Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Istoricul jocului de tenis

in Sport

SectiuneEducatieFizica

Lovitura de stânga, împreună cu cea de dreapta şi cu serviciul fac parte din loviturile fundamentale, ale jocului de tenis, fără de care nu se poate desfăşura un joc de tenis. Este un procedeu tehnic ce se execută după ce mingea a atins solul pe partea opusă mâinii care ţine racheta. Este utilizată în joc, în special pentru următoarele acţiuni: returul de serviciu, schimbul de lovituri pregătitor de pe fundul terenului şi ca procedeu de atac. Ca şi lovitura de dreapta, acest procedeu tehnic este folosit, aproximativ, în proporţie egală în fazele de joc. Aşa cum se confirmă de către o serie de specialişti ai teoriei şi practicii tenisului, o însuşire superioară a loviturii de stânga, bine aplicată în joc, poate conduce jucătorul la victorie.

Astăzi nu se poate concepe un jucător bun de tenis fără a avea o lovitură de stânga sigură şi precisă. Un rever slab se deosebeşte de regulă de unul bun, prin faptul că mingea se “împinge” peste plasă, jucătorul nelovind mingea tare şi precis ca la forehand.

Lovitura de stânga cu o mână sau cu două?

Cu toate că unii jucători şi jucătoare din elita mondială foloseau deja cu succes lovitura de stânga cu două mâini, antrenorii de tenis încă învăţau copii această lovitură cu o singură mână, cealaltă variantă fiind doar tolerată. Astăzi, odată cu scăderea vârstei la care copiii încep învăţarea tenisului, tot mai mulţi dintre aceştia folosesc backhandul cu două mâini.

Este cea de-a doua lovitură care se învaţă în jocul de tenis, după lovitura de dreapta. Simbolic, această lovitură mai este numită şi „buturuga mică” a jocului de tenis, datorită specificului tactic.

Sigur că oricare dintre cele două variante de execuţie a loviturii de stânga prezintă avantaje şi dezavantaje. Executarea loviturii de stânga cu două mâini măreşte forţa loviturii, aduce un plus de control mişcării de balans a rachetei şi îmbunătăţeşte poziţia acesteia la loviturile topspin. Dezavantajul constă în faptul că diminuează şansele ajungerii mingilor plasate la mare distanţă, reduce manevrabilitatea rachetei, în cazul loviturilor direcţionate „în jucător”, şi nu dezvoltă forţă în braţul dominant.

În cele ce urmează voi prezenta ambele modalităţi de execuţie a loviturii de stânga (cu o mână şi cu două mâini).

A. Lovitura de stânga cu efect liftat de pe loc (cu o mână)

  • Priza rachetei este deschisă.

  1. Partea pregătitoare (fig. 16, poziţiile 1 – 7).

  1. acţiunea braţelor

Retragerea rachetei începe imediat după ce jucătorul a sesizat traiectoria mingii. Sunt necesare următoarele precizări:

  • retragerea rachetei se face şi cu ajutorul mâinii stângi;

  • racheta este retrasă numai până în prelungirea axei umerilor;

  • cotul drept se menţine aproape de corp;

  • traiectoria rachetei în mişcarea de retragere trebuie să fie rectilinie fără oscilaţii în diferite planuri (ştiut fiind faptul că cel mai scurt drum între două puncte este cel drept);

  • în momentul final al retragerii rachetei, mânerul va fi în spatele şoldului (“la buzunar”), iar capul şi planul rachetei (care loveşte mingea) sunt orientate oblic înapoi şi în jos.

Fig. 16. Lovitura de stânga cu o mână, cu efect liftat

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii corpului;

  • pivotarea se execută pe piciorul stâng;

  • piciorul stâng este dus înainte şi oblic înainte (pe aceeaşi linie cu piciorul drept);

  • greutatea corpului este transferată pe piciorul stâng.

  1. acţiunea trunchiului;

  • trunchiul se răsuceşte de la dreapta spre stânga cu aproximativ 120 de grade faţă de poziţia de aşteptare (mingea este privită peste umărul drept).

d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie este uniform lentă

e) poziţia finală;

  • privirea orientată către minge;

  • axa umerilor mult răsucită spre stânga, aproximativ 120 de grade faţă de poziţia de aşteptare;

  • mâna dreaptă ţine mânerul rachetei la nivelul şoldului stâng, racheta orientată oblic înapoi în jos;

  • mâna stângă susţine gâtul rachetei iar cotul este uşor depărtat de corp;

  • trunchiul uşor aplecat în faţă;

  • picioarele sunt flexate, greutatea pe cel din spate şi formează o linie perpendiculară pe fileu.

  1. Lovirea propriu-zisă (fig. 16, poziţiile 8 -11).

  1. acţiunea braţelor;

  • cuplul braţ-rachetă începe deplasarea înainte numai din antebraţ, prin extensia din articulaţia cotului, trăgând racheta pe lângă corp, după care racheta este condusă înainte şi puţin în sus;

  • vârful rachetei trebuie să fie sub nivelul săriturii mingii, impactul cu mingea având loc pe traiectoria ascendentă a rachetei;

  • momentul impactului găseşte cuplul braţ-rachetă ferm, cu articulaţia blocată;

  • braţul stâng echilibrează lovitura prin deplasare în direcţie opusă mişcării de lovire;

  • punctul de lovire al mingii se află situat puţin înaintea piciorului drept;

  • în momentul impactului, planul rachetei este orientat spre fileu, perpendicular pe sol.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii;

  • greutatea corpului se transferă pe piciorul drept;

  • în momentul impactului, genunchii se întind determinând înălţarea corpului şi favorizând imprimarea efectului liftat.

  1. acţiunea trunchiului;

– trunchiul se răsuceşte de la stânga spre dreapta cu aproximativ 30 de grade, până când axul umerilor ajunge în poziţie aproximativ perpendiculară faţă de fileu.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie;

– în drumul ei spre minge racheta are o viteză uniform accelerată, devenind maximă în momentul impactului.

  1. poziţia finală:

  • axul umerilor este perpendicular pe linia plasei;

  • planul de lovire al rachetei în deplasare spre înainte şi în sus este orientat perpendicular faţă de sol;

  • braţul stâng se află depărtat de corp;

  • greutatea corpului se află pe piciorul drept;

  • picioarele sprijinite pe sol au genunchii întinşi.

  1. Finalul mişcării (fig. 16, poziţiile 12 – 15).

  1. acţiunea braţelor;

  • braţul drept deplasează racheta în continuare înainte şi în sus

  • braţul stâng se depărtează de corp, întinzându-se în direcţia opusă loviturii.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii;

  • piciorul stâng rămâne în contact cu solul pe vârf, iar greutatea corpului se află pe piciorul drept.

  1. acţiunea trunchiului:

  • axa umerilor rămâne în continuare perpendiculară pe fileu;

  • în virtutea transferului greutăţii, trunchiul se deplasează uşor spre înainte.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

– din momentul în care mingea părăseşte racheta, viteza de deplasare a acesteia scade.

  1. poziţia finală:

  • vârful rachetei este orientat înainte şi în sus;

  • braţul stâng, depărtat de corp, se află întins în prelungirea axei umerilor;

  • axa umerilor este perpendiculară pe fileu;

  • piciorul drept se află înaintea celui stâng;

  • greutatea corpului este repartizată pe piciorul drept;

  • genunchii sunt întinşi.

După terminarea mişcării se revine în poziţie de aşteptare. Aceasta se efectuează prin retragerea piciorului drept până la nivelul celui stâng. În acelaşi timp gâtul rachetei este apucat cu mâna stângă.

  • Sincronizarea acţiunilor.

În partea pregătitoare:

  • retragerea directă a rachetei (ajutată de mâna stângă);

  • pivotarea pe piciorul stâng;

  • păşire cu piciorul drept oblic înainte şi spre stânga;

  • transferul greutăţii corpului pe piciorul stâng;

  • răsucirea trunchiului spre stânga cu aproximativ 120 de grade faţă de poziţia iniţială.

În timpul lovirii propriu-zise:

  • ducerea rachetei către minge cu o viteză uniform accelerată;

  • transferul greutăţii corpului de pe piciorul stâng pe cel drept;

  • orientarea axei umerilor perpendicular pe fileu;

  • întinderea genunchilor în momentul impactului.

În finalul mişcării:

  • ducerea rachetei înainte şi în sus;

  • menţinerea axei umerilor perpendicular pe fileu.

b. Lovitura de stânga cu efect liftat de pe loc executată cu două mâini

Lovitura de stânga cu 2 mâini (fig. 17) nu este un procedeu nou; el a fost cunoscut de la primele începuturi ale practicării tenisului, dar a fost utilizat mai puţin decât celelalte procedee de joc, manifestându-se multă reţinere privind utilizarea lui.

Începând cu anul 1975, acest procedeu de joc a căpătat o importanţă crescută iar în zilele noastre este folosit la o scară mare de către jucătorii de frunte şi, în mod deosebit, de femei.

Procedeul utilizat în joc nu solicită o tehnică de mare rafinament, dar solicită executantului o foarte bună deplasare în teren şi, în mod special, o aşezare corespunzătoare la minge.

1 2 3 4 5

Fig. nr. 16 Lovitura de stânga executată cu două mâini

Priza rachetei este de stânga cu două mâini.

