Ion Pena, scriitorul interzis, alaturi de fiul lui Sadoveanu, ingropat in Cimitirul Eroilor din Alba Iulia

in Limba romana/Personalitati

RESTITUIRE ION PENA

Nǎscut pe 25 august 1911 – Mort în rǎzboi pe 29 iulie 1944 A scris și a luptat pentru țara care l-a uitat, dar, poate, a venit vremea sǎ-l scoatem la luminǎ citindu-i povestea tragicǎ și scrierile, atâtea câte s-au mai gǎsit. Sper ca veti face cunoscut acest subiect. Considerat de unii poate cel mai bun epigramist teleormǎnean, Ion Pena a fost și un poet apreciat în perioada interbelicǎ.

ion pena portret mare s1

 

Nǎscut pe 25 august 1911, într-o familie de țǎrani în comuna Belitori, azi Troianul, mort în rǎzboi pe 29 iulie 1944 și înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia, Ion Pena este mai mult un necunoscut astǎzi. De ce ? Pentru cǎ între 1945 – 1989, mort fiind, a fost ascuns de ciracii cenzurii în „fondul secret – interziși, (S)”. Nu le-a scǎpat mai nimic, l-au ras de tot. Pânǎ în 2000 nu s-a știut mai nimic despre el.

Doar unii epigramiști seniori își mai aminteau de epigramele în care-l creionase pe Pǎstorel Teodoreanu, în anii ’40. Discuţie Berea discuta cu vinul Şi i-am auzit fidel: – „Vai de seminţia noastră Cît trăieşte Păstorel”… În Olimp, discuţie despre Păstorel Măreţii zei cuvîntă: – „Urîm acest mişel Căci gloria lui Bachus A uzurpat-o el”… Lui Păstorel – „Vine toamna.

Foarte bine. (Zice el, gonindu-şi chinul) Mă temeam că nu mai vine Şi se termină pelinul …” Aceluiaşi Păstorel Poate dînsul să turbeze, Eu cu probe o susţin Că-i în stare să trădeze Pentru-o gură de pelin … Trebuind să-si onoreze functia de perceptor, nu tocmai populară, Ion Pena a fost scriitor cu normă redusă, scria printre picături. Mai mult, fiind iubitor de oameni, s-a implicat și în activitatea de culturalizare a sătenilor. Astfel, în Banat, la Sichevița, înființeazǎ „Căminul cultural – Lumina”, cu sediul în incinta Primǎriei.

Doneazǎ căminului un aparat de radio, iar bibliotecii din localitate cǎrți în valoare de mii de lei. Ulterior, împreunǎ cu sǎtenii procurǎ un aparat de proiecție, după cum ne-a spus domnul Gheorghe Birtea, fostul primar din Sichevița. Apoi, din 1941, activează la Domnești, județul Mușcel, actualmente Argeș, unde înființeazǎ „Biblioteca Modernǎ” prin care cautǎ sǎ satisfacǎ cerințele de lecturǎ ale localnicilor. Și totuși, în puținul timp rămas, Ion Pena a scris peste 300 de epigrame și de-asemenea, peste 250 de poezii.

În 1939 i-a apǎrut volumul de epigrame, „Furcile caudine”, care având recenzii favorabile a fost înscris de George Călinescu în „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”, apǎrutǎ în 1941 la Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București. În mai 1940, în revista „Prepoem”, din București, îi era anunțată apariția volumelor „Iarmaroc”(poezii) și „Flori veninoase”(epigrame). Întrucât revista şi editura „Drum”, unde urmau să apară, au fost interzise de cenzură în vara lui 1940, volumele lui Pena, au fost scoase din șpalturi. Scriitorul Dumitru Vasile Delceanu, autorul volumului „Vocația scrisului în Teleorman”, apărut în 2005, afirma că „de la Pena au rămas câteva volume de versuri în manuscris: „Varietăți”, „Nord”, „Fum” și „Iarmaroc”.

