Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Obiectul sociologiei educatiei

in Pedagogie

students_03_hd_pictures-768x300

Definirea obiectului sociologiei este strâns corelată cu definirea sociologiei ca ştiinţă. Preocuparea pentru această problemă este prezentă pe tot parcursul istoriei sociologiei, reflectând concomitent:

1). dificultăţile reale legate de definirea obiectului sociologiei;

2). diversitatea concepţiilor despre societate, fenomenele sociale şi, în funcţie de aceste concepţii, diversitatea poziţiilor privind definirea obiectului sociologiei şi a sociologiei ca ştiinţă. Astfel se explică marea diversitate a definiţiilor, aşa cum acest lucru se poate observa în analiza diferitelor curente, orientări, şcoli sociologice.

Dificultatea definirii obiectului sociologiei (şi, deci a sociologiei) decurge din faptul că sfera socialului este, simultan, obiectul cercetării a o serie de ştiinţe, de la istorie la pedagogie, de la demografie la politologie etc., iar numărul acestor ştiinţe se află în continuă creştere.

Prin urmare, definirea obiectului sociologiei (şi a sociologiei ca ştiinţă), la fel ca şi în cazul altor ştiinţe care studiază socialul presupune:

– delimitarea, în cadrul sferei socialului, a unui domeniu distinct, propriu numai ştiinţei respective;

– precizarea sistemului tematic, conceptual, a unghiului de vedere specific şi, în strânsă legătură cu aceasta

– aplicarea unei metode proprii în investigarea obiectului.

Demersurile pentru definirea obiectului sociologiei servesc concomitent:

– delimitarea cât mai corectă a domeniului sociologiei (şi totodată a celorlalte ştiinţe care se ocupă de sfera socialului);

– stabilirea punctelor de contact, a posibilităţilor şi cerinţelor de cooperare între aceste ştiinţe.

O problemă specifică în definirea obiectului sociologiei (şi nu numai în cazul acesteia) decurge din faptul că, spre deosebire de o relativă stabilitate, uneori deosebit de îndelungată, a fenomenelor şi proceselor din natură, societatea se caracterizează printr-un pronunţat dinamism, accelerare a ritmurilor transformărilor şi creştere a complexităţii fenomenelor, ceea ce impune ştiinţelor din acest domeniu un efort permanent de reînnoire, conform cu schimbările obiectului studiat.

Într-un sens larg, sociologia poate fi definită ca o ştiinţă a realităţii sociale, a fenomenelor, relaţiilor, proceselor, instituţiilor sociale, a formelor de asociere şi viaţă colectivă, a comportamentelor, conduitelor şi acţiunilor sociale, a societăţii ca totalitate şi a legităţilor realităţii sociale.

Obiectul sociologiei îl constituie studiul şi reconstrucţia teoretică, într-un sistem conceptual coerent, a fundamentelor vieţii sociale: condiţiile ecologice şi biosociale, organismul social de producţie, structurile şi comunităţile social-umane, activitatea umană în formele ei specifice, valorile materiale şi spirituale rezultate din această activitate.

Sociologia, ca ştiinţă unitară a realităţii sociale considerată ca totalitate, studiază:

a). Condiţiile naturale ale vieţii sociale – noţiunea de viaţă socială, condiţiile biologice, geografice şi demografice ale vieţii sociale (sociologia geografică, demografia şi ecologia socială, iar în cadrul acesteia din urmă, sociologia mediului urban şi sociologia mediului rural) etc.;

b). Structurile fundamentale ale formaţiunilor sociale şi dinamica acestora – categoriile de grupuri sociale (grupuri mici, de nivel mediu şi grupuri mari, grupuri primare şi secundare, formale şi neformale, grupurile cu scop etc.), colectivităţile teritoriale, clasele şi păturile sociale, statul, naţiunea, etc.

Această analiză se referă totodată la geneza structurilor sociale, la problemele coeziunii sociale, contactul spaţial şi social, interacţiunea reciprocă, acţiunea socială, relaţiile şi dependentele sociale, instituţiile sociale, controlul social, organizaţia socială, etc.

c). Ansamblul structurilor care condiţionează activitatea materială şi, în primul rând, activitatea practică productivă, a căror studiu în profunzime este obiectul sociologiei industriale, sociologiei rurale sau agrare, sociologiei muncii, sociologiei pieţei etc.

d). Ansamblul instituţiilor suprastructurale, a structurilor spirituale, ideologice, etc., de care se ocupă în special sociologia politică, sociologia dreptului, sociologia religiei, a moralei, a educaţiei, artei, mijloacelor de comunicaţie de masă etc.

e). Ansamblul structurilor, tipurilor de civilizaţie şi cultură istorice şi, în special, a celor care coexistă în cadrul structurilor sociale contemporane – cercetări complexe de sociologie istorică, antropologie socială, etnologie etc.

f). Procesele sociale, tipurile de procese sociale, problemele dezvoltării sociale, mişcările sociale, progresul social.

Dintotdeauna, într-o formã mai mult sau mai puţin conştientizată omul a încercat, sã se cunoascã pe sine şi lumea în care trăieşte – lumea materialã, lumea socialã şi cea spiritualã.

Termenul de sociologie a fost folosit pentru prima dată de cãtre Auguste Comte (în 1832), fiind preluat de diferiţi autori, care au definit sociologia ca studiu ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale.

Sociologia este ştiinţa care studiazã realitatea socialã şi procesualitatea devenirii şi realizãrii acesteia. Noţiunea de sociologie a fost introdusă de Auguste Comte în anul 1832, în locul noţiunii de „fizică socială”.

Cu mai bine de 2300 de ani înainte, Aristotel scria că „omul este prin natura sa un animal social”, fără ca această reflecţie să întemeieze propriu-zis o ştiinţă.

