Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Lingvistica istorică pînă în secolul al XIX-lea

in Limba romana

Book_by_blindmanphoto

Timp îndelungat, studiul limbajului a fost determinat de preocupări nelingvistice. Astfel, iniţial motivaţiile au fost religioase. Pentru greci şi romani, interesul pentru limbaj intra în sfera filosofiei şi a retoricii, deşi apar gramatici. În Evul Mediu, interesul era în bună măsură teologic. În sec. 16-17 apar un mare număr de gramatici ce serveau prozelitismului.

Antichitate

Grecii

-fundamentele lingvisticii istorice s-au pus în Grecia clasică, prin studiile filozofice care au încorporat speculaţiile în jurul originilor limbajului;

etimologia (în sensul de „semnificaţie adevărată a cuvîntului”): dezbatere asupra numelor date lucrurilor ca urmare a proprietăţilor naturale ale lucrurilor sau ca urmare a unei convenţii (Krátylos, Platon vs. De Interpretatione, Aristotel);

-observaţii legate de analogie şi anomalie, ca şi de părţile de vorbire

Romanii

-preiau preocupările şi cunoştinţele grecilor privind limbajul şi limbile, aplicîndu-le la studiul latinei;

-ca şi grecii, sînt conştienţi de schimbarea cuvintelor, deopotrivă în privinţa formei şi a conţinutului;

-nu se fac progrese în etimologie

Primele reflecţii despre limbaj în gîndirea occidentală se mişcă în jurul a două întrebări fundamentale, de interes şi astăzi în lingvistica istorică şi care încă nu şi-au găsit răspunsul:

1) care este originea limbajului;

2) de ce există atîtea limbi şi nu doar una?

Explicaţiile timpurii sînt de ordin teologic, oferite de Biblie (în cartea Genezei):

-pentru 1): Dumnezeu a dat nume principalelor elemente create, ziua, noaptea, cerul, pămîntul, mările; îndemnat de Dumnezeu, Adam dă apoi nume animalelor şi păsărilor; nu se vorbeşte despre apariţia celorlalte nume, nici de cea a verbelor sau a părţilor de vorbire;

-pentru 2): oamenii vorbeau la început o singură limbă, însă l-au mîniat pe Dumnezeu prin construirea turnului Babel care se dorea să ajungă pînă la cer; pentru a-i împiedica şi pentru a-i pedepsi, Dumnezeu le-a încurcat limbile; nemaiputînd să comunice între ei, oamenii s-au împrăştiat.

Gînditorii creştini atribuie celor două întrebări despre limbaj o importanţă majoră; unii consideră că limbajul de dinainte de Babel, dat sau stimulat de Dumnezeu, implica o relaţie directă între cuvînt şi obiectul desemnat de acesta; căutarea acelei stări de lucruri ţinea de etimologie, înţeleasă drept „studiu al adevăratei semnificaţii”, problemă cercetată deja de Platon şi de predecesorii săi.

Notă. Acest studiu al etimologiei îşi avea rădăcinile la grecii antici, în special în dialogul Krátylos al lui Platon (cca. 427-347 î.H.), în care se dezbate dilema numelor date lucrurilor, în mod natural sau convenţional, şi se dă cîştig de cauză tezei motivării numelor, care se va impune în opera gînditorilor creştini. Evul Mediu este dominat de astfel de tentative etimologice, lipsite de fundament ştiinţific.

Etimologia, în accepţia amintită, avea să traverseze, ca preocupare dominantă, Evul Mediu.

În căutarea originii sau a esenţei limbajului, pînă în sec. al 16-lea şi chiar mai tîrziu, se consideră că ebraica este „limba comună” a Genezei, cu puţine excepţii, precum Goropius Becanus, care indică în schimb olandeza. Abia o dată cu sporirea infomaţiilor despre limbile lumii, adunate în bună parte de misionarii iezuiţi, se abandonează ipoteza ebraicei ca limbă originară, din care derivă toate celelalte.

În Orient, în India antică, perspectiva istorică asupra limbajului şi a limbilor a fost mai degrabă limitată, din cauza dezinteresului filozofiei hinduse pentru istorie. Studiul limbajului este stimulat iniţial de raţiuni religioase, şi anume, conservarea exactă a textului imnurilor sacre, Vedele, pentru ca acestea să îşi păstreze efectul. Schimbările pe care le suferă sanscrita impun cercetarea şi descrierea sa minuţioasă, de unde apariţia de gramatici, tratate şi dicţionare. Gramatica lui Pānini (cca. 400 î.H.) este cea mai completă descriere a unei limbi pînă în acel moment.

Studii gramaticale sau dicţionare sînt elaborate şi de asirieni şi de babilonieni, începînd cu mileniul III î.H., de exemplu, pentru limba sumeriană.

-Preocupări legate de originea limbajului sînt semnalate şi la egipteni

Concluzii:

-Toate aceste lucrări din Orient ramîn însă necunoscute europenilor şi deci fără impact asupra dezvoltării lingvisticii istorice occidentale.

Primele preocupări privind limbajul au ca rezultat descrieri ale diverselor limbi.

Evul Mediu

-un demers comparativ timpuriu: Ottar din Heligoland (sec. 9): descoperă legătura între Sami (laponă) şi limbile „Bjarmas” (careliană, permică)

-se continuă studiul gramaticii limbilor greacă şi latină, preponderent din perspectivă pedagogică

-o dată cu apariţia universităţilor europene, artele liberale sau trivium-ul (gramatica, retorica şi logica) se ocupă în totalitate de studiului limbajului; limba de predare este latina, care oferă şi modelul pentru gramaticile moderne; prin urmare, gramaticii istorici timp de cîteva secole, pînă în sec. al 19-lea inclusiv, dominau latina şi greaca, unii chiar sanscrita; manuale descriptive pentru aceste limbi, ca şi pentru principalele limbi germanice; au oferit materialul ce a permis progresele rapide înregistrate în sec. al 19-lea

Renaştere

În unele lucrări de gramatică apar consideraţii de ordin istoric, cu referire la schimbările gramaticale;

-exemple: Antonio de Nebrija (1492), Gramática castellana; Minerva del Brocense

preocupările de lingvistică cunosc o schimbare radicală, mai ales datorită contactului occidentalilor cu limbi neindoeuropene o dată cu deschiderea rutelor comerciale către Orient şi cu „descoperirea” Americii;

încep să se acumuleze date privind limbi diferite;

-interesul principal în studiul limbajului este cel descriptiv;

-totuşi, creşte interesul pentru clasificarea şi istoria limbilor; exemple:

  • Konrad Gesner (1516-1565): începe clasificarea limbilor în lucrarea Mithridates (1555); titlul, preluat şi de alţi învăţaţi, este numele regelui Mittridate din Pontus (132?-63 î.H.), despre care se spune că ar fi vorbit douăzeci şi cinci de limbi; în subtitlul acestei lucrări, Gesner îşi declară intenţia de a se ocupa de diferenţele dintre limbi, vechi ori noi, din lumea întreagă; clasificarea sa face în parte uz de relaţii istorice; ştie că limbile romanice provin din latină, însă, ca şi alţii din epoca sa, acceptă autoritatea Vechiului Testament şi deci recunoaşte ebraica drept prima dintre limbi

Secolul al 17-lea

-tendinţă remarcabilă: efortul pentru compararea şi clasificarea limbilor după asemănarea lor

etimologia – este la modă, însă fără fundament ştiinţific, căutîndu-se în principal provenienţa ebraică, limbă considerată încă la originea tuturor limbilor

  • J.J. Scaliger (1540-1609): anticipă conceptul de înrudire lingvistică, folosind formule precum „limbi mamă” şi „limbi fiice”; totodată, pe baza comparării de cuvinte, stabileşte cîteva familii lingvistice, printre care cea romanică („limba deus”) şi germanică („limba gott”)

Demersuri comparative

  • J. Tröstler (sec. al 17-lea): compară ungara cu greaca, suedeza şi fineza, stabilind eronat înrudirea primeia cu germana;

  • Philip Johan Stralenberg (sec. al 17-lea): compară 32 de limbi;

-capătă importanţă studiul limbilor vernaculare şi treptat se recunoaşte diversitatea lingvistică a lumii;

-studiile lingvistice se orientează în aceste circumstanţe către conceptele gramatice universale, aşa cum reflectă Gramatica de la Port Royal

-conceptele raţionaliştilor francezi se distanţează de poziţia empiriştilor englezi, care optau pentru o fonetică descriptivă şi afirmau individualitatea gramaticală a limbilor

-se încearcă fundamentarea unei gramatici a oricărei limbi, a tuturor limbilor pe raţiuni sau cauze comune şi universale; totuşi, gramatica raţionalistă acceptă două clase de principii: unele, imutabile şi cu valabilitate generală, care ar putea explica natura limbajului comun tututor oamenilor, şi altele, uşor de modificat, proprii fiecărei limbi în fiecare loc şi moment al istoriei.

