Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Mijloce de îmbogăţire a vocabularului. Mijloace externe. Împrumuturile.

in Limba romana

Biblioteca

Cunoaşterea principalelor mijloace de îmbogăţire a lexicului merită o atenţie deosebită, deoarece bogăţia unei limbi este dată, în primul rând, de bogăţia şi de varietatea vocabularului ei. Ideea general acceptată este cea conform căreia odată ce limba s-a constituit ca idiom de sine stătător, dezvoltarea ei constă în îmbogăţirea cu noi cuvinte. Aşadar, vocabularul este compartimentul limbii cel mai labil şi mai supus influenţelor din afară, spre deosebire de morfologie şi sintaxă, care evoluează foarte încet, conferind stabilitate limbii.

Permanenta evoluţie a lexicului trebuie pusă în relaţie cu modificările legate de progresul societăţii umane în ansamblul ei şi, în mod special, cu transformările care se petrec în viaţa materială şi spirituală a unei anumite colectivităţi lingvistice. Dintre cauzele mai importante care explică evoluţia vocabularului menţionăm:

  • dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii;

  • diversificarea vieţii culturale;

  • schimbările de ordin politic, social şi economic;

  • modificarea mentalităţii şi a concepţiei despre viaţă a oamenilor;

  • variatele contacte dintre popoare.

Schimbările care se produc la nivelul vocabularului îmbracă aspecte diverse – de la arhaizarea treptată a unor cuvinte ori simpla schimbare a unor sensuri până la apariţia unor unităţi lexicale noi, care denumesc obiecte, fenomene, procese, instituţii etc. inexistente sau necunoscute anterior. Totalitatea acestor schimbări alcătuieşte dinamica vocabularului. În acest curs, ne vom opri asupra căilor de apariţie a noi cuvinte şi felul în care sunt satisfăcute necesităţile crescânde ale procesului de comunicare.

În orice limbă, cuvintele noi apar pe două căi fundamentale: una externă, constând în împrumuturi din alte limbi, alta internă, prin care noile unităţi lexicale rezultă din îmbinarea unor elemente existente în limbă. Cea de-a doua cale menţionată aici însumează un întreg ansamblu de procedee interne, care au legătură atât cu vocabularul, cât şi cu morfologia. Aceste procedee sunt studiate de un capitol lingvistic cunoscut sub numele de formarea cuvintelor.

Împrumuturile lexicale

Poporul român, în decursul istoriei, a venit în contact cu diverse alte popoare, iar limba română a suferit o serie de influenţe din partea altor limbi îndeosebi în domeniul vocabularului şi al sistemului de formare a cuvintelor. Recurgerea la împrumuturi din alte limbi este favorizată şi adeseori determinată de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:

  • vecinătatea geografică,

  • amestecul de populaţie sau chiar convieţuirea,

  • relaţiile de ordin politic, economic şi cultural.

Ca mijloc extern de îmbogăţire a vocabularului, împrumutul lexical este un fapt obiectiv şi el apare ca o consecinţă de ordin lingvistic a unor factori extra-lingvistici, precum cei enumeraţi mai sus. Cuvintele luate din alte limbi sunt adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii receptoare sau influenţate. În procesul adaptării, de o mare importanţă este calea pe care pătrund cuvintele dintr-o limbă în alta.

Cuvintele pot fi împrumutate pe cale directă, ceea ce presupune un contact nemijlocit între populaţii cu limbi diferite sau pe cale indirectă, prin intermediul cărţilor şi al scrisului, în general. Pe calea directă, cunsocută şi sub numele de cale orală datorită caracterului popular, au pătruns în limba română o serie de cuvinte slave şi maghiare, iar mai rar, cuvinte turceşti şi greceşti. Pe calea indirectă, care are un caracter cult, livresc, au apărut în limba română o serie de cuvinte slave, care au fost urmate, în secolul al XVI-lea, de împrumuturi de origine latină şi greacă, prin scrierile cu caracter istoric.

