Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Metode de instruire

in Pedagogie

scoala

Cerghit, prezintă metodele de predare utilizate în învăţământ, în general, noi încercând să efectuăm o particularizare în domeniul ştiinţelor educaţiei. Etimologic, termenul de metodă, provenit din gr. methodos (compus din odos „cale”, „drum” şi metha „către”, „spre”) înseamnă „drum care duce spre…”, „cale de urmat” în vederea aflării adevărului, în învăţământ, metoda reprezintă o cale pe care profesorul o urmează pentru a-i încuraja pe elevi să ajungă la realizarea obiectivelor prevăzute, pentru a-i determina să găsească singuri calea proprie de urmat în procesul învăţării. Altfel spus, metoda este o cale de acţiune comună profesor-elevi, care conduce de multe ori la reali­zarea instrucţiei şi educaţiei.

Noţiunea de metodă include patru elemente :

1. punct de plecare;

2. punct final (rezultatul);

3. subiectul acţiunii

  1. obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea (elevul).

Principalele accepţii date metodei sunt:

  • praxiologică – metoda este o tehnică de execuţie care conduce la realizarea ţelului propus. Fiecare acţiune cuprinde în structura ei funcţio­nală o asemenea tehnică de lucru, o modalitate practică sau un mod specific de a acţiona, un fel anume de a proceda

  • cibernetică – metoda are semnificaţia unei tehnici de acţiune care impregnează în structura ei: elemente de programare (a operaţiilor, a comportamentelor); elemente de comandă (sau de dirijare a activităţii) şi elemente de retroacţiune (feedback): metoda este definită astfel ca o modalitate de direcţionare a profesorului, însoţită de un control operativ al rezultatelor imediate şi de o continuă ameliorare sau corectare a acestora, de ajustare a mersului mai departe a procesului de învăţământ;

  • funcţională şi structurală – metoda poate fi considerată un ansamblu organizat de procedee destinate realizării practice a operaţiilor care conduc la atingerea obiectivelor urmărite.

Procedeul reprezintă o tehnică de execuţie mai limitată, un detaliu sau o componentă particulară a metodei. Ca elemente structurale ce concretizează o metodă, procedeele se subordonează finalităţilor de urmărit prin intermediul acesteia şi în cadrul ei şi îşi păstrează importanţa numai atâta timp cât situaţia o justifică. Folosirea unui exemplu relevant şi menţionat la locul potrivit în cadrul unei expuneri, dezbateri sau conversaţii poate să concretizeze foarte bine o idee, un concept, un mod de comportare etc. în general, relaţiile dintre metodă şi procedee sunt foarte dinamice, în sensul convertirii unui termen în celălalt şi invers.

Principalele funcţii ale metodelor sunt:

funcţia cognitivăde conducere spre realizarea unor obiective de cunoaştere şi de acţiune întemeiată pe cunoştinţe;

funcţia instrumentalăservind ca adevărate „unelte” de lucru de care profesorii şi elevii se servesc pentru atingerea obiectivelor stabilite, în această calitate, metodele sunt un mediator între elev şi materia de studiat, între profesori şi elevi, mijlocind studierea materiei respective;

funcţia normativăde indicare a procedeelor mobilizate, a manierei de predare, de învăţare;

funcţia formativ-educativăde influenţare, concomitent cu îndeplinirea obiectivelor de cunoaştere a unor laturi ale personalităţii elevilor, ca şi a celor afectiv-motivaţionale ori a tipurilor de conduită morală, socială

Metodele pot fi clasificate după criterii diferite. Astfel:

  • după criteriul istoricse face distincţie între:

  • metodele vechi (clasice sau tradiţionale)

  • cele noi sau moderne;

  • după gradul de generalitatese vorbeşte despre :

  • metode generale

  • metode particulare sau speciale;

  • după caracterul individual/socialexistă:

  • metode de muncă individuală, divizate în:

  • libere

  • direcţia profesorului

  • programate;

  • metode de muncă colectivă (cu întreaga clasă)

