Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Italia in epoca protoistorica

in Istorie

regioni_augustee

În cursul sec. VIII a. Chr., aproape simultan, în peninsula italică se produc fapte esenţiale, făcând-o să intre în lumina istoriei. Începutul colonizării greceşti, înflorirea civilizaţiei etrusce, apoi fundarea Romei se situează în sec. VIII a. Chr., la date apropiate. Roma a debutat ca o mică putere italică, încât originile dezvoltării ei trebuie căutate, în primul rând, în îndepărtatul trecut italic. Fără o privire asupra acestor antecedente care au dominat umilele începuturi ale existenţei sale, Roma ar fi de neînţeles.

I.1. Protoistoria Italiei

Apariţia populaţiilor indo-europene în Italia se situează în epoca bronzului. Un prim val de populaţii ariofone cunoscând metalurgia bronzului şi practicând incinerarea se instalează în mileniul III a. Chr. în nodul Italiei. Pentru această perioadă cercetările au evidenţiat existenţa a două facies-uri culturale.

Primul este reprezentat de sate înconjurate de incinte şi de şanţuri de apărare, având adesea un plan trapezoidal, ale căror vestigii acumulate de-a lungul unei întinse perioade formează telluri de 4 până la 5 m. înălţime. Acestea sunt Terramare-le (de la terra mar(n)a, “pământ gras”, datorită bogăţiei de materii organice în care ţăranii îşi cultivau în mod obişnuit semănăturile), între ale căror vestigii se remarcă ceramica lustruită şi armele de bronz. Purtătorii culturii Terramare practicau incineraţia, iar cenuşa o îngropau în urne funerare. Tehnica de construcţie a autorilor civilizaţiei Terramare se apropie, în unele privinţe, de aceea a palafitelor. Unii cercetători au considerat că planul regulat al acestor Terramare reprezintă originea din vechime a oraşelor etrusce şi romane, dar această teorie este contestată. Aria Terramare-lor se limitează la Italia de Nord.

Al doilea facies cultural din epoca bronzului este cel apeninic. Sate de colibe, necropale cu rit de înhumaţie au dat la iveală un bogat material de bronz şi ceramică de impasto negru cu decor incizat; forma ceramică tipică este amorfa bitronconică. Dezvoltarea civilizaţiei bronzului este modestă în Latium şi Etruria.

La începutul mileniului I a Chr. metalurgia fierului îşi face o strălucită apariţie o dată cu villanovienii – autorii civilizaţiei Villanova (contemporană cu Hallstatt-ul din Europa Centrală cu care a întreţinut legături permanente). Mormintele iau o înfăţişare de puţ, iar urnele de formă bitronconică au deasupra o strachină întoarsă; uneori, urnele erau închise în ciste rectangulare. Aria de răspândire a civilizaţiei Villanova coincidea, în linii generale, cu aceea pe care aveau să o ocupe mai târziu etruscii. În regiunea venetă şi în Lombardia, două civilizaţii înrudite sunt cunoscute sub numele de atestină şi de civilizaţia Golasecca.

Latium şi Etruria, puţin active în epoca precedentă, cunosc şi ele o înfolrire de tip villanovian. La începutul mileniului I a Chr., Latiumul este dominat de o civilizaţie de tip villanoian. Incinerarea în urne de forma unei colibe este specifică acestui areal. Urna-colibă, larg răspândită în necropolele din Munţii Albani şi de la Roma, indică deja un simbolism funerar aparte care îi distinge pe latini de celelalte populaţii din Italia.

În Italia de Centru-Est şi de Sud, civilizaţia fierului –care continuă civilizaţia apeninică –oferă o imagine diferită. Mormintele sunt mai ales în forma de fosă(Fossakultur), iar morţii sunt înhumaţi. Pentru restul Italiei caracteristice sunt raporturile intense cu Illyria.

I.2. Grecii şi fenicienii în Italia

Începând din secolul VIII a Chr., întunericul vechilor populaţii din Italia –cunoscute doar prin vestigiile lor arheologice -se risipeşte treptat.