Uneori, acelaşi cuvânt a fost o dată împrumutat pe cale directă, orală şi altă dată pe cale cultă sau livrescă. Astfel, a sfârşi şi a săvârşi reprezintă acelaşi cuvânt de provenienţă slavă, sŭvŭrsiti, primit mai întâi pe cale populară şi apoi pe cale cărturărească, ceea ce se reflectă în cele două aspecte diferite pe care le-a căpătat acest cuvânt în limba română. A sfârşi, mai vechi şi a săvârşi, apărut ulterior, formează un dublet etimologic, două cuvinte deosebite ca formă şi ca sens, însă cu aceeaşi origine sau etimologie. Alte exemple de dublete etimologice: a sărutaa saluta < lat. salutare (primul este moştenit, pentru că se încadrează legilor fonetice, conform cărora –l– intervocalic devine –r–, iar –a neaccentuat se transformă în –ă); dreptdirect < lat. directus (primul este moştenit, pentru că se încadrează legilor fonetice, conform cărora grupul –ct devine –pt); cerccirc < lat. circus; cărbunecarbon < lat. carbonem.

Împrumuturi de origine slavă

Privită în ansamblul ei, influenţa slavă a fost cea mai puternică dintre toate influenţele vechi exercitate asupra limbii române. Conform unor date aproxima-tive (Macrea, 1958), 8% dintre cuvintele limbii române moderne sunt de orgine vechi slavă (circa 4.000 de cuvinte). Dintre acestea, împrumutri propriu-zise sunt numai 1.100 (2%), restul de 2.900 (6%) fiind derivate pe teren românesc de la teme slave, calcuri lingvistice (ex. binecuvânta < sl. blagosloviti) şi variante.

O distincţie care trebuie făcută priveşte modalitatea în care aceste cuvinte au pătruns în limba română: fie pe cale orală, populară, ca urmare a convieţurii românilor cu slavii, fie pe cale cultă, cărturărească, datorită faptului că slavona a fost folosită ca limbă oficială a administraţiei, a diplomaţiei şi, mai ales, a cultului religios.

Dintre termenii pătrunşi în epoca slavonismului cultural (sec. X-XV), cei mai mulţi aparţin vocabularului religios şi social-politic: apostol, arhiereu, buche, candelă, cazanie, călugăr, a citi, denie, diacon, duh, duhovnic, evanghelie, hram, icoană, letopiseţ, liturghie, logofăt, mitropolit, molitvă, pomelnic, proroc, psalm, rai, sobor, slovă, săvârşi, stareţ, vecernie, vlădică, voievod, vornic. Din timpul convieţuirii alături de slavi (sec. VI), au rămas în limba română cuvinte din domenii variate, de la agricultură (plug, brazdă, ogor, pogon, a sădi, snop) până la denumiri de animale (bivol, dobitoc, cârtiţă, dihor, râs, veveriţă, vidră, zimbru).

În funcţie de clasele lexico-gramaticale cărora le aparţin, împrumuturile de origine slavă se pot grupa astfel:

  1. substantive: babă, boier, ceas, colţ, dar, glas, grădină, grijă, izvor, milă, muncă, nădejde, necaz, nisip, noroc, obicei, plată, praf, prieten, răspântie, spor, steag, sticlă, temei, trup, veac, veste, vârf, vârstă, vrăjmaş, zid, zvon;

  2. adjective: bogat, bolnav, calic, drag, gol, groaznic, lacom, mândru, sărac, scump, scund, slab, straşnic, treaz, vesel, voinic, vrednic, zdravăn;

  3. verbe: a boli, a clădi, a clăti, a croi, a dărui, a dobândi, a dovedi, a grăbi, a greşi, a hrăni, a îndrăzni, a lipi, a lovi, a munci, a năvăli, a obosi, a părăsi, a porni, a privi, a risipi, a sfârşi, a topi, a (se) zgârci.

