Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Mijloce de îmbogăţire a vocabularului

in Limba romana

carte-1

Prin împrumuturile neologice de origine latino-romanică şi germanică, limba română a dobândit prestigiul unei limbi europene de cultură şi de civilizaţie. Necesităţile de îmbogăţire a vocabularului nu sunt satisfăcute doar de împrumuturi din alte limbi, ci şi prin folosirea unor mijloace exclusiv interne, derivarea şi compunerea. Înainte de a vorbi despre procedee interne de îmbogăţire a vocabula-rului, sunt necesare câteva precizări referitoare la familia lexicală şi la statutul acestui compartiment al limbii, formarea cuvintelor.

Unii lingvişti includ formarea cuvintelor în morfologie, deoarece se aseamănă foarte mult prin caracterul sistematic. Aşa cum orice verb românesc se termină la pers. a II-a singular, indicativ prezent în –i plenison, silabic sau foarte scurt (ex. afli, bei, poţi) tot aşa de la aproape orice verb se poate forma un nume de agent cu ajutorul sufixului –tor: scriitor, muncitor, alergător. În ambele cazuri, observăm folosirea unui număr relativ mic de reguli după care se creează noi cuvinte, dar şi forme gramaticale ale unui cuvânt supus flexiunii.

Alţi lingvişti consideră că sistemul de formare a cuvintelor trebuie înglobat în studiul vocabularului, mai precis disciplinei lingvistice numite lexicologie. Nu lipsesc nici cercetătorii care cred că formarea cuvintelor este o ramură distinctă a lingvisticii, care ocupă un loc de tranziţie între vocabular şi structura gramaticală. În acest curs, vom considera că formarea cuvintelor este o secţiune a lexicologiei în sens larg, care conduce la crearea de noi unităţi lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă dată.

Familia lexicală

Pentru înţelegerea sistemului de formare a cuvintelor şi mai ales a mecanis-mului derivării, este esenţială lămurirea conceptului de familie lexicală, precum şi studierea structurii morfologice (morfematice) a cuvântului. În cele mai multe lucrări, se admite că o familie lexicală înglobează totalitatea cuvintelor formate prin derivare, prin compunere şi prin schimbarea valorii gramaticale de la acelaşi cuvânt de bază. Astfel, de la verbul a face au fost formate o serie de derivate cu sufixe (făcător, făcătură), derivate cu prefixe (desface, preface, reface), derivate parasintetice (prefăcător, prefăcătorie) şi compuse propriu-zise sau cu elemente de compunere (binefăcător, răufăcător, contraface).

Este important de reţinut faptul că familia lexicală a unui cuvânt se stabileşte la nivelul unei singure limbi. Astfel, într-o familie lexicală nu includem decât derivatele şi compusele create în interiorul limbii respective şi, eventual, împrumuturile neologice analizabile. De exemplu, floral este un cuvânt împrumutat pe care îl putem include în familia lexicală a lui floare, însă florilegiu sau a eflora nu sunt în aceeaşi situaţie. Aşadar, neologismele împrumutate dar neanalizabile, alături de locuţiunile şi expresiile în care intră un cuvânt nu aparţin familiei lexicale a cuvântului analizat. Exemplu: cuvânt analizat mână, familia lexicală cuprinde exclusiv derivate româneşti: mânuţă, mânuşiţă, mănuşă, mânui, înmâna. Nu intră în familia lexicală împrumuturile neologice manevră, manşetă, manichiură, manufactură (< lat. manus) şi nici combinaţiile frazeologice de tipul: mână în mână, peste mână, pe sub mână, a da mâna, a fi mână largă, a avea pe cineva la mână etc.

Cuvintele compuse pot aparţine mai multor familii lexicale, în funcţie de numărul termenilor care intră în componenţa lor şi care sunt dotaţi cu un conţinut noţional. Spre exemplu, un cuvânt compus de tipul gura-leului va fi inclus atât în familia lexicală a lui gură, cât şi în cea a lui leu, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot va fi încadrat în patru familii lexicale conform structurii complexe a compusului.

Pronind de la cuvântul tânăr, în a cărui familie lexicală intră tânăruţ, tinerel, tineresc, tinereşte, tineret, tinereţe, tinerime, întineri, întineritor etc., putem observa mai multe lucruri:

  1. toate cuvintele sunt înrudite în privinţa sensului lexical;

  2. deşi alcătuiesc o singură familie lexicală, cuvintele nu aparţin unei singure categorii lexico-gramaticale (substantive, verb, adjectiv, adverb);

  3. aproape toate au un element comun, tiner–, numit rădăcină.

Aşadar, toate cuvintele cu sens înrudit şi formate de la aceeaşi rădăcină alcătuiesc o familie de cuvinte.

