Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Introducere in pedagogie

in Pedagogie

5048186-mediafax-foto-catalin-abagiu

  1. Termenul de pedagogie este compus din grecescul pais, paidos, care înseamnă copil şi agô, gé, care înseamnă acţiunea de a conduce. Din punct de vedere etimologic, pedagogie înseamnă acţiunea de a conduce copilul. Câteva întrebări pot fi formulate pornind de la această semnificaţie etimologică:

  • a conduce copilul de unde până unde?

  • cu ce metode şi mijloace?

  • cine realizează această conducere?

Ca urmare, semnificaţia etimologică a termenului de pedagogie este restrictivă şi presupune anumite precizări:

a) A conduce copilul de la stadiul de fiinţă cu disponibilităţi largi dar latente, la stadiul de persoană formată, autonomă şi responsabilă, este un proces complex, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. El presupune etape diferite cu particularităţi specifice de : actualizare a disponibilităţilor speciei umane (mersul biped, vorbirea, gândirea) de dezvoltare funcţională a organismului (văz, auz, specializarea emisferelor cerebrale), de socializare a copilului mic (rolul familiei) , de culturalizare în mica şcolaritate, de “cucerire” a lumii prin cunoaştere şi acţiune, de transformare a propriei persoane şi a mediului socio-cultural.

Procesul educaţional nu este doar acţional, practic, ci porneşte de le acţiuni concrete, înlănţuite în activităţi complexe, care, selectate după anumite principii şi criterii valorice, conduc la modelarea şi dezvoltarea omului şi societăţii.

b) Sensul etimologic al pedagogiei trebuie regândit, deoarece treptat, în evoluţia societăţii omeneşti, a culturii şi ştiinţei, s-a dezvoltat o pedagogie a adulţilor, a schimbării, a educaţiei permanente. Pedagogia nu se adresează numai copiilor, ci tuturor categoriilor de vârstă: adolescenţi, tineri, adulţi, bătrâni. Semnificaţiile teoretice şi practice ale ştiinţei pedagogice nu sunt numai de orientare, formare şi dezvoltare a personalităţii, ci şi de schimbare, adaptare, modelare.

Pedagogia angajează în procesul educaţional toate forţele şi mediile educaţionale ale societăţii: familia, grupul de joacă, de prieteni, şcoala, grupul profesional, instituţiile socio-culturale, mass-media, strada. Dacă ansamblul fenomenelor educaţionale formează domeniul de acţiune al pedagogiei, obiectul ei de studiu este mai restrâns. El se referă la acele fenomene educaţionale mai mult sau mai puţin conştiente, organizate sau difuze, formale sau informale care pot fi cunoscute cu anumite metode şi mijloace specifice, fenomene care pot fi transformate şi modelate.

  1. Etapele evoluţiei pedagogiei

a) Societatea umană nu putea exista, nu se putea perpetua şi dezvolta fără transmiterea de la o generaţie la alta a cunoştinţelor acumulate, a deprinderilor şi priceperilor formate. Treptat, societatea umană a selectat acele observaţii semnificative, pozitive, benefice care au dobândit statutul de reguli, demne de a fi respectate. De exemplu, “ai carte, ai parte”, sau “tot păţitu-i priceput”. Ansamblul acestor observaţii şi generalizări transmise din generaţie în generaţie caracterizează etapa numită pedagogie populară.

Aceste idei şi mentalităţi cu privire la educaţie nu formează un sistem, deoarece multe dintre ele sunt contradictorii (de exemplu, “bătaia-i rupă din rai”). Deşi ele nu au fost confirmate de experienţa ulterioară a omenirii, s-au păstrat în ceea ce s-a numit inconştient colectiv (C.G.Jung), fiind greu de schimbat. Perpetuarea lor în mod necritic până astăzi poate să creeze mari dificultăţi în procesul educaţional. De aceea, este necesară adaptarea unor concepte educaţionale la noile perioade socio-culturale, la noile situaţii şi medii educaţionale.

b) O dată cu dezvoltarea primelor sisteme filozofice, pedagogia cunoaşte o nouă etapă in dezvoltarea ei, pedagogia filozofică. Aceasta evoluează ea însăşi în două subetape:

  • cea în care ideile pedagogice erau încorporate în sistemul filozofic. De exemplu la Socrate, Platon, Aristotel;

  • etapa inaugurată de J.A.Comenius (Komensky) în secolul al XVII-lea, în care pedagogia este elaborată ca disciplină distinctă, dar cu metode filozofice (deducţia).