O idee unanim acceptată este aceea conform căreia, în limba română, nu putem construi o propoziţie care să conţină exclusiv elemente nelatineşti. În încercarea de a demonstra latinitatea limbii române, acad. Al. Rosetti (1978) a ales patru cuvinte de origine slavă şi a format următoarea propoziţie: Iubesc pe prietenii mei dragi. În aparenţă, această propoziţie conţine exclusiv elemente slave, însă analiza lingvistică riguroasă scoate în evidenţă altceva. Sufixul verbal –esc este de origine latină (lat. –esco), prepoziţia care serveşte la construirea unui complement direct exprimat printr-un nume de persoană este de origine latină, pe < lat. per, -i marcă a pluralului şi articol provine din lat. illi, mei este pluralul lui meu < lat. meus, iar –i din dragi este tot un element latinesc. Rosetti demonstrează astfel că limba română este un idiom romanic neolatin, care a suferit o serie de influenţe străine.

Împrumuturi de origine maghiară

Contactele directe dintre cele două popoare, român şi maghiar, au dus la o influenţă lingvistică rciprocă, manifestată exclusiv în domeniul lexicului şi, într-o foarte mică măsură, al formării cuvintelor. Cu aproximaţie, se poate spune că începuturile influenţei maghiare asupra vocabularului românesc datează din secolele X-XI, odată cu extinderea stăpânirii asupra Transilvaniei a noului stat feudal maghiar. Elementele lexicale de origine maghiară pot fi împărţite în două mari categorii: o parte care se întâlnesc exclusiv în graiurile din Transilvania (ex. bai – necaz, bolând – nebun, făgădău – han, gealău – rindea, ilău – nicovală, sabău – croitor, sămădău – contabil) şi o altă parte care sunt folosite pe întreg teritoriul dacoromân (alean – dor, imaş – păşune, cătană – soldat). În funcţie de clasele lexico-gramaticale cărora le aparţin, împrumuturile de origine maghiară se pot grupa astfel:

  1. substantive: belşug, chin, chip, fel, gazdă, gând, heleşteu, hotar, lacăt, lăcaş, meşter, meşteşug, neam, oraş, pildă, raită, răvaş, sălaş, sicriu, şoim, tobă, vamă;

  2. adjective: beteag, chipeş, gingaş, uriaş, viclean;

  3. verbe: a alcătui, a bănui, a (se) bizui, a cheltui, a chibzui, a făgădui, a îngădui, a sudui, a tăgădui, a tămădui.

Tot din maghiară, limba română a împrumutat câteva sufixe, în general neproductive: -şug (beteşug, meşteşug, vicleşug), -şag (rămăşag, vălmăşag), -ău (ferăs-trău, mestecău, nătărău, făgădău, sămădău).

Împrumuturi de origine turcă

Influenţa turcă a început să se manifeste, la nivelul vocabularului limbii române, în secolul al XVI-lea, după ce Ţara Românească şi Moldova au devenit vasale Imperiului Otoman. Din dorinţa păstrării suzeranităţii, turcii au impus ţărilor române o triplă dominaţie: politică, adminstrativă şi economică. În timpul epocii fanariote (1711-1821), influenţa turcă a atins punctul culminant.

Cuvintele împrumutate din turcă au avut fie un caracter popular, fie unul oficial, acesta din urmă fiind impus de funcţionarii turci, aduşi de Poarta Otomană pentru a controla cât mai bine cele două principate române. După înlăturarea dominaţiei fanariote, termenii politici, adminsitrativi şi militari au început să iasă din uz, ajungând ca după proclamarea independenţei României (1877), aceştia să dispară definitiv. Este cazul lui agă, paşă, caimacam etc. Un singur domeniu merită să fie amintit aici, cel al alimentaţiei: acadea, baclava, cafea, caşcaval, chebap, chiftea, ciorbă, ciulama, halva, iahnie, iaurt, magiun, mezel, musaca, peltea, pilaf, rahat, sarailie, sarma, susan, şerbet, telemea.

