Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Izvoarele istoriei educaţiei fizice şi sportului

in Sport

sports

Obiectul educaţiei fizice şi sportului este reprezentat de originea, evoluţia şi diversificarea formelor de practicare a axerciţiilor fizice. În acelaşi timp cunoaşterea, interpretarea apariţiei şi dezvoltării exerciţiilor fizice constituie obiectul istoriei educaţiei fizice şi sportului.

Istoria educaţiei fizice şi sportului abordează în mod ştiinţific legile apariţiei şi dezvoltării ideilor, a formelor organizatorice, a mijloacelor şi metodelor de cultură fizică şi sport în funcţie de condiţiile politice şi sociale ale societăţii.

Izvoarele educaţiei fizice şi sportului sunt determinate din punct de vedere gnoseologic de cunoaşterea istorică şi pot fi împărţite în izvoare dircte şi izvoare indirecte.

Izvoarele indirecte sunt izvoare nescrise lipsite de semne convenţionale care reprezintă realitatea istorică (la statui, la diferite monumente, obiecte, folclor, morminte), iar izvoarele directe sunt scrise şi ele reprezintă semne convenţionale (scriere, limbaj şi fapte istorice).

1 Ivor. este reprezentat de descoperirile arheologice (sunt dispuse în peşteri şi aşezări stravechi). Imaginile reprezentate în desenele rupestre, pictograme, sculpturi, inscripţii şi basoreliefuri reliefează imagini reprezentative ale exerciţiului fizic practicat de omul primitiv. Desenele rupestre înfăţisează semnele de aruncare ale omului primitiv. Dintre picturile murale cele mai importante sunt frescele de la Beni-Hassan în care există 100 figuri care alcătuiesc chinograma mişcărilor. Sculpturile Regele Mycermas, Discobolul, Alergătoarea Dorică, şi Numitul Hosi sunt mărturii reprezentative ale practicării exerciţiului fizic din cele mai vechi timpuri. Săpăturile de la Tomis din punct de vedere arheologic şi istoric evidenţiază faptul că serbările hermice se desfăşurau pe perioada a 6 zile în palestrele şi gimnaziile din cetăţile Histria, Calattis şi Tomis.

2-lea Izvor. Epica populară aduce o serie de argumente suplimentare care evidenţiază faptul că exerciţiul fizic este tratat de literatura populară.

Ex: Balada Mihu Copilul conţine o luptă în care aruncarea buzduganului se realiza după regulile cavalereşti ale evului mediu. În Altarul Mănăstirii Putna de Vasile Alecsandri sunt evidenţiate intuiţiile trăgătorilor cu arcul. Epinikia reprezintă un volum al poetului grec pindar în care sunt 100 de ode închinate învingătorilor la jocurile olimpice antice.

3-lea Ivor. Diferite documente ale vremii. Acest izvor este semnificativ deoarece realizează trecerea în revistă a momentelor inportante din punct de vedere istoric sub aspectul documentaţiei.

  1. Cronici – Cronica lui Ion Neculce

    • Anul 1776 Cronicile lui Ipsilanti care menţionează pentru prima dată că la Colegiul Sf. Sava gimnastica se practica sub îndrumarea unui profesor, iar toate celelalte discipline erau predate de alt profesor.

  2. Regulamente. – Cel mai important regulament datează din anul 1831 şi se numeşte Regulamentul Organic (Prima Constituţie Românească). În ceea ce priveşte exerciţiul fizic regulamentul precizează faptul că la Colegiul Sf. Sava precum şi la Şcoala Centrală din Craiova funţionau 2 profesori de gimnastică. Regulamentul elaborat de Spiru Haret (Ministrul Departamentului Instrucţiei) viza îmbunătăţirea conţinutului şi metodologiei predării gimnasticii în şcoală.

  3. LegiPrima lege (1864) Legea Instrucţiei Publice (Reforma lui Al. I. Cuza). Prin această reformă gimnastica devine obligatorie în licee.

– a 2-a lege. Legea învăţământului secundar şi superior dată de Spiru Haret în 1898 prin care gimnastica se introduce obligatoriu în programul orar 1 oră pe săptămână, iar joia şi sâmbăta se introduc obligatoriu jocurile gimnastice şi excursiile. Prin această lege se introduce examenul de capacitate pentru obţinerea titlului de maestru în vederea ocupării unei catedre de gimnastică.

a 3-a lege. 1928 Legea Învăţământului secundar. Prin această lege termenul de gimnastică se transformă în educaţie fizică

d) Instrucţiuni şi circulare. Prin intermediul instrcţiunilor gimnastica este introdusă în şcolile primare. Circularele au fost elaborate de Spiru Haret.

  • Profesorilor de sport li se recomandă să organizeze concursul de gimnastică şi să-i determine pe cei mai buni elevi să câştige şi profesorii să se respecte reciproc.

  • Primarilor şi prefecţilor li se recomandă înfiinţarea de societăţi ale gimnasticii, organizarea de jocuri şi serbări locale, concursuri de tir, nataţie şi canotaj, precum şi competiţii inter-judeţene.