Majoritatea autorilor au definit sociologia ca studiul ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale. Ca variante de definiţii menţionăm câteva exprimate succint:

E.Durkheim – ştiinţa faptelor sociale;

G.Gurvitch – ştiinţa fenomenelor sociale totale;

D.Gusti – ştiinţa realităţii sociale;

Tr.Herseni – ştiinţa societăţilor omeneşti.

Sociologia este o ştiinţã a societăţii abordată ca “întreg” – sub aspectul ansamblului ei de componente, de laturi şi interacþiuni dintre acestea.

Dacã biologia studiază “dimensiunea” organică a fiinţei umane, iar psihologia studiază universul sufletesc interior al individualităţii umane, sociologia studiază ansamblul dimensiunilor sociale ale existenţei omului; ea cerceteazã viaţa socialã a omului în cadrul diferitelor structuri şi instituţii, al diferitelor tipuri de comunităţi şi colectivităţi umane, al diferitelor grupuri sociale până la nivelul naţiunilor, statelor şi organizaţiilor internaţionale. Sociologia studiazã colectivităţile şi comunităţile umane cu toate structurile şi instituţiile lor, cu funcţiile şi valorile lor sociale corespunzătoare (de ordin economic, politic, juridic, moral, religios, cultural, civilizator, filosofic etc.).

Sociologia educaţiei caută să determine natura mediului social şi psihologic constituit de şcoală, să măsoare, de asemenea, influenţa pe care acest mediu o exercită asupra elevilor în tot procesul formării lor: achiziţia de cunoştinţe, adaptarea atitudinilor sau elaborarea unor scări de valori. Ea comportă apoi studiul sistematic al presiunilor externe care acţionează asupra şcolii însăşi, avându-şi sursa fie în dorinţele şi cerinţele diferitelor profesiuni, fie în noile exigenţe ale societăţii” (R. Merton) (apud Dumitru Popovici, Sociologia educaţiei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2003, p. 14).

Sociologia educaţiei vizează educaţia „ca pe un fenomen social. În consecinţă se ocupă de originea socială a educaţiei, de manifestările ei sociale, de conţinutul ei social, de instituţiile ei sociale, de dezvoltarea ei socială, de repercusiunile ei sociale, de funcţia ei socială, de obiectivele ei sociale, de posibilităţile ei sociale şi de agenţii ei sociali” (Quintana).

Sociologia educaţiei este preocupată de relaţia dintre societatea globală şi educaţie, educaţia fiind privită ca fapt social. Educaţie este abordată, s-a spus, din unghi sociologic, din perspectivă sociologică. Sociologia educaţiei înseamnă analiza sociologică a educaţiei ca fapt social. Sociologia educaţiei doreşte să surprindă multiplele şi complexele relaţii ce se stabilesc între societate şi educaţie, logica sociologiei educaţiei este logica totalităţii sociale. Sociologia educaţiei accentuează ideea că relaţia educatorului cu educatul se derulează într-un cadru social, problema educaţională este o problemă de ordin social

Sociologia educaţiei este o sociologie de ramură. Durkheim – în materie de educaţie – miza totul pe sociologia educaţiei. Educaţia – ca obiect de studiu al sociologiei educaţiei – cuprinde macroeducaţia şi microeducaţia. Sociologia educaţiei cercetează organizarea şi funcţionarea sistemului educativ realizate în context macro şi microsocial (ibidem, p. 16).

A identifica problematica unei anumite discipline ştiinţifice înseamnă a-i contura identitatea, a o delimita de alte ştiinţe asemănătoare ei. A identifica problematica sociologiei educaţiei înseamnă a-l ajuta pe cel ce se apleacă asupra ei să-i înţeleagă mai bine obiectul de studiu. Dicţionarul de sociolgie coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (Ed. Babel, Bucureşti, 1993) face un inventar al domeniilor de interes ale sociologiei educaţiei:

– „raporturile între sistemele de învăţământ ca sisteme ale profesionalizării forţei de muncă şi procesele de mobilitate şi stratificare socială;

– factorii care influenţează cererea individuală de educaţie şi capacitatea structurală şi funcţională a sistemului de învăţământ de a o întâmpina;

– contribuţia educaţiei la dobândirea personală a unui status social-economic;

– rolul educaţiei în distribuirea inegalităţii sau în realizarea oportunităţilor sociale şi profesionale;

– implicarea educaţiei în procesele de reproducere socială şi culturală;

– identificarea şi caracterizarea raporturilor dintre structura socială, codurile transmisiei culturale şi formele conştiinţei sociale şi individuale;

– modul de intervenţie a factorilor sociali şi a structurii sociale în selecţia şi transmiterea cunoaşterii educaţionale;

– modele şi practici de şcolarizare şi aculturaţie;

– raporturi între învăţământ şi alte componente ale domeniului social” (după Dumitru Popovici op. cit., p. 20).

Sociologia educaţiei studiază una dintre instituţiile majore ale societăţii, educaţia, sub mai multe aspecte. Problemele fundamentale pe care le cercetează sociologia educaţiei sunt legate de:

• Analiza structurală a sistemului educativ al societăţii (în sens de alcătuire sau “anatomie”);

• Analiza funcţională a sistemelor educative (în sens de mod de funcţionare, activităţi sau manifestări);

• Analiza evolutivă (de schimbare şi dezvoltare).

Termenul sociologie a fost introdus de Auguste Comte (1798-1857),considerat fondatorul sociologiei; acest termen provine din latinescul socius (asociat, tovarăş) şi din grecescul logos (teorie, stiinţă).

