Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Morfologia si sintaxa

in Limba romana

literatura1

Morfologia este partea gramaticii care cuprinde reguli privitoare la forma cuvintelor ii la modificările acesteia In vorbire ii In scriere. Este compartimentul limbii cu cea mai complexă sistematizare, iar structura morfologică este partea cea mai stabilă a unei limbi.

Noţiuni generale

Studiul morfologiei este organizat In clase lexico-gramaticale numite părţi de vorbire, caracterizate prin anumite trăsături generale, formale ii de conţinut ii care se definesc pe baza a trei criterii: criteriul semantic, morfologic ii sintactic. Aceste criterii se regăsesc In definiţiile clasice ale părţilor de vorbire, In care se arată ce exprimă clasa respectivă (sensul lexical), caracteristicile de formă (flexiunea In raport cu diverse categorii gramaticale) ii funcţiile sintactice ale cuvintelor, rolul acestora Intr-un enu. Din definiţiile unor părţi de vorbire poate lipsi sensul lexical (este vorba de cuvintele asemantice: prepoziţia ii conjuncţia) sau funcţia sintactică (la substantiv, pronume,

numeral, verb, unde acestea sunt multiple ii mai mult sau mai puţin

specifice); singurul element constant In definirea părţilor de vorbire este cel morfologic, care se referă la modificarea structurii cuvintelor, adică la flexiune.

In gramaticile româneiti sunt Inregistrate zece părţi de vorbire: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia (unii specialiiti con- testă articolului ii numeralului acest statut). Dintre acestea, primele iase se grupează In categoria cuvintelor flexibile, adică pot prezenta modificări formale, ultimele patru In cea a cuvintelor neflexibile, cu menţiunea că adverbul ocupă o poziţie intermediară, deoarece cunoaite categoria gramaticală a comparaţiei, prin care se apropie de cuvintele flexibile, dar variaţiile In raport cu această categorie sunt exprimate perifrastic, prin urmare forma cuvântului rămâne nemodificată.

Flexiunea primelor patru părţi de vorbire (substantiv, articol, adjectiv, numeral) se numeite flexiune nominală sau declinare, pro- numele are un tip propriu de flexiune, pronominală, foarte apropiată de cea nominală prin unele categorii comune; verbul, care se deosebeite radical de celelalte părţi de vorbire flexibile, are o flexiune verbală, cunoscută sub numele de conjugare.

Criteriul semantic priveite semnificaţia generală a unei clase de cuvinte ii Imparte părţile de vorbire In două categorii: cuvinte autosemantice, care exprimă noţiuni, obiecte, circumstanţe ii pot fi părţi de propoziţie (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, interjecţia) ii cuvinte asemantice, care nu denumesc ceva din realitate, dar stabilesc raporturi Intre cuvinte sau Intre propoziţii, au rol de cuvinte ajutătoare sau instrumente gramaticale (articolul, prepoziţia, conjuncţia).

Cuvintele cu sens lexical de sine stătător sau autosemantice au un inventar bogat, deschis, supus Innoirii atât prin Imprumuturi, cât ii prin formaţii interne (este vorba mai ales de substantive, adjective,

verbe), pe când cuvintele asemantice (articolul, prepoziţia, conjuncţia,

unele adverbe de mod) au un inventar restrâns, Inchis, stabil, cu caracter abstract ii preponderent gramatical.

Criteriul sintactic are In vedere funcţiile sintactice Indeplinite de părţile de vorbire In propoziţie. Se disting astfel: părţi de vorbire apte de a Indeplini o funcţie sintactică proprie (substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul ii adverbul) ii cuvinte care nu repre- zintă unităţi sintactice (nu funcţionează ca părţi de propoziţie), ci ajută la exprimarea funcţiilor sintactice, ca elemente de relaţie In propoziţie ii In frază (prepoziţia, conjunia, articolul, interjeiile ii unele adverbe).

Din asocierea celor trei criterii rezultă cele zece părţi de vorbire menţionate, cu precizarea că mulţi gramaticieni contestă calitatea de parte de vorbire distinctă a articolului ii a numeralului. Articolul hotărât ii articolul nehotărât sunt considerate morfeme, cu rol similar desinenţelor, exprimând determinarea, iar numeralul este considerat o

clasă de cuvinte foarte eterogenă din punct de vedere gramatical, care

nu are funcţii sintactice proprii, ci se foloseite de valoarea altor părţi de vorbire (adverbe, adjective sau substantive), iar trăsăturile sale morfologice ii caracteristica semantică (exprimă o cantitate numerică definită) se Intâlnesc ii la cuvinte aparţinând altor părţi de vorbire.