Începând cu a -2 a jumătate a sec. al 17-lea gimnastica devine obiect de învăţământ şi se practică sub îndrumarea unor atleţi proveniţi din circuri sau sub îndrumarea unr ofiţeri proveniţi din armată.

4-lea Izvor. Literatura medicală, pedagogică şi filozofică.

Literatura medicală: Hipocrate s-a preocupat de vindecarea bolilor. În vindecarea acestora el recunoaşte şi descrie acţiunea binefăcătoare a băilor în mare, a masajelor şi a gimnasticii.

Gallen: este un celebru medic igienist care a lucrat în preajma gladiatorilor de la Roma unde a redactat 2 lucrări reprezentative Ştiinţa igienei, Trasybul (el face legătura între gimnastică şi igienă)

Literatura pedagogică: este un izvor incontestabil pentru secolele 17 şi 18 secolele care îl au ca reprezentant pe Comenius. Lucrările lui Lumea simţurilor zugrăvită în imagini, Didactica Magna, Şcoala jocurilor. În secolul 18 reprezentativ este pedagogul Jean Jaque Rousseau cu lucrarea lui Emil sau despre Educaţie. Reprezentanţi români ai literaturii pedagogice sunt: Simion Bărnuţiu – Pedagogia în care accentuează rolul educaţiei corporale ca parte componentă a educaţiei integrale; Dumitru Ionescu – Istoricul gimnasticii şi educaţiei fizice la noi; C-tin Chiriţescu – Palestrica.

Literatura filozofică: PlatonLegile şi Republica. În aceste lucrări el susţine că gimnastica este o ştiinţă şi un factor al educaţiei integrale.

Aristotel. El consideră că gimnastica este indispensabilă educaţiei

Kant consideră că rolul educaţiei fizice este de a forma oameni cu personalitate puternică. El consideră şi recomandă în procesul formativ eucaţional introducerea exerciţiilor gimnice şi a jocurilor.

5-lea Izvor. Lucrările de specialitate Filostrat – De arte gimnastica în care este prezentat istoricul şi tehnica exerciţiului fizic

MerculialisGimnastica pentru tineret. Este o lucrare în care reuşeşte să reconstituie exerciţiile fizice care se practicau în antichitate.

Autorii români: Gheorhe MoceanuGimnastica

Dumitru IonescuIstoricul gimnasticii şi educaţiei fizice la noi

C-tin ChiriţescuPalestrica

Au demonstrat atât rolul exerciţiului fizic în procesul educaţional integrativ cât şi apartenenţa acestuia încă din sistemul educaţional antic.

6-lea Izvor. Practica instructiv educativă. Şi-a demonstrat stabilitatea temporală dacă avem în vedere faptul că indiferent de etapă istorică exerciţiul fizic a devenit un mijloc de instrucţie, dar mai ales un mijloc de educaţie.

Metodele de cercetare ale istoriei educaţiei fizice şi sportului sunt reprezentate de metoda directă (istorică) şi metode indirecte.

Metoda directă este legată şi determinată de realităţile economice, politice, sociale, precum şi de gradul de dezvoltare a ştiinţelor, a artelor şi a educaţiei generale. Această metodă exprimă faptul că exerciţiile fizice reprezintă o preocupare constantă pentru toate popoarele lumii şi pentru toate timpurile. Astfel istoria educaţiei fizice şi sportului poate fi tratată:

  1. Metodologic

  2. Instituţional

  3. În funcţie de personalităţile domeniului

  4. În funcţie de relaţiile specifice domeniului

  5. În funcţie de impactul social din diferite epoci şi al relaţiilor internaţionale

Metodele indirecte: Metoda analizei (sunt cercetate concepţiile, sistemele şi teoriile evoluţiei exerciţiului fizic)

Metoda sociologică (stabileşte condiţiile sociale în care a apărut şi a evoluat un anumit fenomen al educaţiei prin intermediul exerciţiului fizic)

Metoda monografică (cercetează fenomenul supus cercetării)

Metoda comparativă (studiază comparativ evoluţia unor fenomene istorice apărute într-un anumit moment sau etapă socială cu alt fenomen apărut în aceeaşi etapă sau în etape distincte.

1.2 Exerciţiile fizice în comuna primitivă

Def.: Comuna primitivă reprezintă prima formă de organizare social – economică prin care au trecut toate popoarele lumii.

1-a etapă. Paleoliticul găsit în istorie sub denumirea epocii pietrei cioplite (8.000 – 10.000 îHr.). În această perioadă omul primitiv era puternic dezvoltat fizic din punct de vedere intelectual – slab dezvoltat.

Mişcările fundamentale comune omului şi animalelor erau: mersul, alergarea, săritura şi căţărarea. Uneltele şi armele folosite erau rudimentare din piatră. Deprinderea omului de animalitate este marcată de trecerea acestuia la staţiunea bipedă. Această trecere a determinat mărirea câmpului vizual şi eliberarea membrelor anterioare care devin membrele superioare care se vor dezvolta şi specializa continuu. Din punct de vedere istoric această etapă este considerată decisivă în istoria umanităţii.