Grecii, instalaţi pe ţărmurile Greciei Mari (Grecia Magna: numele tradiţional dat ansamblului coloniilor greceşti din sudul Italiei şi Sicilia, şi apoi şi acestei arii geografice în întregul ei) încep să lămurească pentru noi istoria populaţiilor italice cu luminile tradiţiei lor scrise.

Cele mai timpurii colonii –Pithekoussai şi Cumae- au fost întemeiate de eubeeni în Campania, într-o poziţie care să asigure cele mai mari facilităţi în comerţul cu Etruria.

Influenţa grecilor şi cea a etruscilor determină un progres vădit în întreaga Peninsulă. În fine, scrierea se răspândeşte în diverse regiuni, apar primele documente epigrafice care permit o clasificare lingvistică şi o delimitare teritorială a diverselor populaţii italice. În sudul Italiei –care cunoscuse binefacerile unei colonizări greceşti timpurii- au loc transformările cele mai rapide.

Izvoarele literare, epigrafice şi arheologice atestă prezenţa negustorilor fenicieni pe coastele Sicilei şi Sardiniei încă din sec. VIII a. Chr. Cartagina transformă în aşezări statornice aceste prime factorii. Astfel s-au născut Lilybaeum, Motye, Eryx, Panoramus în Sicilia şi Nora, Caralis şi Sulci în sud-vestul Sardiniei. Dacă aceste colonii -lipsite de o cultură originală- au fost mai ales relee de difuzare ale civilizaţiei greceşti, în schimb comerţul fenician răspândeşte obiecte de lux orientate în mediul etrusc şi în cel latin.

Colonizarea greacă a avut o mai mare însemnătate pe plan etnic, politic şi cultural. Colonizarea greacă implică transferul unei culturi şi societăţi dezvoltate, al unei organizări politice şi religioase, al limbii şi sistemului monetar.

Încă din sec. VIII a. Chr., grecii ionieni, chalcidienii din Eubeea, întemeiază în Sicilia Naxos, Zancle, Leontinoi, Catane, în sudul Italiei Rhegium, în Campania Cumae. Dorienii din Corint întemeiază Syracusa, iar cei din Ahaia coloniile Crotona, Sybaris şi Metapont; cei din Sparta întemeiază Trentul care va deveni metropola civilizaţiei meridionale a italioţiolr. Apoi, cele mai vechi colonii ale Greciei Mari au fundat oraşe noi, cum sunt Selinus şi Agrigentum în Sicilia şi Paestum în Campania.

Italioţii din Grecia Magna nu s-au unit niciodată într-o structură politică unitară şi coerentă, însă aportul lor cultural a fost considerabil. Ştiinţa, filosofia, arhitectura, artele în general, au cunoscut în Grecia Mare o evoluţie cu totul remarcabilă. Toate acestea au exercitat o influenţă profundă asupra civilizaţiei populaţiilor italice.

I.3. Sarzii, sicanii şi siculii

Fenicienii şi grecii s-au aflat în contact şi cu populaţii indigene a căror origine ne scapă adesea. Sursele antice presupun raporturi etnice între sarzi şi populaţiile din Africa de Nord şi Spania. Seminţie pre-indoeuropeană, sarzii au creat, încă din mileniul II a. Chr., o civilizaţie originală cu monumente megalitice de plan circular, nuraghi. Triburile din Sardinia, Ilienses –populaţii de “rasă mediteraneană ”- s-au opus cu tenacitate tuturor invadatorilor, întâi puni, apoi romani. După bătălia de la Alalia (573 a. Chr.), în care cartiginezii şi etruscii i-au învins pe greci, Sardinia a rămas cartaginezilor. Dominaţia punică nu a reuşit să distrugă populaţiile indigene care s-audigene care s-auior. Romanii au devenit stăpâni pe Sardinia, profilând de o revoltă a mercenarilor cartaginezi, în 238 a. Chr., şi trebuind să ducă lupte grele împotriva aborigenilor şi a populaţiilor punice sau punicizate de pe coaste.