  • metode de muncă frontală (de adresare întregii clase, dar fiecare elev lucrând individual);

  • după obiectivele urmărite :

  • metode de predare propriu-zisă departajate în:

  • metode de transmitere

  • asimilare a cunoştinţelor,

  • metode de formare a priceperilor şi deprinderilor

  • metode de fixare şi consolidare

  • metode de aplicare

  • metode de evaluare a rezultatelor învăţării;

  • după caracterul activităţii mentalese utilizează metode:

  • algoritmice

  • nealgoritmice

  • euristice

  • creatoare

  • după tipul de experienţă de învăţarese întâlnesc metode :

  • bazate pe învăţarea receptivă,

  • bazate pe învăţarea prin descoperire,

  • bazate pe învăţarea prin acţiune practică,

  • bazate pe învăţarea prin invenţie,

  • bazate pe învăţarea prin creaţie

Clasificarea metodelor de instruire după criteriul sursei cunoaşterii, (care poate fi : I. experienţa social-istorică a umanităţii (moştenirea culturală); II. experienţa dedusă din contactul direct cu realitatea şi III. experienţa bazată pe acţiunea practică) pune în evidenţă existenţa a trei mari categorii de metode:

A. metode de comunicare;

B. metode de exploatare a realităţii

C. metode de acţiune.

A. Metodele de comunicare, utilizând un registru foarte convingător, se pot distribui, luând drept subcriteriu suportul purtător de informaţie (care poate să fie cuvântul oral, cuvântul scris sau cuvântul de asociaţie cu imaginea şi sunetul – limbajul oral-vizual şi limbajul interior), în următoarele tipuri de metode:

Metode de comunicare orală, subclasificate în:

  • metode expozitive, din care fac parte: povestirea, descrierea, explicaţia, demonstraţia teoretică, prelegerea şcolară, prelegerea universitară (cursul magistral), conferinţa, expunerea cu oponent, prelegerea–discuţie, conferinţa-dezbatere, informarea, micro-simpozionul, instructajul

*Avantaje:

  • reprezintă modalităţi de transmitere ordonată sistemică şi continuă a unui sistem de cunoştinţe

  • sunt:

    • căi simple şi funcţionale
    • directe şi rapide
    • economice şi eficace
  • de predare

  • în expunearea prof. elevii pot găsi un model coerent de gândire ştiinţifică şi de vorbire

  • conferă prof. spontaneitate şi putere de adaptare la specificul temei.

*Dezavantaje

  • oferă cunoştinţe de-a gata, în mod autoritar, obligându-i pe ascultători să accepte cunoştinţele ca adevăruri

  • se menţine riscul de a genera pasivism la elevi, superficialitate şi formalism

  • cunoştinţele se reţin parţial şi se uită uşor

  • notiţele sunt fragmentare şi inexacte

  • provoacă scăderea rapidă a atenţiei

  • metode interogative (conversative, dialogate), precum: conversaţia euristică, discuţiile în grup, dezbaterea, discuţia-dialog, consultaţia în grup, preseminarul, seminarul, dezbaterea de tip „masă rotundă”, dezbaterea „Philips-66″, brainstorming-ul (asaltul de idei), coloc­viul

*Avantaje:

  • activează auditoriul transformându-l din receptor în partener de dialog

  • se dezvoltă gândirea interogativă şi asociaţiile de idei, imaginaţia creativă

  • dezvoltă intelectul prin solicitare şi exersare, flexibilizează gândirea, activează şi mobilizează motivaţia intrinsecă

  • asigură feed-back rapid

*Dezavantaje

  • mari consumatoare de timp

  • nu pot fi utilizate oricând şi oricum

  • lipsa de informaţii prin transfer

  • riscul transformării interacţiunii într-un dialog steril

  • utilizare neeconomicoasă a timpului

  • metoda problematizării – de instruire prin rezolvări de situaţii–problemă.