Etapa a 2-a : Paleoliticul mijlociu. Caracteristic este omul din Neanderthal caracterizat prin limbaj şi preocupări (cioplirea pietrei, prelucrarea lemnului şi a osului). Omul din Neanderthal cunoştea limbajul şi focul pentru prepararea hranei. Din punct de vedere al exerciţiului fizic omul din Neanderthal se preocupa de vânătoare, iar uneltele folosite erau din piatră şlefuită potrivite şi adecvate pentru prepararea şi prelucrarea lemnului, pielii şi a oaselor. Din aceste motive epoca este cunoscută în istorie sub denumirea de epoca pietrei cioplite sau epoca vânătorilor.

La vânătoare participau toţi membrii colectivităţii, iar sarcinile erau bine delimitate. Astfel femeile şi bătrânii hăituiau vânatul, iar bărbaţii se luptau în mod direct cu acesta.

Etapa a3-a: Paleoliticul Superior. Caracteristic acestei etape este omul primitv homosapiens. Caracteristic acestuia este dezvoltarea lobilor cerebrali, fapt care ne indică prezenţa activităţii nervoase superioare. Apariţia conştiinţei sociale şi perfcţionarea uneltelor de muncă a determinat trecerea la următoarea etapă a comunei primitive şi anume mezoliticul (10.000 – 7.000 îHr.). Această perioadă este considerată ca fiind faza de înflorire a comunei primitive sub aspectul îndeletnicirilor. De la uneltele din piatră cioplită se va trece la folosirea suliţei, arcului cu săgeată, cuţitului şi toporului. Această trecere a determinat o serie de schimbări asupra vieţii sociale. Vânătoarea a dat posibilitatea participării întregii colectivităţi. Forma de organizare pentru această perioadă Hoarda primitivă migratoare (în zonele geografice fertile din Valea Nilului).

Neoliticul (7.000 – 3.000 îHr.). Etapa se caracterizează printr-o îmbunătăţire a tehnicii prelucrării pietrei şi osului – în sensul că s-a trecut la şlefuirea acestora – de la vânătoare s-a trecut la cules şi pescuit, la creşterea vitelor şi la cultivarea plantelor. Are loc prima diviziune a muncii în care femeia se ocupă de agricultură şi de creşterea animalelor, iar bărbatul se ocupa de pescuit şi de vânătoare.

Trecerea tinerilor la categoria adulţilor se realiza prin teste specifice prin care erau testate capacitatea de muncă şi de luptă a individului. Alergarea, săritura şi căţărarea reprezintă principalele mijloace pentru supravieţuire. Educarea tineretului se realiza din punct de vedere fizic în cadrul procesului muncii, iar dobândirea principalelor deprinderi erau aplicate în practică. Formele de practicare a exerciţiului fizic în comuna primitivă erau alergarea, săritura, lupta, innotul, vâslitul, jocurile şi dansurile. Mişcările fundamentale comune omului şi animalelor (alergarea, săritura şi căţărarea s-au transformat în mişcări specifice şi perfecţionate pentru individul uman). Trecerea la staţiunea bipedă a determinat apariţia aruncării. Toate aceste mişcări au avut în comuna primitivă un caracter utilitar aplicativ şi au constituit principalele mijloace de procurare a hranei şi de supravieţuire.

Cursul 2

Exerciţiul fizic în antichitate

Exerciţiile fizice în Egipt. Statul sclavagist centralizat este rezultatul procesului de descompunere a comunităţii gentilice. Pentru Egiptul antic un moment important este reprezentat de secolul 4 îHr.(3.300 – 3.200) în care au avut loc unirea Egiptului de Jos cu Egiptul de Sus. Unirea acestora a determinat formarea unui Egipt puternic administrativ şi politic până în anul 525 îHr. În perioada Egiptului Antic distingem 3 perioade: 1. Regatul vechi (3.000 – 2.000 îHr.). Consolidarea societăţii sclavagiste şi a statului despotic centralizat a determinat evoluţia în plan social, politic şi cultural. S-au realizat o serie de monumente de artă reprezentative (Regele Micermas şi Hossi). Reprezentau forţa musculară şi frumuseţea corpului omenesc. Ca monumente de artă basoreliefurile Kaum el Ahmar care ne înfăţişează pe Jutori şi preocupările acestora pentru exerciţiul fizic.

2.Regatul Mjilociu (2.000 – 1550 îHr.). Reprezentative sunt frescele de la Beni Hassan în care sunt prezentate 120 de figuri ce realizează sugestiv chinograma unor mişcări reprezentative exerciţiului fizic.

3.Etapa Regatului Nou (1.550 – 1.000 î Hr.). În această perioadă cultura cunoaşte progrese deosebite până la apariţia influenţei greceşti. Din punct de vedere social şcoala a dobândit o nouă poziţie prin pregătirea scribiilor ca funcţionari de stat. Gimnastica, atletismul şi luptele erau practicate în şcoală sub formă moderată. Gimnastica cuprindea o serie de exerciţii pentru mobilitatea trunchiului şi a coloanei vertebrale. Se practica gimnastica analitică care a depăşit nivelul gimnasticii greceşti. Se considera că alergarea de dimineaţă înainte de micul dejun pe parcursul a 180 de stadii (cam 35 km). Jocurile ocupau un loc important în viaţa cotidiană şi erau specifice perioadei: morişca, călăria pe umerii partenerului, exerciţiile cu bastoane, cu măciuci, ridicarea de greutăţi, luptele cu taurii – acestea formau prima categorie de exerciţii.

