Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Invatarea umana

in Pedagogie/Psihologie

creier

Învăţarea desemnează procesul achiziţionării de către oameni a unor cunoştinţe, abilităţi, deprinderi, atitudini, modele comportamentale etc., graţie activităţii şi efortului acestora depuse în acest sens şi care au drept rezultat schimbarea (în sensul creşterii calitative, a eficienţei) sau îmbogăţirea modului de a gândi şi a se comporta al acestora. Înţelesul termenului “învăţare” se focalizează pe persoana/ persoanele care înregistrează schimbarea în sensul transformării evolutive al acestora (Dumitru, I., 2001, p. 187).

Aşadar, învăţarea este permanentă, continuă, reprezentând un aspect intrinsec al existenţei umane.

Aşa cum evidenţia şi Dumitru (2001, p.185), există câteva caracteristici esenţiale ale învăţării:

  1. Învăţarea este înţeleasă atât ca proces, cât şi ca activitate. În varianta de proces vizează transformările care au loc în sistemul nervos, implicit în mintea celui ce învaţă. Ca activitate, învăţarea presupune efectuarea de către cel ce o realizează a unor acţiuni cu scopul de a-şi însuşi ceva pentru a se adapta. Diferenţa este relativă deoarece orice proces psihic este o activitate psihică specializată şi specific organizată.

  2. În al doilea rând, a învăţa înseamnă a achiziţiona, a asimila, a dobândi, a însuşi (prin activitate şi efort propriu) ceva: informaţii, cunoştinţe, priceperi, deprinderi, abilităţi, strategii cognitive, modalităţi de rezolvare a problemelor, atitudinii, valori, norme, reguli, comportamente şi modele de conduită.

  3. A învăţa înseamnă a produce schimbări comportamentale sau a dobândi comportamente noi. Cu alte cuvinte, rezultatul învăţării îl reprezintă posibilitatea de a ne manifesta diferit, fie prin apariţia unor conduite noi, fie prin restructurarea adaptativă a ceea ce există deja. Nu orice schimbare reprezintă rezultatul învăţării, ci doar cele de natură centrală (realizate în sistemul nervos central), durabile, trainice şi care aduc elemente noi.

  4. În al patrulea rând, învăţarea reprezintă factorul fundamental şi esenţial al dezvoltării psihice, al formării şi dezvoltării personalităţii. Astfel, dezvoltarea psihică a omului este maximal condiţionată de modul în care sunt prelucrate /asimilate influenţele exterioare şi transformate în achiziţii proprii, individuale.

  5. Învăţarea are efecte adaptative şi inovative într-o lume într-o permanentă schimbare şi evoluţie. Aici poate fi evidenţiată ca şi aspect distinct, tendinţa omului de a învăţa nu doar din experienţă, din trecut, ci şi din viitor prin anticiparea acestuia. Învăţarea anticipativă este proactivă, pune accentul pe iniţiativa şi capacitatea omului de a influenţa evoluţia evenimentelor.

Condiţiile învăţării

Un răspuns complet la întrebarea „Ce este învăţarea? ” nu poate să omită descrierea condiţiilor care influenţează producerea învăţării. Învăţarea nu se petrece numai ca un eveniment natural. Ea se poate produce şi în anumite condiţii care pot fi observate şi chiar controlate. Identificarea, descrierea şi optimizarea condiţiilor învăţării reprezintă momente importante ale procesului de organizare şi conducere a instruirii. Pentru a fi eficient, educatorul trebuie să ştie nu numai de unde porneşte elevul şi încotro se îndreaptă, dar şi care sunt condiţiile prealabile, specifice învăţării, precum şi ce va fi capabil elevul să înveţe în continuare.

O prezentare a condiţiilor ce guvernează producerea învăţării ne este oferită de psihologul R. Gagne. El distinge între două categorii de condiţii:

  • condiţii interne (care ţin de particularităţile şi disponibilităţile celui care învaţă)

  • condiţii externe (care sunt independente de subiectul supus învăţării şi provin din specificul situaţiei de instruire).