EMILE DURKHEIM (1858-1917) este considerat unul dintre “părinţii fondatori” ai sociologiei ca stiinţă autonomă, desprinsă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din “filozofia socială”. Cursul său de “Pedagogie şi ştiinţe sociale”, pe care l-a ţinut, începând din 1887, la universitatea din Bordeaux, este considerat primul curs de sociologie care s-a predat într-o instituţie de învăţămant superior. Titlul acestui curs se explică prin faptul că, în acea perioadă, tânăra ştiinţă a sociologiei nu era încă acceptată în universităţile franceze, aşa încât Durkheim a încercat să introducă şi să impună studiul acestei noi discipline prin intermediul pedagogiei (E. Păun, 1980). În 1902 a devenit profesor la Sorbona, unde a ţinut un curs de “Ştiinţa educaţiei”, în fapt, primul curs de sociologia educaţiei (E. Stănciulescu, 1996). Textul acestui curs a fost publicat postum, formând conţinutul a trei lucrări: “Educaţie şi sociologie”(1922), “Filozofie şi sociologie” (1924) şi “Educaţia morală” (1925).

Punctul de pornire în înţelegerea sistemului său sociologic îl constituie însăşi definirea obiectului de studiu al sociologiei. Sociologiei îi revine sarcina de a cerceta, în mod obiectiv, după modelul ştiinţelor pozitive (fizica, biologia etc.), o categorie de fenomene care, în secolul al XIX-lea, nu intrau în atenţia nici uneia dintre celelalte ştiinţe, şi pe care Durkheim le-a numit “fapte sociale”. Conceptul de “fapte sociale” se referă la comportamente umane, comune majorităţii membrilor unei societăţi (de exemplu, moduri de a gândi, de a simţi, de a face) şi la care aceştia ajung datorită unui sistem de presiuni la care sunt supuşi, prin însăşi apartenenţa lor la comunitate. Faptul social constituie în viziunea lui Durkheim – unitatea elementară de analiză a sociologiei(E. Stănciulescu, op. cit. pg. 17). Semnele distinctive pentru asemenea comportamente umane, numite fapte sociale, sunt exterioritatea şi constrângerea. Exterioritatea se referă la faptul că sunt “deosebite de acelea care se produc în conştiinţele solitare”, nu depind de arbitrariul individual şi sunt preexistente individului. De exemplu, numeroase comportamente comune membrilor unei societăţi, cum ar fi cele legate de credinţele religioase, practicile morale, tradiţiile naţionale sau profesionale sunt preexistente individului, în sensul că nu sunt înnăscute, nu sunt produse de fiinţa individuală, ci sunt fapte colective, exterioare individului, pe care acesta le găseşte deja constituite la venirea sa pe lume şi le însuşeşte preluându-le de la semenii săi. Constrângerea – cel de al doilea semn distinctiv al unui fapt social – se referă la faptul că însuşirea de către individ a comportamentului respectiv, comun semenilor săi,

1.1Obiectul de studiu al sociologiei educaţiei reprezintă o condiţie pentru a putea fi acceptat de ceilalti ca fiinţă psihologică independentă şi autonomă. Societatea este vital interesată ca membrii ei să-şi însuşească anumite comportamente comune, fără de care nu ar fi posibilă convieţuirea. “Societatea – scria Durkheim – nu poate trăi decât dacă există între membrii ei o suficientă omogenitate”. De aceea, va exercita anumite presiuni asupra indivizilor, pentru ca aceştia să dobândească “asemănările esenţiale pe care le presupune viaţa colectivă”. În interiorul Sociologiei Educaţiei contemporane, pot fi întâlnite două tipuri de abordări ale realităţii sociale cercetate: abordarea macrosociologică şi abordarea microsociologică. Unii autori consideră că macrosociologia şi microsociologia sunt două subramuri ale sociologiei contemporane (Herseni, T.)

Termenul de microsociologie a fost introdus de către sociologul francez G. GURVITCH, cu înţelesul de analiză a grupurilor mici. În perioadele ei de început, sociologia era preocupată exclusiv de cercetarea societăţii globale şi a diferitelor ei sectoare.Ulterior, sociologii au căutat să stabilească formele cele mai mici, elementare, de fenomene sociale, pe care Gurvitch le-a identificat în grupurile mici (diferite forme de “noi”). În timp ce cercetarea societăţii globale, a tipurilor mari de relaţii dintre sectoarele majore ale vieţii sociale, cum ar fi economia, politica, educaţia etc. a primit numele de abordare macrosociologică, cercetarea grupurilor mici, ca forme puţin întinse, dar foarte intense de viaţă socială, a primit numele de abordare microsocială.

Analiza macrosociologică îşi propune să evidenţieze organizarea instituţională a educaţiei şi implicaţiile acestei organizări asupra dezvoltării omului ca fiinţă socială. În al doilea rând, îşi propune să studieze modul în care este influenţată educaţia de o serie de procese demografice, politice, culturale, comunitare etc. Durkheim a abordat educaţia exclusiv din perspectivă macrosociologică. În zilele noastre, specialiştii în sociologia educaţiei studiază din această perspectivă multiplele conexiuni între educaţie şi societate, la toate nivelurile unui sistem educaţional, cum ar fi nivelul educaţiei primare, secundare şi postsecundare.

Unii specialişti au studiat, din perspectivă macrosociologică, modul în care şcolile, colegiile şi universităţile acţionează ca instituţii de socializare, în vreme ce alţii au cercetat măsura în care aceste instituţii influenţează stratificarea socială, mobilitatea socială sau obtinerea succesului socio-economic la vârsta adultă. Alţii au analizat modul în care curricula creează şi legitimează statul naţional modern, sau variaţia cererii şi ofertei de educaţie, în condiţiile unor anumite mişcări sociale, control social şi diferite tipuri de schimbare socială. Printre problemele cercetate din perspectivă macrosociologică se numără şi aceea a accesului inechitabil la educaţie, problema restructurării şi reformei şcolilor ş.a. Tot din perspectivă macrosociologică, au fost studiate procesele sociale care au loc în interiorul sistemelor educative: alfabetizarea, şcolarizarea de masă, informatizarea învăţământului, culturalizarea ş.a., dar şi influenţele pe care le exercită asupra educaţiei procesele care se petrec la nivelul celorlalte instituţii sociale, de exemplu, procesele politice de democratizare, monitorizare, ideologizare, birocratizare sau procesele legate de organizarea vieţii comunitare, cum sunt descentralizarea administrativă a învăţământului, responsabilizarea comunităţilor locale etc.