Exerciţiile de îndemânare cu mingea şi portocalele practicat în mode special de fete. Vânătoarea era practică atât de faraoni nobili, cât şi de oamenii de rând. Vânătoarea se practica atât pentru pregătirea hranei , dar şi sub formă de mijloc de întrecere. Se organizau concursuri cu bărci lungi numite iute. Un loc important îl deţineau exerciţiile de mânuire a armelor (arcul, lancea şi scutul). În acelaşi timp se realizau exerciţii de mobilitate, forţă şi rezistenţă care contribuiau la pregătirea armatei egiptene. Toate aceste exerciţii pregăteau armata egipteană din care lipsea cavaleria.

India. Începând cu mileniul 4 îHr. S-a dezvoltat cultura materială, dar mai ales cea spirituală a poporului indian. Cartea Sfântă Vedele reprezintă baza religiei filozofice şi a insituţiilor sociale ale hinduşilor. În această capodoperă antică sunt expuse virtuţiile fundamentale pe care oamenii le dobândeau faţă de familie, de comunitate, patrie şi umanitate. Din punct de vedere social indienii au suferit un lung proces de stratificare socială. S-au format grupuri numite caste. Cele mai importante caste sunt: 1. Casta brahmanilor în care preocupările intelectuale erau legate de astronomie şi medicină.

2. Casta militarilor

3. Casta comercianţilor

4.Casta băştinaşilor

Legile lui Manu reprezentau consolidarea atotputerniciei religioase şi politice sociale. Conform acestor legi băile în rîuri şi lacuri, precum şi exerciţiile fizice cu accent pe apnee erau obligatorii atât din considernte igienice cât şi din considerente religioase. Pe baza acestor legi s-a constituit sistemul naţional de educaţie fizică al Indiei Antice cunoscut sub denumirea de pranyama. Sistemul cuprindea un complex de exerciţii filozofice şi religioase combinat cu reguli ale vieţii sociale, psihice, etice, fizice şi medicale care urmăreau mântuirea. În viziunea acestor legi vânătoarea, jocul şi cântatul la un instrument precum şi somnul diurn erau considerate vicii. Sistemul yoga de astăzi completează pranayama printr-un complex fiziologic specific indian prin care se tinde la obţinerea fericirii veşnice.

În concepţia indienilor omul reprezenta rezultatul a 2 componente timp şi suflet sau materie şi conştiinţă. Purificarea sufletului se realiza în concepţia indienilor prin abstinenţă, controlul respiraţiei, atenuarea sensibilităţilor cultură şi contemplaţie.

Casta brahmanilor a modificat conţinutul şi structura exerciţiilor respiratorii. Din punct de vedere istoric acest moment este important pentru ştiinţele psihopedagogice în care pregătirea prin contemplaţie şi relaxare îşi găsesc originea.

Japonia. Pregătirea militară a tinerilor nobili japonezi era combinată cu aspectul educativ şi moral al exerciţiilor fizice. Spiritul cavaleresc al samuraiului era dobândit prin educaţie iar mijloacele educaţionale erau reprezentate de urmatoarele exerciţii fizice: călăria, luptele, scrima, innotul şi trasul cu arcul.

  1. Sumo – lupta corp la corp de către sumotoni. Existau 48 de procedee tehince, iar echipmentul folosit consta în şort în jurul coapselor cu o curea care folosea la prinderea adversarului.

  2. Kendo – este strămoşul scrimei. Scrimă cu bastoane lungi ţinute de ambele mâini. Luptătorii erau protejaţi de măşti, pieptare, manşete şi mănuşi. Erau permise loviturile la cap, braţul drept şi părţile laterale ale corpului. Acţiunile nu aveau caracter specific de luptă, ci îmbrăcau formă de dans urmărindu-se efectele formativ- educative.

  3. Jiu – Jitsu – utilizat la început doar de samurai preluat apoi de luptătorii ninja, şi de toată lumea. Acţiunile erau rapide şi se acţiona prin torsionări, trântiri şi lovituri asupra părţilor sensibile ale corpului.

  4. Judo – este o continuare a jiu- jitsului. Se urmărea doborârea adversarului cu mişcări rapide folosind apucarea, lovitura şi torsiunea.

  5. Kyundo – este un exerciţiu traditional obligatoriu pentru toţi tinerii japonezi şi consta în mânuirea unui arc mare de o lungime de 1,5 m cu o curbă asimetrică. (tragerea de pe loc sau din mişcare la o ţintă).

  6. Kemari – un joc de fotbal desfăşurat cu 8 jucători care pasau mingea între ei fără să cadă jos cu finalizare la ţintă.

