Mi-am pus sufletul în faţa oglinzii. Reflecţia lui mă-nfioară! Îl ştiam blând. Cu obraji firavi, cu ochi strălucitori, cu un zâmbet gingaş, parcă de copil. Dar nu mai e aşa! Îl văd plin de riduri creionate de răni cicatrizate. Are o frunte brăzdată, acoperită de praful mângâierilor neoferite. Ochii strălucesc. Sub subţirimea lacrimilor însă. Buzele-ncleştate cenzurează orice cuvânt. Oglinda refuză să „citească” mai mult. Ar crăpa. Iar cioburile ar forma un joc de lego căruia nimeni nu i-ar da de cap. Pentru că sunt părţi ale unui suflet ce nu poate fi refăcut.
Ce bine că nu-mi privesc sufletul, în oglindă, mai des! Aşa îl ascund. Îl acopăr cu o mantie catifelată, ţesută cu fire de om nebun…
De ce trebuie să suferim atât? De ce trebuie să trecem prin despărţirile astea? Sunt ucigătoare! Ciclice! Ne despărţim mereu, de cineva care ne oferă linişte, minţii şi trupului. Ne minţim mereu, când încercăm să prelungim o relaţie, oricum sortită să se întrerupă. În această dimineaţă, după o noapte sublimă, m-am despărţit! De somn. L-am iubit enorm. Am sforăit pentru el. Iar el m-a dus la cinema, unde-a rulat un vis. Dimineaţa asta s-a băgat între noi! A venit şi m-a împins să părăsesc patul „conjugal”. Recunosc: eu am fost cel care a înşelat. De ce? Pentru că e bună-rău, dimineaţa asta!Cu toate acestea, sper să mă împac, la noapte, cu somnul. Poate mă iartă..