Analiza microsociologică vizează fenomenele sociale cotidiene din interiorul diverselor organizaţii şi grupuri educative. În aceste contexte, sociologia examinează cu precădere:

• Relaţiile sociale în interiorul grupurilor educative;

• Rolurile sociale în organizaţiile educative;

Grupurile educaţionale.

Cercetarea educaţiei din perspectivă microsociologică poate oferi răspunsuri la o serie de probleme concrete, referitoare la condiţiile în care unităţile şcolare pot deveni mai eficiente. Din această perspectivă au fost cercetate problema grupării elevilor în şcoli, procesele de stratificare din interiorul şcolii şi între şcoli care ar putea să explice diferite efecte observabile ale educaţiei, precum şi problemele abandonului şcolar şi a repetenţiei scolare la diferite niveluri, ori cea a perfecţionării profesionale a profesorilor, ca modalitate de a stimula colaborarea dintre ei ş.a.

În concluzie, examinând educaţia, atât din perspectivă macrosociologică, cât şi din perspectivă microsociologică, Sociologia educaţiei va încerca să ajute la înţelegerea educaţiei ca instituţie şi relaţiile ei cu celelalte instituţii, rolul jucat de către şcoli în societate, caracteristicile organizaţionale ale şcolilor, rolul şcolii în generarea inechităţii sociale, dar şi relaţiile sociale din interiorul unei clase de elevi .

1.2. Alte ramuri ale sociologiei preocupate de educaţie

În interiorul sociologiei s-au dezvoltat de-a lungul timpului, şi alte ramuri preocupate de studierea educaţiei: Sociologia şcolară – abordează din perspectivă microsociologică fenomenele sociale din interiorul grupului şcolar, ca grup educativ particular (deosebit de alte grupuri educative, ca de exemplu, grupul familial, grupurile de muncă ş.a.) Ea se concentrează, aşadar, asupra unui singur factor instituţional al educaţiei: şcoala. Ceilalţi factori (massmedia, familia) sunt analizaţi din perspectiva influenţelor pe care le exercită asupra şcolii. Poate fi considerată o subramură a sociologiei educaţiei, căci aceasta din urmă are o sferă mai largă de cuprindere, întrucât studiază nu numai procesele educaţionale organizate, aşa cum se prezintă ele în şcoli, ci şi pe cele spontane, neorganizate, “privindu-le (pe toate) sub aspectul integralităţii şi funcţionalităţii lor sociale” (TOPA,L., TRUŢER, T., 1971).

Sociologia educaţională – reprezintă un corpus de cunoştinţe sociologice, considerate utile pentru orice profesor, pentru ca acesta să-şi îndeplinească misiunea. Aceste cunoştinţe pot proveni din diferite ramuri ale sociologiei, în măsura în care sunt considerate că au o utilitate pentru exercitarea profesiei didactice.

Pedagogia socială este o denumire generică a mai multor discipline de ramură – economia învăţământului, psihologia socială, educaţia adulţilor, pedagogia familiei, pedagogia mass-media ş.a. – care servesc la întemeierea actului educativ practic pe cunoaşterea cerinţelor sociale.2

1.3. Raporturile sociologiei educaţiei cu alte ştiinţe

Psihosociologia (psihologia socială) constituie un domeniu interdisciplinar de studiu aflat la confluenţa psihologiei cu sociologia, dar şi cu ştiinţele politice, juridice, economice, tehnice, biologice şi umane.Ea cercetează aspectele psihologice ale societăţii şi anume, interacţiunea comportamentelor umane în context social:“Cum şi cu ce rezultate se soldează interacţiunea comportamentală? Cum influenţează comportamentul meu acţiunea celorlalţi? Cum modifică activitatea mea prezenţa altuia? Care este mecanismul? Ce rezultă din prezenţa laolaltă a oamenilor? Ce efecte au asupra unui individ comportamentele trecute ale altora? Acestea sunt întrebările principale pe care şi le pun psihosociologii”(S. CHELCEA, 1999, pg. 4). Denominaţia “psihosociologie” este folosită mai ales în literatura europeană, în vreme ce termenul de “psihologie socială” este utilizat aproape în exclusivitate în lucrările publicate în limba engleză.

Psihosociologia europeană pune accentul pe studiul fenomenelor colective, în special pe studiul proceselor de grup, iar “tradiţia americană privilegiază studiul comportamentului individual sub influenţa altora, a societăţii”. (Ibidem, pag.7). In interiorul câmpului de cunoaştere al psihosociologiei, S.CHELCEA (1999), identifică doi poli de interese: “înţelegerea proceselor psihice ale persoanei în contact cu socialul (determinarea stărilor emoţionale şi a comportamentelor de către factorii de mediu, percepţia situaţiilor sociale, formarea opiniilor, influenţa rolstatusurilor asupra personalităţii) şi înţelegerea funcţionării societăţii (prin studiul raporturilor dintre indivizi şi organizaţii sociale, prin cercetarea proceselor de socializare, de asimilare a modelelor sociale şide adoptare a valorilor sociale” .

In afară de sociologie, există multe alte stiinţe sociale, care îşi concentrează, de regulă, cercetările asupra unui aspect particular sau asupra unei componente a societăţii (economia, politica, religia etc) pentru a le studia în structura lor şi legităţile lor specifice (de exemplu, Economia politică cercetează doar activităţile economice ale societăţii). Există, însă, şi alte ştiinţe sociale care, asemenea sociologiei, au tendinţa de a aborda societatea în ansamblul ei: istoria, filozofia socială şi filozofia istoriei, antropologia, politologia, culturologia.