Metode de comunicare scrisă sau livreşti (bazate pe lectura textului scris sau tipărit), dintre care: munca utilizând manualul sau cartea, analiza (investigaţia) de text, informarea, documentarea

*Avantaje:

  • obişnuiesc elevul cu munca independentă

  • în timp, va asigura autonomia funcţională a educatului

*Dezavantaje

  • studiul individual e o problemă de competenţă

  • această competenţă trebuie formată în timp cu ajutorul profesorului

Metode de comunicare oral-vizuală – instruirea prin filme, instruirea cu ajutorul transmisiilor televizate, instruirea prin tehnicile video, instruirea bazată pe înregistrări sonore

*Avantaje:

  • solicită simultan mai mulţi analizatori

  • creşte performanţele de reţinere a informaţiilor

  • fac accesibile ideile teoretice (imagini)

  • integrează informaţiile în scenarii actuale

  • scurtează timpul de instruire

*Dezavantaje

  • mari consumatoare de timp

Metode de comunicare interioară – reflecţia personală (meditaţia profundă) şi experimentul mintal.

B. Metodele de explorare organizată a realităţii (metode obiective sau intuitive) se pot împărţi şi ele în două subgrupe principale, în funcţie de caracterul acţiunii explorării:

  1. Metode de explorare directă a realităţii, în esenţă metode de învăţare prin cercetare, prin descoperire, aşa cum sunt: observaţia sistematică (independentă sau dirijată), experimentul, cercetarea documentelor şi relicvelor istorice, efectuarea de anchete, studiul de caz, studiile compa­rative, elaborarea de monografii, explorarea prin coparticipare la eveni­mentele vieţii cotidiene

  2. Metode de explorare indirectă a realităţii (bazate pe contactul cu substituţii obiectelor şi fenomenelor reale) din care fac parte metodele demonstrative şi metoda modelării (studierii pe modele)

*Avantaje:

  • experienţa personală dobândită de educat în contactul cu realitatea

  • formarea calităţilor şi capacităţilor de explorare

  • sporirea competenţei şi autonomiei în acest sens

C. Metode bazate pe acţiune (metode practice). După caracterul acţiunii, acestea se grupează în:

  • Metode de acţiune reală, din care fac parte metoda exerciţiului sau a exersării, lucrările practice, lucrările de atelier, activităţi creative, elabo­rarea de proiecte-acţiune, activităţi de muncă productivă

Metoda exerciţiului

*Avantaje:

  • contribuie implicit şi la rezolvarea altor sarcini:

  • adâncirea înţelegerii noţiunilor, regulilor, prin aplicarea lor la situaţii noi

  • consolidează cunoştinţele şi deprinderile

  • dezvoltă operaţiile mintale şi ajută la constituirea lor în structuri operaţionale

  • sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, oferind posibilităţi noi de transfer productiv şi eficient al acestora

  • prevenirea uitării şi confuziilor

  • dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi fizice, a unor calităţi morale şi trăsături de voinţă şi caracter

  • Metode de acţiune simulată sau fictivă (metode de simulare), dintre care : jocurile didactice, jocurile de simulare (interpretarea de roluri), învăţarea dramatizată, învăţarea pe simulatoare

*Avantaje:

  • metoda jocului valorifică avantajele dinamicii de grup, interdependenţele , spiritul de cooperare, participarea efectivă şi totală la joc

  • angajează şi elevii timizi sau slabi

  • creşte gradul de coeziune al clasei

  • întăreşte trăsături morale

  • sporeşte responsabilitatea, activismul , spiritul critic, iniţiativa

D. La toate aceste categorii principale se adaugă o a patra categorie de metode de raţionalizare a activităţilor de predare/învăţare, ce cuprind numeroase elemente aparţinând metodelor mai sus amintite, între acestea se pot enumera metodele algoritmice, instruirea programată, instruirea asistată de calculator şi alte metode bazate pe principiul programării.

Metodele cele mai uzitate la nivelul procesului de învăţământ:

  • Expunerea

Definiţia dată expunerii relevă faptul că : aceasta constă în prezentarea orală a unei teme, într-o organizare logică a ideilor, densă şi fluentă. Realizarea unei expuneri necesită o preocupare deosebită în ceea ce priveşte :

– esenţializarea informaţiei;

– ierarhizarea strictă a ideii;

– enunţarea unor ipoteze şi teorii;

– analiza şi interpretarea critică a unor puncte de vedere.

