile ca modele generalizate de acţiune şi se pregătesc premisele unei bune integrări socio-profesionale.

Prin integrare se înţelege stabilirea unor raporturi de dependenţă şi condiţionări reciproce între diferitele elemente constitutive ale vieţii psihice a individului cu realitatea şi cerinţele mediului social. Problema integrării a declanşat multe cercetări în ultima perioadă de timp (pedagogice, psihologice, sociologice etc.).

Preocupări susţinute în abordarea integrării sunt consemnate de evoluţia ştiinţelor pedagogice. Printre acestea menţionăm observaţiile lui N.F.S.Grundtvig, ce aduc precizarea că filosofia socială se însuşeşte în perioada dintre 18-28 ani, deci în perioada maturizării şi integrării sociale.

Învăţământul modern a pus un accent deosebit pe activitatea independentă a şcolarului, promovând treptat afirmarea sa ca persoană care se educă şi se autoeducă. În acest scop, metodele şi mijloacele de educaţie sunt după C.Narly, individuale, sociale şi personalitare.

C.Narly, personalitatea este definită ca maximum de dezvoltare a originalităţii individuale în armonie productivă cu mediul social dat (

R.Linton, comentând realizarea aptitudinilor, conchide că: “Procesul formării personalităţii pare să fie în special un proces de integrare a experienţei. La rândul ei, această experienţă rezultă din interacţiunea individului cu mediul său. Deci chiar şi medii identice, în cazul în care ele ar exista, vor furniza, unor indivizi diferiţi, experienţe diferite şi vor duce la formarea unor personalităţi diferite” .

R.H.Marshal analizând relaţiile dintre experienţa umană şi utilizarea limbajului la copii, arată că integrarea diferitelor relaţii mutuale la nivelul personalităţii este selectivă şi dinamică

Cu rol de integratori sunt consemnate de A.Toffler elemente din mozaicul societăţii americane ca: noua orânduire socială, “căsuţa de bun-venit”, persoane cu status de “integratori” neoficiali în comunitate, legăturile cu noii vecini, organizaţiile locale, organizarea modulară sau celulară, ultima manifestându-se de-a lungul întregii serii de integrări sociale. Fiecare societate, declară autorul, începând de la grupul primitiv şi până la statul modern, este de fapt un agregat organizat de grupuri mici organizate. Cu excepţia unor perioade întâmplătoare de dezin­tegrare şi tulburare trecătoare, acest principiu organizatoric poate fi constatat chiar şi în cele mai complexe societăţi moderne (idem, p.113-­114 şi p. 285).

Dintre tipurile de integrare, în literatura psiho-sociologică este citată şi acceptată des, tipologia elaborată de W.Landerker. Pornind de la ideea că cea mai mică unitate a unui grup sunt normele sociale pe de o parte, persoanele şi comportamentul lor pe de altă parte, Landerker a stabilit următoarele tipuri ale integrării:

a) culturală sau concordanţa între normele unei culturi;

b) normativă sau conformitatea conduitei cu normele;

c) comunicativă sau schimbul de semnificaţii în grup cu ajutorul mijloacelor simbolice;

d)funcţională sau interdependenţa datorită schimbărilor de servicii(23, p.37-48).

Plecând de la accepţiunea sistemică a socialului considerăm integrarea ca pluridimensională şi definibilă ca tip global de proces numai la nivelul analizei formale. Astfel, integrarea socială este specifică sistemului social parţial şi se raportează la familie, grupul şi colectivitatea socială, categoria şi clasa socială, comunitatea naţională, colectivitatea urbană sau rurală. Integrarea social-economică emană din funcţionalitatea sistemului economic şi are în atenţie perspectiva profesională, natura muncii şi eficienţa colectivelor de muncă. Integrarea social-politică este imanentă sistemului politic. Sistemul integrator politic include relaţiile politice, instituţiile şi mişcările politice, conştiinţa politică.

O integrare socială reală, eficientă, solicită o pregătire capabilă să răspundă solicitărilor schimbătoare ale muncii şi pentru care diferitele funcţii sociale sunt etape succesive ale activităţii.

Adevărata integrare a omului într-o colectivitate se situează la nivelul atitudinilor sociale şi prin corelaţie la nivelul ierarhiilor de valori de care el se ataşează. Integrarea individului este recunoscută de alţii în măsura în care comportamentul său permite să se deceleze în el atitudini şi opinii faţă de lucruri, de alţi oameni, de opiniile şi comportamentele lor suficient de conforme cu ceea ce se aşteaptă de la el în împrejurările în care se află.