Primele principii vor constitui obiectul de studiu al Gramaticii Generale, celelalte, care se fundamentează pe primele şi totodată le specifică, creează gramaticile limbilor particulare. Această distincţie rămîne clară în majoritatea operelor din secolul al 18.-lea James Harris, Beauzée, Du Marsais, Jovellanos îşi prezintă ideile gramaticale în acord cu această delimitare.

Gramatica Generală, aşa cum este ea înţeleasă în sec. al 17-lea, nu include însă printre obiectivele sale primordiale schimbările din limbile particulare, întrucît aspiră să stabilească principii imutabile şi comune tuturor limbilor, chiar dacă schimbarea limbajului în general poate fi importantă, în sensul determinării unei evoluţii a limbilor înspre o ierarhie ipotetică a perfecţiunii.

Secolul al XVIII-lea

preocupările de studiu comparativ şi istoric al limbilor încep să fie mai riguroase

  • J. Ludolf (1702): afirmă că în comparaţia dintre limbi trebuie să se dea mai multă atenţie asemănărilor gramaticale decît celor lexicale, iar la nivelul vocabularului, să se pună accent pe cuvintele care desemnează părţi ale corpului omenesc

  • Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716): introduce noţiunea de protolimbă, afirmînd totodată că nici o limbă cunoscută nu poate sta la originea limbilor lumii şi că toate au derivat dintr-una anterioară, după modele anume; respinge ipoteza ebraicei drept limbă originară; dimpotrivă, ipotetizează o limbă originară (Ursprache), în interiorul căreia delimitează următoarele grupuri:

Urspache:

-grupul iafetic

-grupul scitic

grupul turcic;

grupul slav;

grupul finez;

grupul grec;

-grupul celtic

grupul germanic;

grupul celtic;

-grupul aramaic

-grupul arabic

-includea ebraica

-grupul egiptean;

emite ipoteza limbilor mixte, printre care latina; deşi clasificarea sa are valoare ştiinţifică redusă, Leibniz dă un puternic impuls, important adunării de material despre limbi şi descrierea acestora; în acest context se explică apariţia marelui Mithridates a lui Adelung (1806-1816)

-de-a lungul secolului: continuă adunarea datelor, încorporîndu-se tot mai multe limbi;

se speculează asupra originii limbajului: Hobbes, Rousseau, Burnett, Lord Mondboddo, Condillac, Herder, de data aceasta cu mai multă profuzime, plecînd de la universaliile limbajului si de la diversitatea limbilor

Alte demersuri comparative

Nu toate cercetările erau îndreptate către limbile indoeuropene; de exemplu:

  • Johannes Sajnovics, Demostratio idioma ungarorum et lapponum idem est (1770): demonstrează cel dintîi înrudirea dintre limba sami şi maghiară; unul dintre primii în a folosi corespondenţele morfologice în compararea limbilor (ex.: -n, marcă a cazului locativ, şi –b, marcă a comparaţiei deopotrivă în sami şi în maghiară)

  • Sámuel Gyarmathi (1751-1830), Affinitas linguae Hungaricae cum linguis Fennicae originis gramatice demostrata (1799): compară o serie întreagă de limbi –finlandeza, sami, mahiara, estoniana, samoede, vogula, osticasa-, punînd bazele delimitării familiei ugrofinice;

  • Lorenzo Hervás y Panduro (1735-1809): Catálogo de la lenguas de las naciones conocidas (1800-1805), o culegere a limbilor cunoscute pînă atunci; propune diverse familii lingvistice: celtică, mayaşă, tupí-guaraní, malayo-polinezian etc.; identifică asemănări între limbile germanice şi persană şi recunoaşte originea ţiganilor; contribuţii teoretice: conceptul de substrat, clasificarea limbilor pe baza lexicului greu de modificat –precursor al noţiunii de vocabular de bază-, criterii pentru stabilirea relaţiilor genetice între limbi, precum corespondenţele fonologice şi datele gramaticale

  • Adelung (1732-1806): Mithridates sau Tabloul universal al limbilor (1806-1816): este o lucrare cu caracter descriptiv şi tipologic în acelaşi timp; reprezintă culminarea a trei secole de colectare de material pentru un număr cît mai mare de limbi posibil; deşi unele date sînt greşite, multe observaţii rămîn valabile; clasificarea limbilor este bazată pe tipuri de cuvinte, de exemplu, cele monosilabice; se indică totodată criterii clare pentru determinarea înrudirii între limbi:

„Dacă două limbi concordă între ele în elementele radicale, în silabele flexiunii şi ale derivării, pe ansamblu, adică pînă la cîteva excepţii particulare, iar diferenţa este doar în vocalele şi consoanele înrudite, atunci este vorba de dialecte ale aceleiaşi limbi… Dacă se găsesc diferenţe semnificative în silabele flexiunii şi ale derivării, atunci sînt limbi înrudite… Modalităţi total diferite de derivare şi de flexiune, împreună cu diferenţe accentuate în rădăcini şi semnificaţii indică limbi mai mult sau mai puţin distincte. Prin aceasta se impune compararea structurii gramaticale şi totodată a rădăcinilor şi a semnificaţiei acestora, adică a vocabularului.”

În această perioadă, mai ales către sfîrşitul sec. 18:

Survin o serie de evoluţii cu relevanţă directă pentru lingvistica sec. al 19-lea:

-se adună informaţie privind un număr amplu de limbi: în Rusia, Pallas (începînd cu 1787); în Spania, Hervás (începînd cu 1800); în Germania, Adelung (începînd cu 1806);

-deocamdată este însă vorba mai ales de inventare, de liste de date lingvistice, şi puţine alte elemente în plus; obiectivul lor fundamental nu este unul istoric, ci descriptiv;

-există încercări de a compara şi clasifica aceste limbi;

-apar speculaţii privind relaţiile dintre limbi şi posibilitatea derivării lor dintr-o limbă comună, precum scita sau celtica; ipoteza teologică a derivării tuturor limbilor din ebraică nu mai are relevanţă în epocă;

-totuşi, încep să apară preocupări de adunare de material în vederea clasificării limbilor pe baza legăturilor lor genealogice;

-în acest context, merită a fi semnalat Eugene Aram (1704-1759): recunoaşte legătura dintre celtă şi alte limbi indoeuropene; afirmă că latina nu derivă din greacă; ambele teze sînt în dezacord cu cele ale contemporanului său Leibniz;

-se avansează ipoteze privind înrudirea genetică între limbi; de exemplu, James Parson, în The Remains of the Japhet (1767): titlul trimite la persistenţa adeziunii la mitul biblic; deşi reuşeste unele clasificări corecte, nu oferă demonstraţii sistematice pentru aceste clasificări, aşa cum se va întîmpla în sec. 19,

-în lipsa unei metode rigurose, se merge încă pe dibuite în clasificarea limbilor; lingvistica istorică începe în sec. 19, cu lucrările lui Rasmus Rask, Franz Bopp şi Jacob Grimm

De-a lungul secolelor al 17-lea şi al 18-lea, exista un consens în privinţa următoarelor chestiuni (care pot fi văzute drept progresele întregistrate în aceste două secole):

  1. conceptul de limbă ancestrală care nu mai era vorbită, dar care ar fi produs marile grupuri lingvistice din Asia şi Europa;

  2. conceptul de dezvoltare a limbilor în dialecte şi a dialectelor în limbi independente;

  3. un minim de norme pentru a determina care cuvinte sînt foarte instabile şi care sînt ancestrale într-o limbă;

  4. necesitatea ca studiul comparativ al limbilor să aibă la bază un număr mare de cuvinte din vocabularul fundamental şi nu doar cîteva elemente întîmplătoare;

  5. doctrina că gramatica este mai importantă decît cuvintele;

  6. ideea că pentru a considera valabilă o etimologie trebuie ca diferenţele între sunete sau litere să fie în acord cu un principiu numit uneori analogie.