Ce s-a întâmplat cu ele este o altǎ poveste pe care o vom aborda cu o altǎ ocazie. Cert este cǎ în urma documentǎrii pe care am fǎcut-o în biblioteci și arhive, am descoperit cǎ Ion Pena a publicat și era apreciat în marile publicații bucureștene „Universul literar”, „Pǎcalǎ”, „Prepoem”, „Epigrama”, „Vremea”, în revista buzoianǎ „Zarathustra”, redactată de Ion Caraion si Alexandru Lungu, cât și în cele teleormǎnene „Oltul”, „Drum”, „SO4H2″, „Graiul tineretului” … De tânǎr, Ion Pena, și-a creat multe adversități publicând texte prin care se delimita de „exclusivismul rasei și culturii germane”, în revista „SO4H2″, pe când avea doar 22 de ani. Condeier cultivat, rafinat, cu un spirit inteligent, acid și chiar autoironic, Ion Pena dă scrierilor sale concizie și finețe. Antibolșevic convins, scria, înainte de venirea trupelor sovietice, în revista „Pǎcalǎ”, al cǎrei motto era:

„Iar când la Patria Română / Râvnește hidra bolșevică / Nesățioasă și păgână, / Ia și o armă, că nu strică!” În „Universul literar”, suplimentul celui mai popular și influent ziar din perioada interbelicǎ, „Universul”, Ion Pena era catalogat ”

Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalți.” „Astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, aşezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere”, „Versurile lui trebuiesc citite cu toată atenţia, în miezul lor se sbate un poet de rasă, care semnează simplu şi desluşit: Ion Pena.” Este important de spus cǎ Pena a scris și prozǎ. Astfel, astăzi, noi putem să judecăm firul epic din proza utopică în două părți, „Moneda fantazienilor”, scrisă în Banat, la Sichevița, între 1937 – 1938, în care merge cu anticipația pânǎ în 1 ianuarie 2000.

Prima parte a fost publicatǎ în revista „Drum”, în anul 1937, numărul de Crăciun, iar partea a doua, singurul manuscris, în dactilogramă, rămas la fratele mai mic, Petre Pena, a ajuns la nepotul lor, Marin Scarlat, care l-a dat spre publicare. În povestire, previziunile autorului au mari analogii cu colectivizarea și cooperativizarea, Ion Pena dovedindu-se un bun analist social de anticipație. Prozatorul și publicistul Constantin Stan (1951 – 2011), membru al Uniunii Scriitorilor, în 2001, în articolul „Un caz ciudat”, vorbește despre faptul că „Pena, prin povestirea sa, îl devansează pe George Orwell”, autorul faimosului roman „Ferma animalelor”, scris în 1945. Iar profesorul, ziaristul și prozatorul Victor Marin Basarab afirma tot în 2001 în cartea pe care începuse s-o scrie despre Pena: „Moneda fantazienilor” ar trebui pusǎ în circulație și așezatǎ într-o exactǎ comparație cu proza urmuzianǎ, într-o corectǎ înțelegere a vizionarismului sud-est european și, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian.”

Acum, în 2015, citind și cumpǎnind, putem afirma că Ion Pena a fost un vizionar. În volumule sale „Fotografii la periscop” și „Secvențe de istorie literară – opera omnia – publicistică și eseu contemporan”, care cuprind studii și articole despre Radu Grămăticul, Grigore Gellianu, Șt. O. Iosif, Gala Galaction, Ion Pena, Constantin Noica, Marin Preda și Mircea Scarlat, cunoscutul publicist și istoric literar, Stan V.

