Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Organizarea militarã si evoluţia structurilor sociale în ultimii ani ai Republicii romane

in Istorie

legionar_roman

Pentru istoricii secolului XX, legătura dintre război şi schimbările sociale a devenit una din preocupãrile principale. Ei au ajuns la concluzia că organizarea militară a unei societãţi e strâns legată de cadrul de participare la activitãţile militare. Au remarcat, de asemenea, că în societãţile în care serviciile militare s-au profesonalizat, stratificarea socială a devenit mai evidentă.

In timpul Republicii romane armata era considerată ca o militie a poporului roman, acest fapt era reflectat în paralele dintre ordinea de marş a armatei şi întrunirea cetăţenilor romani în scopuri electorale. Comitia centuriata era adunarea poporului roman care se întrunea pe câmpul lui Marte, în afara pomerium-ului, şi vota în probleme de război sau pace. Armata Republicii era, deci, o armată a poporului. Comitia centuriata era un corp extrem de ierarhizat. Votanţii erau împărţiţi în grupuri, în funcţie de averea şi de statutul lor social.

Există mai multe tipuri ideale de organizare militară din care 3 corespund perioadei romane şi anume:

– tipul “mozaic” (tribal) care combină un nivel înalt de participare şi coeziune cu un nivel scăzut de subordonare;

– tipul “neferic” ce se baza, în mare măsură, pe recrutări şi care combina un nivel înalt de participare, coeziune şi subordonare.

– tipul ”mortazic” sau strict profesional – care presupunea un nivel scăzut de participare şi un nivel înalt de coeziune şi subordonare.

Romei Imperiale pare să-i corespundă tipul mortazic; disciplina şi organizarea ierarhică a armatei imperiale romane era faimoasă, iar reformele lui Augustus au creat o armată permanentă profesională.

În timpul Republicii armata pare să fi trecut de la tipul mozaic la tipul neferic.

Tipul neferic ar trebui, teoretic, să implice un înalt grad de mobilitate socială însă nu este şi cazul Romei Republicane a secolului II a.Chr. Lipsa de mobilitate socială era o problemă gravă a sistemului social într-o vreme de expansiune şi de instabilitate. De asemenea, dezvoltarea unei societăţi de tip neferic ar trebui să ducă la o nivelare a inegaltăţilor sociale, fapt ce nu s-a petrecut in perioada Republicii.

Mobilitatea socială şi armata romană

În perioada Imperială importanţa serviciului militar ca mijloc de avansare pe scara socialã era clară. Un soldat capabil şi curajos putea fi promovat la rangul de centurion după un serviciu militar de 15-20 ani. Dintre aceşti centurioni jumătate îşi continuau cariera şi ajungeau primipilares pentru un an şi membri ai ordinului ecvestru. La retragerea din cadrul armatei aceştia primeau o donaţie de 600000 de sesterţi fapt care le permitea să ocupe poziţii înalte în ierarhia oraşelor imperiului iar copiii acestora puteau ajunge în Senat.

Armata era deci un mijloc important şi efectiv de avansare socială în perioada Imperiului (asta, bineînţeles, cu condiţia să supravieţuiască până la vârsta de demobilizare).

Pe lângă acestea, armata mai avea şi rolul de integrare a unor simpli provinciali, cu cetăţenie romană, în structurile Imperiului Roman, tot astfel cum elita din provincii era integrată în Senat; în timp ce aceia care serveau în auxilia primeau cetăţenia romană la sfârşitul carierei.

În timpul Republicii, însă, posibilele beneficii în urma serviciului militar erau mai puţin clare sau previzibile.

Se pare că, doar foarte puţini soldaţi beneficiau de pe urma serviciului militar. Numai în cazuri excepţionale soldaţii beneficiau de o donaţie la sfârşitul carierei militare. Rangul de centurion nu mai avea aceaşi importanţă ca în timpul Imperiului. Când un soldat se oferea voluntar sau era recrutat, era pentru o campanie anume şi nu pentru un număr precis de ani. Dacă un soldat lăsat la vatră, era rechemat (veteranii făceau parte din armata rezervă timp de 16 ani), rangul militar pe care l-a câştigat într-o bătălie anterioară nu era, în mod necesar, luat în considerare. Asta însemna că era mult mai dificil să construieşti o carieră militară coerentă în cadrul armatei Republicii. Şi chiar dacă un soldat ajungea la rangul de centurion solda acestuia nu era cu mult mai mare decăt a unui simplu soldat.