Intre părţile de vorbire nu există o graniţă precisă, fiind posibile treceri de la o parte de vorbire la alta prin procedeul numit

conversiune sau schimbarea valorii gramaticale, transpozie lexico-gramaticală, derivare improprie etc. Acest transfer dintr-o parte de vorbire In alta se realizează fără modificări ale formei cuvintelor, cu exemplificări In cele ce urmează: substantiv devenit prepoziţie: ,A reucit graţie talentului său”, substantiv devenit adverb:

,Vara călătorecte mult”, ,Doarme buştean”, ,Singur cuc”, pronume relativ-interogativ devenit adverb: ,,e frumos!”, adverb devenit adjectiv: ,Un domn bine”, ,Un aşa afront”, prepoziţie devenită conjuncţie: ,El cu ea formează un cuplu reucit”, numeral devenit adverb: ,,ntâi ascultă, după aceea vorbecte etc.

Prin articulare, practic, orice parte de vorbire poate fi substanti-

vată: ,,lbastrul de Voroneţ, ,Eul din noi, ,Zecele primit la examen l-a făcut fericit, ,Plimbatul de dimineaţă, ,Binele făcut nu se uită ucor, ,A subliniat un pe din text, ,E un dar la mifloc, ,Oful nostru dintotdeauna. Multe păi de vorbire devin foarte adesea adjective: artist cetăţean, femeie cosmonaut, băiatul acesta, a sa mamă, prima iubire, om instruit, rană sângerândă, o asemenea faptă etc.

Interjecţii provenite din substantiv la cazul vocativ: Doamne!, mamă!, soro!, nene!, domle!; din verbe la modul imperativ: uite!, zea!; din numeral (argotic): case!

Trecerile de la o parte de vorbire la alta pot fi uneori doar ocazionale sau limitate contextual. De exemplu, adverbul binicor devine substantiv numai In locuţiunea: cu binicorul, după cum adjectivul ii adverbul clar este substantiv doar In clar de lună.

Locuţiunile părţilor de vorbire

Cu excepţia articolului, toate părţile de vorbire au locuţiuni. Acestea sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singură parte de vorbire. După clasa morfologică ale cărei caracteristici gramaticale le preiau, locuţiunile pot fi: substantivale (rere de rău), adjectivale (de excepţie), prono- minale (cine ctie cine, te miri ce), numerale (mai ales distributive ii adverbiale: cáte doi, de două ori, a doua oară), verbale (a ga de

seamă, a da vală), adverbiale (fă noimă, zi de zi, din cánd In

cánd), prepoziţionale (In ciuda, o da cu), conjuncţionale (chiar dacă, cu toate că), interjecţionale (Doamne păzecte!).

Adjectivele, verbele, adverbele, prepoziţiile ii conjuncţiile au cele mai multe locuţiuni, pentru celelalte părţi de vorbire, numărul acestora este nesemnificativ, iar unii specialiiti nu recunosc existenţa locuţiunilor pronominale ii numerale.

Categoriile gramaticale

Categoriile gramaticale sunt modalităţi prin care se realizează flexiunea părţilor de vorbire. In limba romană lista lor cuprinde: genul, numărul, cazul, gradul de comparaţie, persoana, diateza, modul ii timpul. Unii autori includ ii categoria determinării.

Genul, cu cele trei specii ale sale, masculin, feminin ii neutru, este o categorie gramaticală proprie substantivului, articolului, adjecti- vului, pronumelui, numeralului ii verbelor la participiu ii gerunziu. De reţinut substantivele nu-ii schimbă forma după gen (copii ii copiiă, de exemplu, nu sunt două forme ale aceluiaii cuvant, ci două cuvinte diferite), dar celelalte părţi de vorbire amintite mai sus Iii schimbă forma (frumos-frumoasă, un-o, doidouă, acesta-aceasta, citit-citită nu sunt două cuvinte diferite, ci numai două forme grama- ticale ale aceluiaii adjectiv, articol, numeral, pronume, verb). Toate cele trei genuri gramaticale se manifestă, In general, prin desinenţe la toate părţile de vorbire care au această categorie gramaticală.