Cristea, membru al USR, îl numește pe Pena: Un scriitor „fantazian” nedreptǎțit. Tot el consemna în revista „Caligraf” din iulie 2005: „Surprinzător, prin 1943 – 1944, Ion Pena pare că evolua spre un nou fel de poezie. Îi întrezărim incredibil, cumva, pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu”, iar în ziarul „Drum” din 17-23 august 2001 acesta sublinia: „Citite cu răbdare, dincolo de graba acestui început de nou secol, multe din poeziile lui Ion Pena ne dezvăluie un poet adevărat și sensibil, care a putut să meșteșugească destule versuri memorabile.” Dupǎ cum spuneam mai devreme, profesia i-a purtat pașii în Domnești – Argeș, unde se împrietenește cu Gheorghe Șuța, care-l și gǎzduiește pânǎ la plecarea sa pe front. Acesta era liderul Partidului Național Țǎrǎnesc din Domnești, mare industriaș și comerciant, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara – Argeş, participantǎ activǎ la „Rezistența anticomunistǎ din Munții Fǎgǎraș – Haiducii Muscelului”. În fapt, Gheorghe Șuța fiind fratele avocatului Nicolae Șuța, viitorul şef de cabinet al preşedintelui PNȚ, Ion Mihalache.

Viața lui Ion Pena s-a desfǎșurat sub zodia tragicului, ca sǎ nu spun a blestemului. Ca prim nǎscut, a avut parte de un destin frânt la doar 33 de ani, fiind al cincelea copil, din cei șapte, pe care pǎrinții i-au pierdut in timpul vieții. Prietenia sa cu Gheorghe Șuța și apartenența la PNȚ aveau sǎ-i condamne familia la supravegherea miliției și securitǎții în anii ’40, de dupǎ rǎzboi, pânǎ prin anii ’60. În 2011, la 100 de ani de la nașterea sa, a apǎrut cartea „Scrieri” de Ion Pena, care include poezii, epigrame, precum și proză, dovedind talentul multilateral al autorului. Consider cǎ scrierile sale pot vorbi cel mai bine despre perceptorul – scriitor, așa că, iată câteva dintre poeziile sale: Alpinism Pe piscuri goale, fără viaţă, Unde nici vulturi nu s’avîntă Eu mi-am tîrît povara sfîntă A trupului flămînd de viaţă.

Cu patimă m-am strîns pe stîncă Strîngînd spasmodic piatra tare … Şi-i drept că gura-mi, nu arare Cerşea un sprijin de la stîncă. Prăpăstii mi-au surîs sarcastic, Guri de-abia înfiorătoare, Dar prins de culme cu ardoare, Am rîs şi eu – la fel – sarcastic … – 1928 –

_____________________________________ Publicată în „SO4H2″, anul I, nr. 1, din 15 aprilie 1932 Poetul din urmă Pe-aici poetul este rătăcit, Prin hârburi de anafură şi besnă, Heralzii în tăcere i-au murit Şi plânsu-i-au durerile în glesnă. De vreme îndelungă-i călător – Cu pietrele şi roua din grădină, Cu pulberea, cu norul tunător, Cu toamna îmbrăcată în rugină. A năzuit o ţară de poveşti – Naiade în albastră legiune, Luceferi în betele îngereşti Şi verile cu umbră de cărbune. Să fluture alaiele în zob, Pe lanuri să se scuture belşugul, Din cupe să hălădue – şi rob Ca neaua să-i lucească meşteşugul. O ţară de lumină şi de vis Poetul peste ani a căutat-o; I-e sufletul de negură, închis Şi ţara pân’acuma n’a aflat-o.

________________________________________ Publicată în „DRUM”, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „PREPOEM” an II, seria II, nr.19 din iunie 1941 Opriţi-vă În drumul meu opriţi-vă fierbinţi, În carnea mea cu târnăcoape. Am să vă dau mistere şi arginţi, Ca fumul, bogăţia să vă’ngroape. Mi-e inima de fulgere ocean. Mi-e palma năzdrăvană şi haiducă. Opriţi-vă cu sufletul ochean Să beţi înfiorarea hăbăucă. Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri Să vă înalţ o clipă, să vă doară. Crepuscul de altare şi zefiri Şi vorba peste moarte să vă moară. Nu închinaţi cu mine rugăciuni Ci treceţi, ca barbarii, mai departe, Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni. Deschis îmi e pătulul ca o carte. Eu voi rămâne singur, vagabond, Un cerşetor de soare şi de vise. Voi ocoli destinul rubicond Ca porţile de marmură, închise.