  1. Partea pregătitoare (fig. 17 poziţiile 1 – 2).

  1. acţiunea braţelor;

  • retragerea rachetei se face cu ajutorul ambelor braţe care se înfăşoară pe lângă corp, relaxate;

  • după fixarea prizei corespunzătoare mâinii drepte, pe traseul parcurs de rachetă în mişcarea de retragere, mâna stângă alunecă pe gâtul rachetei până când ajunge pe mâner în imediata apropiere a mâinii drepte fixând priza de dreapta pentru stângaci;

  • drumul parcurs de vârful rachetei şi de articulaţia pumnului la retragerea rachetei, se realizează pe o linie dreaptă, fără oscilaţii ale planului rachetei;

  • mâinile pe mânerul rachetei sunt încă relaxate, menţinând racheta cât mai natural în această poziţie de final de retragere.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • piciorul stâng începe pivotarea spre stânga până când talpa acestuia ajunge într-o poziţie paralelă cu fileul;

  • odată cu această pivotare se face şi transferul greutăţii pe piciorul stâng;

  • piciorul drept păşeşte oblic înainte şi spre dreapta plasând talpa piciorului la un unghi de 45 grade cu fileul, pe aceeaşi linie cu piciorul stâng, la o distanţă uşor peste lăţimea umerilor.

  1. acţiunea trunchiului:

  • din momentul sesizării traiectoriei mingii, trunchiul se răsuceşte spre stânga cu aproximativ 120 grade faţă de poziţia de aşteptare;

  • răsucirea trunchiului realizează aproximativ 75-80% din retragerea rachetei;

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

  • retragerea rachetei este lentă şi începe imediat după sesizarea traiectoriei mingii.

  1. poziţia finală:

  • racheta este retrasă până în prelungirea axei umerilor, mânerul este în spatele şoldului stâng, iar racheta este în prelungirea mâinii drepte cu vârful orientat înapoi şi în jos, planul acesteia uşor închis;

  • mâna stângă se află pe mâner în imediata apropiere a mâinii drepte; cotul mâinii drepte este apropiat de corp, iar celălalt uşor depărtat;

  • trunchiul este răsucit 120 de grade spre stânga faţă de poziţia iniţială şi uşor aplecat spre înainte;

  • piciorul drept este fixat pe sol înainte şi oblic spre stânga, pe aceeaşi linie cu piciorul stâng, greutatea se află pe piciorul stâng.

  1. Lovirea propriu-zisă (fig. 17, poziţia 3).

  1. acţiunea braţelor:

  • cuplul braţe-rachetă începe acţiunea de lovire a mingii prin tragerea rachetei cu ambele mâini pe lângă corp, braţele sunt aproape întinse;

  • în momentul când mânerul ajunge în dreptul piciorului drept, se realizează o mişcare de “evantai”- vârful rachetei urcă spre minge într-o poziţie paralelă cu fileul;

  • ambele mâini strâng puternic mânerul rachetei;

  • impactul rachetă minge se realizează la un nivel situat deasupra genunchiului, şi în faţa piciorului drept;

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • piciorul stâng rămâne în contact cu solul, în spatele celui drept;

  • greutatea corpului este transferată pe piciorul drept prin impulsia pe pingeaua piciorului stâng;

  • în momentul impactului dintre rachetă şi minge, genunchii se întind (deci centrul de greutate se înalţă), fapt care accentuează efectul liftat.

  1. acţiunea trunchiului:

– axa umerilor se răsuceşte de la stânga spre dreapta astfel încât în momentul impactului, aceasta să fie paralelă cu fileul.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

– pe tot drumul spre minge, racheta are o viteză uniform accelerată, devenind maximă în momentul impactului.

  1. poziţia finală:

  • axa umerilor este paralelă cu fileul;

  • braţele sunt întinse, iar ambele mâini strâng puternic mânerul;

  • planul de lovire al rachetei este perpendicular pe sol şi paralel cu fileul;

  • genunchii sunt întinşi, iar greutatea corpului se află pe piciorul drept.

  1. Finalul mişcării (fig. 17, poziţiile 4 – 5).

  1. acţiunea braţelor:

  • cuplul braţe-rachetă îşi continuă mişcarea spre înainte oblic şi în sus spre direcţia de orientare a mingii;

  • după ce mingea a părăsit racheta mâinile relaxează mânerul rachetei.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • piciorul stâng rămâne în contact cu solul pe vârf, iar greutatea corpului rămâne pe piciorul drept.

  1. acţiunea trunchiului:

– axa umerilor este în continuare paralelă cu fileul, iar în finalul mişcării este într-o uşoară extensie.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

– viteza rachetei descreşte după ce mingea a părăsit racheta.

  1. poziţia finală:

  • vârful rachetei este orientat în sus şi spre dreapta;

  • braţele sunt flexate din coate; cotul drept uşor apropiat de corp şi orientat în jos, cel stâng mai depărtat şi orientat spre înainte;

  • axa umerilor este perpendiculară pe fileu;

  • greutatea corpului este repartizată pe piciorul drept;

  • genunchii sunt întinşi.

c. Lovitura de stânga cu efect liftat, executatã cu deplasare lateralã

În cazul în care mingea trimisă de adversar soseşte pe partea stângă la o distanţă mai mare decât cea care permite lovirea ei în condiţii optime, se impune o deplasare laterală. În funcţie de distanţa la care soseşte mingea deosebim două situaţii, şi anume:

  • când execuţia corectă necesită deplasarea spre stânga cu un pas;

  • când execuţia corectă impune deplasarea spre stânga cu mai mulţi paşi.

Fig. 18. Lovitura de stânga cu efect liftat executată cu deplasare laterală (partea pregătitoare)

În ambele cazuri, diferenţele faţă de lovitura de stânga executată de pe loc sunt doar în partea pregătitoare, fază în care concomitent cu acţiunile prezentate mai sus apare şi deplasarea spre partea stângă a terenului.

Partea pregătitoare este în mare parte asemănătoare cu cele prezentate la descrierea loviturii de pe loc.

  1. Acţiunea braţelor este identică. Fixarea prizei şi retragerea rachetei începe odată cu sesizarea traiectoriei.

  1. Acţiunea trunchiului este identică de asemenea. Trunchiul se răsuceşte de la dreapta spre stânga cu aproximativ 120 de grade.

  1. Acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii diferă prin faptul că apar unul sau mai mulţi paşi spre stânga. În acelaşi timp cu retragerea rachetei şi răsucirea umerilor se execută şi un pas lateral stânga cu piciorul stâng. Simultan cu acest pas se întinde piciorul drept împingând greutatea corpului pe direcţia de deplasare. Numărul paşilor ce urmează să fie executaţi depinde de distanţa ce trebuie parcursă până la minge. Ultimul pas executat este cu piciorul drept oblic înainte şi spre stânga.

  1. Viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie este uniform lentă.

  2. Poziţia finală este identică, numai că jucătorul s-a deplasat unul sau mai mulţi paşi spre stânga, revenirea la mijlocul liniei de fund în poziţia de aşteptare se face cu paşi adăugaţi, primul pas fiind lung, executat cu piciorul drept.

În cazul mingilor înalte deplasarea se face mai în spate, aşteptând să cadă mingea în faţă şi lovind apoi corect tot de jos în sus şi înainte şi nu căutând mingea sus, cu racheta ridicată. La mingile joase şi scurte, se urmăreşte îndoirea mai accentuată a picioarelor, ultimul pas cu piciorul drept făcându-se mai lung şi cu genunchiul îndoit, iar lovirea mingii se face cu suprafaţa de lovire uşor deschisă.

SERVICIUL

Serviciul este un procedeu tehnic de bază în jocul de tenis. Jocul, precum şi disputarea fiecărui punct încep cu serviciul, care se execută alternativ, de o parte şi de alta a semnului de centru existent pe linia de fund. Conform regulamentului fiecare jucător are dreptul la două încercări sau, cum sunt cunoscute în terminologia curentă, la primul şi al doilea serviciu. De obicei, primul serviciu se execută puternic deoarece jucătorii riscă execuţia lui, având la dispoziţie, conform regulamentului şi un al doilea serviciu. Cel de-al doilea serviciu se execută cu mai multă atenţie şi prudenţă, deoarece execuţia greşită atrage după sine pierderea punctului. Din acest motiv, scăderea forţei imprimate celui de-al doilea serviciu este compensată prin imprimarea efectului liftat sau tăiat.

În funcţie de efectul imprimat mingii în timpul serviciului distingem patru procedee tehnice şi anume: procedeul plat, procedeul tăiat, procedeul twist şi procedeul liftat.

De remarcat că procedeele tăiat liftat şi twist oferă jucătorului mai multă siguranţă în execuţie, motiv pentru care sunt utilizate în special la cel de-al doilea serviciu.

Traiectoria mingii în cazul serviciului tăiat va fi deviat spre stânga (pentru dreptaci), iar săritura ei va fi destul de joasă. Dacă serviciul va fi liftat mingea va descrie o traiectorie curbată mai accentuată, iar săritura va fi mai înaltă. Dacă serviciul va fi twist traiectoria mingii va fii uşor curbată către stânga, iar săritura acesteia va fi deviată spre dreapta.

În ceea ce priveşte procedeul plat este utilizat cu precădere la primul serviciu, necesitând un punct înalt de lovire al mingii. Traiectoria mingii va fi rectilinie, trecând razant peste fileu cu o foarte mare viteză de înaintare.

Tehnica de execuţie a celor trei procedee tehnice este foarte asemănătoare. Diferenţierea apare în mişcarea braţului care loveşte şi în răsucirea trunchiului, ambele depinzând de locul unde se aruncă mingea.

Ţinând cont de efectul pe care jucătorul intenţionează să-l imprime mingii, aceasta va fi aruncată astfel:

  • pentru efectul slaisat (tăiat), mingea va fi aruncată spre dreapta;

  • pentru efectul liftat, mingea va fi aruncată spre stânga şi înapoi;

  • pentru efectul twist, mingea va fi aruncată deasupra umărului drept şi înapoi;

  • pentru lovitura plată, mingea va fi aruncată pe mijloc şi înainte.