Ansamblul iniţial de capacităţi pe care le posedă individul poate fi denumit condiţiile interne ale celui care învaţă. Acestea includ potenţialul ereditar (dispoziţiile înnăscute), nivelul dezvoltării intelectuale, cunoştinţe, capacităţi, motivaţie, voinţă, unele tehnici de muncă intelectuală. Gagne atrage atenţia asupra faptului că „ceea ce subestimau sau ignorau cele mai multe dintre prototipurile tradiţionale ale învăţării era însăşi existenţa unor capacităţi prealabile. Şi tocmai aceste capacităţi prealabile sunt de o importanţă crucială în trasarea unor demarcaţii între diversele condiţii necesare învăţării” (Gagne, 1975, p. 27).

În categoria condiţiilor externe se află variabilele ce constituie situaţia de învăţare, şi anume: sistemul de cerinţe şcolare, structura şi gradul de dificultate ale materiei, calitatea instruirii (metode, procedee, strategii didactice), competenţa cadrului didactic, relaţiile profesor-elevi, caracteristicile clasei de elevi (ambianţă psihosocială). Reuşita sau nereuşita învăţării se datorează influenţei combinate a celor două categorii de condiţii. Variabilele externe nu produc nici un efect dacă, de exemplu, elevul nu este motivat sau dacă nivelul de dezvoltare necesar nu este atins. La fel, dacă factorii interni sunt prezenţi, e necesară şi o stimulare externă pentru a se realiza învăţarea. Gagne indică pentru fiecare tip de învăţare condiţiile ce trebuie îndeplinite de elev şi de situaţia de învăţare pentru ca acel tip de învăţare să se producă.

Psihologul american David Ausubel identifică şi el factorii care influenţează învăţarea. Autorul invocat împarte aceşti factori în două moduri. El distinge între variabilele intrapersonale şi variabilele situaţionale, ce ar corespunde delimitării lui Gagne între factorii interni (intrapersonali) şi factorii externi (situaţionali). O altă distincţie se face între factorii cognitivi şi factorii socioafectivi. Din categoria factorilor cognitivi fac parte: stadiul dezvoltării cognitive, structura cognitivă, capacitatea intelectuală, gradul de dificultate a conţinuturilor, exerciţiul.

David Ausubel consideră că factorul cel mai important care influenţează învăţarea este structura cognitivă, adică „cunoştinţele existente, constituite din fapte, noţiuni, propoziţii, teorii şi date perceptuale brute, de care cel ce învaţă poate dispune în orice moment” (Ausubel, Robinson, 1981, p. 76). Cunoştinţele noi nu pot fi învăţate în mod conştient decât dacă în structura cognitivă există idei la care aceste cunoştinţe să poată fi raportate. Randamentul elevului în activitatea de învăţare, capacitatea sa de a face faţă cerinţelor învăţării sunt în strânsă legătură şi cu ceea ce Ausubel a numit stare de pregătire cognitivă, care se referă la „adecvarea bagajului de cunoştinţe de care dispune la un moment dat elevul, în aşa fel încât el să facă faţă cerinţelor învăţării unei teme noi, precise”. Un individ demonstrează o stare de pregătire cognitivă în cazul în care randamentul său în activitatea de învăţare, în sensul sporului de cunoştinţe sau de capacitate teoretică, este proporţional cu volumul de efort şi de exerciţiu implicat.

Individul care învaţă nu reprezintă doar o entitate cognitivă. El manifestă stări afective sau emoţionale în contextul motivaţional, al atitudinilor, al personalităţii, care influenţează învăţarea atât în mod direct, cât şi indirect. David Ausubel crede că variabilele afective acţionează în primul rând în faza învăţării iniţiale, moment în care ele îndeplinesc o funcţie de energizare ce poate facilita fixarea noţiunilor noi. Variabilele afective operează concomitent cu cele cognitive.

De asemenea, învăţarea este influenţată şi de factorii sociali. Omul este o fiinţă socială şi comportamentul său este influenţat atât de cei aflaţi în imediata sa apropiere (grupul-clasă, familia), cât şi de normele, tradiţiile şi atitudinile grupului social, etnic sau religios din care face parte. Climatul socioafectiv al clasei, interacţiunea elevilor, relaţiile de competiţie sau de cooperare din cadrul grupului şcolar influenţează procesul de învăţare al fiecărui elev. între factorii care determină rezultatele procesului de învăţare, Ausubel menţionează şi trăsăturile de personalitate ale profesorului: capacităţile intelectuale, aptitudinile didactice, trăsăturile de caracter, capacitatea de a genera efervescenţă intelectuală şi motivaţie intrinsecă la elevi. Pentru a deveni eficientă, învăţarea şcolară presupune identificarea tuturor condiţiilor care, într-un fel sau altul, influenţează şi contribuie la obţinerea rezultatelor dorite. Organizarea şi corelarea tuturor acestor condiţii înainte ca elevul să fie introdus în situaţia de învăţare constituie o sarcină de bază a profesorului.