Sociologia se deosebeşte de istorie, în primul rând prin faptul că se ocupă de trăsăturile comune ale fenomenelor sociale, în vreme ce istoria este o ştiinţă de reconstituire a trecutului, care are tendinţa de a se orienta spre individual, spre particularizare (Herseni, T., op. cit., pg. 38).

În ceea ce priveşte deosebirile dintre sociologie şi filozofia socială ori filozofia istoriei, sociologia este mai aproape de cercetarea concretă a fenomenelor sociale, căci întreprinde demersuri de “constatare şi de explicare a realităţii sociale, desfăşurate cu o obiectivitate cât mai mare cu putinţă” (HERSENI,T. op. cit pg.40). Caracteristic pentru filozofie este apelul predominant la raţiune, dincolo de faptele concrete, de unde caracterul ei predominant speculativ.

Sociologia se deosebeşte de antropologie (“ştiinţa despre om”) prin faptul că pune accentul mai mult pe cercetarea colectivităţilor umane, a asociaţiilor, instituţiilor, în vreme ce antropologia cercetează mai mult fiinţa umană, considerată individual.Culturologia se ocupă predominant doar de unul dintre aspectele societăţii: cultura, iar politologia de studiul mijloacelor celor mai eficiente de optimizare a societăţii în viitor, în timp ce sociologia cercetează societatea aşa cum se prezintă ea, în totalitatea ei. Apariţia a numeroase ramuri şi subramuri ale sociologiei specializate în cercetarea unui domeniu restrâns al activităţii umane (de exemplu: sociologia industrială, a comerţului, a artei, a culturii, a familiei, sociologia urbană, sociologia rurală etc.) a făcut ca un sociolog care lucrează într-un subdomeniu particular să aibă mai mult în comun cu cercetătorii unor discipline complementare, decât cu sociologii specializaţi în alte subramuri. De exemplu, un specialist în sociologia artei are mai multe puncte comune de interes cu un istoric al artei sau cu un critic, decât cu un alt sociolog, care se ocupă de modelarea matematică a fenomenelor de mobilitate profesională. În mod similar, un specialist în sociologia educaţiei va fi foarte aproape de specialiştii în pedagogie şi psihologia educaţiei şi va folosi informaţiile oferite de ştiinţele care, alături de sociologie, cercetează unul sau altul dintre subsistemele sociale care influenţează educaţia: subsistemul natural (cercetat de biologie, geografie, medicină, demografie ş.a.); subsistemul economic (economia generală, economiile de ramură), subsistemul politic (politologia, filozofia politică), subsistemul comunitar etc. Educaţia ca fenomen social are, de exemplu, determinări geografice, fiind influenţată de specificul regional în ceea ce priveşte spaţiile şcolare, mijloacele de comunicare, dar şi de fenomene demografice legate de rata natalităţii, ponderea tineretului în activitatea socială etc.Noile tipuri de activităţi şi produse economice solicită educaţiei să se preocupe de cultivarea unor însuşiri şi calităţi umane noi (creativitate, sistem de valori personale) şi impun un nou tip de educaţie cu caracter intensiv şi permanent, ceea ce constituie doar un exemplu în favoarea luării în consideraţie a cercetărilor de economie generală în analiza fenomenului contemporan al educaţiei. Regimul politic, instituţiile politice, doctrinele politice, activităţile politice (pentru a enumera doar câteva dintre elementele componente ale unui subsistem politic) au influenţat întotdeauna conţinutul şi organizarea educaţiei. Educaţia din regimurile totalitare, de exemplu, se deosebeşte sub aceste aspecte de cea din regimurile democratice sau autoritare. Tipul dominant de cultură politică (de supunere, participativă, provincială) influenţează atmosfera din şcoli şi relaţiile dintre participanţii la procesul de învăţămant. Informaţii despre tendinţele actuale în evoluţia instituţiilor care compun subsistemul cultural al societăţii (de exemplu, masificarea culturii, promovarea complementară a valorilor multiculturale etc) sunt puse la dispoziţie de culturologie, de sociologia culturii şi este evident că şcoala, ca instituţie socială prin care se valorifică cultura (alături de instituţiile de cercetare, de artă, mass-media, religia) este supusă acestor tendinţe pe care sociologia educaţiei trebuie să le ia în consideraţie.

Atunci când analizează educaţia din perspectivă microsociologică, sociologia educaţiei este foarte aproape de psihologia socială. Între toate aceste ştiinţe-social umanistice există, aşadar, legături, iar problema delimitării obiectului de studiu al fiecăreia dintre ele “ nu s-a născut nici din nevoi ontologice, pentru că existenţa umană este una singură, nici din nevoi gnoseologice, ci exclusiv din neputinţa practică a oamenilor de ştiinţă de a studia realitatea socială în toată complexitatea ei. În fapt, societatea este un fenomen atât de complex şi de polimorf, cu aspecte şi componente atât de numeroase, încât cunoaşterea ei a impus o vastă diviziune socială a muncii de cercetare, ceea ce a dus la un număr foarte mare de ştiinţe social-umanistice…”(HERSENI T).Tendinţa modernă este aceea de a se cerceta fenomenele sociale prin abordări multidisciplinare, interdisciplinare şi transdisciplinare din multiple perspective pentru a se ajunge la o cunoaştere obiectivă a determinării lor.

1.4. Funcţiile sociologiei

Clarificările referitoare la obiectul sociologiei impun în mod firesc şi precizări în legătură cu funcţiile acestei ştiinţe, adică a consecinţelor pe care le are aceasta pentru sistemul social în satisfacerea necesităţilor sau cerinţelor sistemului, a contribuţiei specifice a sociologiei la realizarea (sau împiedicarea) finalităţilor sistemului social.