Abordarea pluridisciplinară a integrării, impune operarea distincţiei între stare şi proces.

Sub aspectul procesului de interacţiune, trebuie analizaţi parametrii ce contribuie la realizarea lui; factorul integrat (cine se integrează): sistemul integrator (în ce se integrează); motivaţia (de ce se integrează); şi condiţionarea procesului (cum se realizează integrarea).

Notând cu (a) – factorul integrat şi cu (A) – sistemul integrator putem observa, în unele studii privitoare la integrarea tineretului fie neglijarea urmăririi sensului Af(a), respectiv a schimbărilor ce se impun în cadrul sistemului integrator în funcţie de caracteristicile factorului integrat, fie subordonarea sa faţă de sensul [af(a)], respectiv a schimbărilor ce se impun în cadrul factorului integrat în funcţie de cerinţele sistemului integrator.

Dacă în cadrul sistemului integrator (A) se urmăresc procesualităţi acestea decurg din legităţile interne şi nu (aşa cum se produce fenomenul în realitatea sa complexă) din interrelaţia acestor modificări cu cele ce apar ca urmare a raportului cu factorul ce se integrează (a). Formula preferabilă preconizată de O.Bădina şi F.Mahler este af[Af(a)], integrarea fiind astfel înţeleasă ca o structură dinamică, în care factorii se află în corelaţie biunivocă.

Direcţia principală de acţiune a sistemului integrator este aceea de a asimila şi a încorpora în structura sa proprie sistemul integrant. Acesta din urmă acţionează în sensul acomodării sale la cerinţele de ordin structural şi funcţional ale sistemului integrator. Sensul real al noţiunii pusă în discuţie poate fi desprins numai cu condiţia ca modificărilor factorului care se integrează să i se coreleze – într-o concepţie dinamică – schimbările necesare ale sistemului ce integrează. De asemenea, prin prisma cerinţei ergonomiei ca adaptării omului la activitate să-i corespundă şi adaptarea activităţii la om, apare ca firească şi absolut necesară înţelegerea faptului că optimizarea acţiunii de integrare depinde de:

a) capacitatea factorului ce se integrează de a se modifica în funcţie de condiţiile sistemului în care urmează să se integreze;

b) capacitatea sistemului de a se modifica la rândul sau pentru a oferi condiţii cât mai bune de integrare.

A Dictionary of the Social Science” înscrie între accepţiile sociologice ale integrării, “procesul prin care, condiţia în care şi treapta la care se realizează adaptarea la schimbările situaţiei înconjurătoare”. Din punct de vedere teoretic, aşadar, factorul ce se integrează (a) urmăreşte de exemplu, în ceea ce priveşte pregătirea, calificarea şi ulterior perfec­ţionarea participării, ridicarea orizontului de cunoaştere, de informare, inclusiv concordanţa cu cerinţele sistemului integrator (A). Pregătirea şi performanţele sale trebuie să corespundă cerinţelor locului de muncă şi vieţii activităţii organizaţiei respective, să ţină pasul perfecţionărilor conti­nue, exigenţelor tot mai mari. Dar în acelaşi timp sistemul integrator (A) trebuie să ţină seama de datele reale ale factorilor pe care îi integrează (a) şi să se modifice în vederea creării condiţiilor necesare bunei lor integrări, ţinând seama de dinamica sistemului social (x). În felul acesta formula ecuaţiei ar putea fi [af[Af(a)]]x.

Factorul care se integrează (a) nu rămâne identic cu sine, ci se modifică, devenind (a’); de asemenea sistemul integrator (A), care este un ansamblu de condiţii obiective, un sistem de valori, norme, principii de acţiune, în care se desfăşoară activitatea, munca şi viaţa individului suportă schimbări. În măsura în care a->a’, A->A’, x->x’, configuraţia acestui ciclu ar fi următoarea:

[af[Af(a)]]x->[a’f[A’f(a’)]]x’

Implicaţia propusă traduce grafic faptul că integrarea este un proces deschis şi de durată ce se consumă între realităţii dinamice ce cunosc continue schimbări şi prefaceri.