(Cf. Hoenigswald, apud L. Campbell (1997), American Indian Languages: The Historical Linguistics of Native America, Oxford; Oxford University Press, 1997)

-Se poate spune că studiul lingvisticii istorice începe în această perioadă, prin eforturile pentru compararea şi clasificarea limbilor în funcţie de origine.

Redescoperirea” sanscritei

-Culminarea acestui proces va surveni la sfîrşitul secolului, o dată cu descoperirea că sanscrita vechii Indii era înrudită cu limbile europene, precum latina şi greaca.

primele referiri la sanscrită: sf. sec. al 16-lea, F. Sassetti scrie despre lingua Sanscruta şi despre asemănările acesteia cu italiana; ulterior, observaţii similare privind asemănării sanscritei cu alte limbi europene şi cu latina (de exemplu, la B. Schultze şi Père Cordeux);

importanţa acestor asemănări, însă, devine evidentă în 1786, cînd Sir William Jones face o declaraţie faimoasă:

Limba sanscrită, oricare ar fi vechimea sa, are o structură minunată, mai perfectă decît a limbii greceşti, mai abundentă decît a latinei şi mai meşteşugit rafinată decît a ambelor, deşi arată o puternică asemănare cu acestea, atît în rădăcinile verbale cît şi în formele gramaticale, care nu se poate datora întîmplării, aşa de puternică încît nici un filolog nu le-ar putea analiza pe toate trei fără a crede că au ieşit dintr-o sursă comună, care poate nici nu mai există: există un motiv, chiar dacă nu foarte puternic, pentru a presupune că atît gotica cît şi celta, deşi amestecate cu o limbă foarte diferită, au aceeaşi origine ca sanscrita, iar persana veche ar putea fi adăugată aceleiaşi familii.”

  • Sir William Jones (1764-1794). 1786: puternica asemănare între sanscrită şi greacă, latină, alte limbi occidentale; descendenţa lor probabilă dintr-o sursă comună (ipoteza genetică); limbile provenind dintr-o sursă comună aparţin unei familii lingvistice

-pentru mulţi, reprezintă actul de naştere al lingvisticii istorice sau, mai strict, al lingvisticii comparative

Interesul pentru această descoperire creşte şi, la începuturile sec. 19, W. Von Schlegel începe să predea cursuri de sanscrită, iar în Anglia se publică o gramatică. Studiul acestei limbi va însemna începutul comparării sanscritei cu limbile europene şi, prin urmare, începutul lingvisticii comparate. Între timp, studiile etimologice sistematice încep să se aşeze şi să pună bazele legăturilor de familie între limbile indoeuropene.

-Însă aceste activităţi sînt în mare parte nesistematice, lipsite de un cadru teoretic (*) şi instituţional (**) coerent, care să asigure continuitate şi dezvoltare sistematică. Deşi se acordă atenţie considerabilă comparării limbilor şi ideii unei origini comune, în Ursprache, lipseşte o perspectivă istorică reală

(*) Abia în sec. al 19-lea lingvistica comparativă avea să devină lingvistică istorică şi astfel cele două vor deveni potenţial sinonime; compararea limbilor avea să devină metoda comparativă, prin intermediul căreia puteau fi determinate relaţii între limbi deopotrivă istorice şi tipologice.

(**) Instituţionalizarea lingvisticii istorice poate fi atribuită în principal dezvoltării universităţilor în Germania în sec. al 19-lea, care nu doar va permite progresul lingvisticii, ci va face din aceasta o disciplină preponderent germană de-a lungul întregului secol.

Secolul al XIX-lea

-Trebuie subliniată dezvoltarea graduală a ideilor, continuitatea între secolul al 18-lea şi lingvistica secolului al 19-lea. Argumente: unele caracteristici ale lingvisticii secolului al 19-lea sînt deja prezente în secolul al 18-lea; unele rezultate de la început de secol 19 sînt rezultatul aplicării unor metode definite în secolul al 18-lea.

Sec. al 19-lea:

-este în general considerat ca perioada în care lingvistica devine o disciplină legitimă, definită, făcînd pasul de la diletantism la activitate profesională, prin înlocuirea teoriilor speculative, ingenue, cu cercetarea ştiinţifică riguroasă;

-este, de asemenea, caracterizat drept perioada lingvisticii istorice şi comparative, cînd pespectiva istorică devine dominantă;

-Lingvistica sec. al 19-lea are o orientare predominant istorică. Este continuarea şi totodată consecinţa imediată a lingvisticii comparate care, la sfîrşitul sec. al 18-lea şi începutul sec. al 19-lea reuşeşte să stabilească relaţii istorice între principalele limbi cunoscute. Pe de o parte, descoperirea şi analiza limbilor foarte diferite demonstrează dificultatea extinderii principiilor gramaticii generale, extrase cu precădere din limbile europene clasice sau moderne. Pe de altă parte, compararea limbilor (descoperirea sanscritei a fost decisivă) a permis stabilirea limbilor înrudite şi de aici ipoteza unei origini comune. Se determină astfel o schimbare de orientare a lingvisticii înspre studiul acestei origini comune şi al dezvoltării istorice de la acea protolimbă către stadiile actuale ale limbilor care se compară.

-Astfel, studiul riguros al schimbărilor gramaticale, ca şi cel al schimbărilor fonetice, începe cu opera comparatiştilor.

Principalul rezultat al lingvisticii comparativ istorice este reconstrucţia caracteristicilor fundamentale ale proto-indoeuronenei, strămoşul limbilor indoeuropene moderne.

Context: schimbare de perspectivă şi de atitudine la început de secol:

-„descoperirea” sanscritei de către europeni (mai degrabă, observarea apropierii de limbile europene, sanscrită fiind cunoscută europenilor încă din secolul al 16-lea) deschide o nouă perspectivă asupra istoriei şi originii limbilor vechi ale Europei;

schimbarea climatului cultural şi intelectual al epocii, prin mişcarea romantică, care se impune în Europa în ultimele decenii ale secolului al 18-lea. Se cultivă în aceste condiţii interesul pentru trecut, naţionalism, primitivism, misticism religios; sanscrita este văzută ca o limbă a trecutului, primitivă, însă nobilă, din care e posibil să fi derivat limbile Europei, arătînd aparent o extraordinară perfecţiune a formei şi putere de expresie.

Lingvistica romantică

Interesul pentru lingvistica istorică era favorizat de atenţia pe care romanticismul o acorda epocilor trecute. Astfel, practicile sociale ale vremii, manifestate în jurisprudenţă, literatură sau limbaj, puteau fi mai bine înţelese prin cunoaşterea etapelor lor precedente. În acest context trebuie pusă culegerea de basme a fraţilor Grimm, motivată de convingerea că basmele reprezentau un tezaur al literaturii originilor, ca şi lucrarea lor despre jurisprudenţa germană veche

-Efect profund al redescoperirii sanscritei asupra imaginaţiei romantice;

-centrul pentru studiul sanscritei devine Paris

  • Wilhelm von Humboldt (1767-1835)

-pentru mulţi, este creatorul concepţiei romantice despre limbaj;

-eseu (1828): descrie obiectivele şi metodele linvisticii comparate: nici măcar vocabularul fundamental nu este protejat de pătrunderea elementelor străine; avertizează împotriva clasificărilor bazate exclusiv pe lexic; consideră formele gramaticale identice ca organizare şi cu o puternică analogie (corespondenţă) în sunete drept probă incontestabilă a apartenenţei a două limbi la aceeaşi familie de limbi;

-pune emfază pe tipologie şi pe aspectele gramaticii universale;

tipologia sa grupează limbile în:

1- izolante,

2- aglutinante (afixare mecanică),

3- flexionare

4- „încorporante” (tip introdus de Humboldt), în care introduce majoritatea limbilor amerindiene, basca şi limbile malaeziene.