Toate aceste patru servicii pot fii învăţate şi folosite în avantajul servantului. Unele servicii pot fii folosite cu eficienţă împotriva unor adversari, iar altele nu oferă rezultatul scontat. Alternând toate cele patru tipuri de servicii într-un meci, se creează premisa de a pune mari probleme adversarului. Aceasta se întâmplă deoarece adversarul va fi în permanenţă surprins, şi nu va putea să-şi găsească un ritm în returnarea serviciilor.

Toate aceste tipuri de servicii pot fii foarte eficiente, dar nu putem spune că unul dintre ele este mai bun decât altul. Fiecare dintre ele are avantaje şi dezavantaje

SERVICIUL PLAT

avantaje

dezavantaje

Viteza imprimată mingii oferă un timp foarte scurt adversarului pentru pregătirea returului de serviciu;

Ajută la câştigarea unor puncte destul de uşor, fapt care se exprimă în consumarea unei cantităţi mici de energie;

Uşor de învăţat.

Timp foarte scurt de a ajunge la fileu pentru jucătorii de serviciu – vole;

Procentaj foarte scăzut de reuşite;

Foarte greu de executat de către jucătorii de talie mică în condiţiile în care nu se imprimă efect;

Când primitorul reuşeşte un retur de serviciu, mingea se va întoarce cu viteză foarte mare, deoarece acesta se va folosi de forţa ce a fost generată de către servant.

SERVICIUL TĂIAT

avantaje

dezavantaje

Mingea va avea o săritură joasă, departe de adversar sau în corpul lui;

Acest efect poate fi folosit pentru a trimite mingea cât mai departe de primitor, sau poate fi folosit pentru a face mingea să ricoşeze direct spre corpul adversarului;

Procentajul încercărilor reuşite este foarte ridicat;

Uşor de învăţat.

Fiind serviciul cel mai folosit, majoritatea jucătorilor returnează acest gen de serviciu.

SERVICIUL TWIST

avantaje

dezavantaje

Mingea sare înalt, departe, sau în corpul adversarului;

Traiectoria mingii după contactul cu solul descrie o curbă opusă celei din primul zbor;

Oferă timpul necesar pentru atacul la fileu pentru jucătorii de servici – vole;

Dificil de returnat.

Dacă adversarul loveşte mingea imediat după contactul cu solul acest gen de serviciu îşi pierde eficacitatea, deoarece mingea nu mai are timp să se depărteze în orice direcţie;

Greu de învăţat.

SERVICIUL LIFTAT

avantaje

dezavantaje

Oferă timpul necesar pentru a se ajunge la fileu. Este foarte convenabil jucătorilor de servici – vole;

Mingea sare înalt şi se depărtează rapid de locul de contact cu solul;

Uşor de învăţat.

Uşor de returnat;

Uşor de anticipat traiectoria mingii;

Dacă adversarul loveşte mingea devreme, mingea nu mai are timp să capete înălţimea dorită.

.

Învăţarea mecanismului de lovire este important, dar mai important este alternarea cât mai eficientă a acestora într-un meci împotriva unui adversar

Serviciul este cea dea treia lovitură care se învaţă în jocul de tenis. Odată însuşit, acest procedeu tehnic permite desfăşurarea jocului în bune condiţii. Serviciul este singurul procedeu tehnic în care este necesară sincronizarea a două acţiuni: aruncarea mingii cu o mână şi lovirea ei cu cealaltă mână. Serviciul este acea lovitură care depinde în exclusivitate, de cel care îl execută; de aceea, în procesul de instruire trebuie să se acorde o mare atenţie corectitudinii execuţiei şi orientării tactice în joc.

Priza rachetei este deschisă (de stânga).

Poziţia iniţială;

  1. poziţia picioarelor faţă de linia de fund a terenului:

  • piciorul stâng se află în spatele liniei de fund a terenului, formând cu aceasta un unghi de 45 de grade;

  • piciorul drept este în spatele piciorului stâng, paralel cu linia de fund;

  • depărtarea picioarelor, este cel puţin cât lăţimea umerilor;

  • greutatea corpului este repartizată în mod egal, pe ambele picioare.

  1. poziţia braţelor:

  • mâna dreaptă ţine mânerul rachetei, degetele relaxate;

  • mâna stângă ţine mingea, care în acelaşi timp susţine şi gâtul rachetei.

Partea pregătitoare (fig. 19, poziţiile 1- 10);

  1. acţiunea braţelor:

  • braţul stâng (care lansează mingea), coboară la început până la nivelul şoldului, după care începe mişcarea de ridicare pe o linie ascendentă, cotul intrând imediat în extensie. Lansarea mingii se face la nivelul frunţii (este recomandabil ca în mâna stângă să fie ţinută doar o minge, în scopul unei lansări cât mai precise a mingii ce urmează să fie servite).

  • braţul drept execută retragerea rachetei ce poate fi realizată prin două procedee: retragere pendulară (sau lungă) şi retragere semicirculară (sau scurtă). Retragerea pendulară: racheta coboară cu vârful îndreptat în jos, trecând în drumul său spre înapoi pe lângă genunchi. Retragerea semicirculară: vârful rachetei este dus spre dreapta şi în sus, cu depărtarea cotului drept de trunchi.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii corpului:

  • odată cu retragerea rachetei greutatea corpului se transferă de pe piciorul stâng pe cel drept.

  1. acţiunea trunchiului:

  • trunchiul se răsuceşte de la stânga la dreapta, trecând în extensie. Bazinul este împins înainte.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

  • retragerea se face lent şi foarte relaxat.

  1. poziţia finală:

  • cotul drept se află la nivelul umărului;

  • vârful rachetei atinge înălţimea maximă în timpul retragerii;

  • privirea este fixată tot timpul pe mingea lansată din mâna stângă;

  • genunchii sunt uşor flexaţi, greutatea pe piciorul drept;

  • trunchiul răsucit spre dreapta şi în extensie.

Lovirea propriu-zisă (fig. 19 poziţiile 11 – 14):

  1. acţiunea braţelor:

  • braţul stâng, după ce a lansat mingea, coboară îndoit la 90 de grade până la nivelul şoldului stâng. El ajută la flexia anterioară a trunchiului sau altfel spus, ajută la “blocarea trunchiului”;

  • braţul drept, din poziţia finală a retragerii, coboară racheta prin îndoirea cotului, aproape atingând spatele jucătorului, după care descrie un drum ascendent şi oblic înainte pentru a lovi mingea cât mai sus.

Fig. 19. Serviciul

Observaţii: în funcţie de procedeul ales lovitura va fi executată astfel (numerele care vă vor fi prezentate, sunt de pe cadranul unui ceas pentru a uşura înţelegerea tehnicii de lovire a mingii):

  • procedeul tăiat: mingea este “periată” în partea dreaptă, conducând-o către careul de serviciu;

  • procedeul liftat: mingea este periată de jos în sus (de la 6 la 12).

  • procedeul twist: mingea este periată de jos în sus (de la 8 la 1 sau la 2).

  • procedeul plat: mingea va fi lovită “în plin”, planul rachetei va fi perpendicular pe direcţia de zbor a mingii.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • piciorul stâng în momentul impactului este complet întins, fiind în contact cu solul doar pe vârf;

  • piciorul drept, puţin depărtat de cel stâng, se află aproape pe aceeaşi linie cu acesta. În momentul impactului, piciorul drept părăseşte solul pentru a permite lovirea mingii într-un punct cât mai înalt;

  • greutatea corpului trece în totalitate pe piciorul stâng.

  1. acţiunea trunchiului:

  • trunchiul realizează răsucirea inversă de la dreapta spre stânga.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

  • în timpul lovirii propriu-zise viteza rachetei este accelerată, atingând valoarea maximă în momentul impactului cu mingea.

  1. poziţia finală:

  • braţul drept, trunchiul şi piciorul stâng sunt complet întinse, pentru a permite lovirea mingii într-un punct cât mai înalt;

  • braţul stâng îndoit la 90 de grade, în dreptul abdomenului;

  • piciorul drept este desprins de sol.

Finalul mişcării (fig. 19, poziţiile 15 – 20).

  1. acţiunea braţelor:

  • braţul stâng este îndoit din cot şi are o poziţie transversală peste abdomen;

  • braţul drept execută o mişcare rapidă de acoperire a mingii. Racheta îşi continuă mişcarea de sus în jos şi înainte, terminând drumul său în partea stângă a corpului.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii corpului:

  • piciorul stâng rămâne în contact cu solul în spatele liniei de fund a terenului. Piciorul drept păşeşte în teren;

  • greutatea corpului trece pe piciorul drept.

  1. acţiunea trunchiului:

  • trunchiul “cade“spre înainte, contribuind la plecarea rapidă spre fileu.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie descreşte uniform după impact.

  2. poziţia finală:

  • piciorul stâng este cu genunchiul uşor îndoit, în contact cu solul, în spatele liniei de fund;

  • piciorul drept se află în teren pe direcţia de avansare, genunchiul îndoit, greutatea corpului fiind repartizată pe el;

  • trunchiul aplecat, cu umerii în faţă;

  • braţul stâng îndoit, transversal peste abdomen;

  • racheta coborâtă în partea stângă a corpului, cu vârful orientat în jos.