Totuşi era posibil, pentru acei soldaţi care demonstrau un entuziasm particular şi aveau aptitudini pentru serviciul militar şi se ofereau ca voluntari în mod regulat, să îşi construiască o carieră quasi-profesională în cadrul legiunilor.

Orice avansare socială era întâmplătoare, sau se datora unei bune administrări a terenului achiziţionat prin intermediul prăzilor de război şi nu ca urmare a unei activităţi militare, exceptând cazul în care acesta s-a devotat carierei militare pe termen lung.

Există totuşi o metodă sigură de avansare socială, şi anume, prin colonizare, fenomen pregnant între secolele III şi II a Chr.

Între anii 200 şi 177 a Chr. s-au creat 15 colonii romane şi 4 latine, cu funcţia principală de a furniza o prezenţă romană în zone recent cucerite. Pământul alocat unui colonist într-o colonie latină era mult mai mare decât cel alocat coloniştilor din jurul Romei. Explicaţia constă în faptul că pământul primit de coloniile latine trebuia să compenseze coloniştii pentru pierderea drepturilor politice de la Roma, de vreme ce aceste colonii erau comunităţi independente.

Ca rezultat, aparteneţa la o colonie latină putea însemna câştigarea unei averi considerabile pentru cineva din plebe şi, de vreme ce aceste colonii latine erau create ca bastioane împotriva duşmanilor Romei, care se autoguvernau, romanii s-au gândit să creeze pentru ei un sistem guvernamental timocratic exact ca cel din Roma.

Deci, într-o oarecare măsură, fenomenul de colonizare din sec. II a Chr. constituia o cale de avansare socială dar cu costul pierderii drepturilor şi privilegiilor cetăţeniei romane.

Mobilitatea socială şi colonizarea în vremea războiului civil

Războiul civil a însemnat pentru unii distrugere iar pentru alţii avansare socială. Principalii beneficiari ai acestor avansări erau soldaţii armatelor care luptau în aceste războaie. Posibilitatea de avansare pe care o oferea războiul civil este reflectată de evenimentul din Sicilia anului 36 a Chr. când, după victoria de la Naulochus, armata lui Octavian s-a revoltat şi a cerut lăsarea la vatră în termeni asemănători cu ai celor care au luptat la Philippi. Octavian le-a oferit togă tivită cu purpură şi rangul de decurioni în propriile oraşe centurionilor. Se pare că un tribun a exclamat că ornamentele de purpură erau jucării pentru copii şi că adevărata răsplată pentru soldaţi erau prada şi banii.

Veteranii se aşteptau, în mod evident, ca la demobilizare să primească pământ şi bani. De unde a apărut această tradiţie ?

Se crede că o lipsă acută de oameni l-a silit pe Gaius Marius în 107 a Chr. să-si recruteze soldaţii din rândul populaţiei celei mai sărace din Roma numiţi capite censi; ca urmare, în momentul demobilizării aceştia trebuiau să fie răsplătiţi cu pământ, deoarece, spre deosebire de recruţii normali, aceştia nu aveau o proprietate anume la care să se întoarcă.

În 103 a Chr. tribunul Saturninus a propus ca veteranii lui Marius să fie răsplătiţi cu pământ. Sulla a urmat acest exemplu dăruind pământ veteranilor săi pe terenul confiscat de la fidelii oponentului său, Marius. Dar cele mai mari colonizări de veterani a avut loc la iniţiativa lui Caesar, triumvirul şi Augustus. În anul 13 a Chr. Augustus a înlocuit distribuţia de pământ cu donaţii în bani. În anul 6 p. Chr. o trezorerie nouă, aerarium militare, a fost creată pentru a plăti aceste donaţii care anterior veneau din fondurile proprii ale lui Augustus.