În analiza funcţiilor (şi în general a funcţionalităţii) sociologiei apar, concomitent, două aspecte:

a). – cel subiectiv – reflectând poziţia cercetătorului, a omului de ştiinţă, convingerile şi intenţiile acestuia privind funcţiile pe care sociologia ar fi chemată să le îndeplinească în cadrul sistemului social.

b). – cel obiectiv – care rezultă din consecinţele, efectele reale ce decurg din receptarea de către societate a rezultatelor, datelor, concluziilor şi recomandărilor obţinute de cercetarea sociologică, solicitarea sau respingerea, gradul de acceptare şi aplicare a acestora.

Amintim, de pildă, regimurile dictatoriale, totalitariste, care nu sunt interesate de cunoaşterea realităţilor sociale şi astfel nu solicită sau chiar interzic cercetările sociologice.

De asemenea, este cunoscută intenţia a numeroşi sociologi, a curentelor şi şcolilor sociologice, care îşi propuneau să elaboreze o ştiinţă capabilă să realizeze transformarea şi conducerea societăţii – mai ales orientările utopice – proiecte care s-au soldat cu eşec. Şi aceasta, deoarece sociologia nu poate îndeplini funcţia de transformare şi conducere a societăţii, această funcţie revenind în mod structural şi obiectiv – politicii.

Prin urmare, analiza funcţiilor sociologiei trebuie să ţină cont deopotrivă de aspectul subiectiv, intenţional, cât şi de cel obiectiv, real al funcţiilor şi, în general, al funcţionalităţii acestei ştiinţe.

Funcţiile sociologiei sunt:

1.4. 1. Funcţia expozitivă şi descriptivă

Este prima funcţie a sociologiei, constând în colectarea sistematică de date despre realitatea socială, inventarierea, descrierea, clasificarea fenomenelor, relaţiilor, proceselor sociale etc., analiza şi conceptualizarea acestora.

Această funcţie deţine o poziţie cheie de care depinde în mare măsură demersul cognitiv în ansamblul ei, fiind vorba de datele, informaţiile în absenţa cărora, analizele şi generalizările teoretice sunt lipsite de obiect, de “materialul brut”, primar al cunoaşterii. Notăm aici dificultăţile pe care le implică realizarea acestei funcţii:

– observarea corectă a fenomenelor;

– separarea esenţialului de neesenţial, accidental;

– problemele de autenticitate, reprezentativitate (eşantionare);

– adecvarea metodelor şi tehnicilor de cercetare, etc.

Toate acestea sunt de o importanţă cu totul deosebită şi cu multe aspecte specifice în cazul cercetării socialului.

În legătură cu această funcţie se poartă ample discuţii privind: locul, rolul, limitele sociografiei, respectiv, raportul dintre sociografie şi sociologia teoretică.

Respingând atitudinile extremiste – de supraapreiere sau de neglijare – sociologia modernă, conştientă de limitele sociografiei, acordă totuşi o mare atenţie acesteia, susţinând necesitatea ca funcţia descriptivă, explicativă, care să asigure, prin aparatul conceptual, teoretic de care dispune, o corectă orientare a cercetărilor sociografice.

În spiritul acestei poziţii, funcţia descriptivă, expozitivă şi cea teoretică, explicativă, interpretativă, se află într-o strânsă relaţie de complementaritate.

Pentru a se feri de empirismul îngust, fără orizont ştiinţific, sociografia trebuie să se sprijine pe un aparat teoretic, conceptual solid, iar, la rândul ei, demersul teoretic, pentru a nu eşua în speculaţii sterile, rupte de realitate, are nevoie de bogăţia datelor, informaţiilor care oferă materialul indispensabil pentru analize, verificarea ipotezelor sau pentru generalităţi teoretice.

1.4. 2. Funcţia teoretică, explicativă şi interpretativă

Se află în centrul demersului ştiinţific al sociologiei, reprezentând efortul teoretic pentru a explica fenomenele, procesele sociale, formularea şi validarea ipotezelor, elaborarea şi verificarea conceptelor şi teoriilor, descoperirea legăturilor esenţiale, a corelaţiilor, relaţiilor cauzale, tendinţelor, regularităţilor şi legilor în cadrul sistemului social, într-o perioadă istorică mai scurtă sau mai lungă.

Numai pe această cale sociologia devine cu adevărat ştiinţifică, reuşind să surprindă esenţa fenomenelor, relaţiile de determinism, geneza, evoluţia şi direcţiile posibile ale fenomenelor şi proceselor sociale, sensul transformărilor viitoare.

Pe această bază, teoria sociologică sesizează şi formulează noi şi noi probleme ce urmează să fie cercetate, orientând astfel investigaţiile empirice (alături de comenzile, solicitările formulate de diferiţi beneficiari), verifică ipoteze, teorii şi metode, tehnici de cercetare, îmbogăţeşte aparatul conceptual, teoretic şi metodologic al sociologiei.

În strânsă legătură cu funcţia teoretică a sociologiei se află funcţia de ordonare şi de integrare a activităţii de cercetare ştiinţifică în sfera socialului, precum şi funcţia epistemologică a sociologiei.

1.4. 3. Funcţia de ordonare, de integrare şi de diviziune a activităţilor desfăşurate în cadrul diferitelor ştiinţe sociale

Rezultă din cerinţa de a imprima unghiul specific de abordare al sociologiei, de a realiza o analiză şi explicaţie a omului şi societăţii ca totalitate.

Sociologia concepe omul şi societatea sub toate aspectele, laturile, faţetele, determinările. Aceste aspecte, laturi, determinări etc., există realmente şi ele pot fi investigate într-un plan restrâns, circumcis de anumite cerinţe metodologice, obiective propuse în cercetare, dar fenomenele respective fac parte dintr-o realitate socială de ansamblu, din societatea ca totalitate.