Sincronizarea acţiunilor

  • În partea pregătitoare trebuie executate simultan următoarele acţiuni:

  • coborârea braţelor la începutul părţii pregătitoare;

  • ridicarea lor (stângul prin faţă şi dreptul prin lateral şi înapoi) în faza a doua a părţii pregătitoare şi trecerea greutăţii corpului de pe piciorul stâng pe cel drept;

  • În timpul lovirii propriu-zise:

  • braţul stâng coboară, cu cotul îndoit, până în dreptul şoldului stâng;

  • braţul drept, prin întinderea cotului, ridică racheta spre punctul unde aceasta va întâlni mingea;

  • trunchiul se răsuceşte de la dreapta spre stânga;

  • piciorul drept părăseşte solul, apropiindu-se de piciorul stâng.

  • În finalul mişcării:

  • ducerea rachetei de sus în jos şi înainte, cu terminarea mişcării în partea stângă a corpului;

  • piciorul drept păşeşte în teren preluând întreaga greutate a corpului;

  • trunchiul se răsuceşte de la dreapta la stânga ajungând paralel cu fileul.

VOLEUL

Dacă în perioada „tenisului cu racheta de lemn”, predomina jocul defensiv de pe spatele terenului, odată cu noile cuceriri ale tehnologiei în domeniul sportiv şi cu schimbările tehnico-tactice ale jocului de tenis, acesta a evoluat devenind mult mai agresiv. Voleul de stânga sau de dreapta, face parte din arsenalul loviturilor de atac fără de care nu se poate atinge înalta performanţă. Voleul este o lovitură executată înainte ca mingea să ia contact cu solul. Teoretic ea poate fi executată în orice parte a terenului dar eficienţa sa creşte cu cât distanţa faţă de fileu este mai mică. În general este folosită o singură mână pentru utilizarea acestei lovituri, dar sunt şi jucători care folosesc ambele mâini.

Este o lovitură relativ simplu de învăţat, dar dificultatea sa apare în momentul aplicării în joc. Datorită vitezei mari de circulaţie a mingii, poziţionării avansate a executantului, timpului scurt avut la dispoziţie face ca voleul să solicite o mare încordare psihică, o bună concentrare a atenţiei şi un spirit de agresivitate crescut. Acest procedeu tehnic de joc mai este denumit, în mod simbolic, şi „piatra de încercare” în jocul de tenis.

Dificultatea utilizării voleului nu constă atât în însuşirea lui, cât în mod deosebit în utilizarea lui în joc, solicitând un plasament corect în timp şi spaţiu şi în a face faţă vitezei crescute cu care se îndreaptă mingea de la adversar.

În tenis sunt două situaţii de joc ce conduc la o poziţie care impune executarea voleului. Prima situaţie este cea în care în urma unei deplasări către fileu pentru returnarea unei mingi, ne obligă la executarea unui vole pentru următoarea lovitură. Cea dea doua este când se practică un joc agresiv, iar strategia de joc o cere.

CLASIFICAREA VOLEULUI:

  • voleul de dreapta (pregătitor şi decisiv);

  • voleul de stânga (pregătitor şi decisiv).

A. VOLEUL DE DREAPTA

Priza folosită este de dreapta sau continentală.

Poziţia de aşteptare este asemănătoare cu cea din timpul jocului numai că genunchii sunt mai îndoiţi, iar racheta este ţinută în mâna dreaptă cu degetele strânse mai ferm decât la poziţia loviturilor executate de pe linia de fund.

A.1. Voleul pregătitor de dreapta

  1. Partea pregătitoare (fig. 20, poziţiile 1 – 4).

  1. acţiunea braţelor:

  • braţul drept execută retragerea rachetei imediat după sesizarea traiectoriei mingii. Retragerea se realizează prin răsucirea trunchiului spre dreapta până când axa umerilor devine perpendiculară pe fileu;

  • vârful rachetei este retras la un nivel situat între cap şi umăr;

  • retragerea rachetei este mai scurtă în cazul voleului decisiv, datorită timpului scurt avut la dispoziţie;

  • planul rachetei este orientat înainte şi în sus;

  • încheietura mâinii este în uşoară extensie pe antebraţ;

  • cotul drept se menţine cât mai aproape de corp;

  • braţul stâng este dus spre înainte şi participă la menţinerea echilibrului.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • piciorul drept preia toată greutatea corpului şi în acelaşi timp execută o pivotare pe pingea, orientând vârful piciorului oblic spre dreapta şi înainte;

  • piciorul stâng menţine sprijinul corpului, fiind pregătit să păşească în lovitură.

  1. acţiunea trunchiului:

  • trunchiul se răsuceşte spre dreapta, acţiune ce determină într-o mare măsură şi retragerea rachetei.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie – este uniformă.

  2. poziţia finală:

  • racheta retrasă este paralelă cu fileul;

  • planul de lovire al rachetei este deschisă;

  • axa umerilor este perpendiculară pe fileu;

  • greutatea corpului este pe piciorul drept.

Fig. 20. Voleul pregătitor de dreapta

  1. Lovirea propriu-zisă (fig. 20, poziţiile 5 -8).

  1. acţiunea braţelor:

  • braţul drept parcurge cu racheta un drum de sus în jos şi înainte;

  • mâna strânge mânerul foarte puternic;

  • planul de lovire al rachetei este orientat spre înainte şi în sus;

  • contactul dintre minge şi racordaj se realizează înaintea corpului, (contactul dintre minge şi rachetă este mai lung în cazul voleului pregătitor pe fondul unei viteze reduse a rachetei pe traiectorie, mingea fiind lovită la înălţimea şoldului, iar în cazul voleului decisiv contactul minge-rachetă este mai scurt pe fondul unei viteze crescânde a rachetei, mingea fiind lovită la o înălţime mai mare, situată între şold şi umăr);

  • braţul stâng este orientat spre înainte participând la menţinerea echilibrului.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • întreaga greutate a corpului este transferată pe piciorul din faţă (stângul). Acest lucru se întâmplă odată cu ducerea rachetei spre minge („păşire în minge”). Momentul impactului coincide cu contactul piciorului stâng cu solul.

  1. acţiunea trunchiului:

– trunchiul puţin aplecat înainte se răsuceşte de la dreapta spre stânga astfel încât axa umerilor tinde să devină paralelă cu fileul. Această răsucire se sincronizează cu acţiunea braţului cu racheta.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

– în funcţie de voleul executat viteza de deplasare a rachetei spre minge variază. Pentru voleul pregătitor viteza este mai mică comparativ cu cel decisiv.

  1. poziţia finală:

  • braţul drept este întins;

  • planul de lovire al rachetei este orientat înainte şi puţin în sus;

  • braţul stâng se află în faţă şi participă la asigurarea echilibrului;

  • piciorul drept se află în sprijin pe pingea în spatele piciorului stâng (a realizat impulsia corpului spre înainte);

  • piciorul stâng este mai aproape de fileu, flexat din articulaţia genunchiului şi suportă întreaga greutate a corpului;

  • axa umerilor tinde să devină paralelă cu fileul.

3. Finalul mişcării (fig. 20, poziţiile 9 – 13).

  1. acţiunea braţelor:

  • braţul drept îşi continuă mişcarea spre înainte într-un ritm lent la voleul pregătitor. Terminarea mişcării în cazul voleului decisiv se face brusc, blocat;

  • braţul stâng este orientat înainte, spre fileu.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • greutatea corpului este repartizată în totalitate pe piciorul stâng;

  • pentru voleul pregătitor piciorul drept păşeşte spre înainte, continuând deplasarea spre fileu.

  1. acţiunea trunchiului:

  • axa umerilor a ajuns paralelă cu fileul;

  • trunchiul este uşor aplecat spre înainte.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

  • în cazul voleului pregătitor, pentru a oferi lungime mingii, racheta se deplasează pe direcţia mingii, cu viteză descrescândă. În cazul voleului decisiv, după contactul cu mingea traiectoria rachetei este foarte scurtă, blocată.

  1. poziţia finală:

  • braţul drept se află mult înainte pe direcţia în care a fost trimisă mingea;

  • braţul stâng este orientat către fileu;

  • greutatea corpului este repartizată în totalitate pe piciorul stâng;

  • axa umerilor este paralelă cu fileul.

Sincronizarea acţiunilor.

  • În partea pregătitoare:

  • retragerea rachetei în mare parte prin răsucirea trunchiului de la stânga la dreapta;

  • transferul greutăţii corpului pe piciorul drept, laba piciorului orientată oblic lateral dreapta pentru echilibru.

  • În timpul lovirii propriu-zise:

  • transferul greutăţii corpului spre înainte (spre minge – „păşirea în lovitură”);

  • contactul minge-rachetă se realizează în momentul în care piciorul stâng se aşează pe sol;

  • răsucirea trunchiului de la dreapta spre stânga.

  • În finalul mişcării:

  • transferul greutăţii corpului în totalitate pe piciorul stâng;

  • ducerea rachetei de sus în jos şi înainte şi apucarea ei în final şi cu mâna stângă;

  • aplecarea trunchiului înainte, cu menţinerea axei umerilor paralelă cu fileul.

B. VOLEUL DE STÂNGA

Priza rachetei este continentală sau de stânga.

Poziţia de aşteptare este identică cu cea de la voleul de dreapta.

B.1. Voleul pregătitor de stânga

  1. Partea pregătitoare (fig. 21, poziţiile 1 – 4).

    1. acţiunea braţelor:

  • braţul drept execută retragerea rachetei prin partea stângă a corpului, imediat după sesizarea traiectoriei mingii;

  • retragerea rachetei se realizează, în principal, prin răsucirea trunchiului spre stânga;

  • racheta se retrage până când planul acesteia depăşeşte cu puţin poziţia paralelă cu fileul;

  • vârful rachetei atinge, în momentul final al retragerii, un nivel situat între umăr şi cap;

  • mâna stângă susţine gâtul rachetei şi participă activ la retragerea acesteia.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • piciorul stâng pivotează pe pingea spre stânga până ajunge orientat spre stânga şi oblic înainte preluând toată greutatea corpului;

  • piciorul drept este în contact cu sol doar pe pingea şi este gata să păşească înainte în lovitură.

