Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Limba romana contemporana

in Limba romana

d3eec746-7587-4803-8f63-a1462ecfae3a

Semantica este ramură a lingvisticii, dar şi al altor ştiinţe (filozofie, logică, psihologie), al cărei obiect de studiu este sensul. Ca disciplină lingvistică, semantica este creată în secolul al XIX-lea, fiind uneori considerată o „rudă săracă” a lingvisticii. Această calificare este determinată şi de dificultăţile realizării unei cercetări obiective, cu metode strict lingvistice, a sensului.

Sensul este un concept ambiguu, greu de definit, care coincide cu semnificatul, termen propus de F. de Saussure, alături de semnificant, atunci când a discutat semnul lingvistic. Considerat izolat de enunţ, sensul ca obiect al semanticii se diferenţiază de semnificaţie: semnificaţia depăşeşte cadrul semnului lingvistic, este un ansamblu de variabile semantice care se realizează numai în discurs, cu ajutorul enunţării; sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) existente şi independent de enunţ. Semnificaţia se realizează în şi prin context (situaţional sau verbal) şi se plasează ca interes între semantică şi pragmatică.

În funcţie de diversele aspecte ale sensului, se fac delimitări între (1) semantica lingvistică şi (2) semantica aparţinând altor ştiinţe. Semantica lingvistică este cu precădere descriptivă, deoarece se poate dezvolta exclusiv în interiorul unei limbi şi priveşte o perioadă limitată de timp din evoluţia ei. Acest tip de semantică a apărut şi s-a menţinut ca o disciplină istorică (Şăineanu, 1887, Breal, 1897, Ullman, 1952, Baldinger, 1957, Guiraud, 1964), preocupată de tipurile şi de cauzele modificărilor de sens ale cuvintelor sau ale unităţilor lexicale izolate (este numită şi semantică lexicală tradiţională).

Evoluţia semantică a cuvintelor este explicată prin tropi (metaforă, sinecdocă, metonimie), ca mecanisme prin care se ajunge la două mari categorii de schimbări: lărgirea şi restrângerea sensului (la care se pot adăuga degradarea şi înnobilarea lui). De exemplu, lat. anima „principiu de viaţă” a devenit rom. inimă „parte a corpului în care se manifestă acest principiu de viaţă”. În acest caz, s-a produs o modificare de sens ce reprezintă în egală măsură o restrângere de sens şi o metonimie (parte pentru întreg). Un alt exemplu: lat. passer „vrabie” a devenit, prin lărgirea sensului, rom. pasăre „orice fel de zburătoare”. Cauzele schimbărilor de sens pot fi de natură extralingvistică (schimbarea realităţii în diverse feluri, dispariţia, transformarea, apariţia unor obiecte, modificarea relaţiilor social-istorice) ori de natură lingvistică (etimologia populară, omonimia, sinonimia). Semantica istorică (diacronică) îşi propune să reducă varietatea schimbărilor de sens individuale la câteva legi sau tendinţe generale analoge din fonetica istorică.

Semantica lexicală sau semantica cuvântului cunoaşte şi o formă de manifestare sincronică, afaltă în relaţie cu structuralismul. Bazele acestui tip de semantică au fost puse de F. de Saussure (autorul semnului lingvistic), J. Trier (autorul metodei de analiză prin câmpuri lexicale) şi L. Hjelmslev, acesta din urmă propunând termenul de plerematică pentru studiul structural al conţinutului. Semantica lexicală sincronică se ocupă de studiul sensului lexical al cuvântului izolat de enunţ. Acest tip de semnatică este numită şi paradigmatică, deoarece studiază structural clasele lexicale (câmpuri, sinonime, antonime). Principiile pe care se bazează acest tip de semantică sunt:

  1. relaţiile lexicului cu realitatea înconjurătoare ţin de individualizarea proprietăţilor reale care îşi găsesc reflectarea în cuvânt. De exemplu, atunci când se defineşte semantic substantivul scaun, se specifică proprietăţile necesare şi suficiente pe care un obiect trebuie să le aibă pentru a se numi astfel. În acelaşi timp, pentru semantica lexicală structurală, analiza sensului unui semn este rezultatul relaţiiloe acestui semn cu alte semne, motiv pentru care scaun se defineşte în opoziţie cu fotoliu, taburet etc.

  2. semantica lexicală structurală analizează cu precădere relaţiile dintre cuvinte: rece este antonimul lui cald, a muri este sinonim cu a deceda, sensul lui cal este în relaţie de hiponimie cu animal. Toate aceste relaţii sunt stabilite în clase paradigmatice în care se identifică opoziţii şi identităţi de sens bazate pe seme (trăsăturile distinctive din planul conţinutului). Analiza sensului cuvântului în trăsături distinctive (analiză semică sau componenţială) se face după modelul fonologic, ceea ce înseamnă că se adoptă teza izomorfismului conform căreia unităţile de rang superior sunt alcătuite din unităţi de rang imediat inferior. Semantica structurală operează cu unităţi precum sem, semem, arhisemem, arhilexem şi practică proba comutării.