Tendinţele moderne evidenţiate în evoluţia expunerii vizează promovarea unor noi variante ale acesteia care să-i amelioreze limitele de pasivitate şi de flux unidirecţional de comunicare, precum şi slabele posibilităţi de interacţiune profesor – student. Astfel, pot fi identificate expunerea cu oponent, prelegerea–dezbatere sau prelegerea dialogată.

a) Expunerea cu oponent vizează o formă dramatizată a expunerii presu­punând participarea unui al doilea cadru didactic sau a unui student în calitate de oponent, care, prin intermediul unui simţ critic bine dezvoltat, poate interveni în desfăşurarea expunerii cu întrebări, observaţii etc., dinamizând şi înviorând cursul acesteia. Rolul motivator al interpelărilor transformă prelegerea într-o metodă mai activă şi mai stimulativă pentru restul auditoriului. Sporeşte implicit participarea intelectuală a auditoriului.

b) Expunerea-dezbatere poate fi rezultanta unei combinaţii lesnicioase în plan academic a dezbaterii cu prelegerea, rezultând un hibrid metodo­logic, cu sporită eficienţă atât în plan psihologic, cât şi la nivel de conţinut, în structura şi în derularea sa, expunerea-dezbatere debutează cu o scurtă prelegere făcută de către profesor, când acesta expune tezele principale ale unui anumit conţinut ştiinţific şi creează astfel un fundament pentru dezbaterile viitoare. Această „punere în temă” este favorabilă pentru situaţiile de instruire în care parcurgerea prealabilă a unei bibliografii nu mai face necesară expunerea integrală a conţinutului, ci mai ales rezumarea lui şi stimularea participării, prin particularităţile structurale ale prelegerii, la dezbateri.

c) Expunerea dialogată reprezintă cea mai importantă formă de exercitare într-o manieră modernă a prelegerii în învăţământul superior. Ea constă într-o îngemănare a prelegerii cu intervenţiile conversative din partea auditoriului, creându-se astfel posibilitatea ‘licitării elementelor mai

puţin înţelese şi constituindu-se pe această cale un cadru afectiv şi interacţional favorabil participării active a studenţilor. Această formă a prelegerii solicită multă flexibilitate din partea profesorului propunător şi o atitudine de deschidere în raport cu studenţii a acestuia. Totodată, ies în evidenţă la acest nivel disponibilităţile interacţionale şi socioafective ale profesorului, precum şi simţul echilibrului din partea elevilor/ studenţilor intervenienţi.

  • Conversaţia

Conversaţia se defineşte ca o modalitate de angajare a unui întreg sistem de interacţiuni verbale profesor – elevi, elevi – profesor, interacţiuni care pot contribui la clasificarea şi precizarea noilor cunoştinţe, la aprofundarea înţelegerii şi integrării acestora, la sistematizarea şi verificarea lor etc. Etimologia cuvântului latinesc conversaţia, compus din con, cum „cu” şi din versus „întoarcere”, arată că este vorba despre o întoarcere şi reîntoarcere asupra unei experienţe de cunoaştere câştigată anterior de interlocutori în scopul desprinderii unor noi generalizări, a unor concluzii.

în raport cu funcţiile pe care şi le poate asuma, utilizarea conversaţiei poate îmbrăca mai multe forme, precum:

conversaţia euristicăce conduce la descoperirea de noi adevăruri, la elaborarea unor noi cunoştinţe ;

conversaţia de consolidare şi sistematizare a cunoştinţelor;

conversaţia de verificare sau de controlfolosită în scopul verificării, examinării şi evaluării achiziţiilor cognitive;

conversaţia formativăde sensibilizare, de întărire a convingerilor, de influenţare a atitudinilor, opiniilor etc.

