Se spune că nimeni nu poate trece testul unui detector de minciuni, decât dacă este foarte bine antrenat în a-l fenta.
Prin definiție, poligraful este este un dispozitiv care măsoară și înregistrează un număr de parametri fiziologici ai unui subiect uman, așa cum ar fi tensiunea arterială, pulsul, respirația și conductivitatea pielii, în timp ce acestuia i se pun o serie de întrebări. Se presupune că aceste măsurători sunt indicatori ai unei stări de anxietate, care se manifestă odată cu spunerea unui neadevăr.
Foarte mulți cercetători au fost preocupați de arta detectării minciunii, însă aparatul propriu-zis, poligraful, a fost inventat de către de medicul John A. Larson, de la Universitatea din California.
Eficacitatea detectorului de minciuni însă, și astăzi este îndoielnică. Eliminând factorul „frică”, orice persoană vinovată, dar calmă poate trece testul suprem al minciunii. În fața unui aparat care nu dăunează în niciun fel din punct de vedere fizic, este mult mai ușor de stăpânit frica. Astfel, mult mai eficiente erau metodele folosite în Evul Mediu, cum ar fi apa fierbinte sau tortura, datorită faptului că frica de moarte devenea mai mare decât frica de a fi prins.
Între timp „modalitatea detectorului de minciuni” a început să fie folosită de autorități și chiar sa constituie probă în procesele de judecată. Mai mult decât atât, poligraful a devenit afacere pentru foarte multe așa-zise „cabinete de detectare a minciunii” unde, contra cost, un examinator expert poate pune la zid un nevinovat emotiv.
Psihologia a demonstrat că pentru a recunoaște mincinosul trebuie recunoscute doar câteva semne simple cum ar fi: negarea exagerată a faptelor din partea celui care minte, bâlbâiala, agitarea mâinilor, nestăpânirea și contactul vizual imposibil de realizat sau de menținut de către vinovat.
În anul 2001, un grup de cercetători a ajuns la concluzia că poligrafia este o pseudoștiință.