Principalele obiecţii la adresa acestui tip de semantică privesc aplicarea limitată la anumite taxinomii şi, mai ales, neglijarea enunţului şi a condiţiilor concrete ale comunicării lingvistice.

Desprinse din semantica lexicală structurală sunt semantica diferenţială, semantica interpretativă şi semantica unificată, care îşi propun să unifice descrierea lexicală, sintaxa de adâncime şi structurile textuale. Aceasta corespunde palierelor descrierii lingvistice – cuvânt, frază, text – dorindu-se unificarea tuturor disciplinelor care se ocupă de studiul sensului.

Semantica sintactică se ocupă de sensul enunţului, al propoziţiilor şi al sintagmelor. În acest tip de semantică, unitatea de analiză – sensul – este numai aparent aceeaşi cu cea din semantica lexicală. De exemplu, în sintagma cântecul privighetorii, semantica sintactică analizează raportul de subordonare dintre două substantive, valoarea de „agent” a cuvântului privighetoare, valoarea de „acţiune” a lui cântec, relaţia de sinonimie dintre această sintagmă şi propoziţia Privighetoarea cântă.

Semantica generativă (J.D. McCawley, G. Lakoff) constituie o parte a teoriilor generative în care se urmăreşte ca unităţile şi configuraţiile sintaxei să constituie elemente pertinente şi plecând de la ele să se construiască sensul. Acest tip de semantică nu este propriu-zis o teorie semantică, ci o teorie a ansamblului generativ.

Acestea sunt principalele semantici lingvistice. La începutul cursului, spuneam faptul că semantica poate caracteriza şi alte ştiinţe. De exemplu, se vorbeşte despre o semantică logică. Aceasta se bazează pe pozitivismul logic şi îşi propune să aprecieze condiţiile de adevăr ale enunţurilor (R. Carnap, E. Vasiliu). Acest tip de semantică nu se ocupă de semnificaţi, ci studiul sensului se face cu ajutorul logicii matematice, care furnizează concepte şi o notaţie simbolică, ambele utile analizei limbajului. Se vorbeşte, de asemenea, despre o semantică cognitivă, ştiinţă care defineşte semnificaţia ca pe o reprezentare mentală: descrierea experienţei. În fine, semantica generală este un curent filosofic care cercetează impactul semnificaţiilor cuvintelor asupra conceptelor, mentalităţilor şi sentimen-telor oamenilor care le adoptă. Se ocupă mai ales de cercetări teoretice, urmărind caracterele universale, existente dincolo de o limbă dată.

Sensul şi semnificaţia sunt numai două dintre conceptele de bază ale unei analize lexico-semantice a unei limbi naturale. Pe lângă acestea, trebuie să luăm în considerare şi alte concepte precum cuvânt, lexic/ vocabular, alături de lexicologie, lexicografie.

Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi lingvistice. Din această cauză, cuvântul pare a fi ceva bine cunoscut, însă interpretarea lui nu este deloc simplă. Identitatea cuvântului este constituită din mai multe elemente: o formă, un sens şi o categorie gramaticală.

Se consideră că un cuvânt este, înainte de toate, o structură fonică şi grafică stabilă, pe care învăţăm să o recunoaştem şi să o reproducem. Mai mult chiar, un cuvânt poate fi recunoscut ca parte din limba română chiar şi când unii vorbitori nu ştiu ce înseamnă el. Rezultă astfel că indicii de formă sunt mai puternici decât cei de conţinut.

Cuvântul poate fi definit din mai multe puncte de vedere. Cea mai simplă definiţie este dată de lingvistica tradiţională: cuvântul este un grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică, ideogramă) aflat între două spaţii tipografice (blancuri). O altă definiţie propusă este următoarea: cuvântul este o clasă de forme gramaticale, o combinaţie de morfeme (unităţi minimale dotate cu sens). De exemplu: cas-ei, cas-e, căs-uţă etc. În acest caz, fiecare formă a unui cuvânt apare, pe de o parte, ca purtătoare a unei valori care o plasează în acelaşi grup cu celelalte forme, iar, pe de altă parte, a unei valori care îi permite să se combine în mod propriu cu formele altui cuvânt. Spre exemplu, un subiect la persoana a III-a singular (el, ea, Ion, Maria) cere anumite forme gramaticale ale verbului (învaţă, citeşte etc.) şi anumite combinaţii lexico-sintactice: Ion citeşte o carte bună. Rezultă că fragmentul autonom de enunţ denumit cuvânt este o mulţime de forme şi de valori condiţionate unele de altele şi legate între ele.