Cursul 3

Exerciţiile fizice în Grecia Antică

  1. Care sunt perioadele care se disting în evoluţia istorică a Greciei Antice?

Perioada Preelenică sau proclasică, perioada elenică sau clasică.

  1. Cum este cunoscută în istorie perioada preelenică? (sub ce denumire)?

Posthomerică

  1. Care sunt documentele literare care alături de reliefurile pe care erau prezentate scene de luptă atestă practicarea exerciţiilor fizice în Grecia?

Legenda argonauţilor, Poemele homerice (Iliada şiOdiseea).

  1. Ce atestă prezenţa jocurilor în poemele homerice?

Atestă atât vechimea şi practicarea acestora în perioada războiului Troian, cât şi tradiţionalismul acestora în perioada Greciei preelenice.

  1. Concepţia greacă asupra educaţiei fizice originală şi superioară tuturor concepţiilor de până atunci a adus ideea armoniei fiinţei umane. În concepţia grecilor educaţia fizică a fost introdusă în şcoală în scopul dezvoltării şi pregătirii fizice, cât şi ca factor educaţional care să asigure eficienţa procesului instructiv-educativ.

  2. Dacă în epoca preelenică educaţia se realiza mai mult instinctiv, în Epoca Clasică educaţia a devenit una din funcţiile fundamentale ale statului.

  3. Grecii sunt cei care au introdus în terminologia specifică conceptul de gimnastică, iar educaţia fizică a devenit o componentă a culturii greceşti.

  4. Concepţia despre practicarea exerciţiilor fizice a evoluat în următoarele direcţii: concepţia igienică militară şi a idealului armonic.

  5. Reprezentant al concepţiei igienice Herodikos a conceput, experimentat şi recomandat normele gimnasticii igienice şi terapeutice. El recomanda îmbinarea exerciţiilor fizice cu dieta şi masajele.

  6. Hipocrat părinte al Medicinei considera metoda lui Herodikos empirică şi a susţinut ideea legată de supravegherea dietei, stabilirea cauzei maladiei, înlăturarea superstiţiilor şi a prejudecăţilr legate de apariţia bolilor.

  7. Galenius în lucrările sale Jocul cu mingea şi Trasybul susţine că jocul are importanţă igienico-socială, iar relaţiile dintre igienă şi gimnastică sunt bine conturate. El împarte medicina în igienă şi terapeutică

  8. Theon din Alexandria a dezvoltat teoria masajului şi a aplicaţiilor acestuia. În acelaşi timp el a împărţit exerciţiile fizice după caracterul şi influenţa lor asupra organismului.

  9. Potrivit concepţiei militare fiecare cetăţean era un bun soldat. La baza formării unei armate puternice spartanii au fost motivaţi din următoarele considerente: a) absenţa proporţionalităţii numerice între stăpâni şi sclavi

    1. Desele conflicte externe atât pentru apărarea cetăţii cât şi pentru hegemonie.

  10. Accentul în procesul educaţional de formare a cetăţeanului soldat se punea pe rezistenţa fizică asigurată prin marşuri, luptă, călărie, înot şi mânuirea armelor.

  11. Concepţia idealului armonic este o contribuţie originală prin care Grecia s-a evidenţiat în întreaga istorie a educaţiei fizice. Dezvoltarea multilaterală armonioasă a individului uman este indisolubil legată de celelalte laturi ale educaţiei. Din punct de vedere conceptual fiinţa umană este percepută ca fiind un complex, o îmbinare a unr însuşiri fizice şi spirituale, mereu perfectibile şi direcţionate spre ideal.

  12. Atenienii, urmaşii ionienilor aveau un adevărat cult pentru frumos şi armonie. Idealul vieţii lor exprimat prin formula Calos Kaiagatos exprima frumuseţe şi bunătate.

  13. Conform expresiei Kalos kai agatos prin procesul educaţiei omul trebuia să dobândească calităţi intelectuale, morale şi fizice contopite într-un ideal de armonie şi fumuseţe.

  14. Pornind de la obiectivul întărirea sănătăţii prin exerciţiul fizic care avea ca rezultat frumuseţea corpului evidenţiată prin proporţionalitate şi ţinută concepţia idealului armonic exprimă desăvârşirea educaţiei spirituale.

  15. În accepţiunea idealului armonic desăvârşirea educaţiei spirituale era posibilă prin armonia educaţiei generale. Aceasta se realiza prin frumuseţe trupească calităţi morale, rafinament intelectual.

  16. Platon în lucrările sale Legile şi Republica considera că educaţia fizică este elementul fundamental al educaţiei armonioase.

  17. Platon susţine că gimnastica este o ştiinţă deoarece îngrijirea corpului se face după reguli ştiinţifice. În viziunea sa termenul de gimnastică înglobează alimentaţia, băile, masajul şi odihna.

  18. Oponent al concepţiei lui Filostrat care acorda gimnasticii o origine mitologică Platon afirmă că în cadrul sistemului educaţional educaţia fizică este cel mai important element al educaţiei.

  19. Aristotel cel mai mare gânditor , om de ştiinţe şi pedagog al lumii antice susţinea că la educaţie trebuie să aibe acces toţi oamenii născuţi liber, şi că educaţia este cea mai înaltă funcţie a statului.