Procesul complex şi contradictoriu al integrării este însoţit şi de elemente disfuncţionale, iar evoluţia sa nu este rectilinie, uniformă. Caracteristicile lui depind în mod hotărâtor de structura şi interacţiunea sistemului integrant şi cel integrator. Capacitatea de integrare, rapiditatea şi profunzimea sa sunt condiţionate de caracteristicile esenţiale ale celor două sisteme. Pentru mediul integrator:

  1. Coeziunea, forţa de integrare şi stabilitatea sa;

b) Ansamblul normelor şi valorilor culturale şi raportul acestora cu tendinţele progresului social;

  1. Receptivitatea faţă de elementele noi, caracterul închis sau dimpo­trivă, deschis, transformator, orientarea spre tradiţie sau progres, îmbinarea acestora etc.

Pentru sistemul integrant:

a) Mărimea şi structura sa (indivizi, grupuri şi colectivităţi sociale de diferite dimensiuni etc.;

b) Caracterul omogen, unitar sau eterogen;

c) Nivelul său socio-cultural şi comparaţia cu cel al sistemului integrator;

d) Caracterul spontan, liber, dirijat sau forţat al integrării în noul sistem integrativ.

Integrarea omului în societate se poate realiza la nivele şi grade diferite. Gradul de integrare poate deveni la un moment dat o trăsătură de bază a personalităţii şi un criteriu de verificare a tipurilor de persona­litate. Se pot evidenţia trei tipuri principale de personalitate (7, p.l56):

a) Personalităţi puternic integrate: pe o bază motivaţională largă şi cu scopuri majore, personalitatea omului genial, a savantului, a eruditului care-şi subordonează însuşirile bio-psihice şi psiho­sociale ce-i alcătuiesc personalitatea, unor interese majore (sociale) şi pe o bază motivaţională îngustă, personalitatea avarului, misoginului etc.

b) Personalităţi cu un grad mediu de integrare, în care se includ majoritatea oamenilor;

c) Personalităţi slab integrate, inadaptabile.

Rezultă din cele prezentate că există mai multe modalităţi de tratare a tipurilor de personalitate (peste 50 de definiţii). Din acestea rezultă trei direcţii principale:

a) O viziune statică asupra personalităţii, care este definită prin elementele ei stabile, prin ceea ce indivizii manifestă perma­nent în ei;

b) Teoriile dinamice care explică personalitatea prin structurile ei active, motivele şi forţele interioare ale individului;

c)Teoria tipurilor constituţionale de personalitate, care are la

bază considerente de ordin somatic.

Probleme ale orientării şcolar­ – profesionale

Finalitatea concretă a fişei de caracterizare psihopedagogică îşi găseşte câmp de manifestare în procesul de orientare şcolar-profesională.

În procesul orientării şcolar-profesionale sunt câţiva factori care acţionează asupra tânărului, oferind puncte cardinale ale motivaţiei. Dintre aceştia un rol deosebit îl ocupă familia, şcoala, cultura, grupul de prieteni.

Familia vehiculează norme culturale de la o generaţie la alta, dar trebuie precizat că ea transmite civilizaţia unei categorii sociale, deci a unei părţi a societăţii.

De la primele clase şi până la învăţământul superior, şcoala contribuie la permanenta umanizare a fiinţei umane, la socializarea ei reală prin cultivarea tradiţiilor umaniste. Preocuparea pentru optimizarea procesului de învăţământ atât de caracteristică societăţii noastre, include ambele laturi ale formării omului instruirea şi educarea lui.

J. Piaget abordând această problemă (35 p. 230-254), arată că educaţia este aceea care socializează individul, societatea având un caracter esenţialmente educativ. Aceasta deoarece individul nu se naşte social, ci el devine social în mod progresiv. Ceea ce face din el un om social este tocmai procesul de socializare sau de “integrare în societate” a copilului, realizat prin mecanismele educative, intelectuale, afective şi studiat de ceea ce el numeşte “socializarea individului” care constituie procesul formativ central al societăţii umane.

Părinţii împărtăşesc copiilor o zestre culturală constând în deprinderi, obiceiuri, limba maternă, valori şi principii morale etc., care fac posibilă încadrarea în contextul relaţiilor umane. Această transmitere de “cultură” prin educaţie dată la vârsta mică este atât de importantă, încât H.H.Stahl o numeşte “naştere socială” prin care el înţelege transformarea fiinţei vii în fiinţă socială (41).

În afara acestei zestre culturale, prin deprindere şi înfăţişare de modele practice de comportament, societatea organizează şi învăţământul propriu ­zis, prin care elevii sunt pregătiţi profesional şi cetăţenesc.