Cel mai frecvent utilizată cu cele mai mari beneficii pentru formaţia elevilor este conversaţia euristică. Prin specificul ei, această variantă se prezintă ca o succesiune de întrebări, manevrate cu abilitate de profesor, în alternanţă cu răspunsurile elevilor, care sunt stimulaţi să întreprindă o investigaţie în sfera informaţiilor deja deţinute. Prin prelucrarea acestor informaţii, elevii trebuie să ajungă la elaborarea unor noi cunoştinţe, a unor noi generalizări, la descoperirea unor noi adevăruri (pentru ei), la imaginarea unor soluţii sau alternative la problemele luate în discuţie. Întrebările enunţate au menirea să incite curiozitatea, setea de cunoaştere, căutarea, sesizarea unor relaţii cauzale, să stimuleze detectarea asemănărilor şi deosebirilor ce caracterizează un grup de obiecte, o categorie de fenomene , să favorizeze anticipaţia şi enunţul de ipoteze, să faciliteze alegerea, deciziile. Cu alte cuvinte, scopul lor este să conducă efortul de învăţare spre no achiziţii. Evident, un asemenea dialog nu poate determina însuşirea unor date nume, denumiri, fapte, întâmplări, fenomene absolut noi, fără o informaţie primită anterior.

Eficienţa conversaţiei în forma ei euristică este redată de caracterul întrebărilor utilizate. Sunt de preferat întrebările „deschise” şi cele globale, care solicită gândirea, care lasă mai multă libertate de căutare, de cercetare, de învăţare prin descoperire, ca şi întrebările de anticipare sau care pun în mişcare anumite operaţii mintale, ca de exemplu: „ce este aceasta?” -impune o clarificare; „unde şi când ? ” – o ordonare în spaţiu şi timp; „din ce cauză ? ” – o explicaţie; „în ce scop ? ” – o evaluare; „cât ? ” – o numărare etc. Sau, în locul întrebărilor cu funcţie reproductivă, de tipul: „ce este?” „cine?”, „ce?”, „cum?”, „când?”, „unde?”, de dorit sunt întrebările productive, de tipul celor cauzale: „de ce?”, a celor ipotetice: „dacă., atunci… ? ” ori întrebările care impun explicaţii. Principalele tipuri de întrebări sunt:

  • întrebările convergente, care îndeamnă la analize, comparaţii, sinteze, interogări, asociaţii de idei etc.;

  • întrebările divergente, ce exersează gândirea pe traiectorii inedite, originale, conducând la o diversitate cât mai mare de soluţii, precum ş

  • întrebările de evaluare, care solicită elevii să emită judecăţi de valoare proprii.

Eficienţa conversaţiei este condiţionată atât de caracterul, cât şi de calitatea răspunsurilor. Au prioritate răspunsurile construite, mai importante decât cele selectate (alegerile cu posibilităţi multiple).

Oricum, iniţiativa dialogului nu trebuie să aparţină numai profesorului; dimpotrivă, şi elevii trebuie să fie obişnuiţi încă de timpuriu să întreţin, conversaţii utile cu profesorii şi cu colegii lor. în această privinţă, ei au nevoi< de încurajare prin „sancţionarea” pozitivă a răspunsurilor lor, prin confirmări aprobări, reluarea unor idei, sublinierea a ceea ce au ele esenţial, integrare, acestora ca puncte de sprijin în contextul lecţiilor etc. fără a omite criticile dezaprobările şi respingerile necesare, acolo unde este cazul.

  • Studiul de caz

Specificul metodei constă în tendinţa de apropiere a învăţării de viaţa reală pornindu-se de la premisa că, acolo unde există o oarecare similitudine între situaţia de învăţare şi situaţia de viaţă, învăţarea devine mult mai eficientă. Pentru aceasta, se ia drept punct de plecare o reprezentare a unei situaţii desprinse din realitate şi problemele care decurg din ea. Mai curând decât profesorul, sursa învăţării o reprezintă aceste probleme. Căci problema este aceea care creează o structură ce înglobează învăţarea prin participare la analiză şi discuţie.