  1. acţiunea trunchiului:

  • trunchiul se răsuceşte de la dreapta spre stânga până când axa umerilor ajunge la un unghi de 45 de grade cu fileul. Această răsucire realizează şi retragerea rachetei;

  • trunchiul este uşor aplecat spre înainte.

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

  • retragerea rachetei este scurtă şi lentă.

  1. poziţia finală:

  • axa umerilor formează un unghi de 45 de grade cu fileul;

  • planul rachetei este deschis (orientat spre înainte şi în sus);

  • trunchiul este uşor înclinat spre înainte;

  • greutatea corpului se află pe piciorul stâng.

Fig. 21. Voleul pregătitor de stânga

  1. Lovirea propriu-zisă (fig. 21, poziţiile 5 – 8).

  1. acţiunea braţelor:

  • racheta parcurge un drum de sus în jos şi spre înainte, cu planul de lovire deschis;

  • în momentul impactului braţul îndemânatic se întinde;

  • contactul dintre minge şi rachetă este mai lung în cazul voleului pregătitor şi mai scurt în cazul celui decisiv, realizat pe fondul unei viteze de execuţie crescute;

  • braţul stâng participă la menţinerea echilibrului şi se deplasează în direcţie opusă mişcării de lovire.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • greutatea este transferată pe piciorul din faţă în momentul loviturii. Aceasta se realizează prin păşirea oblic spre stânga şi înainte cu piciorul drept (păşirea în minge), şi impulsia realizată pe pingeaua piciorului stâng.

  1. acţiunea trunchiului:

  • trunchiul este aplecat spre înainte, axa umerilor rămâne la un unghi de 45 de grade cu fileul.

  1. viteză de deplasare a rachetei pe traiectorie:

  • este mai lentă în cazul voleului pregătitor şi mai rapidă în cazul celui decisiv.

  1. poziţia finală:

  • braţul drept este întins, planul rachetei este orientat spre înainte şi în sus;

  • braţul stâng este în prelungirea axei umerilor, orientat oblic înapoi în jos, uşor îndoit din cot;

  • axa umerilor formează un unghi de 45 de grade cu fileul;

  • piciorul drept este flexat din genunchi, bine fixat pe sol, înaintea piciorului stâng. În acest moment el suportă întreaga greutate a corpului;

  • piciorul stâng este în contact cu solul doar pe vârf.

  1. Finalul mişcării (fig. 21, poziţiile 9 – 11).

  1. acţiunea braţelor:

  • braţul drept, cu racheta continuă drumul spre înainte şi după lovirea mingii;

  • braţul stâng rămâne aproape întins spre înapoi în prelungirea axei umerilor.

  1. acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:

  • greutatea este în totalitate pe piciorul drept;

  • la execuţia voleului pregătitor, piciorul stâng păşeşte spre înainte, continuând în acest fel deplasarea spre fileu.

  1. acţiunea trunchiului:

  • prin păşirea cu piciorul stâng spre înainte, trunchiul se răsuceşte de la stânga spre dreapta, aducând axa umerilor paralelă cu fileul (în cazul voleului pregătitor).

  1. viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:

  • racheta parcurge lent ultima porţiune, de după contactul cu mingea.

  1. poziţia finală:

  • racheta este dusă mult înainte pe direcţia în care a fost trimisă mingea pentru voleul pregătitor, şi blocat în faţa piciorului drept pentru voleul decisiv;

  • axa umerilor ajunge paralelă cu fileul la voleul pregătitor, şi se menţine la 45 de grade faţă de fileu la cel decisiv;

  • greutatea corpului este în totalitate pe piciorul drept;

  • după execuţia voleului pregătitor se continuă deplasarea spre înainte, cu intenţia de a se obţine un plasament corespunzător pentru executarea unui voleu decisiv sau a unui smeci.

Sincronizarea acţiunilor

  • În partea pregătitoare:

  • retragerea rachetei;

  • răsucirea trunchiului spre stânga până când axa umerilor ajunge la un unghi de 45 de grade cu fileul;

  • transferul greutăţii corpului pe piciorul stâng.

  • În timpul lovirii propriu-zise:

  • transferul greutăţii corpului de pe piciorul stâng pe cel drept;

  • menţinerea axei umerilor la un unghi de aproximativ 45 de grade cu fileul

  • lovirea mingii cu planul rachetei deschis.

  • În finalul mişcării:

  • ducerea rachetei spre înainte pe direcţia în care a fost trimisă mingea;

– trecerea greutăţii în totalitate pe piciorul drept.

TACTICA JOCULUI DE TENIS

Frumuseţea tenisului actual este dată nu numai de acea suită de lovituri executate cu virtuozitate de către jucători, ci şi de confruntarea de idei şi opţiuni, de confruntarea factorilor psihologici ca voinţa de victorie, încrederea, concentrarea sau frica şi emoţia. Cu cât acţiunile din teren vor îmbrăca mai mult haina gândirii, cu atât jocul va fi mai interesant.

În cele ce urmează vă vor fi prezentate principalele probleme tactice specifice tenisului, asigurând astfel un minimum de cunoştinţe necesare înţelegerii “sportului alb”. De asemenea, datorită faptului că aspectele prezentate presupun existenţa unui anumit nivel de cunoştinţe tehnice, este recomandat ca ele să fie studiate şi aplicate (desigur în mod progresiv) după ce dinamica mişcărilor şi loviturile au fost corect însuşite. Interdependenţa dintre tehnică şi tactică este atât de strânsă, încât în mod practic, toate execuţiile tehnice sunt subordonate unui anumit scop tactic, dar acesta, la rândul său, depinde de nivelul de dezvoltare a cunoştinţelor tehnice.

Tenisul nu se joacă la întâmplare, scopul final constând în a pune adversarul în dificultate (să lovească din poziţii dezechilibrate, să i se reducă din posibilităţile de a trimite în mod eficient mingea înapoi sau chiar să nu mai aibă posibilitatea de a o returna), pentru a se câştiga punctul respectiv. Pentru atingerea acestui scop jucătorul întreprinde o serie de acţiuni care trebuie bine gândite şi analizate, indiferent dacă se află în atac, apărare sau aşteptare (pregătirea atacului). Preferinţele jucătorilor pentru unele acţiuni sau pentru altele depind de o serie de factori pe care vom încerca să-i analizăm în cele ce urmează.

În trecut, când tenisul se juca mai mult de pe linia de fund a terenului, problemele de tactica jocului erau mai reduse şi mai simple. Astfel domina aşa numita “tactica obosirii adversarului”, adică plimbarea lui dintr-o parte în cealaltă parte a terenului, sau tactica de a juca mai mult pe partea loviturii mai slabe a adversarului. Mai târziu, o dată cu abandonarea jocului de uzură, găsindu-se soluţii pentru câştigarea mai rapidă a punctelor şi perfecţionarea, respectiv diversificarea continuă a loviturilor, creşterea forţei şi vitezei de joc, tenisul a dobândit forma şi conţinutul de astăzi, la care tactica de joc are o importanţă deosebită.

Prin noţiunea de tactică, înţelegem totalitatea acţiunilor jucătorului, organizate şi coordonate raţional, în limitele prevederilor regulamentului de tenis şi ale spiritului de sportivitate, în scopul valorificării calităţilor proprii şi a deficienţelor în pregătirea adversarului”. Altfel spus, tactica constă din tehnica raţional utilizată, respectându-se regulamentul jocului de tenis şi spiritul de sportivitate.

Adoptarea unei anumite orientări tactice este condiţionată de:

  • nivelul dezvoltării calităţilor motrice;

  • nivelul şi volumul însuşirii elementelor şi procedeelor tehnice;

  • gradul de pregătire psihologică;

  • tipul suprafeţei de joc, adversar, evoluţia scorului.

Factorul care determină în cea mai mare măsură orientarea tactică a jucătorilor este tehnica. Volumul, nivelul însuşirii elementelor şi procedeelor tehnice determină în cea mai mare măsură capacităţile tactice ale jucătorului. Acestea, la rândul lor, sunt influenţate de nivelul dezvoltării calităţilor motrice.

În jocul competiţional, factorii fizic, tehnic, tactic şi psihologic se află în relaţii de interdeterminare. Perfecţionarea acestor factori, îmbinarea lor în proporţii diferite, specifice tenisului conferă jucătorilor posibilităţi multiple de rezolvare a situaţiilor de joc.

Mijloacele principale de exprimare în joc sunt loviturile specifice tenisului. Utilizarea acestora într-o anumită succesiune, alternarea direcţiilor, traiectoriilor, efectelor imprimate mingilor, precum şi schimbarea ritmului de joc şi a vitezei de lovire a mingii sunt câteva din acţiunile cel mai des utilizate pentru câştigarea punctului. Asigurarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice de joc constă din următoarele aspecte:

  • plasamentul activ, pentru anticiparea acţiunilor adversarului şi asigurarea propriilor acţiuni la minge;

  • preparaţia, în timp şi spaţiu, pentru adaptarea permanentă la condiţiile de întâmpinare a mingii în vederea returnării eficiente;

  • realizarea de acţiuni tehnico-tactice cu scop preparativ sau de finalizare a punctului.