Rădăcina nu constituie singură un cuvânt, ci i se adaugă anumite elemente numite afixe. În funcţie de poziţia pe care o ocupă faţă de rădăcină, afixele se împart în două mari categorii: prefixe, plasate înaintea rădăcinii, sufixe, ataşate la sfârşitul rădăcinii. Dacă ne referim la exemplul de mai sus, gruparea de sunete în– este un prefix, iar grupările –eţe sau –ime sunt sufixe lexicale sau derivative. Cu ajutorul lor, se formează noi cuvinte şi, uneori, noi părţi de vorbire, în raport cu cele de la care porneşte derivarea.

Cuvântul care serveşte drept element de bază pentru formarea altor cuvinte se numeşte primitiv sau cuvânt-bază. Cel format prin adăugarea unui prefix sau sufix se numeşte cuvânt derivat. De multe ori, prefixele şi sufixele nu se adaugă direct la rădăcină, ci la aşa-numita temă lexicală sau radical. Aceasta este comună tutror formelor flexionare sau gramaticale ale unui cuvânt şi este formată dintr-o rădăcină şi cel puţin un sufix sau prefix. Exemplu: lăptăreasă este derivat prin adăugarea sufixului –easă la tema lăptar; la rândul ei, această temă este ea însăşi un derivat de la lapte + sufixul nume de agent –ar. În tema (radicalul) lăptar, există rădăcina lăpt– şi sufixul –ar.

Ţinând seama de partea de vorbire care constituie punctul de plecare al derivării, temele lexicale pot fi verbale şi nominale, iar acestea din urmă pot fi împărţite în substantivale şi adjectivale. Exemplu: înfloritor < temă verbală (înflori) + sufixul adjectival –tor; bucătăreasă < temă nominală (bucătar < bucate + sufixul nume de agent –ar) + sufixul nume de agent –easă.

Derivarea regresivă

Aceasta este un fenomen lingvistic greu de definit, care ocupă un loc special în sistemul de formare a cuvintelor şi în cadrul aşa-numitei etimologii interne, totalitatea creaţiilor proprii ale unei limbi. Concepută în sensul cel mai larg cu putinţă, derivarea regresivă este procedeul analogic de creare a noi cuvinte, unităţi frazeologice şi forme gramaticale prin suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme flexionare existente deja în limbă.

Având în vedere direcţia în care se exercită, se poate spune că derivarea regresivă este reversul derivării propriu-zise sau progresive, din care cauză a fost numită şi derivare în sens invers sau derivare inversă (cf. germ. Rückbildung, engl. back-formation, it. retroformazione sau derivazione retrograda). Exemplu: derivare progresivă – dirijor < dirija + suf. nume de agent –or, prin adăugarea unui afix derivativ; derivare regresivă – regiza < regizor (< germ. Regisseur), prin eliminarea aceluiaşi afix derivativ.

Derivarea regersivă se produce atât în domeniul vocabularului, cât şi în sfera morfologiei, ceea ce ne face să vorbim despre derivare regresivă lexicală (a râşni < râşniţă) şi derivare regresivă morfologică (refacerea formei de singular gemet din gemete, pluralul mai vechiului geamăt < lat. gemitus).

Derivarea regresivă constă atât în eliminarea unor afixe autentice, cât şi a unor segmente de expresie (simple terminaţii), care se identifică formal cu morfeme de ordinul afixelor derivative sau al celor flexionare. Când un segment fonic este greşit interpretat ca afix şi este suprimat, vorbim despre pseudoderivare regresivă. Exemplu: verbul a mitropoli este refăcut din substantivul cu aspect participal mitropolit (sl. mitropolitu).

La baza derivării regresive stă întotdeauna un proces de analogie. Existenţa a numeroase perechi de tipul filolog – filologie, fonolog – fonologie, lexicolog – lexicologie (explicabile prin împrumuturi) a condus la crearea derivatului regresiv etimolog < etimologie, înlocuindu-l pe etimologist de origine franceză.

Derivarea regresivă are întotdeauna caracter sistematic. Aşa cum în fonologie se întâlnesc perechi corelative de tipul p – b, s – z, t – d, iar în domeniul derivării propriu-zise pot fi puse pe acelaşi plan perechile croi – croitor, munci – muncitor, scrie – scriitor, tot aşa, în sfera derivării regresive, întâlnim perechi: avânt – avânta, blestem – blestema, câştig – câştiga, îndemn – îndemna, în care substantivul este derivat de la verb după modele latineşti: văz, auz, gust, joc.

Admiţând că un cuvânt provine din altul prin procedeul derivării regresive, trebuie să ne bazăm întotdeauna pe atestări; altfel spus, trebuie să luăm în considerare un criteriu cronologic. Exemplu: cânt provine din verbul a cânta (< lat. cantare), şi nu din lat. cantus, deoarece nu este atestat până în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.

Derivarea regresivă nu trebuie confundată cu cea realizată prin substituţie de afixe derivative. O serie de verbe precum descreţi, despleti, dezgropa nu s-au format prin adăugarea prefixului des(z)– direct la temele creţ, plete sau groapă, ci de la mai vechile încreţi, împleti, îngropa. Aşadar, în aceste cazuri prefixul în- a fost susbtituit cu des(z)-, drept model servind perechile antonimice de tipul închide – deschide. În mod asemănător, s-au format corigenţă (de la corigent, prin analogie cu absent – absenţă, frecvent – frecvenţă), editură (de la editor, prin analogie cu cenzor – cenzură, coafor – coafură).