Numărul gramatical, divizat In singular ii plural, apare In

flexiunea tuturor părţilor de vorbire flexibile, cu excepţia numeralului (la care ideea de număr este exprimată lexical). El indică un exemplar sau mai multe, In cazul substantivului, articolului, adjectivului, pronumelui ii numeralului. La verb se manifestă pentru a indica dacă acţiunea este făcută de un singur autor sau de mai mulţi.

Cazul se realizează In limba romană prin cinci valori: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ, marcate prin desinenţe. Este o cate- gorie gramaticală proprie substantivului, pronumelor ii numeralelor cu valoare de substantiv, iar la celelalte părţi de vorbire (articol, adjectiv, forma de participiu) cazul se explică prin acord.

Gradul de comparaţie, cu varietăţile pozitiv, comparativ (cu subdiviziunile: de superioritate, de egalitate, de inferioritate) ii superlativ (cu subdiviziunile: relativ ii absolut) este o categorie gramaticală comună unei mari părţi din adjectivele calificative (cu

anumite excepţii) ii unei părţi din adverbe (In special celor de mod),

care nu se exprimă niciodată In limba romană prin terminaţii grama- ticale (cu excepţia neologismelor de origine savantă), ci prin cuvinte auxiliare: mai, tot aca, foarte, prea etc.

Persoana se manifestă In flexiunea unor pronume (personale, reflexive, de Intărire, de politeţe, posesive) ii In flexiunea verbului (In cadrul modurilor personale), realizandu-se In trei valori: persoana I vor- bitorul, persoana a II-a conlocutorul ii persoana a IIIa o altă

persoană despre care se vorbeite; valorile sunt marcate fie prin forme supletive, In cazul pronumelui (eu, tu, el; al meu, al tău, al său etc.), fie prin desinenţe, In cazul verbului (alergam, alergai, alergau etc.). La verb ii la pronumele care au persoană, această categorie este asociată cu valorile de număr.

Diateza, cu speciile activă, reflexivă, pasivă, modul, cu speciile indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ, infinitiv, gerunziu, participiu, supin, ii timpul, cu speciile prezent, trecut, viitor sunt categorii gramaticale specifice verbului, exprimabile prin mijloace variate, uneori diferite de terminaţiile de tipul desinenţelor, ii anume prin sufixe gramaticale, pentru unele moduri (infinitiv, gerunziu, participiu) sau pentru unele timpuri (prezentul unor verbe, imperfectul ii perfectul simplu, mai mult ca perfectul tuturor verbelor). Prin urmare, flexiunea verbului, numită conjugare, constă In schimbarea formei cuvintelor din această clasă după diateză, mod, timp (categorii specifice clasei), persoană ii număr (categorii comune verbului cu alte părţi de vorbire), făcând ca verbul să aibă cel mai mare nur de forme

gramaticale printre toate părţile de vorbire flexibile.

Categoria determinării este specifică substantivului, exprimând diferite grade de individualizare; se realizează prin următoarele valori: nedeterminat (student), determinat nehotăt (un student), deter-minat hotăt (studentul), marcate cu ajutorul articolului (hotărât sau nehotărât).

Morfemul şi structura morfologică (morfematică) a cuvintelor Toate elementele componente ale unui cuvânt (rădăcina, tema, prefixele, sufixele, desinenţele, accentul ii intonaţia) poartă denumirea

generală de morfeme.

Morfemul este noţiunea definitorie a morfologiei, căreia Ii dă ii numele, ii reprezintă unitatea minimală de expresie dotată cu semni- ficaţie lexicală sau gramaticală.

Se deosebeite de fonem, care este unitatea fundamentală a fono- logiei, având capacitatea de a diferenţia cuvintele (oră/eră, dar/dor, foc/for etc.) fără a avea un sens propriu, ii de cuvânt prin faptul nu

are autonomie lexicală, morfemul fiind de fapt un component al structurii cuvântului. Formei unui morfem Ii corespunde o valoare gramaticală (de exemplu, i din elevi reprezintă semnul pluralului). Aceeaii valoare, de plural, poate fi redată, In funcţie de contextul fonetic sau morfologic, ii prin alte forme: e (fete, creioane), -le (basmale),

uri (ráuri, tăsuri) etc., morfemul reprezentând, din această perspectivă,

o clasă de variante, numite alomorfe. Invariantele (morfemele) se realizează In poziţii In care toate celelalte variante sunt excluse. Foarte rar sunt admise două variante In aceeaii poziţie: transplant-el transplant-uri, seminari-ilseminar-e, ţăranc-elţărănc-i etc.