Studiul de caz se impune astfel ca una dintre cele mai active metode, de mare valoare euristică şi aplicativă, în acest sens, ea poate fi utilizată:

  • fie ca suport al cunoaşterii inductive

  • fie ca bază a unei cunoaşteri deductive.

A. în prima ipostază, metoda favorizează o confruntare directă cu o situaţie reală, autentică, cu un „caz de viaţă” reprezentativ şi semnificativ pentru anumite stări de lucruri mai generale, proprii unui sector al cunoaşterii sau al acţiunii practice. Un asemenea „caz” condensează în sine esenţialul şi prin aceasta devine în măsură să arunce o lumină asupra a ceea ce este general valabil pentru o întreagă clasă de obiecte sau pentru o întreagă categorie de fenomene ori evenimente. Se poate lua în studiu, bunăoară, exemplul Renaş­terii italiene pentru a înţelege întreaga epocă a Renaşterii europene ; se poate analiza cazul unei catastrofe ecologice pentru a sesiza întreaga problematică a protecţiei naturii. De la premise particulare se poate ajunge astfel la dezvă­luirea generalităţii, la formularea unor concluzii generalizatoare (noţiuni, reguli, principii, legi etc.). Scopul principal urmărit de această dată îl constituie analiza atentă a problemei speţei împreună cu faptele, opiniile şi aprecierile asociate cazului dat şi dezbaterea deschisă a acestora, enunţarea unor alternative şi testarea lor, luarea în discuţie a deciziei finale privind soluţia optimă ce se degajă, luarea în consideraţie a valorilor.

B. în cea de-a doua ipostază, studiul de caz poate servi la concretizarea unei idei, a unei generalizări; studiul de cazuri concrete poate contribui la ilustrarea unei problematici mai largi, spre exemplu, de marketing, de management, de politică economică, de cooperare tehnică, de formare profe­sională etc. sau, pur şi simplu, poate să faciliteze transferul de cunoştinţe ori de deprinderi, însuşite prin învăţare, la probleme sau situaţii altele decât cele expuse în cadrul predării sau la care se referă conţinutul unei materii; poate înlesni interpretarea unor principii învăţate într-o situaţie reală sau aplicarea unor practici în condiţii noi.

Metoda cazurilor poate să fie aplicată în cel puţin trei variante mai frecvent întâlnite:

  1. Metoda situaţiei – bazată pe prezentarea completă a cazului selectat, îi faţa elevilor, aceştia primind toate informaţiile necesare soluţionări cazului-problemă dat. Avantaje: discutarea cazului începe imediat; dezavantaje : timpul pus la dispoziţie este mult prea redus.

  2. Studiul analitic al cazului (Incidence Method) – şi aici se face prezentare completă a situaţiei date, dar informaţiile necesare soluţionării sunt redate numai parţial sau deloc. Avantaje : obligă la căutarea ş procurarea personală a informaţiei utile soluţionării; cultivă efortul muncă independentă cu diferitele surse de cunoaştere ; obişnuieşte elevi cu formularea exactă a întrebării, cu găsirea corelaţiilor esenţiale etc.

  3. Elevii/studenţii nu beneficiază de nici o prezentare completă asupra situaţiei şi nici de informaţii necesare soluţionării cazului-problemă Lor li se propun doar sarcini concrete de rezolvat, urmărind să se descurce prin eforturi proprii. Organizarea activităţii prin intermediul metodei se poate realiza în mă multe feluri. Cazul poate fi dat în cercetare:

1. întregii clase, cu care se poartă discuţii colective la început şi în final;

2. unei grupe restrânse, ceilalţi elevi urmărind discutarea cazului şi formu­lând observaţii critice în final;

3.fiecărui elev/student în parte, acesta fiind obligat să depună o intensă activitate şi în final să-şi expună concluziile ;

4 .la elevi/studenţi diferiţi, care să se ocupe de studiul unor cazuri diferite

Aplicarea acestei metode depinde de:

  • felul în care profesorul alege cazul;

  • focalizarea lui pe obiective clare şi pertinente (adică raportările la ideile, principiile, legile, teoriile etc. care se intenţionează a fi puse îi] evidenţă);

  • informaţiile oferite în mod direct sau indirect elevilor;

  • modul în care aceştia urmăresc dezbaterea problemei şi asociere* cunoştinţelor;

  • măsura în care se angajează într-un exerciţiu al căutării, al descoperiri; ori al transferului creativ.