  20. Educaţia în toate cetăţile greceşti era definită în acord perfect cu forma de guvernare. În Atena până la vârsta de 7 ani educaţia se realiza în familie. Între 17-18 ani adevărata instrucţie se realiza sub îndrumarea unui sclav numit pedagog. De la 18 la 20 ani educaţia tânărului continua sub statutul de efeb. Efebia reprezenta o instituţie de stat supravegheată de organele statului.

  21. Intrarea în efebie se realiza cu o solemnitate prilejuită de depunerea unui jurământ prin care tinerii se angajau să păstreze onoarea armelor, să lupte pentru Zei, credinţă şi cămin, să se supună legilor, să apere cetatea.

  22. Palestrele sunt incinte de formă pătrată cu latura de 96m înconjurată de un zid.

  23. Gimnaziile erau conduse de magistraţi pentru educaţia efebiilor. Educaţia din aceste gimnazii urmărea desăvârşirea pregătirii intelectuale şi fizice.

  24. În construcţia unui gimnaziu se disting următoarele părţi componente palestra, gimnaziul propriu-zis, stadionul.

  25. Principala formă de practicare a exerciţiilor fizice în Grecia Antică era gimnastica. Aceasta era alcătuită din exerciţii grupate în 3 categorii: exerciţii uşoare, grele, pentatlonul, dansurile şi jocurile cu mingea.

  26. Alergarea cuprinde următoarele probe desfăşurate pe o pistă de nisip (dimensiunea) dromos (aprox 192m); diaulos (aprox 192m ori 2); dolicos (24 de stadii, 4,5 km).

  27. Din probele pentatlonului lupta reprezenta cel mai greu exerciţiu. Existau umrătoarele modalităţi de desfăşurare a luptei: lupta verticală, orizontală acrocheismos.

  28. Orchestrica (arta dansului) reprezentată de îmbinarea între exerciţiu fizic şi muzică este împărţită în funcţie de tipurile de dans în : dansuri funebre, religioase, dansuri pirice sau războinice, dansuri dionisiace.

  29. Agonistica (totalitatea jocurilor de întrecere) are originea legată de periodicitatea unor evenimente

  30. Jocurile de întrecere au primit caracter panelenic evidenţiat de participarea reprezentanţilor tuturor popoarelor eladei. Aceste întreceri erau de două categorii: panelenice şi locale. Cele mai importante jocuri desfăşurate în această perioadă erau: Jocurile Olimpice (desfăşurate în Olimpia), jocurile Delphice sau Phitice (desfăşurate la Delphi), Jocurile Corintice sau Istmice (desfăşurate la Corint), Jocurile Nemeice (desfăşurate la Nemeea), Jocurile Panathenee (desfăşurate la Atena).

Cursul 4

Jocurile olimpice antice

  1. Jocurile olimpice antice s-au născut din dorinţa de a oferi un stimulent pentru cei care practicau la un nivel înalt exerciţiile fizice.

  2. Jocurile olimpice se realizau (din câti în câti ani) din 4 în 4 ani.

  3. Prima ediţie a Jocurilor Olimpice antice cu caracter panelenic a avut loc în anul 480 îHr.

  4. Participarea la Jocurile Olimpice era precedată de o selecţie pe următoarele criterii: Etnic (nu erau admişi decât grecii); Social (sclavii nu aveau acces); Moral (se făcea dovada unei moralităţi nepătate); Tehnic (erau admişi atleţii care puteau să-şi asigre o bună pregătire).

  5. Participanţii la Jocurile Olimpice erau denumiţi atleţi.

  6. Sub îndrumarea şi conducerea gimnaştilor după procesul de selecţie atleţii erau supuşi unui regim igienic şi a unui porces de antrenament riguros.

  7. Conducerea Jocurilor Olimpice se realiza de magistraţi

  8. Magistraţii (helladonikes) aveau în subordine mai multe persoane inplicate în organizarea serbărilor, conducerea jocurilor, judecarea rezultatelor, decernarea premiilor şi administrarea cetăţii.

  9. Jocurile Olimpice Antice se desfăşurau pe perioada a 5 zile.

  10. În prima zi se depunea jurământul la altarul lui Zeus în jurul rubului de sacrificiu şi în faţa senatului elenilor. Prin jurământul lor participanţii susţineau faptul că vor respecta regulile jocului, vor îndeplini toate datoriile şi vor lupta cu loialitate, cu onoare şi fără înşelăciune sau viclenie.

  11. În a treia zi şi a patra zi se continua desfăşurarea concursului în care succesiunea probelor era următoarea: pentatlonul, pancraţiul, alergarea oamenilor înarmaţi întrecerile de călărie şi care de la hipodrom.

  12. Învingătorii Jocurilor Olimpice erau declaraţi eroi naţionali. Ei defilau în faţa spectatorilor şi primeau daruri substanţiale care constau în sclavi, cai vase, cupe de aramă, premii în bani şi veşminte bogate.

  13. Învingătorii la mai multe ediţii la Jocurile Olimpice se numeau periodonikes.