Morfemele se realizează prin anumite alomorfe In funcţie de contextul fonetic sau de cel morfologic. De exemplu, alomorfele -i, Intânit după un i aton: indici-i, sacrificii ii ă, realizat numai după un radical In vocală labială: ou/ou sunt considerate alomorfe fonetice.

Alomorfele se realizează (destul de rar) In contexte care nu pot fi caracterizate fonetic sau morfologic: om/oam-eni, rás/rás-ete, cap/ cap-ete. Asemenea alomorfe sunt considerate alomorfe lexicale.

Morfemele pot fi constituite din unităţi fonetice segmentale, care sunt reprezentate prin foneme propriu-zise (floare), suprasegmentale, reprezentate prin accent ii intonaţie, care pot diferenţia atât cuvinte (áfin- afIn, mozáicmozaIc), t ii forme gramaticale omografe: nominativ- vocativ (Petre Petre!), vocativ-genitiv/dativ plural (fraţilor!—fraţilor),

imperativ-indicativ prezent (Stai cuminte! Tu stai cuminte) ii morfemul

zero (0), care reprezintă o marcă a valorilor gramaticale, este purtătorul unei informaţii gramaticale, opunând, Intre ele, diferite forme dintr-o paradigmă: alb-ø /alb, pom-ø /pom-i; cánta-ø /cántam, cánta-i.

Clasificarea morfemelor se face după diverse criterii. Unul dintre aceste criterii este reprezentat de posibilitatea de combinare a acestora. Unele morfeme pot apărea singure sau combinate cu un morfem zero: cap, frig, loc, om, vánt ii nu pot comuta cu zero. Alte morfeme sunt dependente (sufixele, prefixele, desinenţele), ele se ataiează unui morfem independent: copil-aş, revedere, cánt-a-se-ră-m ii nu pot comuta cu zero.

In funcţie de conţinutul exprimat, morfemele pot fi lexicale ii cuprind morfeme-rădăcină (student-, cas-) ii afixe derivative (ne-, des/dez-, stră; ar, -esc, -mente etc.) ii morfeme gramaticale, din care

fac parte sufixele, care exprimă la verbe modul ii timpul (gánd-esc, cánt-a-se, văz-ând) ii desinenţele, care exprimă persoana ii numărul verbului (striga-m), genul, numărul ii cazul In flexiunea nominală (ccoala, elev-i, frumoas-ei cas-e).

La acestea se mai poate adăuga o altă clasă, aceea a morfemelor lexico-gramaticale, care au atât valoare gramaticală, dar pot forma ii cuvinte noi. Este cazul prefixelor arhi, extra-, hiper-, ultra etc., care marchează superlativul, formând In acelaii timp ii cuvinte noi: arhiplin, extrafin, hipersensibil, ultracentral, ii sufixelor substantivale

moţionale ă, -iţă, -easă, -oare etc., care sunt atât sufixe lexicale, formând cuvinte noi: student-studentă, pictor-pictoriţă, bucătar- bucătăreasă, regizor-regizoare, dar ii sufixe gramaticale, exprimând categoria gramaticală a genului. 0 poziţie intermediară o are sufixul lexico-gramatical cu valoare de superlativ -isim (rarisim).

Morfemele mai pot fi clasificate ii In funcţie de poziţia faţă de

morfemul independent. Se disting morfeme dependente antepuse

(prefixe: co-raport, afixe mobile sau morfeme libere de tipul verbe

auxiliare, adverbe, prepoziţii, conjuncţii, pronume reflexive etc.: am

auzit, foarte rău, a cánta, ascult, se duce) ii morfeme dependente

postpuse (sufixele, desinenţele, articolul ca mijloc de determinare

nominală: acar, cánt-a-se, student-ei, fata).

După structura expresiei morfemele sunt continue (formate

dintr-un singur fonem sau dintr-un iir neIntrerupt de foneme: copilaş,

anilor, vánt), discontinue; acestea pot fi, la rândul lor, repetate (fată

harnică) ii Intrerupte (Intâlnite mai ales la formele de infinitiv ale

verbelor: a alerga ii la formele genitivale: al studentului) ii interne

(alternanţele din dăcină: a zare/zări, dlz stradă/străzi, zlj

obraz/obraji, lli colonell colonei, chel/chei, sclşt bască/bă%ti,

forme supletive, nedetaiabile din structura rădăcinii: eu, mă, mie; sunt,

e%ti, eram, fusei, fost).