Marii gânditori ai omenirii din totdeauna, filozofii tuturor timpurilor au meditat asupra educaţiei, au făcut constatări asupra faptelor educaţionale, au selectat cele mai semnificative observaţii, le-au adunat în capitole despre educaţie şi le-au introdus în lucrările lor. Socrate (469-399 î.Hr.), unul dintre cei mai înţelepţi „învăţători” ai omenirii prin întreaga sa activitate şi viaţă a constituit un model viu de educaţie morală, care a acceptat moartea (a băut cucută) în loc să cedeze principiilor sale. Cele mai importante idei a lui Socrate cu puternic caracter pedagogic sunt : – cunoaşte-te pe tine însuţi; – scopul cunoaşterii este dobândirea virtuţii; – maieutica; – dezvoltarea inducţiei.

Platon (427+347 î.Hr.) urmaşul lui Socrate a înfiinţat şcoala filozofică numită ACADEMIA. A elaborat teoria ideilor sau formelor potrivit căreia adevărata realitate o constituie ideile (de exemplu idea de frumos, de dreptate şi idea supremă de bine). Ideile sunt în viziunea sa esenţe suprasensibile, imuabile, care fac parte dintr-o lume aflată în afara timpului şi spaţiului.

Aristotel (382-322 î.Hr.) filozof grec, întemeietor al logicii, discipol al lui Platon a întemeiat şcoala filozofică peripatetică numită LICEUL. El arată că generalul, esenţa există numai prin lucrurile individuale, iar ştiinţa porneşte de la percepţia senzorială şi se ridică la general.

  • A doua subetapă în dezvoltarea pedagogie filozofice este inaugurată de J.A.Comenius (Komensky). Gânditor umanist, ceh, concepţia sa filozofică PANSOFIA este influenţată de filozoful englez Francis Bacon. Bacon în lucrarea sa principală NOVUM ORGANUM (1620) pune bazele metodei inductive caracterizată prin folosirea analizei, comparaţiei, observaţiei şi experimentului. Ştiinţa adevărată, arată Bacon se dobândeşte prin prelucrarea metodică a datelor senzoriale. Pornind de la Bacon, Komensky construieşte o concepţie pedagogică bazată pe intuiţie (conformarea acţiunii pedagogice cu natura) şi pe însuşirea gradată şi temeinică a cunoştinţelor prin cele patru trepte:

  • şcoala maternă (1-6 ani);

  • şcoala elementară (6-12 ani);

  • gimnaziul (12-18 ani);

  • învăţământul academic (18-24 ani).

Până în sec. Al XIX-lea când debutează a treia etapă în dezvoltarea pedagogiei alţi filozofi, scriitori, pedagogi continuă mişcarea pedagogică începută de Comenius. J.J.Rousseau în sec. al XVIII-lea elaborează lucrarea „Emil sau despre educaţie”, în care susţine necesitatea întoarcerii la natura copilului. Fr.Herbart în 1806 elaborează lucrarea „Pedagogia Generală” în care deşi susţine o concepţie intelectualistă, are o puternică influenţă asupra învăţământului contribuind la sistematizarea lui. J.Dewey în lucrarea „Democraţie şi educaţie” ca reprezentant al instrumentalismului filozofic, arată că orice idee este un instrument de transformare al experienţei dar şi de adaptare la experienţă. Ellen Kay prin lucrarea „Secolul copilului” ca şi M.Montessori prin lucrarea „Descoperirea copilului” fac deschiderea către secolele XIX şi XX dedicate din punct de vedere pedagogic copilului.

c) În secolul al XIX-lea în ştiinţele naturii şi în unele ştiinţe sociale s-au introdus metodele experimentale care au condus la progrese importante. În ştiinţele educaţiei demersul filozofic rămăsese predominant. Ca urmare se declanşează o puternică reacţie împotriva pedagogei filozofice şi a învăţământului centrat pe autoritatea profesorului. Cercetarea experimentală se apropie din ce în ce mai mult de cerinţele practicii educaţionale, verifică normele tradiţionale şi conduce la constituirea de noi şcoli experimentale în toate ţările lumii.

d) Pedagogia actuală asociază tot mai mult demersul psihologic cu cel pedagogic în domenii cum ar fi: educarea creativităţii, identificarea şi cultivarea talentelor. Educaţia este studiată din perspectiva unui mare număr de discipline sau ştiinţe ca: economia, cibernetica, ergonomia, analiza sistemelor, teoria comunicării, sociologia, axiologia, psihologia, filozofia, logica.

Filozofia pune la dispoziţia pedagogiei legile cele mai generale ale societăţii, psihologia, legile psihicului uman, sociologia, legile societăţii, psihosociologia legile grupurilor sociale, logica legile gândirii, ergonomia legile muncii, economia legile economiei, cibernetice legile comenzii şi ale controlului, analiza sistemelor legile sistemelor şi axiologia legile valorilor (frumos, bine, adevăr).