Pe baza exemplului de mai sus, se consideră că un cuvânt este o unitate lingvistică autonomă căreia i se pot fixa limitele prin trei procedee:

  1. permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ. De exemplu: Ion învaţă bine. Învaţă bine Ion. Ion bine învaţă.

  2. substituţia – în locul fragmentului analizat putem folosi un fragment de acelaşi tip, ajungându-se la un alt înţeles global al mesajului. De exemplu: Ion învaţă bine. Ion citeşte bine. Ion doarme bine.

  3. distribuţia – asocierea termenului analizat cu alţi termeni. De exemplu: unele verbe folosite în enunţurile de mai sus pot fi asociate numai cu nume de persoană. Astfel, nu putem spune Câinele citeşte bine, deoarece fragmentul citeşte nu intră în distribuţie cu fragmentul câinele.

În urma aplicării celor trei criterii, se apreciază autonomia cuvântului şi se obţine următoarea definiţie: numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate similară şi este permutabil.

Una dintre cele mai importante definiţii ale cuvântului este cea de semn lingvistic. Semnul lingvistic este o entitate fizică cu două feţe, reuniunea solidară şi arbitrară a imaginii mentale a obiectului numit, semnificatul, cu amprenta mentală a corpului fonetic, semnificantul. Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a putea trimite la obiectele lumii exterioare, numite referenţi. Cuvântul ca semn lingvistic trimite la o clasă de referenţi şi nu la un obiect singular; numai prin intermediul enunţării semnul permite locutorului să desemneze un obiect unic. Această interpretare a semnului are în vedere cuvintele denominative, pentru că o denumire fixează o relaţie constantă între denumit (referent) şi numele său. Relaţiile dintre diversele aspecte antrenate într-un semn lingvistic au fost rprezentate prin triunghiul semiotic.

Semn lingvistic

Imagine Imagine

Corp fonetic Obiect

Prin această reprezentare, se subliniază ideea că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor, între corpul fonetic şi obiect nefiind un raport cauzal, ci unul uzual, de deprindere socială consacrată istoric. Odată ce s-a produs asocierea, semnul lingvistic îşi subordonează reprezentarea obiectelor reale, care nu apar în mod necesar cum sunt, ci cum au fost gândite de colectivitatea lingvistică. Această interpretare a semnului lingvistic explică posibilitatea apariţiei unor corectări, modificări în reprezentarea lui. Se ajunge astfel al evoluţia sensului sau la polisemie.

Relaţiile dintre elementele antrenate de semn apar şi în următoarea schemă:

A B C D

→ noţiunea „casă” + imaginea acustică ← CASĂ

obiectul real semnificat semnificant realitatea obiectivă

SEMNUL LINGVISTIC

Rezultă că semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă şi este reprezentat strict numai de reuniunea elementelor B şi C.

Lucrările apărute în ultima decadă definesc lexicul drept „totalitatea cuvintelor dintr o limbă”. Lexicul este considerat o unitate abstractă pentru că este greu de delimitat şi, mai ales, greu de analizat, atât din cauza unor dificultăţi de ordin cantitativ, cât şi datorită mobilităţii şi varietăţii cuvintelor dintr-o limbă. O reprezentare concretă şi accesibilă a lexicului unei limbi poate fi dată de dicţionarele monolingve, care pot însuma de la 50.000 la peste 150.000 de cuvinte. În faţa unei cantităţi foarte mari de cuvinte, s-a impus distincţia lexic comun – cuvintele care asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori, şi lexic specializat – o serie de terminologii specifice anumitor domenii.

O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală este de a stabili o opoziţie între lexic şi vocabular. Astfel, vocabularul reprezintă o serie de (sub)mulţimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi. Obiectivele cercetărilor sunt constituite din vocabulare, indiferent de criteriul delimitării concrete a claselor supuse analizei. Pentru a obiectiva delimitarea, aceste clase sunt interpretate ca mulţimi sau submulţimi în sens strict matematic. De altfel, chiar se aplică cele două criterii de definire a mulţimilor în matematică: proprietatea comună a termenilor şi enumerarea lor. Criteriul proprietăţii comune este unul foarte important în analizele lexico-semantice concrete, deoarece se pot admite diferite posibilităţi de abordare, în funcţie de proprietatea avută în vedere. Pe baza proprietăţii comune se pot constitui corpusuri sau inventare, iar analiza lingvistică câştigă astfel obiectivitate. Pentru a înţelege mecanismul concret al delimitării (sub)mulţimilor, se poate face comparaţia cu faptul că, în general, adunăm mere cu mere, pere cu pere etc. Putem aduna însă mere cu pere numai dacă le găsim însuşirea comună de „fructe comestibile”.

În acest curs, vom considera că lexicul limbii române contemporane este mulţimea cuvintelor aflate în uz de la mijlocul secolului al XIX-lea, din momentul în care s-a modernizat limba română (modernizarea s-a manifestat la nivel lexical, însă a avut consecinţe şi asupra sintaxei).

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web