Suprafaţa pământului distribuit veteranilor varia în funcţie de rangul acestora în cadrul legiunii. Pe lângă pământul alocat, centurionii mai aveau şi prada pe care au strâns-o în cursul campaniilor. Cu această bogăţie lichidă puteau cumpăra mai multe terenuri. În acest fel centurionii şi tribunii puteau achiziţiona o avere destul de mare care să le permită să ocupe un loc în aristocraţia municipală.

În timpul războaielor civile şi în timpul Imperiului rangul de centurion a jucat un rol esenţial în avansarea socială, acest fapt se datora gradului de profesionalizare a armatei.

Caesar a dublat solda legionarilor iar centurionilor le-a acordat o soldă de cincisprezece ori mai mare decât a unui legionar obişnuit.

Mobilitatea socială mare este caracteristică unei societăţi monocratice în care conducătorul promovează pe cei loiali lui neţinând seama de statutul lor social (cum era în vremea Iulio-Claudienilor). Un factor ce încuraja mobilitatea socială în Imperiul Roman era lupta pentru putere dintre Senat şi împărat.

O mobilitate socială foarte scăzută era reprezentativă pentru o societate oligarhică – societate care încearcă să excludă masele din elita conducătoare. Societatea în timpul Republicii era una oligarhică, oficiile cele mai înalte erau deţinute de aristocraţie. Mecanismele de avansare socială nu erau prea evidente pentru cei născuţi liberi sub rangul ecvestrian.

Programul de colonizare, în secolul al II-lea a.Ch., permitea celor care nu făceau parte din elită să ajungă la o poziţie socială destul de înaltă însă aceştia erau îndepărtaţi din viaţa politică a Romei. Cei care se stabileau în coloniile din Italia erau de cele mai dese ori la o depărtare mult prea mare de Roma pentru a se putea implica în activitatea politică. Singura excepţie de la această regulă s-a făcut în 124 a.Chr., după revolta de la Fregelae când magistraţii din coloniile latine au primit cetăţenia romană.

Mobilitatea socială are un rol important în dezvoltarea şi menţinerea păcii într-o societate fapt pentru care am putea susţine că una din cauzele căderii sistemului tradiţional republican a fost lipsa mobilităţii sociale.

Când colonizările au încetat, Republica a avut de înfruntat un moment de criză. Extinderea Imperiului a dus la un aflux de bogăţii către elita romană din Italia. Aceste bogăţii au fost investite în pământ şi în exploatarea sclavilor, fapt ce a schimbat foarte mult economia Italiei centrale. Ţăranii îşi pierd pământul din cauza acestor schimbări. Începând din 170 a.Chr. scade numărul soldaţilor. Începând din secolul II a.Chr. soldaţii care alcătuiau armata romană nu mai proveneau din Roma ci veneau din zonele mai îndepărtate ale lui ager romanus de unde le era greu să participe la adunările politice sau proveneau din comunităţile aliate, aceştia din urmă nu se puteau implica în activitatea politică a Romei.

În concluzie, expansiunea romană nu a fost urmată de o creştere a flexibilităţii sociale care i-ar fi permis să supravieţuiască transformării sale într-un stat imperial.

În ultimii ani ai Republicii relaţia dintre organizarea militară şi structurile social-politice a devenit foarte încordată; rezultând în cele din urmă la căderea Republicii.

Cucerirea romanã in Italia

Pe scurt despre desfãsurarea rãzboaielor

La începutul perioadei (sec V – 264 a. Chr.) Roma nu era mai mult decât cel mai mare oras din Latium. Intr-adevãr în sec. V si pânã la atacul galilor asupra Romei in 390 ea se luptă in alianţã cu latinii si cu hernicii din 486, folosind pentru prima datã forte aliate pentru a combate superioritatea adversarilor. In ceea ce priveste scena luptelor din acest secol, acestea se desfãsurau practic numai în Latium, împotriva etruscilor, in special orasul Veii (distrus de Camillus in 396 a. Chr.), împotriva aequilor si în primul rând împotriva volscilor, triburi montane din est.