Potrivit tradiţiei greceşti, Sicilia ar fi fost ocupată mai întâi de sicani, pe urmă de siculi, care I-au împins pe primii spre apus. Despre elymi, care locuiau pe coasta extrem-occidentală a Siciliei nu se ştie aproape nimic; limba lor este însă în mod verosimil indo-europeană. Urme ale anticilor sicani şi ale siculilor se pot întâlni în toponimie. Limba siculilor din care avem câteva inscripţii, câteva glose şi unele antroponime şi toponimie, are caracter indo-european, probabil chiar italic. Sicanii ar fi avut după unii, aceeaşi origine, cu toată tradiţia care-i considera venind din Iberia şi cu toate că limba lor avea caractere “net anare, cu trăsături mediteraneene”(cf. F. Ribezzo, Carattere eteroglotto dei toponimi sicani, în Onomastica, III, 1949, P. 4 l-60). Există şi o interpretare potrivit căreia sicani ar fi identici cu populaţia sakalas, menţionată de izvoarele egiptene între “popoarele mării”. În fine, trebuie menţionat faptul că şi ligurii ar fi venit împreună cu siculii în Sicilia într-o epocă foarte îndepărtată. După Ribezzo, ligurii fuseseră cei care-i alungaseră pe seculi de pe continent în Sicilia.

I.4. Populaţiile italice

De obicei denumirea generică de italici se referă la ansamblul populaţiilor –numeroase şi diverse- de origine indo-europeană care s-au stabilit în diferitele regiuni ale Peninsulei. Savanţii italieni tind însă să desemneze prin acest termen numai pe umbro-sabellinii din centrul Italiei care alcătuiesc o unitate etnică şi lingvistică(grupul osco-umbrian).

Calabria, Lucania şi Campania erau populate, de la sud la nord, de Itali –al căror nume avea să aibă o soartă fericită, cu totul neaşteptată- de Oenotri, Brutti, Osci şi Ausoni. Câteva resturi onomastice sugerează o înrudire între dialectele lor, pe de o parte, şi limba inscripţiilor sicule şi latina, pe de alta. Prin urmare s-a presupus că pe coasta tireniană, de la Tibru până în Sicilia, s-ar fi răspândit un strat de populaţii paleo-italice(proto-latini), înrudite între ele şi deosebite de italicii de răsărit(umbro-sabelli).

Apulia, în vechime Iapygia, era locuită de iapygi(messapi, peuceţi, dauni), triburi de origine illyră. Oraşele, cum sunt Canosa, Ruvo şi Brindisi formaseră o federaţie. Rezistând grecilor, ele n-au căzut decât sub loviturile legiunilor romane. Cât priveşte messapica –dialect illyric transplantat în Apulia- posedăm o serie întreagă de inscripţii care au fost culese mai întâi de F. Ribezzo în al său Corpus Inscriptionum Messapicarum.

Centrul Italiei era ocupat de numeroase populaţii. Despre civilizaţia vechilor latini, aşezaţi la gurile Tibrului, şi cea a etruscilor stabiliţi în Toscana, se va vorbi la timpul cuvenit. Alături de latini şi de etrusci, numeroase populaţii formează, într-o vastă unitate etnică şi lingvistică, gruparea italicilor de răsărit (unbro-sabelli). La sud de Abruzzi, samniţii se răspândesc în Campania, unde iau numele de osci, apoi în Lucania şi în Calabria. În centrul Italiei, vestinii, pelignii, equii, marsii, volscii, sabinii trăiesc unii lângă alţii. La nord, umbrienii ocupau regiunea care a păstrat numele de Umbria.

Cercetările lingvistice au relevat unitatea grupului de idiomuri italice de est şi distanţa care le separă de latină. Grupul osco-umbrian(umbro-sabellic sau italic propriu-zis) cuprindea următoarele dialecte:

1.Osca, limba vechilor samiţi (Samnites), vorbită în Samnium şi în Campania, în unele părţi din Lucania şi Brutium, de asemenea de mamertini la Messana. Ne este cunoscută din peste 200 de epigrafe, cele mai importante fiind Tabula Bantina şi Cippus Abellanus.