  14. La întoarcerea în cetate învingătorii erau primiţi cu onoruri şi cu o intrare triumfală. Primirea cu mult fast era continuată cu ospăţuri, cuvântări şi următoarele favoruri: scutire de impozite, pensie viageră şi locuri de onoare la spectacole.

  15. În secolele 2-3 după Hr. Sub influenţa romană grecii au abordat idealul de frumos şi de armonie. Treptat atletul care participa la pentatlon acum s-a specializat într-o singură probă

  16. Un factor deosebit de important care a contribuit la diminuarea interesului pentru Jocurile Olimpice este reprezentat de răspândirea creştinismului.

  17. Decretul de desfiinţare a Jocurilor Olimpice antice din anul 394 a fost primul pas al lanţului de catastrofe care au urmat: anul 395 (vizigoţii lui Alaric au prădat Olimpia); anul 408 (statuia lui Zeus, capodopera lui Fidias, a fost dusă la Constantinopol); anul 426 (templele păgâne au fost distruse prin foc, iar vandalii au continuat distrugrea începută de vizigoţi); anul 551 şi 552 (cutremurele transformă incinta în ruine, iar râurile Kladeos şi Alpheios acoperă cu aluviuni hipodromul, stadionul şi întregul sanctuar. Stratul de aluviuni a acoperit Olimpia timp de 15 secole).

  18. Poetul grec pindar a dedicat volumul său Epinikia cu 100 ode învingătorilor la Jocurile Olimpice.

  19. Feniciadele au fost primele Jocuri Olimpice din al căror model s-au inspirat grecii.

  20. Jocurile cu caracter local, regional, program redus şi periodicitate diferită erau închinate unei divinităţi sau eroi regionali, comemorării de victorii sau alte evenimente.

  21. Enumeraţi jocurile cu caracter local, regional, program redus şi periodicitate diferită: Jocurile Nenemice, Istimice, Pitice, Panatanee.

Exerciţiile fizice în Roma Antică

Influenţa greacă, caracterul militar, concepţii, instituţii şi forme de practicare a exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice şi cariera militară la romani aveau acelaşi caracter de clasă ca în Grecia. Asfel practicarea exerciţiilor fizice reprezenta privilegiul oamenilor liberi. Sclavii care proveneau din rândul prizonierilor de război, precum şi din capturarea populaţiilor cucerite aveau acces numai la practicarea exerciţiilor fizice cu caracter spectaculos. Acestea reprezentau un mijloc de petrecere a timpului liber a celorlalte grupuri sociale. Din punct de vedere istoric între greci şi romani s-a stabilit o serie de relaţii prin intermediul coloniilor greceşti din sudul Italiei (Sicilia) şi Etruria. Astfel, romanii au recunoscut gimnastica. Cu toate acestea romanii nu au avut un sistem de educaţie fizică sub raport tehnic şi organizatoric aşa cum l-au avut grecii. Romanii au adoptat exerciţii greceşti dar au amplificat caracterul militar al acestora.

Romanii au cucerit Grecia în anul 146 îHr.. Este momentul în care civilizatia greacă influenţează cultura poporului roman. Dacă Roma a cucerit Grecia pe calea armelor, Grecia a cucerit Roma pe calea culturii.

În această perioadă gimnastica se află într-o perioadă de decădere în Grecia, iar atletismul avea caracter profesionist. Exerciţiile uşoare (alergarea, săritura, aruncarea) erau situate în plan secundar.

Exerciţiile în prin plan erau lupta, pugilatul şi pancraţiul.

Caracterul militar

În perioada republicii adolescenţii intrau sub controlul statului pentru asigurarea educaţiei militare.(la 15 ani erau preluaţi de stat, iar la 17 ani deveneau activi în armată).

Principala forţă a armatei romane era reprezentată de pedestrime împărţită în pedestrime grea şi uşoară în funcţie de echipament.

Echipamentul complet de luptă şi de apărare consta în sabie, lance, coif la care se completau rezervele de grâu, oalele de gătit, uneltele de săpat, stâlpii de la palisade.

Exerciţiul fundamental era marşul. Marşul se desfăşura dimineaţă în ritmuri diferite. Alte exerciţii practicate: alergări pe lângă cai, sărituri peste calul de lemn, tragerea cu arcul, călăria, înotul şi mânuirea sabiei.

Pedestrimea era organizată în 3 linii: linia 1 alcătuită din soldaţi mai în vîrstă cu experienţă; liniile 2 şi 3 erau destinate infanteriei uşoare alcătuite din tineri cu arme de aruncare.

Cel mai îndrăgit era înotul folosit în pregătirea militară. Selecţia se făcea pe criteriul „cine nu ştie să înoate, nu ştie să citească”.