In sec. V timpuriu volscii au coborât în Campia Latinã si au invadat teritoriul dintre Tarracina si Ardea. Din aceasta bazã amenintau serios statele latine si Roma. Impotriva lor romanii s-au aliat cu latinii si cu hernicii; dominatia lor in cadrul acestei ligi era in continuã crestere când s-a produs atacul galic (390) ceea ce a insemnat încetinirea pentru o vreme a cresterii puterii Romei. Între 389 si 359 a. Chr. romanii luptau într-adevãr împotriva latinilor si hernicilor care au încercat sã iasã de sub dominatia lor, precum si împotriva altor vecini (etrusci, volsci).

Politica externã a Romei s-a extins doar din 343, când s-a incheiat alianta cu Capua, cauza primului rãzboi cu samnitii. De acum si pânã in 264 scena italianã va fi dominatã de rãzboaiele samnitice. Primul (343-341) a fost unul minor provocat de amestecul Romei în Campania, insã al doilea (327-341) a devenit un duel inversunat pentru supremaţia in sudul Italiei. In al treilea (298-291) si al patrulea (284-272) samniţii au încheiat tot felul de coalitii pentru a impiedica supremaţia Romei in Peninsulã (insã fãrã rezultat).

La început cele douã puteri pãreau egale, iar teritoriul roman era foarte restrâns. Insã dupa înfrângerea samniţilor si aliaţilor acestora Roma a avut pretextul necesar pentru a ataca si îngloba noi teritorii. Campania decisivã a avut loc in 295, când în tabãra samniţilor se aflau gali, etrusci, umbri. Victoria lui Fabius Rullianus la Sentinum a fost cea mai spectaculoasã victorie romanã pânã atunci si totodatã cea mai importantã în perioada discutatã.

Romanii obisnuiau a confisca terenuri de la învinsi, astfel ager Romanus a crescut din 510 pânã la 264 de cca 28 de ori (de la 822 km² la 23226 km²). Desi aceasta era doar o cincime din suprafata Peninsulei, ager Romanus se întindea neîntrerupt de-alungul ei, legând între ele puncte strategice (Sena Gallica-Ostia-Furculae Caudinae), înlesnind construcţia de drumuri si deplasarea trupelor, si împiedicând alianţele dintre vecini.

Natura si caracteristicile războaielor

O explicatie ar fi cea demograficã. Suprapopularea zonelor muntoase si bogãtia câmpiilor si vãilor au dus la conflicte prezente in toate pãrtile Italiei si la invadarea zonelor de coastã de cãtre rãzboinicii munteni (volsci, aequi, samnitii). În sec. V un val de invadatori samniti au ocupat Capua si Cumae de la etrusci si greci, dar descendentii lor erau amenintati de un nou val în momentul încheierii alintei cu Roma. De altfel samnitii amenintau nu numai coasta vesticã ci si cea adriaticã (Apulia).

La început rãzboaiele Romei aveau un caracter defensiv datoritã amenintãrii din partea volscilor si aequilor. Pe parcursul secolului V aliatii (romani, latini) si-au recuperat terenurile si s-au extins dincolo de vechile teritorii din considerente defensive. Intrucât primul rãzboi samnitic va avea loc înainte de ultimul cu volsci, aceastã mentalitate de ofensivã de dragul securitãtii trebuie sa se fi transferat si pentru confruntãrile cu samnitii.

In sec. V rãzboaiele purtate de romani si adversarii lor erau mai degrabã raiduri de jaf si, desi Titus Livius si Dionysos din Halicarnas accentueazã caracterul organizat al campaniilor romane, si ei admit cã de cele mai multe ori se urmãrea obtinerea de pradã. Aceastã conceptie va supravietui pe tot parcursul Republicii (predia populi Romani).

Astfel in secolul V s-au nãscut structurile clasice caracteristice expansiunii romane: folosirea armatelor aliate, nevoia de terenuri, cãutarea profitului in rãzboi si în primul rând certitudinea cetãteanului cã trebuie sã participe la rãzboi în fiecare an.