2. Dialectele sabellice aparţin populaţiilor care locuiau între Samnium şi Umbria. Sabellice erau dialectul pelinian, vestin, marrucin, marsic şi sabin. Ele reprezintă o mai mare înrudire cu osca decât cu umbriana; mai apropiat de umbriană este în schimb dialectul volsc, cunoscut datorită unei importante inscripţii din Velletri (Tabula Veliterna).

3. Umbriana, vobită între Tibru şi Nera în vechea Umbrie, este cunoscută graţie mai ales celebrelor Tabule Iguvinae (7 table de bronz, scrise pe ambele feţe şi descoperite la Gubbio în 1444).

Diferenţele dintre lotino-faliscă şi osco-umbriană (sau umbro-sabellică) l-au condus pe G. Devoto (Storia della lingua di Roma, Bologna, 1944) la potrivit căreia nu numai că separarea între latino-faliscă, dar că cele două grupuri trebuie considerate fundamental distincte. Se prăbuşea astfel mitul unei “limbi italice comune”; astăzi se admite că separarea latinilor de osco-umbrieni nu este un fapt italic, ci unul dialectal indo-european şi că în Italia indo-europenii au venit în două valuri net distincte. Prin urmare, teoria care făcea din latină şi din osco-umbriană două jumătăţi ale unei familii italice –în sensul genetic- nu mai poate fi acceptată (cf. V. Pisani, Glottologia indoeuropea, Torino, 1949, p.XVI, nota 1).

În pofida unităţii lor etnice osco-umbrian (umbro-sabellic) au avut destine diferite. Samniţii, munteni şi războinici, cuceresc, la sfârşitul sec. V a. Chr., Campania, apoi Calabria, în sfârşit ajung până în Sicilia. Ei sunt învinşi de Roma după un lung şir de războaie cărora le-au dat numele. Civilizaţia samniţilor a progresat foarte lent şi n-a fost influenţată considerabil de către greci şi etrusci. Samniţii au fost strâns legaţi de alte populaţii din Italia Centrală, marsii, vestinii şi pelignii. Sabinii, equii şi volscii s-au aflat de timpuriu în contact cu civilizaţia etrusco-latină. La rândul lor, umbrienii au fost supuşi foarte devreme unei profunde influenţe etrusce. Instituţiile politice şi religioase ale umbrienilor sunt înfăţişate de cunoscutele table iguvine.

Pe ţărmul Adriaticii, italicii de est se învecinau cu triburi ne-italice, cu picenii (populaţia Iapuzco pe care o menţionează tablele inguvine) de origine illyrică.

I.5. Ligurii

Până la invazia celtică (sec. VI a. Chr.), ligurii ocupau partea de nord a Apeninilor şi ambele versante ale Alpilor occidentali, întinzându-se şi în câmpia Padului şi în câmpiile din Gallia (o parte a Provenţiei). Acest areal ara populat de triburi ligure: Friniates, Veturii, Ingauni, Segovii, Taurinii, Lepontii. Cato ne vorbeşte de liguri ca intiterati mendacesque, Cicero le spune montani, duri et agrestes. Datele lingvistice arată că, în totalitatea lor, ligurii proveneau dintr-un strat mediteranean (pre-indo-european). Cât priveşte limba lor, filologii au ajuns la concluzia că, în lingură, trebuie separate două straturi principale: unul nonindo-european sau mediteranean mai vechi şi unul indo-european mai recent, datorat fuziunii ulterioare cu celţii în acel popor care a fost numit şi celto-lingur. Expansiunea etruscă şi sosirea celţilor I-au împins pe linguri spre zonele montane, unde au opus romanilor o vie rezistenţă.