Multe împrumuturi din turcă se pot recunoaşte după terminaţie, în general –á sau –eá. Iată alte exemple: balama, basma, cazma, cherhana, dambla, haimana, macara, mucava, muşama, mahala, para, şandrama, cherestea, duşumea, ghiulea, pătlăgea, saftea, tejghea. Câteva cuvinte de origine turcă se regăsesc în fondul principal lexical al limbii române: chef, chior, chirie, ciomag, cântar, duşman, hal, moft, murdar, zor (a lua la zor, a da zor).

Tot din turcă, limba română a împrumutat câteva sufixe, care au condus la apariţia unor derivate româneşti: -giu (laptagiu, barcagiu, reclamagiu, scandalagiu), -liu (chefliu, hazliu), -lâc (haimanalâc, savantlâc).

Împrumuturi de origine greacă

Influenţa grecească asupra limbii române s-a exercitat anterior şi apoi în paralel cu influenţa turcă. Faptul că influenţa grecească a crescut în timpul stăpânirii turceşti se explică prin aceea că, pe lângă comandanţi turci, Poarta Otomană a trimis în cele două principate româneşti şi generali greci, „fanarioţi”. Numele lor provine de la cartierul Fanar din Constantinopol, unde locuiau reprezentanţii nobilimii greceşti intrate în slujba sultanilor turci, după căderea Imperiului Bizantin (1453).

Printre cuvintele româneşti de origine grecească, se pot deosebi două straturi importante, corespunzătoare celor două perioade de influenţă: influenţa greacă bizantină (sec. VII-XV) şi influenţa greacă modernă, cunoscută şi sub numele de influenţa neogreacă (sec. XVI). Deoarece nu avem acces la texte scrise înainte de secolul al XVI-lea, nu este foarte clar dacă termenii au pătruns în limba română prin filieră slavă sau direct din limba greacă. H. Mihăescu (1966) a arătat că o serie de termeni bizantini au pătruns în limba română prin intermediul slavilor meridionali. Este cazul multor termeni religioşi de origine grecească, deoarece atât slavii din sudul Dunării, cât şi bulgarii asimilaţi de aceştia au adoptat creştinismul de rit bizantin: acatist, arhiepiscop, catapeteasmă, ctitor, iconostas, mănăstire, mătanie, mitropolie, paraclis, parastas, patrafir, protopop, patriarh, psaltire, satană, smirnă etc.

În ceea ce priveşte elementele de origine neogreacă, acestea sunt mult mai numeroase şi au intrat în limba română odată cu răspândirea culturii greceşti în Ţara Românească şi în Moldova. Această cultură a pătruns la noi prin biserică, prin şcoală, prin cancelariile domneşti şi prin traduceri. Asemenea împrumu-turilor de origine turcă, şi cele greceşti pot fi uşor recunoscute după sufix: -icosplicticos, politicos, simandicos, tacticos, nevricos, economicos sau –isia aerisi, a agonisi, a chivernisi, a (se) molipsi, a (se) plictisi, a (se) sinchisi, a (se) zaharisi.

Elementele de origine neogreacă pot fi clasificate în funcţie de domeniul în care s-au folosit sau în funcţie de caracterul lor cult (diată – testament, rigă, plastograf, partidă, caligrafie, tipografie) sau popular (taifas, sindrofie, ifose, lefter, a se fandosi). Câteva „neogrecisme” se folosesc numai în expresii mai mult sau mai puţin cunoscute: a da cu tifla, a se afla la ananghie, a-şi da ifose.

Majoritatea împrumuturilor neogreceşti au avut un caracter livresc şi oficial, astfel încât, în timp, cele mai multe şi-au pierdut valabilitatea şi au dispărut definitiv din limbă. Dacă vrem să comparăm cel două influenţe paralele, turcă şi grecească, vom observa că elementele lexicale turceşti au fost într-o mai mare măsură asimilate de limba populară decât elementele lexicale greceşti.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web