Teoria sociologică generală are menirea să realizeze această unitate sub forma reconstrucţiei teoretice integrale a realităţii sociale concrete.

În acest sens trebuie înţeleasă funcţia de ordonare şi integrare într-un tot a datelor rezultate din cercetări efectuate de diferite ştiinţe ale sociologiei (sociologii de ramură sau ramuri ale sociologiei), cum este şi sociologia educaţiei.

1.4. 4. . Funcţia epistemologică a sociologiei

Se referă la studiul fundamentelor ştiinţei, studiul critic al principiilor, ipotezelor, rezultatelor cercetării ştiinţifice, determinarea valorii, obiectivităţii şi autenticităţii acestor rezultate.

În cazul sociologiei această problemă comportă o serie de dificultăţi, particularităţi, care decurg din:

– marea complexitate a realităţii sociale, caracterul accentuat multifactorial al fenomenelor, proceselor sociale;

– specificul obiectului de studiu, ca obiect non-finit, mult mai puţin constant decât în ştiinţele naturii, dinamismul obiectului impunând reconsiderări de rigoare în plan teoretic sau metodologic, redefinirea ştiinţei, elaborarea unor noi principii şi concepte, sesizarea unor noi legităţi conforme cu transformările adesea radicale, calitative ale realităţii sociale. (În acest sens vezi, de pildă, caracterul dinamic şi istoric al legilor economice, schimbările lor în intervale istorice, de timp, relativ scurte, spre deosebire de legile din domeniul fizicii, chimiei, biologiei etc.);

– situaţia specifică a sociologului care este concomitent, cercetător şi participant activ la viaţa socială, subiect şi obiect al cercetării;

– prin specificul socialului, aflat la “îndemâna” tuturor şi – aparent – accesibil oricui, există o puternică tentaţie pentru cunoaşterea comună, formularea unor constatări, judecăţi, aprecieri neştiinţifice, reprezentări false sau denaturate, eronate, care pătrund în opinia publică influenţând, nu rareori, opţiuni şi decizii, orientări sociale, economice sau politice, cu implicaţii adesea foarte mari în viaţa socială.

1.4. 5. Funcţia de diagnoză şi prognoză a sociologiei

Exprimă contribuţia acesteia la cunoaşterea realităţilor sociale actuale şi – parţial – a celor viitoare, posibile.

Diagnoza şi prognoza au ocupat şi ocupă un loc central în cadrul sociologiei. În prezent, pe măsura accentuării fenomenului de accelerare în evoluţia societăţii, a tensionării unor contradicţii şi agravării unor probleme, crize, adesea de dimensiuni planetare (alimentaţie, energie, poluarea mediului înconjurător etc.) în condiţiile unor mari transformări, inclusiv revoluţii sociale, creşte vertiginos solicitarea faţă de diferitele ştiinţe – printre care, desigur, sociologia – de a furniza informaţii cât mai autentice şi mai utile, privind realităţile sociale şi perspectivele imediate sau mai îndepărtate ale societăţii.

Intensificarea acestor solicitări determină în mod firesc, amplificarea preocupărilor sociologiei, pentru realizarea diagnozelor cât mai exacte despre realitatea prezentă şi prognoze cât mai realiste, verosimile, utilizabile, privind tendinţele, perspectivele la nivel micro- sau macrosocial.

Funcţia de diagnoză şi cea de prognoză (prospectivă) a sociologiei implică şi o funcţie critică, funcţie de maximă importanţă şi care înseamnă abordarea critică a realităţilor sociale.

Deci: însăşi prezentarea realităţilor sociale, analiza, explicarea şi interpretarea lor, realizarea diagnozelor şi prognozelor trebuie efectuate de pe poziţii critice, poziţie concretizată în sesizarea, identificarea şi prezentarea problemelor, dificultăţilor, contradicţiilor etc., a căror cunoaştere este esenţială pentru elaborarea proiectelor, strategiilor sociale. Realizarea (sau gradul realizării) funcţiei critice reprezintă un indiciu al gradului de angajare autentică a sociologiei în optimizarea fenomenelor şi proceselor, al ansamblului realităţii sociale, delimitarea hotărâtă a acestei ştiinţe de orice atitudine conservatoare, apologetică, de afirmare a potenţialului ei creator, valorificat conform intereselor de progres ale societăţii.

1.4. 6. Funcţia practică (aplicativă) a sociologiei

Derivă în mod organic din îndeplinirea celorlalte funcţii mai sus amintite, ea reprezentând într-un anumit fel o finalizare a rezultatelor cunoaşterii sociologice, dar, concomitent, şi o verificare, o validare a utilităţii, aplicabilităţii rezultatelor, concluziilor şi propunerilor acesteia.

De subliniat însă că funcţia practică (aplicativă) nu înseamnă investirea sociologiei cu atribuţii, competenţe care depăşesc raza funcţionalităţii acesteia.

Funcţia de conducere a societăţii se află în competenţa politicii şi, pe acest plan, funcţia practică (aplicativă) a sociologiei constă în elaborarea unor propuneri, alternative, scenarii de dezvoltare, de optimizare etc., prezentate, oferite forurilor, structurilor de conducere şi decizie, dar dreptul de opţiune şi decizie aparţine (şi trebuie să aparţină) acestor foruri şi structuri, investite cu atribuţii şi răspunderi corespunzătoare.

Prin urmare, funcţia practică (aplicativă) a sociologiei, ca şi o serie de alte ştiinţe (economie, marketing, management, statistică, programare etc.) se realizează în limitele fireşti ale ştiinţei, prin prezenţa în toate fazele ciclului decizional (diagnoză, prognoză, alternative, elaborarea, difuzarea, aplicarea, verificarea şi corectarea deciziei) la toate nivelele de decizie şi în toate domeniile de activitate.