__________________________________________________________ Publicată în „DRUM”, an IV, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „UNIVERSUL LITERAR” an I, nr. 21 din 23 mai 1942 Degradări Mărunt şi păcătos sub cer Totuşi cu râvnă mai visez un pisc. Trufia bleg am pus-o în cuier Şi umil câte-o şuetă mai isc. Crezui odată în minuni, destul. Cetăţi cădeau, mureau dureri mîrşave, Avea tot orbul soare în pătul Şi’nalt sunau aplauzele grave. Ci anii curseră sătui de glod. Arcaş, văzduh s’au poticnit în trestii. N’a izbăvit tăria un crîmpei de rod Gemea în jurul doldora de bestii. Cu arcul frînt, tocit, bolnav Astăzi mai urc între zăbrele Şi de azur, de vis gîngav Strîng putregai şi scrum de stele.

_________________________________________ Placheta „Simple nimicuri” – 1940 Scrisoare din oraş Comuna mea cu leat pierdut în ciaţă, Cu linişti mari, cu case de argilă, Prin visul meu, prin alba dimineaţă Te năzăresc îndepărtată şi umilă. Eu am plecat în larguri de migdale Din anii mici ca nasturii şi melcii Tu ai rămas pe coastele ogale Cu grâu şi flori şi râurii zuvelcii. Poate-i mai bine, dreaptă în natură Să stai aşa de dor de catapeteasmă, Arar să-mi joci în orele de sgură Pe canavaua gândului mireasmă. Prin jurul meu e colb amar şi trudă, În creştet nici-un înger nu coboară Cu bozi în păr nu văd o paparudă Şi chiar regina vântului e chioară. Căsoaie mari, cu pântece bălţate Sudalme sure bucură peisajul, Poemele sunt frânte, lăbărţate, Pe vârfuri e actor cabotinajul. Şi nimeni nu visează o minune. Un boloboc de logică e traiul, Pe-aici e mort şi timpul în tăciune Şi luna nu-şi mai vântură mălaiul. Ci tu eşti doar un pumn de sărăcie Dar eu te simt, comună de pe zare. Luceafăr înălţat în veşnicie Cu Dumnezeu în frunte şi altare.

______________________________________ Publicată în „ZARATHUSTRA”, ianuarie 1941, Buzău, placheta 3 şi „UNIVERSUL LITERAR”, an I, nr. 10, din 7 martie 1942 Metamorfoze Acest drumeag de lespezi încâlciţi Îmi rupe carnea goală şi trufaşă Pe urmele a mii de neofiţi Şi cu azur durerea mă înfaşă. Nestăvilit’nainte mă îndemn Urcat pe uriaşe crepuscule, E lumea ca o amforă de lemn Şi fluer în sărăciile-i pătule. Hei, suflete deapururea hoinar Opreşte la o margine de vară Şi soarele luându-l felinar Să trecem peste margine afară. Voi ocărâ de-acolo, fără cosorog Acest pământ aidoma cu-o sferă Şi voi scuipa pe mersul lui olog De brută prăbuşită în holeră. Nu-i voi mai cere niciun dumicat, Nicio tingire doldora de varză Ci-a ferecat în foame şi păcat Îl voi lăsa să urle şi să arză. Târziu în veacuri, poate, rătăcit Voi reveni pe urme vechi, halucinat, Cu altă zestre iar de peticit Şi fi-voi jaguar sau împărat.