Complexitatea progresului tehnico-tactic în tenisul modern a determinat adoptarea unor variante tactice pentru anumite momente de joc în funcţie de scor, turneu, suprafaţă, adversar, etc. Astfel în cadrul tacticii unui jucător de tenis deosebim:

  • tactica generală, cea care reflectă concepţia de joc a sportivului;

  • tactica specială, care diferă de la meci la meci în funcţie de adversar, condiţii atmosferice, importanţa întâlnirii, etc., căpătând astfel un caracter temporar.

De multe ori adoptarea unei variante tactice nu se generalizează pe toată durata meciului, schimbarea tacticii în funcţie de evoluţia scorului sau situaţiilor concrete de joc, poate deregla de multe ori jocul adversarului şi schimba o situaţie, care la un moment dat părea pierdută.

PRINCIPIILE TACTICII JOCULUI DE TENIS

Pe măsura avansării în procesul de pregătire, tactica capătă o importanţă crescută şi se poate vorbi, pe lângă alte aspecte ale tacticii, despre tactica specifică fiecărui punct, ghem, set, joc şi chiar turneu.

Principiile jocului de tenis urmărite în jocul de simplu sunt:

  • utilizarea acţiunilor tehnico-tactice cu scopul determinării greşelilor adversarului şi valorificarea acestora;

  • utilizarea loviturilor cu efecte, lungimi, traiectorii diferite cu scopul ţinerii adversarului cât mai pe spatele terenului, împiedicându-l să efectueze atacul la fileu;

  • pregătirea finalizării punctului pe partea bună a adversarului şi atacarea (finalizarea) pe partea deficitară;

  • oferă adversarului timp scurt de acţiune la minge şi spaţii mari de acoperit;

  • schimbarea şi impunerea ritmului de joc convenabil;

  • trimite aceeaşi lovitură plictisitoare în teren dar câştigătoare (nu încerca lovituri surpriză).

Din punct de vedere al orientării loviturilor în terenul advers, raportat la axele terenului, acestea pot fi dirijate:

  • diagonal (cross);

  • în lungul liniei (long line);

  • în profunzime sau înălţime.

Orientarea loviturilor în diagonală are drept scop îndepărtarea adversarului de axul longitudinal al terenului. Cross-ul poate fi lung orientat către colţurile terenului, sau scurt, spre liniile laterale ale acestuia. Cross-ul lung este una dintre cele mai sigure lovituri datorită faptului că mingea trece peste fileu în zona sa mediană unde înălţimea acestuia este cea mai mică (0,917 m la centru faţă de 1,07 m la capete), şi datorită faptului că avem cea mai mare distanţă între două puncte situate în teren (25,43 m). Aceasta poate fi executată din orice zonă a terenului.

Cross-ul scurt poate fi utilizat de pe fundul terenului în cazurile în care adversarul atacă la fileu, sau când acesta a fost îndepărtat de axul longitudinal al terenului. Execuţia acestuia devine tot mai dificilă dar în acelaşi timp eficientă cu cât ne apropiem mai mult de fileu.

Fig. 1. Cross-ul de stânga şi de dreapta

Trimiterea mingilor în lungul liniei (paralel cu liniile laterale) nu oferă adversarului posibilităţi unghiulare favorabile. În acest caz lungimea traiectoriei mingii este mai redusă decât la loviturile în diagonală. De aici şi timpul pentru deplasarea la minge şi pregătirea loviturii este redus. Cu cât această lovitură este executată dintr-o poziţie mai apropiată de fileu cu atât devine mai eficace (timp redus pentru deplasare şi pregătirea loviturii) şi mai pretenţioasă datorită înălţimii fileului.

Fig. 2. Lovitura în lung de linie (stânga şi dreapta)

Principala calitate a loviturilor în timpul schimbului de lovituri de pe fundul terenului o reprezintă lungimea traiectoriei acestora.

Cu cât adversarul este ţinut mai mult pe spatele terenului cu atât şansele acestuia de a declanşa un atac la fileu sunt mult reduse. Evident că punctele pot fi finalizate şi de pe fundul terenului, dar aşa cum am menţionat mai devreme, procentual, şansele de a câştiga un punct cresc odată cu micşorarea distanţei dintre jucător şi fileu. De asemenea, aceste lovituri favorizează trimiterea de către adversar a mingilor cu traiectorie semiscurtă care favorizează declanşarea propriilor acţiuni ofensive.

Dirijarea înălţimii traiectoriei mingii trebuie să corespundă situaţiei tactice din momentul respectiv. Aceasta se apreciază în funcţie de înălţimea mingii deasupra fileului şi poate fi de la câţiva centimetri în cazul mingilor razante, până la 3-4 metri sau mai mult în cazul mingilor lobate. În timpul schimbului de lovituri de pe linia de fund, înălţimea traiectoriei deasupra plasei se recomandă a fi de 40 – 80 cm. Trimiterea loviturilor cu înălţimi variate are influenţă directă asupra vitezei ce se imprimă mingii. De regulă, loviturile razante se trimit cu viteză mare şi sunt executate cu efect plat, top-spin sau lateral (side-spin). Loviturile cu traiectorie semi-înaltă sau înaltă pot fi executate cu oricare dintre efectele cunoscute. Pentru executarea lobului este indicat ca acesta să fie orientat spre partea neîndemânatică a jucătorului advers, cu imprimarea efectului liftat sau top-spin. Este foarte greu de executat smeciul de pe partea neîndemânatică, iar dacă mingea a depăşit jucătorul avansat la fileu şi a luat contact cu solul, datorită efectului, şansele acestuia de a ajunge la minge sunt minime.

Nu este suficientă dirijarea precisă a loviturilor. Pentru obţinerea eficienţei, jucătorii trebuie să fie capabili să imprime viteze variate mingii. Trimiterea loviturilor cu înălţimi variate are influenţă directă asupra vitezei ce se imprimă mingii. De regulă loviturile razante se execută cu viteză mare.

Precizia şi viteza loviturilor reprezintă calităţi cu influenţă decisivă asupra eficienţei în joc. Loviturile rapide sunt eficiente, ceea ce nu înseamnă că în joc trebuie folosite numai asemenea lovituri.

Viteza loviturilor poate fi alternată în trei moduri:

  • creşterea treptată a vitezei loviturilor;

  • variaţie mare de viteză de la o lovitură la alta (alternarea loviturilor rapide cu cele lente);

  • alternarea loviturilor lungi şi rapide cu cele scurte şi lente.

Prin aceste modalităţi se pot aplica în joc schimbări de ritm – modalitate eficientă de a provoca greşelile din acţiunile adversarului.

Modificările vitezei mingii sunt specifice diferitelor faze ale disputării punctului. Astfel:

  • în timpul schimbului de lovituri pregătitoare, viteza mingiei este redusă, urmărindu-se cu precădere lungimea şi precizia loviturilor;

  • în faza de pregătire a atacului ca şi a finalizării, viteza de deplasare a mingii este crescută.

Capacitatea de a utiliza întreaga gamă de lovituri analizate în capitolul despre tehnică, conferă jucătorului multiple valenţe tactice. Scoaterea adversarului din ritm prin alternarea mingilor în lung de linie cu cele în diagonală, alternarea efectelor, folosirea mingilor cu traiectorie lungă, scurtă, înaltă, semiînaltă sau razantă, au ca rezultat crearea unor situaţii favorabile finalizării.

Plasamentul pe terenul de joc este un alt factor prin care jucătorii pot acţiona eficient. Din punct de vedere tactic, jucătorul poate ocupa două poziţii:

  • retras, în zona liniei de fund a terenului.

În vecinătatea liniei de fund, jucătorul se plasează la mijlocul terenului sau puţin deviat spre partea mâinii neîndemânatice pentru jucătorii care folosesc două mâini pentru lovitura de stânga. Este un plasament utilizat de toţi jucătorii în timpul schimbului de mingi pregătitor şi de acei jucători a căror talie este mică iar avansarea acestora la fileu nu constituie un real pericol pentru adversar;

  • avansat, în apropierea plasei ce desparte cele două terenuri adverse.

Plasamentul din zona fileului este condiţionat de direcţia în care s-a trimis lovitura de atac. Întotdeauna jucătorul trebuie să se plaseze pe bisectoarea unghiului format de locul de unde adversarul loveşte mingea şi extremităţile laterale ale propriului teren. În deplasarea sa către fileu, jucătorul care atacă, va efectua o scurtă oprire în vecinătatea “T”-ului.

Oprirea se execută prin uşoară săritură pe ambele picioare. Acest moment coincide cu momentul lovirii mingii de către adversar. După sesizarea direcţiei imprimată mingii de către adversar, jucătorul continuă deplasarea oblic înainte pentru interceptarea mingii şi executarea voleului. Dacă primul vole executat nu este unul decisiv, plasamentul viitor al jucătorului nu va mai fi pe bisectoarea unghiului amintit mai devreme, ci va fi deviat spre partea de teren în care a trimis mingea.

În ocuparea plasamentului se va avea în vedere faptul că în terenul propriu sunt zone în care nu este bine să se stea.

O astfel de zonă este “zona interzisă”, care este situată de la linia de serviciu până la 1m de tuşa de fund a terenului. Traversarea “zonei periculoase” în avansarea jucătorului către plasă trebuie să fie rapidă şi se face înainte ca mingea să fie lovită de către adversar.

Fig. 3. Zona interzisă

FAZELE JOCULUI DE TENIS

În disputarea punctului, ca unitate de bază în structura jocului, distingem faze al căror scop se realizează într-o succesiune specifică. Astfel, în cazul meciurilor de simplu, distingem trei faze (momente) de bază, care se realizează şi se derulează în funcţie de conţinutul jocului şi anume:

  • fazele de joc fixe şi momentele lor – începerea disputării punctului (serviciul şi returul de serviciu);

  • fazele de joc alternativ şi momentele lor – schimbul de lovituri pregătitor;

  • fazele de joc alternativ şi momentele lor – trecere din atac în apărare şi invers.