Gradul de realizare a funcţiei practice (aplicative) a sociologiei este dependentă de anumite condiţii, ca:

– interesul şi receptivitatea societăţii faţă de aportul sociologiei în procesul de (auto) cunoaştere şi de ridicare la un nivel superior de funcţionalitate;

– nivelul de maturitate, capacitatea sociologiei de a furniza informaţii, concluzii, propuneri de o certă valoare pentru structurile şi factorii de conducere şi decizie, pentru beneficiarii potenţiali ai serviciilor pe care le poate oferi sociologia.

Funcţiile sociologiei constituie un ansamblu coerent. În interacţiunea ştiinţă – societate, realizarea lor este, deopotrivă, un produs şi factor de progres pentru ambii termeni ai acestei relaţii.

Dumitru Popovici apreciază că sociologia educaţiei îndeplineşte cu precădere două funcţii: teoretică şi practică.

a) Funcţia teoretică. Sociologia educaţiei are un rol informativ, ea ne informează cu privire la domeniul său de studiu. Sociologia educaţiei îi pune la curent pe cei interesaţi obiectul său de studiu cu rolul social al educaţiei. Ea se achită de această sarcină prin forţa descrierii şi a explicării. Descrierea şi explicaţia cuplează în orice demers ştiinţific, sociologia educaţiei apelează la ele pentru a clarifica semnificaţiile sociale ale educaţiei, dezvăluind relaţii inedite între diferite procese educaţionale derulate în societate. Astfel procedând, sociologia educaţiei face mai multă lumină chiar în perimetrul educaţiei.

b) Funcţia practică. Sociologia nu trebuie să se limiteze numai la a oferi informaţii şi atât, sociologia educaţiei poate face mai mult. Ea are o funcţie practică, ea poate deveni un mijloc de schimbare socială, contribuind la mai buna adaptare a oamenilor la viaţa în comun şi la progresul întregii societăţi. Cercetările din perimetrul sociologiei educaţiei au o importanţă socială, sunt utile pentru factorii de decizie politică atunci când aceştia iau decizii de natură educaţională. Cercetările acestei ştiinţe sunt utile formatorilor, pedagogilor, educatorilor, aceste cercetări vizează consistenţa, coerenţa şi eficienţa acţiunilor educaţionale. Sociologia educaţiei urmăreşte îndeaproape eficienţa actului educativ şi controlează buna reuşită a reformelor şcolare.

Cursul de “Sociologia educaţiei”, ca parte a unui program de pregătire iniţială a viitorilor profesori, îşi propune să-i ajute pe studenţii care îl frecventează să realizeze următoarele :

• Pregătirea pentru a participa activ la procesele de reformă şi de schimbare din sistemul de învăţământ, ca subsistem social prin:

  • cunoaşterea şi înţelegerea sistemului educativ actual, a scopurilor pe care le urmăreşte şi a tendinţelor sale de schimbare;

  • cunoaşterea relaţiilor dintre procesele educative şi fenomenele sociale şi culturale din perioada contemporană;

  • cunoaşterea modalităţilor în care procesul social intervine în actul educaţiei, a modului în care relaţiile sociale influenţează acţiunea pedagogică, motivaţia învăţării şi interesele de cunoaştere.

• Sporirea disponibilitătilor de cooperare cu toţi ceilalţi membri ai organizaţiei şcolare prin cunoaşterea sistemului de statusuri şi roluri din interiorul unei instituţii şcolare, a modalităţilor de colaborare dintre acestea şi a factorilor care le influenţează;

• Familiarizarea cu cultura organizaţională specifică a şcolii, în vederea integrării profesionale în această institutie;

• Pregătirea pentru înţelegerea diferitelor tipuri de climat organizaţional care pot fi întâlnite în şcoli, în vederea adaptării unor atitudini productive pentru colectivul şcolii în care urmează să se

integreze;

• Cunoaşterea modalităţilor în care şcoala poate interveni pentru sprijinirea educativă a elevilor defavorizaţi socio-economic si pentru combaterea factorilor sociali care ameninţă sănătatea şi siguranţa copiilor;

• Cunoaşterea principalelor strategii de adaptare a educaţiei la diversitatea culturală a copiilor din şcoli;

• Însuşirea unor metode de cunoaştere şi de dinamizare a grupurilor şcolare cu care urmează să lucreze;

• Cunoaşterea sistemului conceptual specific al sociologiei educaţiei şi a structurii problematice a acestui domeniu, în vederea înlesnirii accesului la literatura de specialitate şi a perfecţionării profesionale continue, prin autoinstruire.

  1. Utilitatea studierii sociologiei educaţiei

Pentru sociologi, Sociologia educaţiei oferă bazele înţelegerii câtorva dintre procesele prin care cultura este transmisă de la o generaţie la alta, sau care sunt de natură să explice cum contribuie educaţia la menţinerea ordinii sociale ori la schimbările sociale. Pentru profesori şi educatori, în general, Sociologia educaţiei oferă un set de concepte privitoare la o serie de factori de natură organizaţională, culturală şi interpersonală de care vor trebui să ţină seama în deciziile pe care le vor lua.

Pentru studenţii care nu intenţionează să devină nici educatori, nici sociologi, modalităţile de analiză dobândite prin studiul Sociologiei educaţiei pot fi transferate în analiza unor dificultăţi sau experienţe individuale, legate de probleme sociale sau fenomene de grup, ori utilizate în planificarea unor programe de acţiune socială.

Pentru viitorul cetăţean şi potenţial părinte, Sociologia educaţiei oferă posibilitatea de a înţelege relaţiile dintre politica educaţională şi viaţa politică, economică şi socială a naţiunii.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web