________________________________________ Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”, an I, nr. 10 din 7 martie 1942 Către Don Quijotte Cules din mituri, însuţi tu un mit, Biet pelerin cu inima bolnavă De uriaşa visului otravă – În piscul tău cu râvnă m’ai primit. Sărac şi bleg prin holde de pământ, Contrariu cum canoanele învaţă, Doar tu mi-ai fost mireasmă şi povaţă Sub nu ştiu care straniu legământ. În jur, încet, trăgându-mi azi hotar Eu ignorez pogoanele de spaţiu. Tăcut şi dârz adulmec cu nesaţiu Himere cârd, şi-al lor mărgăritar. Surpat ades în vânturi şi restrişti Nu m’am sculat un ceas pentru tăgadă, Ci mi’am purtat tot visul meu grămadă, Cu ochii veseli, niciodată trişti. Întrezăresc în tine, ireal Erou de comedie zăpăcită: Străfundul omenirii ce palpită Mereu, după un fir de ideal.

________________________________________ Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”, an I, nr. 30, din 25 iulie 1942 Şes natal Şi, Doamne, eu fui pe aici. În ţara cu luceferii înalţi, Văzui catapetesme cum ridici Şi floarea cu parfumuri cum înalţi. Văzui însămânţările cu rod, Stupinele cu miere, dimineţi Cu mândre aurore în năvod Şi falnică sburarea de ereţi. Zimbirea călărea peste obraz, În vine se rotiau chiuituri, Ţâncaş cu mămăligă şi cu praz Creşteau peste hotare sărituri. În urnă tresăriau şi mai adânci Pâraele cu apă şi cu har, Credeam în ele, Doamne, că tu plângi Şi eu eram pe margine pândar. Cu visul mă culcam şi mă sculam, Irod între coteţe şi cârlani, În gene bucuria o ştiam … Aveam atuncia 12 ani.

________________________________________ Publicată în „VREMEA”, an XIV, nr. 676, din 29 noiembrie 1942 Lucifer Eu navighez pe marile genuni, Pe anii răi, pe temple de dureri. În cîrca mea duc haite de nebuni, Bătrîne răni şi secolii de ieri. Cu linişti aspre nopţile întind Strigoii-mi sar atuncea din hambar, Arhangheli albi în stele se aprind Şi dorul mă încearcă fără har. De veşnicii mă sbat şi mă întorc Să prind de cer şi aprig să-l sugrum. Aceleaşi ape vrăjile îmi torc Şi stau golaş în veacuri şi în drum. Bolnav mi-e iadul plin de mucegai Săracă fierăria de cătuşi, Mă sfîşie mînia ca un scai Şi blestem pe Isus de după uşi. ________________________________________ Publicată în „OLTUL”, anul I, nr. 4 din noiembrie 1943 Cuvintele mele Cuvintele mele moi ca nişte bureţi Duceţi-vă unde vreţi, Unde vă place, unde vi se pare, Eu nu vă mai dau de mâncare. A venit moartea la uşă Să mă culeagă, să mă facă cenuşă. Cum să vă mai ţiu, cum să vă mai cresc În chivotul meu prea pământesc. Pentru lunga voastră călătorie Luaţi-vă merinde, luaţi-vă pălărie. Până la Învierea cea mare E o vreme fără hotare. Şi dacă vorbiţi cu bravul Pan Spuneţi-i că naiul nu mai face un ban, Că peste umanitate Urlă zeiţa Răutate.

________________________________________ Publicată în „OLTUL”, anul I, nr. 1 din februarie 1944 Primăvara Ceasul fagilor a venit înapoi. Toţi fagii au costume noi, Eftine, fragede, verzi, Numai să le desmierzi. Parca e vorba de nu ştiu ce protocol În marele pădurii ocol, Până şi mărăcinii şi fragii Şi-au pregătit nădragii. Filosofilor, aruncaţi ceasloavele, Puneţi la cai potcoavele, Ucideţi veghea, ucideţi casna Şi luaţi-o rasna. O să vă’ntâlniţi cu Dumnezeu În muguri, în fluturi, în curcubeu Şi o să vă spună el Cât e regatul vostru de mititel.

________________________________________ Publicată în „OLTUL”, anul I, nr. 11 din iunie 1944

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.