Fiecăreia din aceste faze îi corespund lovituri, acţiuni şi ritmuri specifice, a căror cunoaştere şi aplicare în joc condiţionează succesul în jocul de tenis.

A. Începerea disputării punctului

Serviciul este una din loviturile de bază în jocul de tenis. Jucătorul care serveşte se află în ofensivă atât pe plan tehnico-tactic, cât şi sub aspect psihologic. Precizia şi eficienţa serviciului, au o mare importanţă asupra desfăşurării ulterioare a disputei pentru câştigarea punctului. Eficienţa serviciului este condiţionată de o mulţime de factori dintre care enumerăm: viteza de deplasare a mingii, efectul imprimat acesteia şi precizia orientării mingii într-o anumită zonă a careului de serviciu.

Conform prevederilor regulamentului, servantul are dreptul la două încercări, denumite curent serviciul 1 şi serviciul 2. Caracteristicile principale ale celor două servicii sunt, pentru serviciul 1- viteza de deplasare a mingii, iar pentru serviciul 2 precizia.

În executarea serviciului distingem următoarele direcţii clasice:

  • diagonal (lung şi scurt);

  • median (pe mijlocul careului de serviciu);

  • interior (în vecinătatea „T”- eului).

Orientarea serviciului diagonal, îndepărtează pe jucătorul primitor de plasamentul median, lăsând liberă o mai mare parte a terenului, spre care poate fi orientată lovitura următoare. Utilizarea serviciului diagonal este recomandat prioritar pe terenurile rapide, datorită faptului că ricoşarea mingii din sol este foarte rapidă, iar săritura acesteia este joasă şi rapidă. Pe terenurile lente se recomandă orientarea mingii către partea stângă a adversarului, mai ales la cel de al doilea serviciu. Orientarea serviciului median se execută cu forţă şi pune în dificultate adversarul, neştiind ce lovitură să aleagă pentru returnarea serviciului. Fenomenul este determinat de timpul foarte scurt pe care îl are la dispoziţie primitorul şi de faptul că traiectoria mingii este orientată median pe trunchiul adversarului. Orientarea interioară a serviciului (mingea ia contact cu solul cât mai aproape de “T”-eul careului de serviciu) se foloseşte în următoarele condiţii tactice: în încercarea de realizare directă a punctului (AS) şi nepermiterea deschiderii unghiurilor favorabile de atac ale primitorului.

Jucătorul care serveşte, aşa cum am menţionat şi mai de vreme, are pe lângă avantajul tactic, şi un mare avantaj psihologic, datorită faptului că jucătorul de la serviciu se află în atac. Reuşita primului serviciu oferă următoarele avantaje:

  • favorizează atacul la plasă din cauza returului nesigur;

  • dă încredere servantului şi provoacă stare de nesiguranţă primitorului;

  • se realizează economie de efort.

Este de reţinut faptul că serviciul nu este o simplă lovitură de punere a mingii în joc, el trebuie să constituie începutul acţiunii de destrămare a rezistenţei adversarului în vederea creării situaţiilor care să favorizeze finalizarea punctului.

O altă recomandare la serviciu, este aceea de mascare a intenţiilor reale şi de realizare a unor acţiuni surpriză, la care se adaugă şi alternarea forţei de lovire a mingii.

Returul de serviciu are aceeaşi importanţă în joc ca şi serviciul. Spre deosebire de serviciu, returul este o lovitură, mai corect exprimat, o acţiune tehnico-tactică mai dificilă. Acesta se execută cu ajutorul loviturilor de dreapta sau de stânga. În măsura în care servantul încearcă să obţină avantaj din primul moment al disputării punctului, primitorul încearcă să-i anihileze acţiunea prin retur precis şi eventual să preia iniţiativa în joc. Desigur, faţă de loviturile efectuate în timpul desfăşurării punctului, returul de serviciu însumează elemente sporite de dificultate generate de calităţile serviciului, de acţiunile ulterioare întreprinse de servant.

Spre deosebire de loviturile de pe partea dreaptă şi stângă, din timpul disputării punctului, returul se execută în funcţie de:

  • forţa, precizia şi efectul serviciului advers;

  • acţiunea servantului ulterioară efectuării serviciului;

  • partea şi direcţia pe care a fost servită mingea.

Având în vedere aceste considerente, se impune să apreciem returul de serviciu ca o acţiune tactică căreia în învăţare şi antrenament este necesar să i se acorde atenţie deosebită..

Pentru reuşita returului, primitorul trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii:

  • să ocupe un plasament cât mai avantajos;

  • să-şi concentreze atenţia asupra modului cum loveşte mingea adversarul la efectuarea serviciului;

  • să trimită mingea în limitele terenului advers;

  • să nu ofere servantului posibilităţi de atac sau finalizare.

Plasamentul primitorului trebuie să fie în zona liniei de fund a terenului, uşor deplasat spre stânga faţă de bisectoarea unghiului format de locul unde se află servantul şi extremităţile laterale ale careului de serviciu în care va servi acesta. De asemenea, pentru returnarea primului serviciu primitorul va fi uşor retras comparativ cu plasamentul pentru returnarea celui de-al doilea serviciu, când poate să avanseze un pas sau doi în teren.

Anticiparea modului cum va servi adversarul poate fi facilitată de urmărirea atentă a acţiunilor ce le întreprinde servantul pentru executarea serviciului. Această preocupare este suficientă dacă primitorul cunoaşte tehnica procedeelor de a servi şi dacă are suficientă experienţă pentru a ştii când şi ce trebuie urmărit din acţiunile adversarului. Primitorul va observa unde se plasează servantul, cum îşi aruncă mingea, cum acţionează braţul cu racheta, unde anume priveşte în terenul advers.

Tehnica de execuţie a returului suferă modificări în funcţie de serviciul advers. Astfel, când serviciul este executat foarte puternic (în special pe terenurile rapide), returul serviciului este foarte scurt şi blocat. Retragerea rachetei şi răsucirea trunchiului în faza de pregătire a loviturii cât şi acţiunea braţului îndemânatic în finalul mişcării sunt mult scurtate. Pentru serviciile care nu sunt foarte puternice, retragerea rachetei are amplitudine redusă, în schimb se amplifică acţiunea de lovire propriu-zisă şi finalizarea ei.

Orientarea şi calităţile returului de serviciu variază în funcţie de eficienţa serviciului şi de acţiunile ulterioare întreprinse de servant.

În cazul servantului care atacă la fileu după efectuarea serviciului, se recomandă trimiterea returului în:

  • lung de linie (lung spre colţul terenului);

  • diagonal scurt;

  • căzut în picioarele adversarului.

În cazul în care adversarul nu atacă la fileu, cele mai indicate direcţii de a trimite returul sunt: lovitură scurtă sau lungă în diagonal sau lung de linie.

În cazul în care serviciul este executat scurt sau slab permite declanşarea unei acţiuni ofensive, iar aceasta trebuie realizată în vederea determinării situaţiilor care să favorizeze finalizarea punctului.

Nu se încearcă minge câştigătoare la returul de serviciu (mai ales pentru începători) ci se încearcă, în special, crearea situaţiilor favorabile atacului, să se reuşească inversarea raportului de forţe pe plan tehnic, tactic şi psihologic faţă de servant.

B. Fazele de joc alternativ şi momentele lor

Dacă după serviciu şi retur punctul nu a fost adjudecat de către unul dintre jucători, jocul continuă prin efectuarea unei succesiuni de lovituri din vecinătatea liniei de fund, având drept scop:

  • împiedicarea declanşării atacului advers;

  • crearea situaţiilor favorabile declanşării atacului şi finalizării punctului.

Schimbul de lovituri pregătitor se execută utilizând loviturile de pe partea dreaptă şi stângă, dirijate în lungul liniei, diagonal (lung sau scurt) şi mai rar median. Succesul acestei faze a disputării punctului este determinată de mobilitatea pe teren a jucătorului, de capacitatea de a lovi din mişcare şi de a dirija mingea în direcţia pe care o reclamă situaţia de joc. Conţinutul şi durata jocului din linia de fund diferă în funcţie de calitatea suprafeţei de joc.

Principalul mijloc în această situaţie îl constituie expedierea loviturilor lung spre colţurile terenului. Loviturile sunt trimise cu viteze, traiectorii şi efecte variate. Toate acestea trebuie să determine adversarul să trimită o lovitură semi-scurtă, care să favorizeze declanşarea atacului la plasă sau direct finalizarea.

În cazurile în care adversarul prezintă deficienţe în executarea unei lovituri, această sarcină este mult mai uşor de îndeplinit. În schimb, când cei doi jucători sunt de valori apropiate, greşelile tactice trebuiesc smulse cu răbdare, prin manevrarea adversarului până ajunge în situaţia să nu lovească corect mingea. Prin deplasarea adversarului de pe un colţ pe altul al terenului, se ajunge la situaţia ca mingea trimisă de adversar să ia contact cu solul la cel puţin 3 metri de linia de fund, în interiorul terenului, moment în care se execută lovitura de atac urmată de deplasarea spre plasă.

C. Atacul la plasă

În general la jocurile sportive, când eşti în posesia mingii, se consideră că eşti în atac, dar nu acelaşi lucru se poate spune şi în tenis. În jocul de tenis inevitabil se confundă poziţia de atac, sau de apărare cu cea de aşteptare şi de aceea voi prezenta avantajele cunoaşterii şi aplicării teoriei apărare-aşteptare-atac.