I.6. Reţii

Reţii erau probabil un conglomerat de triburi foarte diferite si numele lor avea o valoare mai mult politică decât etnică sau lingvistică. Pe Tropaeum-ul ridicat la Turbia în Ailpii Maritimi, după victoriile lui Augustus, Drusus şi Tiberius asupra popoarelor alpine (CIL, V, 7817), aflăm o enumerare a triburilor retice (reprodusă de Plinius cel Bătrân, Nat. Hist., III, 135137): trumpilini, camuni, isarci, breuni, genauni etc.

Euganeenii ocupau regiunea subalpină, reţii văile din Trentino şi Alto Adige. Troponimia indică prezenţa unui strat lingvistic ret sau reto-euganean, care are un caracter preindo-european. Unele inscripţii din împrejurimile Lacului Garda atestă însă o influenţă indo-europeană foarte clară. Se discută încă asupra înrudirii posibile dintre reto-euganeeni şi linguri. Pe de altă parte, inscripţii din văile alpine vădesc o certă influenţă etruscă. Deşi există incontestabile afinităţi cu etrusca, nu este corect a identifica pe reţi cu etruscii, chiar dacă există mărturii ale autorilor antici în acest sens. Pentru Titus Liviu, reţii ar fi rămăşiţe ale etruscilor care, înainte de invazia gallică ar fi ocupat toată Italia de Nord excepto Venetorum angulo. Trogus Pompeius şi Plinius cel Bătrân văd în ei pe etruscii fugiţi din câmpia Padului, la apariţia neaşteptată a gallilor.

Retica, din ceea ce ştim, apare ca o limbă nonindo-europeană, înrudită cu limbile preindo-europene din bazinul mediteranean, care formează un lung lanţ de la Pirinei la Caucaz şi abia mai târuiu influenţată de etruscă.

I.7. Veneţii

Veneţii –sau mai bine zis paleoveneţii, dată fiind persistenţa numelui etnic în epoca modernă- populau partea de est a Italiei nordice, între Adige şi Tagliamento, corespunzând, în mare, provinciei actuale Veneto. Anticii le atribuiau o origine illyrică; Plinius cel Bătrân îi aminteşte pe Enedi în Illyria.

Originea indo-europeană a paleovenetiei este neîndoielnică, din caracterul ei illyric, până nu demult susţinut de majoritatea cercetătorilor, apare astăzi mult mai puţin sigur; atare caracter fiind chiar negat de studiile mai recente care văd în paleovenetă o limbă indo-europeană de tip occidental (adică una din aşa numitele limbi kentum) inedependentă “ce nu poate fi confundată cu nici o alta din limbile Europei şi Italiei, deşi prezintă numeroase isoglose cu alte limbi şi mai ales cu latina” (G. B. Pellegrini, A. Prosdocimi, La lingua venerica, Padova, 1967).

Apogeul civilizaţiei venete se situează în jurul a 400 a. Chr. Marile lor centre srau Padova şi Este. Padul inferior şi Adigele I-au protejat pe veneţi contra etruscilor şi a celţilor, şi această populaţie de marinari şi negustori a putut să intre în mod pacific, în sec. III a. Chr., în alianţa Romei.

I.8. Celţii

Începând de la mijlocul sec. V a. Chr. celţii/gallii coboară din Galia propriu-zisă în Italia de Nord şi, după ce îi înving pe etrusci, ocupă câmpia Padului. Valurile succesive s-au propagat între 450 şi 350 a. Chr. ajungând, uneori, până în sudul Peninsulei. Tumulturile gallice, cum erau ele denumite, au fost printre ceasurile cele mai dramatice ale istoriei Romei, după victoria repurtată în 390 a. Chr. asupra romanilor, gallii au cucerit Roma, conduşi de Brennus. Au reuşit să se instaleze numai în Italia septentrională, întemeind Gallia Cisalpina. Repartiţia seminţiilor celtice a fost următoarea: insubrii s-au instalat în Lombardia Centrală, cenomanii în regiunea Bergamo şi Brescia, boii în sudul Lombardiei şi în Emilia, lingonii în Romagna, senonii în nordul Picenumului, care luă numele de ager Gallicus.