Forme ale învăţării

Cele opt tipuri de învăţare identificate de Gagne sunt:

1) învăţarea de semnale, prin care se are în vedere clasicul reflex condiţionat al lui Pavlov. O caracteristică importantă este aceea că individul învaţă să dea un răspuns general, difuz, la un semnal. Aceasta este o învăţare involuntară, direct legată de emoţiile şi nevoile vitale primare. învăţarea de semnale are loc în viaţa fiecăruia dintre noi. învăţăm să răspundem la culoarea roşie a semaforului, la soneria ceasului deşteptător, la clopoţelul de la şcoală etc. învăţarea de semnale este folosită uneori de profesor pentru a crea o stare de atenţie la elevi. Un profesor poate folosi în mod deliberat bătaia din palme, de exemplu, ca semnal pentru a-i face atenţi pe elevi.

2) învăţarea stimul-răspuns, ce corespunde condiţionării operante a lui Skinner. Ea se diferenţiază de forma precedentă prin faptul că subiectul este capabil de a discerne şi de a da un răspuns specific la un stimul determinat. în loc de a avea o reacţie generală emoţională, individul poate realiza o acţiune delimitată cu precizie, învăţarea S-R este implicată în învăţarea actelor motrice voluntare. Ţinerea corectă a unui creion de către un copil mic este un exemplu de aplicaţie relevată de învăţarea S-R. Iniţial, creionul poate fi aşezat într-o poziţie corectă în mâna copilului de către învăţător sau părinte. Acest procedeu se va repeta de două, trei ori. După un număr de repetiţii întărite, răspunsul corect devine din ce în ce mai probabil.

3) înlănţuirea este, de asemenea, o formă simplă de învăţare. Ea se mai numeşte şi „învăţarea de secvenţe” şi presupune învăţarea unei serii de legături S-R înlănţuite într-o ordine determinată. Gagne dă următorul exemplu: când unui şofer începător îi spunem „Porneşte acum motorul! „, îi cerem să execute un lanţ de conexiuni S-R pe care el le-a învăţat deja. De asemenea, copiii învaţă după modelul înlănţuirilor un număr de deprinderi: încheierea nasturilor, închiderea cataramelor, utilizarea foarfecelor, efectuarea nodurilor. învăţarea automatismelor (înotul, mersul pe bicicletă, dactilografierea) se face în acest mod. Înlănţuirile descrise sunt neverbale, deşi învăţarea lor poate fi facilitată prin indicaţii verbale.

4) învăţarea de asociaţii verbale, ce presupune tot serii de legături S-R, dar acestea sunt de natură verbală. Formarea lanţurilor verbale poate fi considerată un caz particular de înlănţuire. Lanţurile verbale se formează cu prilejul învăţării cuvintelor unei limbi şi al îmbinării lor în propoziţii. în această formă de învăţare, memoria joacă un rol important. Sunt bine cunoscute experimentele psihologului german Hermann Ebbinghaus privind memorarea unor silabe lipsite de sens; Ebbinghaus a stabilit că se învaţă foarte mult prin asociaţii verbale. Deci, chiar şi în condiţiile în care silabele au fost selectate ca având un conţinut complet lipsit de sens, ele sunt totuşi susceptibile de a forma asociaţii.

5) învăţarea prin discriminare, în care subiectul învaţă să răspundă diferenţiat acelor caracteristici ale obiectelor care servesc la distingerea acestora: forme, mărimi, culori. însuşirea discriminărilor este o activitate de mare importanţă în procesul de instruire şcolară. Elevul învaţă să diferenţieze literele de tipar, cifrele, culorile, fonemele, pentru ca apoi să înveţe trăsăturile distinctive ale unor clase de obiecte din mediul în care trăieşte (păsări, flori, maşini).