-abordează relaţia între clasificarea genetică şi cea tipologică

-pentru Humboldt, fiecare limbă este o manifestare directă a spitirului (Geist); aceste manifestări cunosc diferite grade de perfecţiune; zoate limbile sînt complete (vollendet), însă nu perfecte (vollkommen); perfecţiunea formei este un objectiv la care nu se ajunge niciodată în evoluţia limbilor, însă cele care se apropie cel mai mult de acest ideal sînt limbile flexionare: „perfecţiunea presupune flexiune”;

-pe de altă parte, afirmă că nu se poate considera că o limbă este mai bună decît alta în termeni absoluţi;

-nu se arată radical în clasificarea sa: „nu există nici o limbă în întregime aglutinantă”

-adaugă un al patrulea tip în clasificare: limbile încorporante, pentru a putea cuprinde şi limbile amerindiene, cu procese complexe de formare a cuvintelor, precum includerea complementului unui verb în acelaşi cuvînt;

refuză orice interpretare evolutivă în legătură cu tipurile morfologice;

modalitatea de a detecta înrudierea lingvistică: „Doar forma decide cu ce alte limbi este înrudită genealogic o anumită limbă”;

  • Georges Couvier (1769-1832) – biolog

-1812: tratat cu impact enorm asupra studiului istoriei naturale, retipărit în repetate rînduri;

-teze importante: strînsa legătură între toate părţile unui organism, văzut ca un sistem; posibilitatea reconstruirii sistemul întreg chiar şi numai pe baza unei părţi a sistemului; această teză va conduce la reconsiderarea fosilelor în istoria naturală;

lingviştii preiau aceste idei drept model: vor vedea limbile drept sisteme cu părţi strîns interrelaţionate; recunoscînd că limbile se schimbă, vor considera că orice mutare afectează celelalte părţi ale sistemului; vor accepta ca fiind posibilă reconstruirea întregului sistem al limbii plecînd de la părţi ale acestuia

Efectul sanscritei asupra imaginaţiei romantice este evident în opera fraţilor Schlegel (amîndoi studiază sanscrita la Paris)

  • Friedrich Schlegel (1772-1808)

Ueber die Sprache und die Weisheit der Indier (Despre limba şi înţelepciunea indienilor) (1808)

lucrare influentă;

sanscrita este văzută drept origine a limbilor europene;

principiu: analiza limbilor pe baza structurii lor interne;

acest principiu avea să determine direcţia lingvisticii istorice încă de la începuturile sale (şi nu, aşa cum se afirmă adesea, influenţa lui Saussure sau a succesorilor acestuia);

clasificare tipologică (nu este original, preia idei din secolul al 18-lea) – distinge două tipuri de limbi:

1-limbi cu sufixe

2-limbi cu inflexiune;

1- exprimă relaţiile printr-un proces numit „mecanic”, afixele fiind comparate cu atomii care, după cum bate vîntul, se adaugă sau se separă; numai limbile indoeuropene au inflexiune, iar limbile semite tind să o aibă;

viziune organică asupra limbajului, o viziune romantică care va traversa gîndirea lingvistică pentru aproximativ jumătate de secol;

-se admitea deja că limba presupune expresia a două tipuri de conţinuturi: cele din rădăcinile cuvintelor şi cele ale relaţiilor dintre acestea;

-limbile diferă în privinţa modului în care le exprimă pe cele din urmă: în unele limbi (sanscrită, latină), relaţiile sînt exprimate prin modificări ale formei cuvintelor; în altele (chineză şi într-o oarecare măsură unele limbi europene), prin folosirea unor cuvinte suplimentare sau a particulelor

-Schlegel vede primul tip ca fiind superior întrucît este „organic”; termenul este larg folosi în perioada romantică pentru a califica acele entităţi care îşi conţin întreaga lor esenţă şi potenţialul de dezvoltare, precum floarea în seminţe; în caz contrar, entităţile erau considerate „mecanice”;

-pentru Schlegel, sanscrita şi limbile clasice sînt organice întrucît conţinutul cuvintelor este cuprins în cuvintele însele, iar relaţiile sînt exprimate prin schimbări interne (inflexiune) şi mai puţin prin adăugarea de cuvinte sau de particule

-Schlegel caută în gramatica comparată informaţii privind genealogia limbilor, într-un demers similar celui din anatomia comparată, îndreptat către lămurirea istoriei naturale

Fratele său:

  • August Wilhelm Schlegel (1767-1845)

-devine profesor de sanscrită la Bonn

lărgeşte această clasificare; clasifică limbile în trei tipuri:

(1) limbi fără structură gramaticală (izolante);

(2) limbi cu afixe (aglutinante);

(3) limbi cu inflexiune (flexionare): (3a) sintetice sau (3b) analitice,

definind tipurile în felul următor:

(1) limbi ce posedă doar rădăcini şi sînt lipsite de structură gramaticală; toate cuvintele sînt rădăcini (ex.: chineza);

(2) se folosesc afixe pentru a se exprima relaţii şi nuanţe ale rădăcinilor (restul limbilor); afixe cu semnificaţie proprie;

(3) afixele nu au semnificaţie; limbile operează schimbări în rădăcină sau adaugă un număr redus de silabe ca indicaţie a categoriilor precum cazul, timpul etc. (limbi flexionare) (numai limbile indoeuropene şi cele semitice)

limbile analitice (3b) sînt rezultatul descompunerii limbilor sintetice (3a)

-clasificarea într-o clasă sau alta e o chestiune de grad;

clasele de limbi sînt interpretate ca faze ale evoluţiei limbilor; consideră tipul (3) ca fiind cel mai perfect, tipul (2) mai puţin, iar tipul (1) foarte imperfect

-puternic influenţat de Darwin şi de Hegel (dialectica);

critici la adresa vaguităţii şi a etnocentrismului clasificării; punctele slabe fundamentale îi atrag o faimă negativă (A. Meillet: „trop fameuse classification”);

-totuşi, cea mai importantă contribuţie din sec. al 19-lea în clasificarea tipologică a limbilor; ideea criteriului morfologic (structura morfologică a cuvîntului) pentru clasificare va fi preluată şi dezvoltată de Sapir în Language

-Interesul fraţilor Schlegel este mai curînd cultural şi literar decît lingvistic, însă ideile lor sînt influente în lingvistică;

contribuţii lingvistice mai tehnice aduc Rasmus Rask, Franz Bopp, Jacob Grimm („fondatorii lingvisticii comparativ-istorice”); deşi împărăşesc concepţia organică asupra limbajului, aceştia aşează analiza lingvistică şi relaţiile dintre limbi pe baze mai solide

Comparativismul. „Fondatorii lingvisticii comparativ-istorice”: Rasmus Rask, Franz Bopp, Jacob Grimm

Conform istoriei oficiale a lingvisticii, studiul schimbărilor gramaticale şi fonetice începe cu opera comparativiştilor .În fapt, primele două incursiuni în studiul înrudirii lingvistice s-au realizat prin studiul comparat al flexiunilor. Este vorba de studiile lui Sajnovics din 1770 şi al lui Gyamarthi din 1779. La fel, Friedrich von Schlegel, în 1808 Ueber…, remarcase importanţa structurii interne în compararea limbilor, adică gramatica, înţeleasă ca mulţime de paradigme morfologice. Însă cei care fac un pas important înainte în comparaţia gramaticală sînt R. Rask şi F. Bopp.