După instalarea celţilor, Gallia Cisalpină se găsea legată de hinterlandul continental, aşa cum Magna Graecia lega Sudul de traficul şi influenţele mediteraneene. Puterea gallică s-a dezvoltat în detrimentul etruscilor, umbrilor şi grecilor din emporiile maritime, aşa cum reiese din relatarea lui Dionysios din Halikarnas la Spina.

Celţii care s-au instalat în Câmpia Padului erau purtătorii civilizaţiei La Tene. Asupra celţilor din Cisalpina s-a exercitat, într-o oarecare măsură, influenţa etruscilor. Din celtica continentală (gallica), vorbită de aceşti invadatori nu se regăsesc decât rare mărturii, cum sunt inscripţiile de la Novara şi de la Todi, precum şi câteva urme onomastice şi toponimice.

Romanizarea Galliei Cisalpine a avut loc mai repede şi a fost mai profundă decât aceea a Galliei Transalpine. După Polybios (II, 35, 4), pe vremea lui, galli nu mai aveau decât puţine şi mici colonii în sudul Alpilor; şi pentru Strabo (V, 1, 6) celţii, pe cele două maluri ale Padului, nu mai erau în vremea lui decât o amintire. Între cuvintele latine de origine celtică se pot aminti anumiţi termeni, cum sunt cei referitori la carele de luptă (carrus) şi căruţe (carruca, carpentum, benna), în construirea cărora celţii erau foarte pricepuţi.

În sfârşit, prosperitatea câmpiei Padului care, către 150 a. Chr., l-a umplut de admiraţie pe Polybios, trebuie să fi fost opera acestor războinici redutabili care arătau pricepuţi şi în lucrarea pământului.

I.9. Etruscii

Aportul considerabil al etruscilor la geneza civilizaţiei romane nu este câtuşi de puţin surprinzător dacă avem în vedere rolul pe care l-a jucat etruscii în Italia antică. Etruscii au disputat cartaginezilor şi grecilor hegemonia asupra Mediteranei Occidentale, au fost cât pe ce să unifice Peninsula în folosul lor, iar Roma a trebuit să se războiască timp de secole înainte de a-i supune. În fine, civilizaţia romană însăşi va datora anumite trăsături ale sale moştenirii etrusce.

Punctul de pornire al expansiunii etrusce a fost Toscana. Etruscii al căror nume naţional era Rasenna şi pe care grecii îi numeau Tyrrhenoi, au fost denumiţi de către latini cu termenii de Tusci (populus Tuscus) sau Etrusci.

Civilizaţia etruscă –urmând celei villanoviene- ia naştere în jurul a 700 a. Chr. În Etruria faciesul villanovian este înlocuit cu unul orientalizant. Mormintele, imitând aspectul locuinţelor, devin adevărate camere, deseori construite dedesubtul unor tumuli şi acoperite cu bolţi false sau, pe coasta Etruriei septentrionale, cu cupole false. Inventarul deosebit de bogat al acestor morminte evidenţiază o civilizaţie de un lux şi un rafinament cu totul orientale.

În legătură cu problema originilor etrusce, încă din Antichitate, discuţia se învârte în esenţă în jurul ipotezei orientale şi a celei autohtoniei.

Astfel, potrivit lui Herodot, o mare foamete ar fi determinat un popor din Asia Mică, lidienii, să se expatrieze în parte spre vest. Regele Atys şi-ar fi împărţit întreg poporul în două grupuri, din care a tras la sorţi care să rămână pe loc şi care să emigreze. În fruntea grupului care pleca, îl puse pe fiul său Tyrrhenos. După un îndelungat periplu, lidienii erau îmbarcaţi la Smirna ar fi ajuns la ţara umbrienilor unde se aşezară, întemeiară oraşe şi îşi schimbară numele iniţial cu cel de tirenieni, împrumutate de la fiul regelui lor. După cronologia lui Herodot, această emigrare ar avut loc la o dată timpurie, în sec. XIII a. Chr. Anticii au adoptat această interpretare. În poemeletare. În poemeleOvidius şi Horatius, etruscii apar în mod curent sub numele de lidieni. După Tacitus (Ann., IV, 55), locuitorii Lidiei se considerau încă, pe vremea lui, fraţi de neam cu etruscii.