6) învăţarea noţiunilor, ce se referă la faptul că subiectul poate să clasifice obiectele pe baza unor proprietăţi comune. Formarea conceptelor este foarte importantă în actul instruirii. începând cu clasele mici, apoi de-a lungul întregii perioade şcolare, elevului i se cere să clasifice multe obiecte şi evenimente. Un rol important în acest proces îl are limbajul. O dată ce noţiunile sunt însuşite, individul este pregătit pentru asimilarea unui volum de cunoştinţe foarte mare.

7) învăţarea regulilor, care se bazează pe învăţarea noţiunilor. în termenii cei mai simpli, o regulă este un lanţ de două sau mai multe concepte. Gagne defineşte regula drept „o capacitate internă care-i oferă individului posibilitatea de a răspunde la o clasă de situaţii-stimul cu o clasă de performanţe, ultima fiind în mod predictibil legată de prima printr-o clasă de relaţii”. De exemplu, pentru a învăţa o regulă de genul „obiectele rotunde se rostogolesc”, elevul trebuie să cunoască deja noţiunile de „obiect rotund” şi „rostogolire” şi chiar să poată stabili o relaţie între ele. Dacă această legătură nu este înţeleasă, atunci nu avem de-a face decât cu învăţarea unui simplu lanţ verbal. O mare parte din procesul învăţării şcolare o reprezintă învăţarea de reguli.

8) Rezolvarea de probleme, care este un tip de învăţare ce necesită eforturi interioare numite în mod obişnuit gândire. Ea poate fi privită ca un proces prin care regulile învăţate anterior sunt combinate cu scopul găsirii unei soluţii într-o situaţie problematică. Rezolvarea de probleme nu înseamnă doar o aplicare a regulilor învăţate anterior. Ea este un proces ce generează o nouă învăţare, însuşirea unor idei noi care multiplică aplicabilitatea regulilor învăţate anterior.

Conceperea învăţării ca un proces ierarhic, cumulativ, în care o formă superioară de învăţare se bazează pe formele inferioare poate oferi sugestii interesante pentru instruirea şcolară. Gagne însuşi consideră că ierarhia învăţării oferă o bază pentru găsirea unui drum de învăţare potrivit fiecărui elev. Pentru aceasta, lucrul cel mai important este să aflăm ce cunoaşte elevul în acel moment şi să începem instruirea din acel punct. Problema de ordin general pe care orice profesor trebuie să şi-o pună în momentul în care programează conţinutul instruirii este următoarea: ce elemente trebuie învăţate de elev în prealabil pentru ca noile conţinuturi să poată fi însuşite cu uşurinţă?

Strategiile de învăţare – condiţie a învăţării autonome

Pe parcursul dezvoltării umane şi activitatea de învăţare suportă modificări care în mod firesc ar trebui să aibă un sens ascendent, evolutiv, atât în ceea ce priveşte calitatea sau cantitatea produselor activităţii de învăţare, cât şi în ceea ce priveşte eficientizarea şi perfecţionare manierei în care se ajunge la obţinerea acestor rezultate. În acest context apare necesitatea cunoaşterii, înţelegerii şi utilizării unor strategii de învăţare cât mai eficiente, considerate a fi condiţii esenţiale ale creşterii autonomiei în învăţare.

Alegerea de către elev strategiilor ce urmează a fi utilizate în activitatea de învăţare poate fi cât mai adecvată dacă se ţine cont de câţiva factori esenţiali:

  • scopul învăţării (de ce trebuie să înveţe?);

  • tipul materialului de învăţat (conţinutul învăţării);

  • modul de abordare a sarcinilor de învăţare care se traduce în natura atitudinii faţă de învăţare, în gradul de motivaţie pentru acest tip de activitate, având legătură în egală măsură şi cu imaginea şi stima de sine a elevului (percepţia asupra propriei valori);

  • metacogniţiile elevului;

  • stilul de învăţare personal.

Metacogniţiile elevului presupun:

  • cunoaşterea de către acesta a propriilor sale resurse cognitive şi a propriilor capacităţi şi limite (autocunoaşterea);

  • conştientizarea propriilor strategii de realizare a cunoaşterii şi învăţării, precum şi a posibilităţilor de aplicare a acestora în condiţii specifice de activitate;

  • capacitatea de planificare şi control a unor activităţi cognitive şi de învăţare;

  • monitorizarea nivelului actual de cunoaştere a unui conţinut de învăţat;

  • capacitatea de a identifica şi utiliza strategii de învăţare care să-i asigure eficienţa sau succesul în soluţionarea unor probleme;

  • capacitatea de realizare a unor analogii şi transferuri.