  • Rasmus Rask (danez, 1787-1832)

-considerat adesea simplu precursor al lui Grimm;

-compară vechea islandeză cu un mare număr de limbi europene: germana, gotica, engleza, galeza, lituaniană, greacă, latină, concentrîndu-se pe structura gramaticală; pe baza acestei comparaţii, descoperă înrudirea morfologia vechii islandeze cu cea a latinei şi a limbii greceşti; observă că, deşi există diferenţe, corespondenţele între acestea urmează o regularitate

recunoaşte legăturile fonologice între germanică şi alte limbi indoeuropene, cărora Grimm avea să le dea o formă mai sistematică;

-eseul Undersögelse om det gamle Nordiske eller Islandske Sprogs Oprindelse (Cercetări asupra originii vechii limbi nordice sau originea limbii islandeze) (scris în 1814 şi publicat în 1818): identifică în mod clar aceste relaţii, în ciuda a numeroase erori;

-enumeră corespondenţe fonologic între greacă şi vechea nordică, precum patē´r: faðir;

limite: prezentare bazată pe sunete izolate, nu pe clase de sunete;

-lucrarea se remarcă prin amplitudinea cercetării şi prin nivelul metodologic ridicat;

-faţă de demersurile sec. al 18-lea, bazate pe compararea lexicului, Rask recunoaşte aceasta poate fi înşelătoare şi că lingvistul trebuie să se concentreze pe vocabularul de bază; vede totodată corespondenţele gramaticale ca fiind mai sigure pentru stabilirea relaţiilor şi că aceste corespondenţe trebuie stabilite prin corespondenţe fonologice regulate;

nu introduce sanscrita în comparaţii, deşi acoperă multe alte limbi, deci nu profită de noile descoperiri, şi prin aceasta opera sa este întrucîtva o continuare a metodelor comparative din sec. al 18-lea şi mai puţin o cotitură inovatoare

-elaborează primele gramatici sistematice ale vechii norvegiene şi a englezei vechi;

contribuţii importante ale lui Rask: descoperirea originii neindoeuropene a limbilor dravidiene din sudul Indiei; aplicarea aceleiaşi metode (de comparare a structurii limbilor) şi la limbi neindoeuropene, aleuta şi eschimoasa; aduce „probe gramaticale”, dar realizează şi comparaţii lexicale şi fonetice pentru a demonstra înrudirea dintre aceste două limbi

  • Franz Bopp (1791-1867)

-studiază sanscrita la Paris;

-monografie: Ueber das Conjugationssytem der Sanskritsprache in Vergleichung mit jenem der griechischen, lateinischen, persischen und germanischen Sprachen (Despre sistemul de conjugare din sanscrită în comparaţie cu cel din greacă, latină, persană şi germanică) (1816);

-preia ideea lui Schlegel privind o limbă originară perfectă, „organică”, care decade ulterior; preocupat în principal de analiza morfologică, în încercarea de a revela natura „organică” a formelor verbale din sanscrită; consideră că acestea fie cunosc modificări ale rădăcinii fie se combină cu formele lui a fi; compară formele sanscritei cu cele ale altor limbi şi arată că primele sînt distruse treptat şi înlocuite cu combinaţii „mecanice”; se îndepărtează de Schlegel în privinţa tipului limbii originare: întrucît inflexiunile pot fi văzute ca elemente semnificative independente, consideră structura originară de tip aglutinant şi nu flexionar;

-îşi centrează analiza pe morfologie; alegerea morfologiei pentru un studiu comparativ în care se doreşte reconstruirea protolimbii se justifică prin faptul că elementele lexicale sînt uşor transmisibile de la o limbă la alta, în timp ce identităţile sau corespondenţele gramaticale sînt mai stabile şi deci indicatori mai siguri ai înrudirii;

abordare sistematică în analiza morfologică şi în compararea structurii morfologice;

-rezultatele obţinute de Bopp în această lucrare sînt remarcabile: plecînd de la sanscrită, observă că sufixele tematice şi respectiv desinenţele verbale prezintă corespondenţe clare între toate limbile analizate; de exemplu:

sanscrită bhar-a-mas

latină fer-i-mus

dorică phér-o-mes

gotică ber-a-m

-noţiunea de înrudire lingvistică pluteşte în atmosfera vremii (apăruse deja la Adelung), mai ales că se propuseseră şi alte familii lingvistice; însă Bopp se impune mai puţin prin consideraţii privind înrudirea lingvistică cît prin semnalarea efectivă a asemănărilor între limbile indoeuropene, impunînd comparaţia ca metodă; prin aceasta, Bopp este considerat părintele lingvisticii indoeuropene; mai mult, lui i se atribuie termenul de „indoeuropean”;

-stabileşte modelul pentru cercetarea ştiinţifică ulterioară;

-foloseşte pentru prima dată termenul de „gramatică comparată”;

-considerat de mulţi drept adevăratul întemeietor al noii linvistici comparate;

-deşi s-a pretins că interesul său este doar comparativ, nu şi istoric şi prin aceasta continuă tradiţia raţionalistă a sec. al 18-lea;

-1833 (cu varii ediţii, pînă în 1874): gramatică comparată; reflectă interesul principal al epocii pentru morfologie

  • Jacob Grimm (1785-1863)

-probabil cel cunoscut lingvist al începutului de sec. 19, datorită legii care îi poartă numele („legea lui Grimm”);

Deutsche Grammatik, vol. I, cu două ediţii (1819, 1822), în care continuă procedeul lui Bopp;

-în prima ediţie (1819): se studiază deja morfologia a cinsprezece limbi şi dialecte germanice şi se proiectau datele în funcţie de evoluţia lor; însă ediţia a doua (1822), care include o parte de fonetică, este cea care aduce contribuţii mai importante, prin materialul bogat pe care îl oferă;

îşi restrînge studiile la limbile germanice, în special la gotică, de importanţă deosebită întrucît se dispunea de texte din secolul 4; asta îi permite să vadă clar natura sistematică a schimbării fonetice; în germanistica comparată, este primul care descrie natura fenomenelor de umlaut (schimbare vocalică) şi de ablaut (alternanţă fonetică; apofonie) – ambii termeni fiind introduşi de Grimm – din germană (ex.: sprechen, sprach, gesprochen)

(Notă: un exemplu mai simplu de ablaut din engleză: sing – sang – sung, formele verbale de bază -prezent simplu, perfect şi respectiv participiu trecut- ale verbului to sing ‚a cînta’)

influenţat vizibil de Rask: formularea de „lege” apare în a doua ediţie, după ce îl citise pe Rask; cf. Gh. Ivănescu, în Simenschy şi Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, p. 45: Grimm împrumută legile de la Rask, care au fost apoi numite pe nedrept „legi ale lui Grimm”

Notă. Denumirea de „legi” trebuie folosită cu rezervă; în opinia lui Sapir, „legile fonetice nu sînt comparabile cu legile fizicii, ale chimiei sau din alte ştiinţele naturale; sînt doar constatări cu caracter general al unor serii de schimbări ce caracterizează o limbă la un moment dat”.

-foloseşte formula Lautverschiebung („mutaţie consonantică”

Notă. Termenul a fost criticat; după unii, dovedeşte „ignoranţă fonetică”; de exemplu, Gh. Ivănescu, în Simenschy şi Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, p. 44, propune în loc termenul „deplasare consonantică”). În engleză se foloseşte termenul de sound shift.