Totuşi, datorită faptului că limba etruscă şi idiomul lidian i se arătau cu totul deosebite, un retor grec care trăia la Roma în epoca lui Augustus, Dionysis din Halikarnas, considera că toscanii reprezintă un popor foarte vechi, un popor indigen, a cărui origine foarte timpurie explică singularitatea limbii şi a moravurilor. Tezei despre originea orientală i se opunea astfel ipoteza autohtoniei. Epoca modernă n-a adus o concluzie certă asupra problemei originilor etrusce.

Multe date de ordin lingvistic şi arheologic par să susţină teza originii orientale (provenienţa etruscilor din Lidia, sau în general din Asia Mică). Cât priveşte limba etruscă (după toate probabilităţile, o limbă nonindo-europeană), teza dominată astăzi este aceea a concordanţei dintre etruscă şi limbile din Asia şi, mai îndepărtată, chiar cu indo-europeana. Pe de altă parte , cunoştinţele noastre de limbă etruscă nu sunt prea profunde: unicul text mai lung ne este oferit de benzile unei mumii păstrate la muzeul din Zagreb; manuscrisul original pe pânză (liber linteus), tăiat în fâşii, constă din 12 coloane verticale şi conţine 1190 de cuvinte. Dacă etrusca rămâne în parte neexplicată, există măcar un document exterior Italiei, redactat într-un idiom foarte apropiat: este inscripţia de pe celebra stelă din insula Lemnos, text care datează din sec. VII a. Chr.

Prin urmare, dacă tirenienii au venit într-adevăr din Asia Mică, aşa cum tradiţia, migraţia lor se situează cam pe la 700 a. Chr. şi nu la data timpurie pe care i-o atribuie Herodot (I, 94). Trăsăturile orientale ale civilizaţiei etrusce sunt semnificative. Femeia ocupa în societate un loc care evocă datini atestate în Anatolia, îndeosebi în Lycia. Atitudinea religioasă a etruscilor este foarte diferită de cea a grecilor şi a romanilor. În viaţa etruscilor, ca şi a atâtor popoare din Orient, divinaţia ocupă un loc eminent. Examinarea ficatului victimelor permite preoţilor lor, haruspices, să prezică viitorul şi să indice oamenilor conduita pe care trebuiau să o adopte în diverse împrejurări. Tehnicile şi arta evidenţiază, de asemenea, trăsături orientale.

Fără a ignora asemenea indicii, savanţii de mare autoritate înclină din nou spre teza autohtoniei, propusă acum aproape două milenii de Dionysios din Halicarnas. Pentru ei, relaţiile dintre Etruria şi Orient se explică astfel: vechile populaţii din bazinul mediteranean au suferit impactul produs de venirea indo-europenilor, însă câteva din elementele lor trebuie să fi supravieţuit. Poporul etrusc ar fi una din aceste insule şi aceasta explică trăsăturile mediteraneene ale limbii şi moravurilor sale. Fenomenul etrusc ar fi aşadar un fapt italic şi nimic nu îngăduie să fie explică printr-o ascendenţă depărtată şi străină. O atare interpretare e susţinută de un etruscolog de mare autoritate ca M Pallottino.

Poporul etrusc, ca şi celelalte popoare italice, este rezultatul contopirii unor elemente etnice diverse. În stadiul actual al cercetării problema care se pune este de a şti dacă, printre elementele generice ale poporului etrusc trebuie sau nu să se emită prezenţa unui nucleu de navigatori sosiţi din Orient. Astfel, R. Bloch admite realitatea istorică a unei migraţii orientale, precizând însă că ea trebuie înţeleasă ca fiind redusă numericeşte, iar ponderea elementelor propriu-zis italice, în elaborarea civilizaţiei etrusce, nu este de neglijat.

Istoria etruscă este caracterizată de o înflorire rapidă, două secole de putere şi de prosperitate şi o lungă perioadă de declin, de-a lungul sec. V-III a. Chr. Urmează apoi aservirea de către Roma.