Unii lingviiti consideră topica poate juca rol de morfem

gramatical. In enunţul Oamenii fac gre%eli subiectul este exprimat prin

substantivul articulat, iar obiectul prin cel nearticulat, indiferent de

topică, pe când Intr-un enunţ ca oricelul vede pisica cuvintele %ori-

celul ii pisica sunt, pe rând, subiect sau complement direct, In funcţie

de poziţia In enunţ.

Structura morfologică (morfematică)

In strânsă legătură cu unele categorii gramaticale ii, implicit, cu

flexiunea, se află structura morfologică (morfemati) a cuvintelor care

poate cuprinde următoarele componente: rădăcina, tema, pre-fixele,

sufixele ii desinenţele. Ultimele trei (prefixele, sufixele ii desinenţele) sunt

denumite, cu un termen generic, afixe. Alături de aceste componente, In

structura cuvintelor sunt prezente alternanţele fonetice, accentul ii

intonaţia, care contribuie la exprimarea unor valori gramaticale.

Structura morfologică a unui cuvânt precum descántasei poate

cuprinde următoarele componente: morfemul-rădăci cánt- (partea

fixă a unui cuvânt, nedivizibilă ii neanalizabilă In părţi componente),

prefixul des- care, Impreu cu sufixul a, formează un verb de la

substantiv, sufixul a (sufix al timpurilor trecute pentru verbele de

conjugarea I), sufixul se- (sufix al mai mult ca perfectului) ii

desinenţa i (exprimă categoria de persoană ii număr, In cazul de faţă

persoana a 11-a, numărul singular).

dăcina ii afixele lexicale constituie Impreună radicalul,

partea care apare constant In tot cursul flexiunii: desfac-e, desfăc-and,

desfăc-ut; tuţ-uri.

Tema este o structură morfematică complexă, alcătuită din dăcină

ii unul sau mai multe afixe (sufixe ii prefixe). De exemplu, prelucra

poate fi tema perfectului simplu, prelucrase este tema mai mult ca

perfectului. După unii specialiiti (v. 1orgu 1ordan, Vladimir Robu,

Limba roma contempora, p. 353), tema este identică cu radicalul

atunci cand In structura acestuia intră rădăcina + sufixe ii prefixe.

Sufixul gramatical Impreună cu desinenţele reprezin flectivul,

partea cuvantului In care se manifestă modificările flexionare, compo-

nenta variabilă: prelucra-sem, voi alerga.

De regulă, topica structurii morfologice a cuvintelor In limba

romană este radical + sufix gramatical + desinenţă: cred-ea-m, dar

pot apărea, mai ales la verbe, forme amplificate: radical+sufixl+sufix2+

desinenţăl+desinenţă2: ven-i-se-ră-m.

Separarea radicalului de flectiv se face adesea cu dificultate,

datorită alternanţelor fonetice care pot apărea In radical (soartă-sorţi,

fată-fete, cal-cai) sau Intre radical ii flectiv (cred, creadă, crezi).

Există situaţii In care radicalul prezintă In cursul flexiunii forme

supletive, la verbele neregulate (fi, f-u-se-i, er-a-m, fos-t, este, eşt-i;

are, avea-m, aibă, iau, lua etc.) sau la unele pronume personale

(eu, mie, el, lui etc.) sau reflexive (sie, I%i, se etc.).

Alternanţele fonetice marchează, pe langă mijloacele flexionare

propriu-zise, unele categorii gramaticale (genul, numărul, persoana,

cazul) ii apar de regulă In corpul rădăcinii (fată-fete, arăt-arată) sau al

sufixelor lexicale (nedreptate-nedreptăţi), iar cele consonantice apar

mai ales In partea finală a cuvantului, la graniţa cu desinenţa (student-

studenţi, obraz-obraji, romanesc-romane%ti).

Accentul poate marca, mai rar, diferite categorii gramaticale atat

In flexiunea nominală, cat ii In cea verbală (nóră-nuróri, zéro-zeróuri,

aprópie-apropié).

Intonaţia constituie In flexiunea nominală o marcă a cazului

vocativ (frate!, la%ilor!), iar In cea verbală o marcă a modului

imperativ (Incetează!, staţi!).

In limba romană sunt ii părţi de vorbire neanalizabile (adverbe,

prepoziţii, conjuncţii, interjecţii) la care nu se pot detaia părţi compo-

nente, deci nu pot fi analizate din punct de vedere morfematic.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web