Profesorii, educatorii, pedagogii, instructorii au un rol important şi în cadrul activităţii de orientare profesională, ei fiind aceia care în virtutea celor arătate până acum cunosc mai bine preferinţele şi aptitudinile elevilor legate de structura emoţională, disponibilităţi afective şi trăsături carac­teriale, înclinaţii şi deprinderi, capacitatea reală de efort, idealurile de viaţă, aşteptările elevilor etc. De aceea ne raliem concepţiei ce acreditează poziţia centrală a şcolii în contextul factorilor culturali ca principal element de modelare şi formare pentru o viaţă concretă, de formare a unor convingeri, atitudini şi comportamente, a unor trăsături de voinţă şi caracter care pot fi întruchipate într-o personalitate activă, animată de idealuri şi năzuinţe umaniste, capabilă de efort constructiv.

Realizarea concretă în şcoală a activităţilor de orientare şcolar-profesională are loc prin acţiuni organizate şi desfăşurate de cadre didactice. Reuşita acestor acţiuni depinde de cunoaşterea şi respectarea următoarelor principii:

  • pregătirea psihologică a elevilor în vederea alegerii şcolii/profesiunii prin care se urmăreşte prevenirea unor decalaje între ceea ce trebuie, ceea ce vrea şi ceea ce poate să facă tânărul;

  • valorificarea conţinutului învăţământului, a mijloacelor şi metodelor de predare, reprezintă una din căile prin care se realizează în principal acţiunea de orientare şcolar-profesională;

  • autodezvoltarea şi autoorientarea afirmă rolul important al individului în procesul orientării şcolare şi profesionale;

  • realizarea acordului dintre particularităţile individuale ale elevilor şi cerinţele psihofiziologice ale profesiunilor;

  • colaborarea şcolii cu toţi factorii interesaţi;

  • adecvarea pregătirii şi autopregătirii cu cerinţele progresului tehnic şi economic al epocii

Metodele şi eficienţa orientării şcolare şi profesionale

Metodele de care şcoala se foloseşte în orientarea şcolară şi profesională sunt totodată metodele didactice şi cele ale educaţiei, adaptate specificului acestei activităţi:

  • conversaţia

  • prelegerea

  • demonstraţia

  • problematizarea

  • modelarea etc.

Lecţia, ora de dirigenţie, activităţile tehnico-productive, cercurile de elevi, sunt câteva mijloace folosite de şcoală pentru a realiza orientarea şcolară şi profesională.

La acestea se mai adaugă diferite metode de expunere:

  • conferinţe

  • referate

  • autocaracterizări

  • folosirea monografiilor profesionale

  • lectura particulară

  • analogia

  • simularea

  • asumarea de roluri etc.,

toate folosite pentru furnizarea unor informaţii utile despre profesiuni şi şcoli, despre aptitudinile şi interesele elevilor.

Alegerea metodelor se face în funcţie de sarcina dominantă. Astfel, unele sunt metodele utilizate când, de exemplu, pe prim plan se află nevoia cunoaşterii personalităţii elevului:

  • studierea rezultatelor la învăţătură

  • testele

  • convorbirile

  • chestionarele

  • vizitele la domiciliu

  • observaţiile în cadrul diferitelor activităţi etc.

Există, de asemenea, o categorie de metode, mijloace şi procedee, a căror utilizare necesită o pregătire de specialitate, care, deşi nu pot fi uşor folosite de către educator, dar de care orientarea şcolară şi profesională are nevoie. Între acestea se enumeră testele, probele de lucru, probele de simulare, scările de apreciere, fişele, interviurile, chestionarele etc.

Eficienţa orientării şcolare şi profesionale se exprimă în relaţia de corespondenţă ce se realizează între comanda socială şi oferta de răspuns, în armonizarea de fond între diversele status-uri profesionale, preexistente şi rolul pe care în mod concret va reuşi să-l joace individul integrat în viaţa profesională.

Pentru subiect, cel mai de preţ indicator al faptului că nu a greşit, deci al eficienţei orientării şcolare şi profesionale îl constituie tonalitatea afectivă intens pozitivată şi exprimată în satisfacţie şi pasiune. Aceasta se oglindeşte în cunoaşterea teoretică şi practică a profesiunii, în însuşirea status-ului profesional şi îndeplinirea rolului pe care îl are de realizat în sistemul de interrelaţii specifice locului de muncă.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web