Concepţii si instituţii

Distingem 2 perioade în concepţia romanilor atât în ceea ce priveşte dezvoltarea exerciţiilor fizice cât şi a instituţiilor. Acestea sunt:

  1. perioada republicii ) în care predomină propria concepţie)

  2. perioada în care predomină influenţa greacă

Perioada republicii

Romanii au avut un sistem de educaţie fizică original din punct de vedere organizatoric, metodic şi tehnic. Exerciţiul fizic şi-a păstrat caracterul de clasă, astfel sclavii nu aveau acces la practicarea exerciţiilor fizice. Sclavii erau folosiţi si pregătiţi în mod special din punct de vedere fizic pentru a fi aruncaţi în arenele circurilor oferind spectacole brutale.

Exerciţiul fizic în această etapă romană a reprezentat un ideal de decadenţă în fapt (pâine şi circ).

Educaţia se realiza în familie şi anume pater familia. Adolescenţii erau preluaţi de stat şi pregătiţi militar, armata constituind obiectivul final al educaţiei. Scopul final al educaţiei la romani era de a forma oameni cu virtuţi, curajoşi, puternici, disciplinaţi.

Perioada influenţei greceşti. Se caracterizează printr-o îmbunătăţire a sistemului educaţional. Se introducea gimnastica şi retorica. Concomitent sunt preluate şi exerciţiile cu caracter militar. Din sistemul grecesc au fost preluate dintre instituţii băile, iar exerciţiul fizic va trece în plan secund.

Prezenţa celor 854 de băi de la Roma dintre care aproximativ jumătate erau băi luxoase pentru petrecăreţii bogaţi în timp ce pentru cealaltă jumătate reprezentată de plevei amenajările acelor băi erau modeste. Cele mai reprezentative băi au fost băile lui Caracciolo considerate ca fiind monumente arhitectonice ale lumii vechi. Se întindeau pe 11 ha accesibile pentru 1600 de persoane şi aveau următoarele părţi componente:

  1. frigidariu

  2. tepidarium

  3. caldarium

Termele lui Deocleţian

Termele cuprindeau băi cu aburi, cadă şi duşuri. Anexele termelor aveau în componenţă grădini şi fântâni, saloane de odihnă. Săli de gimnastică şi jocuri, masaj, biblioteci şi muzică.

Programul termelor:

  • şediţă de atletism sau joc cu mingea

  • saună uscată

  • bazin cu apă caldă, călduţă şi rece

  • masaj

  • ungerea şi parfumarea corpului (alypes – personal special care se ocupa de acest moment al prgramului)

  • plimbări igienice şi conversaţii

Formele specifice de practicare a exerciţiilor fizice în perioada republicii erau reprezentate de pentatlon. Gimnastica a devenit un mijloc de pregătire pentru război. Dansul era interzis la romani, iar palestrele şi gimnaziile greceşti au fost preluate şi construite în mod identic. Jocurile pentru romani ocupau un rol deosebit. Jocurile se practicau cu obiecte:

  • follis (minge mare cu aer batută cu pumnul, cu braţul sau cu racheta)

  • trigonul (minge mică asemănătoare cu cea de tenis). Jocul se desfăşura între 2 echipe cu 3 jucători aşezaţi în triunghi.

  • Pagaenica (minge mare pentru lucrătorii câmpului)

  • Harpestrum (minge asemănătoare cu cea de handbal alcătuită din piele umplută cu fulgi, făină sau pământ)

Treptat dintre gimnazii au rămas numai palestrele pe care le-au transformat în băi.

Luptele cu gladiatorii au luat locul întrecerilor atletice greceşti.

Cauzele decăderii vieţii publice şi private:

  1. destrămarea rânduirii sclavagiste

  2. incursiunile, cuceririle popoarelor migratoare

  3. răscoalele sclavilor

  4. destrămarea vieţii economice

  5. războaiele sclavilor

  6. rivalităţile generate de generali şi războaiele civile

Teatrul a devenit util pentru reprezentaţii scenice, circul pentru cursele de cai şi care, iar amfiteatrul grecesc pentru luptele cu gladiatorii.

Zilele în care se practicau jocurile reprezentau zile de sărbătoare (în timpul împăratului Augustus 70 de zile pe an, în timpul împăratului Traian 123 zile, iar începând cu sec III se practica 175 zile pe an).

Jocurile se desfăşurau în funcţie de antotimpuri:

  • în luna aprilie aveau loc jocurile megalitice cu caracter religios (Zeiţei Cibela)

  • mai: aveau loc jocurile florare cu caracter teatral (Zeiţa Flora)

  • iulie: jocurile apolinare închinate Zeului Apolo (aveau caracter scenic la care se adăugau întrecerile de cai şi care)

  • septembrie: constau în întreceri de cai şi care precum şi luptele de călărie între nobili. Circus Maximus (lupte sângeroase)

Venationes reprezenta un măcel cu violenţe animale.

Hoplomachia era o luptă crudă care se organiza între gladiatori (erau din rândul sclavilor, a prizonierilor şi erau instruiţi în cazărmi speciale de către un maestru)

Aristocraţia romană conducătoare a exagerat caracterul spectacular al jocurilor, astfel prin plăcerea jocurilor aristocraţia romană a reuşit în mod deliberat să atragă atenţia maselor nemulţumite într-o direcţie nepericuloasă a evoluţiei problemelor psiho sociale cu care se confrunta sclavagismul.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sport

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web