Născut în Spania la 11 mai 1904, Salvador Dali reprezintă cu mândrie unul dintre cei mai importanți pictori ai curentului suprarealist. Încă din copilărie se declară îndrăgostit de artă și este îndrumat către studiul picturii la Academia de Arte Frumoase din Madrid, unde din cauza comportamentul lui egocentric este exmatriculat pe motiv că instiga studenții la proteste împotriva sistemului de învățământ. Consideră că epicentrul artei se află în Franța și se mută la Paris unde cu simpla lui carismă ajunge membru al cercurilor importante alături de André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró și Paul Eluard.
Pasionat de filosofia lui Freud și entuziasmat de mișcarea suprarealistă în artă, Dali găsește locul unde să își manifeste ideile și inventează propriul său stil numit „metoda paranoico-critică”, pe care o definește drept „o metodă spontană a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante”. Pe fondul delirului, pictorul crează primele tablouri care îi aduce și primele critici, printre ele și ”Persistența Memoriei”, ”Umbra Sfinxului Pe Nisip” sau ”Paranoia Femeia Cal”.
Criticii suprarealişti îl consideră absurd pe Dali, iar respingerea ideilor sale dă naștere unei atitudini egoiste, narcisiste și de aici pictorul își propune să devină un geniu celebru, milionar. În acest sens, Dali începe să creeze o imagine de om superior tuturor, el ca geniu și produs de vândut lumii. Ingenios, artistul găsește instrumentul cel mai bun pentru comercializare, presa din acea vreme și se lasă observat, fotografiat, se expune și face afirmații care contrariază pe toată lumea: “Ce este suprarealismul? SUPRAREALISMUL SUNT EU!”, ”Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia. Eu, în schimb, nu sunt nebun”, ”Nu vă temeţi de perfecţiune! N-o s-o atingeţi nicicând!”,“Încă din fragedã copilarie, am avut vicioasa inspiraţie de a mă considera altfel decât muritorii obişnuiţi. Iată încă un lucru care este pe cale de a-mi reuşi”.
La fiecare apariție în public, Dali aducea ceva nou, șocant. Vorbea întotdeauna despre el la persoana a treia, spunându-și ”Divinul Dali” și înțelege că prima imagine pe care o văd oamenii este ambalajul unui produs. Astfel, bărbatul elegant începe să poarte mustăți lungi, fixe și orientate în sus, iar dinții tot timpul încleștați pentru că spune el: “sunt tot mai lucid şi sfărâm din ce în ce mai multă perfecţiune între dinţii mei încleştaţi. Voi fi Dalí, voi fi Dalí!”
Unul dintre gesturile lui cele mai bizare era să își servească invitații cu mustăți false, asemănătoare lui și pe care le purta într-o cutie de trabucuri încrustată cu pietre prețioase, spunând parcă cu aroganță: dacă vreți să fiți ca mine vă ofer posibilitatea, să vedem dacă puteți.
Se considera snob, definind snobismul ca posibilitatea de a te plasa într-o poziție inaccesibilă celorlalți, scrie cu detalii picante cărțile “Jurnalul unui geniu”şi “Viaţa re-secretă“ și ilustrează succesele acelor timpuri “Divina Comedie” și” Don Quijote”. În perioada trăită la New York crează propriul show TV și face un film de scurtmetraj produs de celebra Walt Disney. Toate în scopul faimei, al banilor și pentru a arăta tuturor că este geniul Salvador Dali.
Cu aceeași impetuozitate, egoism și superioritate își desparte prietenul Paul Éluard de soția sa Gala, femeie pentru care nutrește o pasiune nebună pentru tot restul vieții. Odată cu moartea femeii în anul 1982, Salvador Dali pictează și ultimul tablou ”Coada de rândunică”.
Câțiva ani mai târziu, showmanul Dali are un accident de mașină și se retrage din viața publică surprinzător de tăcut, până la 23 ianuarie 1989, când moare pe tărâmurile natale.
Salvador Dali a reușit să devină geniul care se dorea, a lăsat artei o moștenire impresionant de valoroasă prin picturile sale, a fost omul care a avut curajul să se impună prin originalitate, a fost nebunul conștient, după cum chiar el afirmă: ”Singura diferență dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun”.