Există riscul compromiterii studiului de caz printr-o intervenţie prea insis­tentă a profesorului în discuţii. Rolul profesorului este acela al unui animator ce impulsionează discuţiile, imprimându-le un curs vioi şi fructuos, fără să se substituie efortului propriu-zis al celor care trebuie să dezbată cazul.

  • Metode creative de grup

Metodele creative de grup sunt indispensabile în învăţământ (inclusiv case de copii, şcoli ajutătoare). Fiind consacrate creativităţii în special, aceste metode formează tehnici promiţătoare pentru activitatea managerială modernă din orice şcoală. Dintre metodele manageriale creative de grup aplicabile şi în învăţământul de toate tipurile, le semnalăm pe cele mai importante, cu scurte referiri asupra modalităţilor de desfăşurare.

  1. Metoda brainstorming sau a asaltului de idei îşi structurează activita­tea în mai multe etape, şi anume : constituirea grupului de brainstorming, organizarea şedinţei, desfăşurarea şedinţei, activitatea brainstorming. Grupul brainstorming nu se poate suprapune sau confunda cu nici o structură organizatorică instituţionalizată într-o şcoală, cu toate că asaltul de idei ar trebui să constituie dominanta activităţii atât a consiliului de administraţie, cât şi a colectivelor de catedră, comisiilor metodice, consiliului pedagogic etc. Principalul scop al acestei metode este emite­rea de idei: cu cât mai multe, cu atât mai bine. Animatorul grupului trebuie să noteze toate ideile emise, chiar şi cele vagi sau confuze. Selectarea ideilor se face în mai multe runde, pentru ca în final să rămână 5-6 idei importante.

  2. Sinectica (metoda Gordon) sau metoda asociaţiilor de idei; deşi este mai pretenţioasă decât alte metode de stimulare a creativităţii, aplicarea ei în grupurile secundare eterogene dă rezultate bune. Grupul de sinectică este mai restrâns decât grupul de brainstorming, având în componenţă cam 5-7 membri conduşi de un lider. Liderul conduce şedinţa şi emite propriile idei în momentul în care ceilalţi membri nu o fac. Unele grupuri recomandă aducerea la şedinţă a unui expert care să reprezinte o „enciclopedie”, sursa de informaţii, cenzorul, această persoană fiind numită şi „avocatul diavolului”.

  3. Metoda Philips 66 se aplică atunci când o situaţie trebuie analizată din mai multe puncte de vedere, când o problemă are mai multe soluţii posibile. Metoda oferă posibilitatea participării la dezbateri, la găsirea soluţiilor, la alegerea celei mai potrivite strategii a unui număr cât mai mare de persoane, cu concepţii diferite asupra modului de soluţionare a unei probleme. Metoda propusă de D.J. Philips prevedea divizarea grupului mare în mai multe grupuri mici de câte 6 persoane, care să discute timp de 6 minute (de aici provenind şi numele de Philips 66) în vederea rezolvării problemei puse în discuţie. Desfăşurarea unei şedinţe creative de grup prin aceste metode parcurge următoarele etape :

  • constituirea a 2 până la 6 grupuri de câte 6 persoane;

  • reuniunea participanţilor în care fiecare lider de grup prezintă opi­niile, soluţiile, punctele de vedere ale grupului pe care-1 reprezintă;

  • dezbaterea opiniilor între liderii grupurilor pentru identificarea solu­ţiilor acceptabile;

  • acceptarea în plen a celor mai bune soluţii.

  1. Metoda Brainwriting sau 6.3.5 este o metodă mai simplă, bazată pe tehnicile brainstorming-

ului, dar cu precizarea că toate ideile se scriu. 6.3.5 vine de la propunerea ca 6 persoane să scrie 3 idei în 5 minute.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web