Lautverschiebung va deveni prima lege fonetică, fiind cunoscută şi sub numele de legea lui Grimm; prin această lege, se afirmă în mod sistematic relaţia dintre consoanele (ocluzive) germanice şi cele ale limbilor clasice; altfel spus, se defineşte evoluţia consoanelor ocluzive IE către limbile germanice;

-Consoanele sonore aspirate ale IE îşi pierd aspiraţia:

[bh, dh, gh] > [b, d, g]

-Consoanele sonore neaspirate ale IE devin surde:

[b, d, g] > [p, t, k]

-Consoanele surde ale IE devin aspirate:

[p, t, k] > [f, θ, x]

regulile sînt urmate de lungi liste de exemple; important, Grimm oferă şi exemple pentru care regulile de corespondenţă propuse nu funcţionau (de exemplu, formele cu aspirate din sanscrită şi goticul fadar ‚tată’, cu /d/ în loc de /θ/ prevăzut de regulă); încerca astfel să acopere toate exemplele, în primul rînd folosindu-se de reguli, apoi indicînd cazurile problematice;

-legea lui Grimm are deci excepţii;

aceste legi constituie primul exemplu şi primul model al „legilor fonetice”, pe descoperirea şi cunoaşterea cărora se întemeiază întreaga lingvistică comparativă-istorică modernă;

-important: rigoarea în examinarea datelor;

-metodă de analiză în continuă perfecţionare;

lipsuri; de exemplu, clasele fonologice pe care le foloseşte: aspiratele, care ulterior aveau să fie delimitate în fricative şi ocluzive aspirate;

limite: Grimm consideră vocalismul indian drept cel mai vechi vocalism al limbilor indoeuropene, vocalismul limbii primitive, şi deduce din acesta vocalismul limbilor indoeuropene din Europa;

-în ciuda lipsurilor, regulile demonstrează corelaţiile dintre limbile indoeuropene, la fel cum Bopp o făcuse pentru sistemul verbal; se pun astfel bazele studiului indoeuropenei, care avea să cunoască un puternic avînt ulterior

-continuă viziunea romantică a decadenţei progresive a limbii;

-trei stadii în evoluţia limbii: 1) formarea rădăcinilor; 2) constituirea flexiunii; 3) flexiunea devine nesatsifăcătoare pentru expunerea ideii; plasează perioada a doua în epoca scrisului

Lucrările lui Bopp şi ale lui Grimm au provocat un interes larg pentru lingvistica istorică, în defavoarea studiului descriptiv al limbajului.

Generaţia de după Rask, Bopp şi Grimm dezvoltă cercetarea comparativă, inclusiv la limbi neindoeuroepne, iar principiile şi metodele lingviştilor germani se raăspîndesc şi în alte ţări

Exemplu:

  • August Pott (1802-1887)

-amplă lucrare dedicată etimologiei indoeuropene (1833-1836, reeditată între 1859-1876); lucrare repede depăşită; importantă totuşi prin insistenţa asupra fonologiei

Lingvistica la mijlocul sec. al 19-lea

-viziunea romantică asupra limbajului şi a limbilor este o forţă majoră în prima jumătate a sec. al 19-lea, însă începe să piardă teren către mijloc de secol

Context:

-din punct de vedere teoretic, perioada se caracterizează printr-o serie de curente intelectuale, dintre care două au influenţă semnificatvă asupra lingvisticii:

1) apariţia unei abordări mai obiective, pozitiviste;

2) dezvoltarea unor teorii privind evoluţia istorică, ultima inspirată de lucrarea lui Darwin, The origin of species (1859);

-aceste curente impulsionează studiul ştiinţific de detaliu al istoriei limbii, cu aspiraţia de a oferi mecanisme şi explicaţii pentru schimbarea lingvistică pe baza unor principii naturale şi fizice şi mai puţin pe cele supernaturale ori metafizice ale romanticilor;

-cel mai important lingvist al acestei perioade este August Schleicher;

-pentru unii, adevărata revoluţie a sec. al 19-lea, dezvoltarea unei discipline lingvistice istorice „ştiinţifice” începe cu Schleicher;

  • August Schleicher (1821-1968)

-lucrarea sa Compendium der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen (Compendium de gramatică comparată a limbilor indoeuropene) (Weimar, 1861-1862) sintetizează cunoştinţele acumulate pînă în acel moment despre limba indoeuropeană şi evoluţia sa, demonstrînd avansul considerabil pe care îl cunoaşte studiul comparativ şi istoric al limbilor indoeuropene şi totodată metodologia lingvisticii comparative după Bopp;

-dacă Bopp ignoră fonologia, Schleicher îi dedică o atenţie specială;

-în mai mare măsură decît Bopp, este scrupulos şi încrezător în corectitudinea reconstrucţiilor formelor indoeuropene originare; pentru el, reconstrucţiile sînt parte integrantă a metodologiei ştiinţifice de tip comparativ întrucît obligă pe lingvist să dea o formă explicită concluziilor cercetării sale;

-demersul lui Schleicher poate fi văzut ca o încercare de a demonstra că limba poate fi cercetată în mod ştiinţific, prin intermediul unei metodologii riguroase; Schleicher este foarte important prin această pledoarie pentru abordarea ştiinţifică a istoriei limbii;

-introduce trei teorii în lingvistică, toate respinse astăzi, dar care au provocat discuţii aprinse în epocă: 1) limba este un organism natural; 2) limba se dezvoltă în mod natural în sens darwinian; 3) limba depinde de fiziologia şi de mintea oamenilor (are, deci, conotaţii rasiale);

-vede limba ca un organism, dar într-un sens diferit decît Schlegel, şi anume, limba este precum un organism biologic care se naşte, trăieşte şi moare, prin urmare studiul său este similar cu biologia, deci este o ştiinţă naturală, deşi este conceput în termeni istorici;

-concepţia despre limbă ca organism natural este transparentă în terminologie: limbile se nasc, trăiesc şi mor, se reproduc, există limbi mamă etc.;

-inovaţia sa cea mai cunoscută este arborele genealogic (Stammbaum), ca modalitate de a ilustra relaţiile istorice între limbi; aplică modelul arborelui genealogic la limbile indeuropene; este posibil ca modelul arborelui genealogic să se fi inspirat din taxonomia botanică a lui Linnaeus

Notă. Modelul arborelui genealogic, deşi popular pînă astăzi, este concurat de teoria undelor (sau a valurilor) a lui Johannes Schimdt (1843-1901); dacă arborele genealogic presupune o scndare progresivă a limbilor, alternativa lui Schimdt, mai realistă, permite schimbărilor să se propage de la o limbă la alta.

-pe la jumătatea sec. al 19-lea încearcă să reconstruiască protolimba din care au derivat majoritatea limbilor europene;

-după apariţia tratatului lui Darwin, Originea speciilor, în 1859, Schleicher publică pamfletul Die Darwinsche Theorie und die Sprachwissenschaft (Teoria lui Darwin şi lingvistica) (1863); deşi crede în evoluţia limbii, nu este darwinian întrucît crede că limbile cresc şi decad; refirmă viziunea limbii ca un organism şi pledează pentru aplicarea metodelor din ştiinţele naturale, cu deosebire din biologie, în studiul istoriei limbii

Concluzie: După cum se observă, jumătatea sec. al 19-lea este marcată de încercarea de a defini lingvistica drept o ştiinţă naturală şi de a explica schimbarea în limbă în termeni „mecanici”, aşa cum se întîmplă şi cu alte discipline, precum sociologia. Este important schimbul de idei între discipline; dacă lingvistica preia modele din ştiinţele naturale, modelele sale pentru schimbarea limbii sînt adoptate în alte arii de studiu, precum antropologia sau istoria.