În actuala etapă de dezvoltare a pedagogiei se formulează problema definirii pedagogiei ca ştiinţă, artă sau tehnologie ajungându-se la concluzia că aceasta se situează la intersecţia dintre ele.

Ştiinţa pedagogică se caracterizează prin:

  • domeniul de activitate determinat de ansamblul fenomenelor educaţionale;

  • obiectul de studiu (fenomenele educaţionale care pot fi cunoscute prin metode specifice);

  • metodologia specifică (observaţia, experimentul, analiza sistemică, etc.);

  • legi specifice (ale instrucţiei, ale educaţiei, ale învăţământului).

Datorită acumulărilor teoretice şi experimentărilor practice realizate de pedagogie până în prezent se poate vorbi despre statutul de ştiinţă al pedagogiei.

Tehnologia educaţională desemnează ansamblul tehnicilor, metodelor, procedeelor specifice domeniului de activitate al pedagogiei. Pedagogia poate fi considerată şi tehnologie educaţională deoarece şi-a elaborat în timp un ansamblu coerent de metode de predare, de învăţare, de evaluare, etc.

Pedagogia poate fi considerată ş artă în ceea ce priveşte măiestria pedagogică, aplicarea diferenţiată a tehnologiei pedagogice în sensul modelării celui mai complex obiect de activitate: omul.

Relaţia de interdependenţă între ştiinţă, artă şi tehnologie defineşte statutul pedagogiei.

Astfel pedagogia a fost definită ca ştiinţă fundamentală şi de sinteză a educaţiei care studiază legile educaţiei tinerii generaţii în special, ale formării şi perfecţionării omului în general. În lumina legilor educaţiei, pedagogia studiază esenţa, scopul, conţinutul, metodele, mijloacele şi formele de organizare a acţiunii educaţionale.

Esenţa acţiunii educaţionale este coordonarea conştientă şi benefică a procesului de formare, de dezvoltare şi modelare a personalităţii individuale şi de grup printr-o metodologie educaţională specifică.

Finalităţile procesului educaţional sunt idealul, scopurile, obiectivele specifice unei anumite etape de dezvoltare socio-economică, unui anumit tip de şcoală, unui anumit nivel instituţional, unei anumite discipline de învăţământ.

Tehnologia educaţională răspunde la întrebarea „cum?”, „cu ce metode şi mijloace” se realizează formarea şi dezvoltarea personalităţii, „care” sunt tehnicile specifice de transformare a unui reprezentant al speciei umane în om, modalităţile maturizării socio-umane şi ale devenirii omului pe parcursul existenţei sale.

Formele de organizare a procesului educaţional se referă la educaţia în familie, în şcoală, în societate, fiecare dintre ele având obiective, metode şi mijloace specifice de realizare.

3. Caracteristicile pedagogiei

  1. Pedagogia este o ştiinţă socio-umană deoarece educaţia reprezintă un fenomen social specific uman. În lumea animală folosirea termenului de educaţie este inadecvată. Animalele îşi antrenează şi dezvoltă caracteristicile speciei lor. Particularităţile individuale la animal se pot modela prin dresaj. Deosebirea dintre dresaj şi educaţie se referă la conştientizarea transformărilor produse, la anticiparea, proiectarea, planificarea, organizarea şi realizarea conştientă a acestor transformări sub acţiunea unor factori specifici.

  2. Pedagogia este o ştiinţă cu caracter teoretic şi gnoseologic care se referă la elaborarea în timp a unui corp de cunoştinţe specifice despre educaţie care nu sunt contradictorii între ele, care formează un sistem şi care conduc la elaborarea legilor educaţiei. Gnoseologia ca teorie a cunoaşterii îşi are specificul său educaţional în sensul că arată modalităţile în care pedagogia selectează fenomenele educaţionale din ansamblul fenomenelor sociale, le organizează în sistem, descoperă esenţa şi legile lor.

  3. Pedagogia este ştiinţa cu caracter acţional, praxiologic, răspunzând la întrebarea cum?, prin ce mijloace?, care este eficienţa procesului educaţional. Praxiologia ca ştiinţă a acţiunii eficiente explică demersul tehnologic al pedagogiei.

  4. Pedagogia este artă deoarece vehiculează mesaje educaţionale care au atât o structură cognitivă (cunoştinţe) cât şi una ectosemantică (afectiv-volitiv-comportamentală) susţinută de emoţii, sentimente, convingeri, atitudini culturale.

  5. Pedagogia este ştiinţa cu caracter prospectiv fiind deschisă cercetării, schimbării, pregătirii şi adaptării subiecţilor educaţionali pentru lumea de mâine.