Principalele tipuri de derivare regresivă sunt: postsubstantivală, postadjectivală şi postverbală. Prin derivare regresivă postsubstantivală înţelegem formarea de noi cuvinte prin suprimarea de afixe aparţinând unor substantive. În limba română, formaţiile regresive postsubstantivale sunt construite prin suprimarea unui sufix lexical sau a unei desinenţe care se identifică formal cu un morfem (ex. –ă, -ie, -it, -at).

Cel mai important sufix moţional al limbii române, , este greşit interpretat ca un afix cu valoare lexicală şi este separat de rădăcină. Rezultatul îl constituie apariţia unor noi unităţi lexicale: maşter „tată vitreg” < maşteră, moş < moaşă, nan „naş” < nană, mâţ < mâţă, pisic < pisică. Tot despre o moţiune regresivă (Hristea, 1965) se poate vorbi şi în cazul unor nume de persoană: Brânduş < Brânduşa, Catrin < Catrina, Corin < Corina, Despin < Despina, Tatian < Tatiana, Adelin < Adelina (prin analogie cu Adrian Adriana, Ion – Ioana).

În acelaşi mod au apărut şi cele mai multe denumiri româneşti de arbori şi arbuşti fructiferi: (transmise de latină, modele pentru formaţiile româneşti ulterioare) cireş – cireaşă, corn – coarnă, păr – pară, piersic – piersică, (formate pe teren românesc) alun – alună, cais – caisă, căpşun – căpşună, nuc – nucă, vişin – vişină, zarzăr – zarzără. Cel mai uşor de demonstrat este denumirea pomilor fructiferi exotici, deoarece aceştia nu pot fi cultivaţi în zona României: banan – banană, curmal – curmală, măslin – măslină, portocal – portocală, smochin – smochină etc. Observăm că româna şi-a construit un sistem de forme clar şi unitar în privinţa exprimării ideii de „pom” în opoziţie cu ideea de „fruct”, procedeu care se pare că nu există în nico altă limbă indo-europeană.

Prin suprimarea sufixului –ie, s-au format în limba română o serie de denumiri de specialişti în diverse ştiinţe, discipline sau profesiuni: biolog, ecolog, endocrinolog, etimolog, merceolog, stomatolog.

În unele cazuri, se porneşte de la susbstantive abstracte cu aspect infinitival şi se renunţă la sufixul –re. Pentru a explica verbul a aniversa, trebuie pronit de la substantivul aniversare, provenit de la forma adjectivală de genul feminin aniversară. După fr. jour anniversaire, s-a spus zi aniversară (zi în care se sărbătoreşte un anumit eveniment), însă treptat determinantul zi a fost uitat (cf. caseus formaticus > rom. caş, sp. queso, dar fr. fromage, it. fromaggio). Simţit ca un infinitiv lung, aniversare a constituit punctul de plecare pentru formarea verbului a aniversa, inexistent în alte limbi. În mod similar, s-au format şi alte verbe: a se autoservi, a se calcifica, a radiofica, a comunica („a face cunoscute idei noi, descoperiri”).

Verbele provenite din adjective cu aspect participial sunt mult mai numeroase decât substantivele provenite din adjective (aerodinam < aerodinamic). În limba română există numeroase formaţii de tip participial care nu pot fi raportate la verbe existente (buzat, guşat, talentat); acestea se numesc false participii. Astfel de cuvinte provin direct de la substantive, sărindu-se peste derivatul verbal, sau sunt împrumutate dintr-o limbă străină (gripă, gripat). Existenţa unui tipar mai vechi (substantiv – participiu – verb, ex. lumină – luminat – lumina, rugină – ruginit – rugini) a condus la formarea unui număr mare de adjective: borcănat, brumat, ciumat, codat, dungat, pistruiat, moţat, sprâncenat, vărgat, fără a exista însă şi verbul corespunzător. În unele cazuri, s-a format şi verbul: a tărca, a se piţigăia, a uzita.

În limba română, dar şi în alte limbi romanice, există două categorii fundamen-tale de substantive postverbale: (a) unele corespund radicalului verbal (sunt de genul neutru), (b) altele provin din radicalul verbal căruia i se adaugă desinenţa –ă (sunt de genul feminin). Exemple: (a) avânt, astâmpăr, blestem, botez, cânt, câştig, cuget, greş, îndemn, îngheţ, miros, omor, plac, răsfăţ, sărut, suspin, trai, tremur, zbor etc.; (b) bârfă, ceartă, clipă, dovadă, ducă, goană, joacă, lipsă, odihnă, pază, pândă, poruncă, prigoană, rugă, teamă, ură etc. Procedeul este foarte productiv, fapt dovedit de existenţa unor formaţii postverbale pe care nu le regăsim în limba din care au fost împrumutate: accept, avort, balans, condens, dejun, deranj, enunţ, freză, ramburs, speculă etc.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web