Războaiele anuale si aliaţii

Perioada se caracterizeazã prin rãzboaie aproape fãrã intrerupere. Istoricul britanic Harris a demonstrat cât de rari erau anii fãrã rãzboi dupã 327 (între 327 si 293 nici un an de pace). Pentru o perioadã de cca 150 de ani (415-265) 13 au fost sigur ani de pace. Romanul iarna se gândea deja la rãzboiul din vara urmãtoare, iar institutiile statului functionau în mod corespunzãtor. Ar fi absurd sã descriem statul roman ca “imperialist” în aceastã perioadã, el doar incerca sa-si câstige rãzboaiele, iar dupã stabilirea ordinii si stapânirii în Italia aceastã obisnuintã a constituit un atu important în cuceririle ce vor fi urmat.

Conform istoricului Momigliano, romanii îsi trimiteau aliatii la rãzboi pentru a-i tine ocupati ca nu cumva sã se intoarcã împotriva lor, de aici frecventa rãzboaielor, contrar lui Harris care afirma cã ea provine din insãsi structura societãtii romane, argumentând cã romanii nu îsi trimiteau de fiecare datã aliatii în lupta, cã nu exista teama de neloialitatea acestora si mai ales cã aceste rãzboaie frecvente au început înainte de instalarea sistemului clasic de control asupra lor. Aceste rãzboaie anuale trebuie sã fi fost caracteristice si celorlalte triburi si state italiene. Cucerirea romanã nu putea sã înlãture aceastã dispozitie spre lupta din strucura lor (Stephen Oakley), iar Momigliano aratã cã aceastã agresivitate a fost exploatatã foarte bine de Roma.

Datorii, pãmânt, colonizare

Romanii credeau cã traditia întemeierii de colonii data incã din timpul regalităţii, însã momentul hotãrâtor care a inaugurat de fapt aceastã traditie a fost perioada aliantei cu latinii, pânã la eradicarea volscilor. Colonii tipice pentru aceastã perioadã sunt Norba (492) si Setia (cca 382), ridicate împotriva volscilor. Lipsa colonizãrii din perioada 380-340 reflectã relatiile mai putin amicale cu latinii. Doar dupã instalarea definitivã a puterii romane in Latium (338) a reînviat conceptul de colonie latinã, o loviturã de maestru ce s-a dovedit a avea o importantã vitalã în rãzboaiele samnitice, apoi împotriva lui Hannibal si în rãzboaiele cu socii. Puterea acestor colonii (16 fundate între 334 si 263) stã în pozitia lor strategicã.

Acest profund program de colonizare implicã un mare numãr de colonisti, si stim cã în sec. IV exista la Roma o nevoie acutã de pãmânt si un mare numãr de datornici. Cucerirea a noi teritorii trebuie legatã direct de problema datoriilor, ca o solutie gãsitã pe lângã alte mãsuri (introducerea plãtii anterioare a dobânzii, limitarea dobânzii la 100% apoi la 50%, interzicerea cãmãtarilor, etc.), mãsuri destinate a pune capãt rãscoalelor din cadrul armatei si plebei. La cererea insistentã a plebei distribuirea noilor terenuri va fi reglementatã pe parcurs, vor fi limitate terenurile ce pot fi detinute de o persoanã.

Dupã 342 Livius aproape cã inceteazã a mai vorbi despre problema datoriilor, o temã predilectã la el pentru perioada precedentã, ce poate fi explicat nu numai prin atragerea atentiei sale asupra rãzboaielor samnitice, ci si prin colonizarea a numerosi plebei in teritoriile cucerite si diminuarea acestei probleme. Astfel, la un nivel mai profund decât consideratiile strategice exista un impuls cu caracter structural catre expansionism, razboaie si colonizare, aceasta din urmã fiind componenta principalã a imperialismului roman înainte de rãzboaiele punice.