Lingvistica în anii 1870

-în jurul lui 1870, aspiraţiile lui Schleicher şi a altora de a face din lingvistică o ştiinţă pare să îşi atingă ţelul;

-în particular, ideea regularităţii „legilor”, principiu caracteristic ştiinţelor naturale, începea să fie acceptată; la început de secol, în timpul lui Grimm, un astfel de principiu ar fi fost greu de impus, concepţia romantică fiind incompatibilă cu viziunea limbii supusă în totalitate acţiunii unor forţe mecanice irezistibile;

-în deceniul opt al sec. al 19-lea, însă, se acumulează evidenţă pentru o mai mare regularitate în schimbarea lingvistică, întrucît se găsesc explicaţii mecanice multor aparente excepţii

Exemplul nr. 1. Legea palatalelor

-nu poate fi atribuită în mod clar nici unui lingvist;

-explică simultan două anomalii:

a) corespondenţa vocalelor din sanscrită cu cele din greacă şi latină;

b) ocurenţa consoanelor palatale în sanscrită;

Astfel:

a) vocalele: sanscrita avea doar trei vocale: a, i, u; greaca şi latina aveau cinci: a, e, i, o, u

-deşi nu se mai credea că sanscrita este protoindoeuropeana originară, încă se presupunea că trăsăturile sale sînt mai apropiate de starea originară şi prin urmare se încerca să se explice modul în care cele cinci vocale din greacă şi latină au derivat din cele trei „originare” ale sanscritei;

-corespondenţele erau însă prea variate pentru a putea deduce aşa ceva: lui a din sanscrită îi putea corespunde în greacă ori în latină a, e, o, în mod aparent aleatoriu;

b) totodată, sanscrita avea, pe lîngă consoanele velare, şi o serie de palatale, a căror sursă era greu de stabilit, iar cele două serii de consoane contrastau doar înaintea lui a

-soluţia la această problemă, legea palatalelor, afirmă că sistemul cu cinci vocale din greacă şi latină este cel originar, nu cel din sanscrită cu trei unităţi, şi că palatalizarea consoanelor velare s-a produs în sanscrită înaintea vocalelor i şi e, pentru ca ulterior e şi o să evolueze către a, producînd sistemul tripartit al sanscritei

Exemplul nr. 2. Legea lui Verner (1875)

Karl Verner (danez, 1846-1896): „Eine Ausnahme der ersten Lautverschiebung” („O excepţie la prima lege a schimbării consonantice” (1875)

Reluăm legile lui Grimm, ca punct de reper:

-Consoanele (ocluzive) sonore aspirate ale IE îşi pierd aspiraţia (ocluzive neaspirate):

PIE [bh, dh, gh] > gmc. [b, d, g]

-Consoanele (ocluzive) sonore neaspirate ale IE devin (ocluzive) surde:

PIE [b, d, g] > gmc. [p, t, k]

-Consoanele (ocluzive) surde ale IE devin (ocluzive) aspirate:

PIE [p, t, k] > gmc. [f, θ, h/x]

-conform legii lui Grimm, ocluzivele surde indoeuropene (p, t, k) devin în limbile germanice fricative surde (f, θ, x);

-există însă excepţii, cînd în locul surdelor apar consoane sonore:

‚frate’ ‚tată’

scr. bhrátar- pitár-

lat. frater pater

germ. (got.) broÞar fadar (Þ: fricativă dentală surdă)

deci o corespondenţă a surdei /t/ deopotrivă cu o consoană surdă /Þ/ şi cu una sonoră /d/;

-Verner observă că în germanică apare sunetul surd atunci cînd în sanscrită acesta este precedat imediat de accent (bhrátar-) şi respectiv sunetul sonor cînd accentul este altundeva (pitár-);

-o excepţie aparentă este astfel redusă, la un examen mai atent, la o regulă

Exemplul nr. 3. Brugmann (1876)

Karl Brugmann (1849-1919): „Nasalis sonans in der indogermanishen Grundsprache” („Sonantele nazale în limba indoeuropeană orginară”), 1876

postulează consoanele sonore silabice în proto-indoeuropeană, înlăturînd astfel şi alte anomalii, întrucît aceste consoane, cu „vocală zero”, se potriveau în tiparul general de corespondenţe;

-important, se deschide calea către înţelegerea fenomenului de ablaut din indoeuropeană (alternanţa vocalică ce se găseşte, de exemplu, în formele verbale englezeşti sing, sang, sung);

-această lucrare pregăteşte apariţia monografiei lui Ferdinand de Saussure din 1878, Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes, publicat la vîrsta de 21 de ani; Saussure extinde tiparul sonorelor în sistemul ablaut pentru a include vocalele lungi, pe care le analizează precum combinaţii dintre vocale scurte şi un element sonor pe care îl numeşte „coeficient sonor” (mai tîrziu avea să fie numit „laringal”); ignorată la acea vreme, propunerea lui Saussure avea să conducă mai tîrziu, în sec. al 20-lea, la o completă revizuire a sistemului protoindoeuropean reconstruit;

contribuţii ale lui Brugmann: oferă o imagine nouă asupra fonologiei protoindoeuropene; introduce un tip nou de raţionament, bazat în parte pe relaţiile interne dintr-o limbă, protoindoeuropeana reconstruită, care constituie un exemplu timpuriu de ceea ce mai tîrziu avea să se numească „reconstrucţie internă”; foloseşte un tip nou de evidenţă admisă în lingvistica comparativ-istorică

Semnificaţia unor astfel de explicaţii nu poate fi ignorată: ele arată că toate anomaliile pot fi explicate în mod similar. Dacă înainte se spusese că nu există regulă fără excepţie, acum se afirmă că nu există excepţie fără regulă; dacă apare o excepţie, înseamnă că încă nu s-a găsit regula care să o explice. Această poziţie devine dominantă: există dovezi că schimbarea în limbă este în totalitate guvernată de reguli, se demonstrează statutul de ştiinţă al lingvisticii.

Neogramaticii

ultima fază în dezvoltarea lingvisticii comparativ-istorice în sec. al 19-lea;

numele de „neogramatici” (traducere a germanicului Junggrammatiker, „gramaticienii tineri”), este la origine un termen ironic, o poreclă dată unui grup de tineri lingvişti radicali din Leipzig-în acel moment centrul studiilor de indoeuropenistică-, nume asumat ulterior şi de membrii grupului;

lingviştii asociaţi cu acest curent: Karl Brugmann, Hermann Osthoff (1847-1909), Berthold Delbruck (1842-1922), Hermann Paul (1846-1921), Eduard Sievers (1850-1932), Wilhelm Braune (1850-1926), dar şi alţii; grupul a fost inspirat în mod deosebit de cursurile lingvistului slav August Leskien (1840-1916), în juul căruia se adună;

-profilarea grupului survine printr-un conflict iscat cu autorităţile academice (în persoana clasicistului Georg Curtius, 1820-1885) la publicarea articolului lui Brugmann despre sonantele nazale în revista condusă de Curtius fără ştirea acestuia; diferendul a condus la fondarea unei noi publicaţii, Morphologische Untersuchungen auf dem Gebiete der indogermansichen Sprachen (Cercetări morfologice în domeniul limbilor indoeuropene), de către Brugmann şi Osthoff în 1878;

Brugmann şi Osthoff (1878): Prefaţa primului număr al acestei publicaţii este considerat manifestul curentului Neogramaticilor;

-este criticată lingvistica „mai veche”, minată de numeroase neajunsuri, şi se propune corectarea acestora;

-se adoptă ideile lui Leskien: limba nu poate fi separată de vorbitori ca un obiect independent; vorbitorii trebuie să fi suferit aceleaşi influenţe în epoci timpurii ca astăzi;

-în concluzia prefeţei, se formulează cele mai importante principii ale grupării Neogramaticilor:

1. Toate sunetele sînt supuse schimbării. Întrucît schimbarea survine mecanic, ea urmează legi ce nu admit excepţii.

2. De vreme ce este clar că asocierea de forme, atlfel spus, crearea de forme lingvistice noi prin analogie, joacă un rol important în evoluţia limbilor mai recente, acest tip de inovaţie lingvistică trebuie să fie recunoscută fără ezitare deopotrivă pentru perioade mai vechi şi chiar pentru cele mai vechi.