Această teorie are la bază doi factori:

  1. relaţia minge-banda albă a fileului;

  2. poziţionarea jucătorului în teren în raport cu fileul.

Fileul reprezintă demarcarea concretă dintre cele două terenuri, iar banda albă din partea superioară a fileului în raport cu mingea poate fi demarcarea în context tactic: apărare – atac. Când mingea este lovită cu racheta la un nivel situat sub nivelul fileului, jucătorul respectiv se află într-o poziţie de apărare, iar când mingea este lovită la un nivel situat deasupra fileului atunci el este intr-o poziţie de atac. Foarte mulţi jucători pierd puncte importante încercând lovituri decisive atunci când mingea este joasă iar săritura acesteia nu depăşeşte înălţimea fileului.

După poziţia jucătorilor în teren avem următoarele situaţii:

  1. dacă ambii jucători sunt pe fundul terenului, situaţia este de aşteptare din partea ambilor jucători;

  2. dacă ambii jucători sunt la fileu, situaţia este de aşteptare de asemenea;

  3. dacă unul dintre jucători este la fileu, iar celălalt jucător, pe fundul terenului, situaţia este de atac-apărare (se află în atac jucătorul de la fileu).

De exemplu: dacă un jucător este la fileu (situaţie de atac) şi loveşte mingea sub nivelul fileului (situaţie de apărare), acesta este de fapt într-o situaţie de aşteptare. În aceeaşi situaţie dacă jucătorul loveşte mingea deasupra nivelului fileului, jucătorul respectiv se află în dublă poziţie de atac, şi este foarte probabil ca punctul aflat în desfăşurare să se încheie acolo.

În continuare voi analiza această teorie în succesiunea apărare – aşteptare – atac şi nu în succesiunea apărare – atac – aşteptare. Nu trebuie încercat să se treacă printr-o singură lovitură de la apărare la atac. Cuvântul cheie este aşteptare. Dacă jucătorul este într-o poziţie de apărare prin avansarea adversarului la fileu, are la îndemână două modalităţi de a-şi neutraliza adversarul: îl poate depăşi cu o minge înaltă (lob) trimiţându-l pe fundul terenului sau îl poate obliga să execute voleul de sub nivelul fileului. Dacă jucătorul advers a ajuns la jumătatea distanţei dintre fileu şi linia careului de serviciu, regula este de a executa lobul topspin care dă rezultate 100% din situaţii. Lobul topspin îl va obliga pe jucătorul avansat la fileu să execute un vole agăţat din spate (în nici un caz nu este un vole ofensiv), şi prin aceasta va trece în poziţie de aşteptare.

În altă ordine de idei, dacă se doreşte neutralizarea adversarului care joacă servici-vole, se impune returnarea de mingi joase şi obligarea la executarea vole-ului sub nivelul fileului. Se impune urmărirea cu atenţie şi observarea, adversarului dacă loveşte mingea sub nivelul fileului. În acest caz, este necesară deplasarea puţin în interiorul terenului pentru a creşte şansa executării loviturii de atac. Dacă se răspunde cu o minge înaltă, trebuie sporită atenţia pentru a reacţiona rapid deoarece adversarul este în situaţia de a executa o lovitură de atac (adversarul se află în dublă poziţie de atac).

Necesitatea avansării la fileu este de multe ori pusă sub semnul întrebării. Deseori tenismenii spun: “nu înţeleg de ce trebuie să avansez la fileu; nu-mi place acolo”, şi este justificată îndoiala lor prin faptul că nu se înţelege eficienţa acestei avansări, nu se argumentează convingător situaţia, sau poate le este teamă şi nu au suficientă încredere în propriile forţe.

Raţionamentul avansării la fileu este de a executa voleul şi de a câştiga punctul. Ţelul jucătorului de tenis ajuns la fileu este de a câştiga o poziţie avansată de atac, de a-şi ţine adversarul pe fundul terenului, în apărare şi bineînţeles de a câştiga punctul. Tenismanul care este la fileu, este în atac. Jucătorul care ajunge primul la fileu, câştigă în majoritatea cazurilor, prin presiunea la care îl supune pe oponentul său. Singura situaţie în care apare posibilitatea de a pierde punctul la fileu, este atunci când adversarul reuşeşte o foarte bună lovitură de trecere (passing shot). Această posibilitate este mult diminuată şi şansele adversarului scad considerabil, dacă serviciul şi voleul sunt bine executate.

De cele mai multe ori, învingătorul ştie, anticipează, ce atitudine va adopta adversarul său. Întotdeauna când se reuşeşte o lovitură de trecere, jucătorul va fi foarte încrezător în forţele proprii, dar de fapt şansa i-a fost oferită de adversar, care prin greşeala lui oferă oponentului posibilitatea de a ataca.

De multe ori se întâmplă ca jucătorul care execută lovitura de trecere, o lovitură ce se vrea decisivă, să urmărească mingea, uitând să se pregătească pentru următoarea lovitură. Dacă oponentul de la fileu reuşeşte să ajungă la minge, cel care a executat passing-ul încă îşi mai urmăreşte lovitura, care acum se întoarce împotriva lui. Întotdeauna, până când mingea nu este afară din joc, trebuie pregătită cu atenţie următoarea lovitură.

Trebuie optimizată capacitatea jucătorului de tenis de a identifica momentul executării unei lovituri finalizatoare precum şi situaţia de aşteptare necesară pregătirii câştigării punctului.

Una dintre uzanţele folosite în contracararea jucătorilor avansaţi la fileu sunt mingile joase cu efect tăiat (cu traiectorie scurtă), ce iau contact cu solul în prima jumătate a careului de serviciu, deci mingi ce nu dau posibilitatea adversarului să se afle într-o poziţie de atac, chiar dacă are o poziţie avansată la fileu (loveşte mingea sub nivelul fileului). O lovitură de acest gen (chip shot) se obţine printr-o retragere mai scurtă a rachetei, şi cu “tăierea” mingii (backspin). Este asemănătoare cu lovitura cu efect tăiat numai că retragerea rachetei şi conducerea mingii sunt mult scurtate. Unul dintre avantajele folosirii efectului tăiat contra jucătorilor care atacă la fileu este tocmai faptul că se oferă o minge lentă. Dacă îl aduci pe adversar în situaţia să joace mingea lentă de sub fileu, el va fi cel care va avea probleme pentru că nu poate face nimic să treacă într-o situaţie ofensivă.

Mingea scurtă este des folosită pentru că prezintă avantajul creării multor situaţii favorabile. Cu astfel de mingi adversarul este obligat la returnarea de mingi înalte şi lente ce oferă posibilitatea lovirii dintr-o poziţie de atac. Aceste lovituri sunt foarte eficiente împotriva jucătorilor care trebuie să schimbe priza pentru vole, şi împotriva jucătorilor înalţi, care au întotdeauna probleme în a se plasa sub minge.

Venirea la fileu oferă următoarele avantaje:

  1. câştigarea unui avantaj psihologic asupra adversarului;

  2. adversarul va încerca să lovească mingea foarte puternic, ceea ce îi va diminua din acurateţe, iar acurateţea este totul într-un passing shot.

Până când jucătorul de pe fundul terenului va conştientiza aceste avantaje, el nu trebuie să lovească puternic pentru a realiza un passing shot eficient, el va trebui să folosească mingile scurte sau să trimită mingea în picioarele adversarului. Oricum jucătorul de la fileu are avantajele lui.

Odată cu neutralizarea adversarului, şi trecerea din apărare în situaţia de aşteptare, se va urmări trecerea din aşteptare în atac, dar se poate reveni din nou în poziţie de apărare.

După obţinerea poziţiei de aşteptare, jucătorul de tenis, va executa o lovitură plasată, pentru a-şi pune adversarul într-o situaţie dificilă. În acest caz, adversarul este în situaţia probabilă de a trimite un slice scurt, aproape de fileu, de unde, tenismanul poate ataca şi câştiga punctul destul de simplu. Aceasta se întâmplă în majoritatea cazurilor pentru că jucătorul de pe fundul terenului nu a pregătit atacul. De remarcat este faptul că jucătorul de la fileu nu va încerca să profite de slice-ul scurt, ci va aştepta o minge înaltă care îi va oferi posibilitatea de a ataca şi de a câştiga punctul.

O altă greşeală des întâlnită este faptul că jucătorii nu îşi pregătesc atacul încă de pe linia de fund. Adversarul trimite mingea în teren în loc să gândească în acelaşi timp “acum sunt în poziţie de aşteptare, dar cu următoarea minge voi fi în atac”. De aceea de foarte multe ori jucătorii se limitează doar la a trimite mingea înapoi în teren.

În jocul de tenis, în afară de atac şi apărare, se întâlneşte şi tactica de aşteptare, prin care jucătorul caută să-şi creeze, prin mai multe schimburi de mingi o situaţie de atac cât mai convenabilă pentru realizarea punctului. Prin aceasta se înţelege că – în funcţie de situaţia concretă în acel moment – se caută ori crearea unor unghiuri favorabile pentru atac, ori aducerea adversarului în zona fileului pentru a-l pasa sau loba. Tactica de aşteptare este mult mai evidentă în jocul mai lent de pe terenurile de zgură.

În esenţă, tactica jocului de tenis înseamnă folosirea inteligentă, cu maximă eficienţă, a situaţiei concrete de joc raportate la cunoştinţele şi calităţile proprii, ca şi de cele ale adversarului, respectiv de datele exterioare, pentru câştigarea punctului şi în final a meciului.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sport

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web