Civilizaţia etruscă se deosebeşte net de cea a populaţiilor italice înconjurătoare. Ea era esenţialmente de caracter urban, şi aceasta încă dintr-o vreme în care italicii duceau o viaţă agricolă pastorală.

Douăsprezece popoare toscane îşi trăgeau numele de la metropola lor respectivă, astfel Tarquinienses, Volsinienses de la Tarquinii şi Volsinii, iar fiecare dintre ele ocupa un teritoriu controlat de către oraş. Dar legăturile dintre oraşele etrusce erau slabe şi concilium Etruriae, reunit la Fanum Voltumnae, avea atribuţii precumpănitor religioase. Căpetenia ligii se numea rex, monarhic. Exemplul clasic este domnia Tarquiniilor la Roma. Apoi, la sfârşitul sec. VI a. Chr., o criză constituţională zbuciumată oraşele propriu-zis etrusce sau etruscizate –de pildă Roma- şi peste tot, în afară de câteva excepţii, ca Veii, rex face loc unor magistraţi aleşi. Aristocraţii au puterea, iar plebea, formată din oameni liberi şi sclavi, este menţinută într-o stare inferioară.

În domeniul cultural, aportul Etruriei a fost considerabil. Rolul etruscilor a fost cel al unor intermediari care au asimilat creaţiile elenice şi le-au transmis de îndată populaţiilor înconjurătoare. Aşa se explică elenizarea latinilor şi a altor italici încă de la o dată timpurie.

Religia ilustrează, o dată mai mult, originalitatea şi particularismul civilizaţiei etrusce în peisajul lumii italice. Ca atâtea alte religii orientale, cea etruscă trecea drept rodul unei revelaţii primordiale. Geniul Tages, ieşit în chip miraculos din pământ, sau nimfa Begoe ar fi fost autorii ei. Aceştia ar fi dictat reguli rituale care au fost apoi consemnate în culegerea sacră conţinând disciplina Etrusca. Aceste reguli stricte învăluiau viaţa omului într-o reţea complicată. Un atare misticism este foarte departe de atitudinea religioasă a grecilor şi a romanilor.

Un corp specializat de preoţi, haruspices, era singurul în stare să oună în practică o doctrină atât de complexă. Asemenea haruspices, pe care îi vom regăsi la Roma până la căderea Imperiului, excelau în interpretarea trăznetelor, a măruntaielor victimelor şi a minunilor celor mai diverse.

Macrocosmosul ale cărui diverse sectoare pe care ăl reprezintă ficatul animalului oferit ca jertfă. Doctrina omologiei macrocosmos-microcosmos sugerează ceea ce s-ar putea numi concepţia etruscă asupra istoriei. Astfel, după Libri Fatales, viaţa omenească se desfăşoară în douăsprezece hebdomade; după cea de a douăsprezecea oamenii “ies din propriul lor spirit” şi zeii nu le mai transmit nici un semn. Tor aşa, popoarele şi statele, Etruria şi Roma, au un termen fixat de aceleaşi ligi care guvernează Cosmosul.

Această nelinişte statornică faţă de viitor, această grijă de a găsi mijloacele de a-I împăca pe zeii exigenţi şi înfricoşători sunt trăsăturile cele mai caracteristice ale conştiinţei religioase a etruscilor.

Panteonul etrusc cuprinde divinităţi specific toscane dar şi zei deja foarte elenizaţi. După un text târziu (sec. V p. Chr.) al lui Martianus Capella – care ne duce însă în urmă cu secole la traducerea latină a scrierilor rituale etrusce, care au fost orânduite în timpul lui Cicero de Nigidius Figulus –ordinea zeilor etrusci ai fi fost următoarea: alături de Tinia (-Iupiter) tronau divinităţile superioare, senatores deorum; apoi urmau cei 12 zei care reglementau semnele zodiacului şi cei care corespundeau planetelor; în sfârşit, erau zeii reprezentaţi în cele 16 regiuni ale cerului.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web