-lipsite de controverse astăzi în bună parte, la acea vreme consideraţiile erau provocatoare şi problematice;

-primul principiu, al legilor fără excepţii, provoacă o vie controversă în epocă;

-al doilea principiu îl contrabalansează pe primul: orice schimbare poate fi atribuită unuia dintre cele două;

alte elemente importante ale doctrinei Neogramaticilor:

priorizarea înţelegerii schimbării lingvistice în faţa reconstruţiei protolimbii;

emfaza pe uzul real al limbii;

-recunoaşterea pricipiului uniformităţii, şi anume: procesele lingvistice care au avut loc în timpuri străvechi nu diferă de cele de astăzi

  • Hermann Paul

teoreticianul cel mai important al Neogramaticilor;

-principala lucrare: Prinzipien der Sprachgeschichte (Principiile istoriei limbii) (1870, reeditată în repetate rînduri);

-insistă că lingvistica este o ştiinţă, deşi de tip mai degrabă cultural şi istoric decît natural;

abordarea ştiinţifică a limbii este în mod necesar istorică, întrucît scopul ştiinţei este explicaţia şi doar istoria poate explica limba;

-ridică problema mecanismelor adevărate ale schimbării lingvistice;

-adoptă o viziune psihologică; spre deosebire de Wilhelm Wundt (1832-1920) care invocă psihologia naţiunilor întregi, pe linia lui von Humboldt, afirmînd că schimbarea în limbă presupune o schimbare în „mintea colectivă” (Volkseele), Paul subliniază rolul psihologiei individului; anume, actele de vorbire lasă impresii kinestesice şi auditive în mintea individului, care sînt apelate în acte de vorbire viitoare, asigurîndu-se continuitate, dar şi un grad de variabiliate care lasă loc schimbării; intervine şi o dimensiune socială, prin existenţa unei norme stabilite ca rezultat al influenţei reciproce dintre vorbitori; schimbarea se produce printr-o alterare a impresiilor sau a normei, de exemplu, în momentul învăţării limbii de către o nouă generaţie

Influenţa Neogramaticilor este imensă, dar nu lipsesc şi criticile.

Criticile la adresa Neogramaticilor:

cea mai importantă: la adresa principiului legilor fonetice fără excepţii; este fundamental, se află la baza afirmaţiei Neogramaticilor că lingvistica este o ştiinţă;

Hugo Schuchardt (1842-1927): „Über die Lautgesetze: Gegen die Junggrammatiker” („Despre legile fonetice: împotriva Neogramaticilor”) (1885) – două critici majore: 1) perspectiva mecanică asupra schimbărilor fonetice exclude individul vorbitor; 2) schimbările sînt fără excepţie numai dacă se ignoră numeroşii factori ce intervin în evoluţia normală a limbii, precum amestecul de dialecte;

argumentul principal împotriva legilor fonetice fără excepţii provine dinspre dialectologie, primele cercetări apărînd în decada 1880-1889, în Germania, prin Wenker, şi în Franţa, prin Gilliéron; datele dialectale contrazic mult lăudata regularitate a schimbărilor fonetice, care se dovedesc a avea o distribuţie geografică neuniformă;

.-criticismul cel mai consistent vine dinspre lingvistica romanică: datele colectate de dialectologia romanică oferă numeroase exemple de evoluţii neregulate; diametral opusă doctrinei Neogramaticilor a legilor fonetice fără excepţie este formularea din dialectologia romanică atribuită lui Jules Gilliéron: „fiecare cuvînt are propia sa istorie”.

Sfîrşitul sec. 19. Idealismul lingvistic. Precursorii lingvisticii istorice externe

-cele mai multe dintre principiile Neogramaticilor sînt larg acceptate;

controversa în jurul regularităţii schimbării lingvistice se continuă şi în sec. 20;

-lucrarea monumentală a lui Karl Brugmann, Grundriss der vergleichenden Grammatik der indogermanishen Sprachen (Fundamentele gramaticii comparate a limbilor indoeuropene), în cinci volume, publicate între 1886 şi 1900, rezultat al aplicării riguroase şi consistente a metodei comparative, devine referinţa autoritară în domeniu;

-deşi rezultatele cele mai numeroase se obţin penru limbile indoeuropene, metoda se aplică şi la alte familii de limbi: fino-ugrică (Otto Donner, 1880); semitică (William Wright, 1890);

-începuturile unei noi perspective nu doar în lingvistică, ci şi în ştiinţele naturale şi în general în viaţa intelectuală: relativismul şi indeterminarea; pozitivismul dominant în a doua jumătate a secolului lasă loc unor poziţii mai sceptice, de tipul şcolii idealiste a lui Benedetto Croce (1866-1952) şi Karl Vossler (1872-1949);

  • Benedetto Croce

limba este înainte de toate un fenomen estetic, iar schimbarea lingvistică, un proces creator;

-în faţa mecanicismului rigid al unor pozitivişti în studiul schimbării lingvistice, filozoful şi criticul italian Croce revendică creativitatea lingvistică individuală; totodată, stabileşte o legătură strînsă între activitatea lingvistică şi cea sprituală a omului, prin aceasta orientînd lingvistica către studiul relaţiei evoluţiei limbii cu activităţile culturale, artistice şi literare;

-astfel de consideraţii trezesc interesul lingviştilor şi pentru schimbările în semnificaţie şi pentru sintaxă;

asumpţia că în comunicarea lingvistică este întotdeauna implicat un act creator îngreunează şi chiar împiedică analiza limbilor ca regularităţi

Lingvistul care a folosit în modul cel mai fericit propunerile lui Croce este probabil germanul Karl Vossler.

  • Karl Vossler

1904: Positivismus und Idealismus in der Sprachwissenchaft (Pozitvism şi realism în lingvistică);

-opune lingvisticii pozitiviste a Neogramaticilor o lingvistică nouă, „idealistă”, bazată pe estetică, cultură şi creativitatea individului;

-acceptă că limba este creaţie individuală, dar şi că rezultatele acestei creaţii se transmit prin acceptarea şi adoptarea de către ceilalţi vorbitori, fapt ce dă continuitate actului de creaţie şi permite deopotrivă comunicarea;

-spre deosebire de neogramatici, care studiau sunetele şi morfologia limbilor ca elemente cel mai uşor de analizat în mod obiectiv, Vossler consideră că este necesar că studiul istoriei lingvistice trebuie să plece de la faptele în care se arată cel mai bine creaţia vorbitorilor şi deci unde se revelează natura creatoare şi estetică a limbii; cercetarea istorică trebuie să înceapă, prin urmare, în stilistică, să continue în sintaxă şi să termine în fonetică;

examinează în mod critic mecanismele analogiei şi gramaticalizării, pe care neogramaticii, dar şi lingvişti apropiaţi structuralismului, precum Meillet, le-au aşezat în centrul istoriei gramaticale; identifică şase mecanisme ale schimbării gramaticale: analogia, gramaticalizarea, contaminarea, diferenţierea, schimbrea fonetică şi schimbarea semantică;

-în istoria limbii, vorbirea apare ca expresia caracteristică a unei individualităţi spirituale şi ca instrument pentru crearea de şi participarea la valori spirituale; în consecinţă, aceste mecanisme ale schimbării gramaticale acţionează ca urmare a acestei vorbiri şi au semnificaţie doar acţionînd într-o anumită realitate istorică; nu are, deci, sens verificarea exclusivă a funcţionării acestor mecanisme, ci e necesară studierea realităţii istorico-lingvistice care le face să funcţioneze în fiecare caz

-o contribuţie importantă a idealismului lingvistic în studiul istoriei gramaticale este reînnoirea interesului pentru aspectele stilistice şi individuale, caracteristice mai ales limbii literare;

  • Hugo Schuchardt (1842-1927)

1885: articol despre legile fonetice, în care consideră schimbarea lingvistică rezultat al amestecului limbilor, atît în interior, cît şi în exteriorul limbii;

-este considerat întemeietorul studiilor de creolistică; adună material amplu–texte, transcrieri, liste de vocabular, dicţionare-; îşi publică rezultatele între 1880 şi 1920;

-în acelaşi timp, va fi unul dintre primii care s-au opus dihotomiei saussuriene între sincronie şi diacronie

O altă ameninţare mai serioasă la adresa fundamentelor lingvisticii istorice a sec. al 19-lea era în mişcare. De-a lungul înregului secol şi de altfel ca principală trăsătură definitorie, lingvistica fusese o diciplină istorică; Hermann Paul negase în mod explicit că o abordare neistorică putea fi ştiinţifică.

Polonezul Jan Badouin de Courtenay (1845-1949) pune bazele unei lingvistici neistorice, sincronice, baze pe care apoi Ferdinand de Saussure avea să construiască în sec. al 20-lea, stabilind primatul dimensiunii sincronice. Această evoluţie pune capăt hegemoniei germane în lingvistică.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web