Avantajele economice ale rãzboaielor

Am vãzut cã prada constituia un mobil important al rãzboaielor timpurii ale Romei. Pentru perioada rãzboaielor italice sursele nu sunt credibile, însã afirmatia lui Polybios conform cãreia cauza primarã a primului rãzboi punic a fost speranta de pradã mai bogatã, ne îndreptãteste sã credem cã si în perioada dintre cele douã momente exista acest deziderat.

Un alt avantaj economic al rãzboaielor îl constituiau sclavii, acest tip de economie al Romei datând din sec. IV si începutul sec. III. Aflãm acest lucru de la Livius care ne relateazã despre o lege din 357 care introducea impozitul de 5% la eliberarea unui sclav, cât si despre înrolarea în armatã a libertilor in 312, ori aceste mãsuri aveau sens numai în cazul unui numãr crescând de sclavi, si implicit de liberti. Nu stim sigur, dar se pare cã practica înrobirii s-a generalizat în perioada discutatã datoritã cresterii suprafetei ager publicus, înlocuind institutia traditionalã de nexum (forta de muncã bazatã pe tãranii sãraci, acestia fiind protejati prin reforme sociale). Deja rãzboaiele cu samnitii erau duse în asa fel încât un factor important al lor era intotdeauna obtinerea de noi sclavi.

Avantajele economice ale rãzboaielor duse de Roma se reflectã si în numãrul tot mai mare de noi edificii si ofrande depuse în temple si alte locuri publice ale orasului. Livius consemneazã 18 temple clãdite de la întemeierea Romei pânã la 303, si 9 numai în cei zece ani ce urmeazã. Si aici am mai putea adãuga si cheltuielile efectuate în noile colonii. In timp ce munca fizicã era efectuatã de sclavi, partea financiarã trebuie sã fi fost acoperitã din prada rãzboaielor. Istoricul Crawford mentioneazã cã romanii au bãtut pentru prima oarã monedã pentru a finanta construirea Via Appia, inceputã în 311. Cresterea puterii Romei în Italia era simbolizatã de imaginea ei tot mai transformatã.

Societatea romanã ce se cristaliza în jurul anului 300 semãna tot mai mult cu modelul economic roman al Republicii târzii, schitat în diagrama lui Hopkins: rãzboaie continue de cuceriri, jefuirea teritoriilor cucerite, finantarea noilor rãzboaie, import de bogãtii si sclavi, sclavi agriculturali si urbani, cheltuieli ostentative în orase, cresterea luxului în Italia, acapararea a noi terenuri lucrate în primul rând de sclavi.

Atitudinea romanilor fatã de rãzboi

Datã fiind frecventa rãzboaielor, pentru romani participarea era un lucru de asteptat, normal si inevitabil, la aceasta adãugându-se si setea de pradã. Livius vorbeste despre 6 legiuni in 295. Dacã acestea aveau la început câte 6000 de oameni, cel putin 25% din bãrbati trebuiau chemati la arme, aceasta dacã populatia Romei nu depãsea 144.000 de locuitori; si chiar dacã Livius exagereazã, ne putem da seama de mãsura în care lupta era o parte a vietii bãrbatilor.

La sfârsitul sec. IV si pânã la 264 numãrul triumfurilor este incomparabil mai mare (s-a depãsit o medie de 1 triumf/an), numai perioada de dupa 45 a.Chr. o va depãsi (in cei 19 ani de la 282 la 264 vor fi 22 de triumfuri). Intr-adevãr este perioada când cultul Victoriei devine importantã, i se dedicã temple, statui, etc. ei, lui Iupiter Victor, Hercules, se preia purtarea de lauri din jocurile grecilor (293). Victoria devine simbolul imperialismului roman (inspirat si din zeita Nike a lui Alexandru cel Mare).

Gloria si reputatia militarã erau o caracteristicã semnificativã a perioadei; câteodatã luptãtorii se ofereau sã dueleze cu campionul adversarilor (M. Valerius Corvus a devenit consul în urma reputatiei sale de acest gen). Consuli-generali ca L. Cornelius Scipio Barbatus cãutau sã-si comemoreze victoria prin inscriptii, sau ca L. Postumius Megellus, prin triumfuri fortate, împotriva vointei Senatului.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web