Esenţa utilizării unor strategii de învăţare eficientă se raportează mai ales la următoarele aspecte:

  • activarea cunoştinţelor şi abilităţilor anterioare necesare înţelegerii şi reţinerii unor conţinuturi de învăţare diverse, cu grad diferit de structurare şi coerenţă logică;

  • realizarea unor analogii şi transferuri pe baza surprinderii unor similarităţi între cunoştinţele anterior dobândite şi informaţiile noi;

  • folosirea unor procedee mnemotehnice care facilitează reţinerea unui anumit tip de informaţii, a unor conţinuturi ;

  • organizarea materialului de învăţat care presupune schematizarea (surprinderea ideilor principale, a conceptelor-cheie), reprezentarea iconică a conţinuturilor (grafice, hărţi, schema, matrice, tabele etc), sumarizarea (evidenţierea legăturilor dintre idei, atitudinea critică faţă de un anumit conţinut în scopul îmbunătăţirii)

Stilul de învăţare

În literatura psihopedagogică conceptul de stil este raportat la multiple aspecte ale dezvoltării noastre, întâlnind sintagmele de cognitiv, stil perceptiv, stil de învăţare.

Stilul de învăţare are sferă mai largă de generalitate, incluzând atât specificul funcţionalităţii cognitive, cât şi preferinţele generale ale oamenilor pentru diverse tipuri şi situaţii de învăţare.

A. Woolfork (1995, după Dumitru, 2001, p.390) consideră că esenţa stilului de învăţare se exprimă prin „preferinţa de /în învăţare”, adică maniera personalizată în care alegem să recepţionăm , să achiziţionăm, să procesăm şi să reţinem informaţia.

Tipologia stilurilor de învăţare este foarte diversă, printre multiplele variante ale acestora numărându-se şi cele ale lui B. McCarthy şi Honey Mumford.

Având drept criteriu de clasificare modalitatea dominantă de realizare a învăţării McCarthy identifică 4 stiluri de învăţare:

  1. Învăţarea bazată pe sentimente (a învăţa trăind evenimentele), regăsindu-se mai ales în orientarea spre oameni şi relaţionare, pe impactul afectiv al unor evenimente sau situaţii de învăţare;

  2. Învăţarea bazată pe percepţie (a învăţa văzând, ascultând, observând), concretizat în observarea atentă a lucrurilor, identificarea mai multor perspective, a asculta opinii etc.

  3. Învăţarea bazată pe gândire (a învăţa analizând, reflectând), reflectat într-o analiză logică a ideilor, materialului de lucru, în elaborarea unui plan sistematic de procesare a informaţiilor, în acţiunea bazată pe stabilirea unor legături logice între concepte /informaţii/ situaţii etc;

  4. Învăţarea bazată pe experiment (a învăţa făcând, acţionând), bazat pe abilităţile şi capacităţile de implicare în rezolvarea de probleme, a fi capabil să realizezi ceva mai mult sau mai bine într-un domeniu mai ales prin gândirea independentă şi asumarea riscurilor punerii în practică; optimizarea relaţiilor interumane sau rezolvarea de probleme are forma acţiunii, a faptelor.

În viziunea lui Honey Mumford preferinţele în învăţare dobândesc o altă etichetare, conform acestor autori întâlnind alte 4 categorii de persoane (conform stilului de învăţare):

  1. Activii – preferă activităţi de învăţare cu un anumit grad de flexibilitate, bazate pe experienţe şi probleme noi, care le oferă o mai mare libertate de manifestare, incitând la acţiune;

  2. Reflexivii – preferă activităţi de învăţare care să le stimuleze gândirea, capacităţile de analiză, de sinteză, de reflectare asupra problemei;

  3. Teoreticienii – preferă activităţile de învăţare structurate logic, având scopuri bine definite, clare, ce le oferă posibilitatea explorării metodice a situaţiei /problemei, pentru a-şi pune întrebări, pentru a le oferi oportunitatea lansării unor explicaţii şi interpretări personale;

  4. Pragmaticii – preferă activităţile de învăţare cu o incidenţă practic imediată, care le oferă posibilităţi aplicative rapide şi eficiente.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web