Pedagogia rămâne o ştiinţă vie şi actuală atâta timp cât îşi adaptează demersul pedagogic la fenomenele lumii contemporane, îşi selectează tehnologia dintre cele mai moderne şi eficiente metode şi tehnici pentru modelarea personalităţii individuale şi de grup.

4. Categoriile pedagogiei sunt concepte fundamentale care exprimă notele esenţiale şi generale ale fenomenului educaţional în ansamblul său sau ale unor laturi şi aspecte ale acestuia. Categoriile pedagogiei sunt:

  • Educaţia;

  • Instrucţia;

  • Învăţământul.

Educaţia este categoria cu cea mai largă sferă de generalitate incluzând notele esenţiale ale procesului educaţional în ansamblul său. Educaţia cuprinde următoarele note esenţiale:

  • dobândirea de cunoştinţe generale şi de specialitate;

  • formarea priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice de specialitate;

  • dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor generale şi de specialitate;

  • formarea concepţiei despre lume şi viaţă;

  • formarea conştiinţei moral civice şi a comportării civilizate;

  • formarea conduitei moral civice;

  • formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter.

Cu privire la prima notă esenţială a educaţiei observăm accentul care se pune nu pe transmiterea de cunoştinţe generale şi de specialitate ci pe dobândirea lor. Dobândirea cunoştinţelor generale şi de specialitate presupune atât transmiterea cunoştinţelor de către o persoană specializată pentru aceasta cât şi componenta de autoinformare, autoinstrucţie prin studiul bibliografiei, prin studiu individual la şcoală, acasă, în alte medii educaţionale.

Formarea priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice de specialitate reprezintă unitatea între cele două componente.

Priceperile ca sisteme de cunoştinţe şi abilităţi pot fi atât intelectuale (de exemplu priceperea de a studia o anumită bibliografie, de a elibera un referat) cât şi practice (de exemplu priceperea de a monta un motor). Dacă transmiterea şi dobândirea cunoştinţelor generale şi de specialitate reprezintă componenta principală şi de natură teoretică a educaţiei, formarea priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice reprezintă componente principală practică a educaţiei.

Dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor generale şi de specialitate reprezintă componenta cu puternic caracter formativ a instrucţiei. Dezvoltarea aptitudinilor generale şi speciale, integrarea lor în sisteme mai complexe cum sun capacităţile şi actualizarea lor în competenţe până la obţinerea unor rezultate superioare mediei care sunt performanţele subliniază caracterul formativ atât al instrucţiei cât şi al educaţiei.

Formarea concepţiei despre lume şi viaţă presupune în primul rând informarea despre lume şi viaţă, apoi selectarea celor mai semnificative idei pentru construcţia unei concepţii proprii despre lume şi viaţă. Aceasta este rezultatul maturizării personalităţii, al interiorizării experienţei celorlalţi şi al dezvoltării experienţei proprii de viaţă.

Formarea conştiinţei moral civice şi a comportării civilizate presupune scăderea rolului instrucţiei pe măsură ce creşte rolul educaţiei propriu-zise. Astfel demersul formării conştiinţei moral-civice poate reprezentat astfel: – informare moral-civică; – formarea deprinderilor de comportare civilizată; – dezvoltarea priceperilor de aplicare diferenţiată a regulilor de comportare; interiorizarea regulilor morale; structurarea conştiinţei morale; exteriorizarea comportamentului moral.

Conduita moral civică reprezintă unitatea dintre componenta exterioară a comportamentului şi cea internă a motivaţiei şi a gândirii moral civice. Conduita moral civică are un caracter personalizat, este constantă şi rezistentă la alienare. Deşi reprezintă unitatea dintre componenta interioară şi cea exterioară, conduita moral civică este practică, aplicativă, creativă.

Formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter reprezintă o încununare a procesului educaţional. Trăsăturile de voinţă şi caracter: altruismul, perseverenţa, hotărârea, forţa, combativitatea, se disting prin persistenţa pe parcursul întregii vieţi prin complexitatea lor şi caracterul generalizat.

Dacă primele patru note esenţiale sunt specifice mai ales instrucţiei următoarele trei sunt specifice mai ales educaţiei. Subliniem faptul că educaţia şi instrucţia sunt indisolubile, relaţia dintre ele fiind de interdependenţă, accentul deplasându-se mai mult pe aspectele informativ-cantitative în instrucţie şi pe cele calitativ-formative în educaţie.

Categoria de învăţământ are în vedere două semnificaţii:

  1. Sistem de învăţământ ca ansamblul instituţiilor şcolară şi universitară;

  2. Proces de învăţământ ca activitatea complexă de transmitere şi dobândire a cunoştinţelor.

Categoria de învăţământ exprimă acţiunea de realizare a notelor esenţiale ale celorlalte două categorii, punerea lor în operă ca proces instructiv-educativ-evaluativ

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web