Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Ortografia

in Limba romana

carti-1024x904

Ortografia este o disciplină lingvistică având ca domeniu sistemul de norme referitoare la scrierea unei limbi literare, accepţia etimologică fiind de ”scriere corectă”. Normele preexistă uzului scris, au caracter oficial, se elaborează, se impun şi se aplică prin convenţie explicită, fiind consemnate şi explicate în lucrări ştiinţifice speciale (îndreptare, dicţionare). Normele ortografice corespund parţial normelor ortoepice, sunt însă prescriptive în mod categoric (cele mai multe reguli sunt obligatorii) şi contribuie la realizarea şi menţinerea unităţii lingvistice.

Cele mai vechi texte păstrate care conţin reguli de scriere a limbii române cu litere chirilice1 şi latine2 datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. După adoptarea oficială a alfabetului latin (1860, 1862), scrierea s-a caracterizat prin lipsă de unitate şi prin preponderenţa principiului etimologic. Prima ortografie oficială, generală şi obligatorie a fost votată de Academia Română în 1881. Modificările ulterioare (1904, 1932, 1953) au simplificat treptat scrierea pa baza principiului fonetic. În 1965 s-a stabilit utilizarea literei â pentru cuvintele din familia numelui etnic român (marcându-se grafic originea în lat. romanus), iar în 1993 s-a decis revenirea la grafia tradiţională cu scrierea lui â în interiorul cuvintelor şi cu u în formele sunt, suntem, sunteţi.

1.2. Principiile ortografiei româneşti

Ortografia românească actuală se bazează pe câteva principii (criterii de scriere) 3:

  • principiul fonetic, fundamental (fiecare literă notează un sunet-tip distinct; forma scrisă a cuvintelor redă pronunţarea lor literară);

  • principiul silabic (literele c, g au valori fonetice diferite în contexte grafice diferite: casă [kasă], cheamă [k’amă], ceară [čară], accident [akčident]; gară [gară], gheară (g’ară], geam [ğam], vigilent [viğilent];

  • principiul etimologic sau tradiţional-istoric (norma de scriere a anumitor cuvinte menţine parţial sau integral, prin tradiţie, grafia lor originară, etimologică: e/ie, în eu, el, ea, ei, ele, eşti, eram, erai, era, eraţi, erau – cuvinte vechi din fondul latinesc moştenit; neol. quasar din engl. fr. quasar);

  • principiul morfologic (în scriere se ţine seamă de structura internă şi de caracteristicile flexionare ale cuvintelor: după ch, gh se scrie ea când există forme alternante cu e în flexiune şi/sau în derivate: cheag/închega; gheată/ghete, gheaţă/gheţuri; – şi se scrie cu ia când nu există forme alternante: chiar, ghiaur, ghiozdan);

  • principiul sintactic (cuvintele se delimitează în scris conform statutului lexico-gramatical şi sensului exprimat: niciodată/nici o dată/nici odată, totodată/tot o dată);

  • principiul simbolic (unele cuvinte au grafie dublă – cu iniţială majusculă/minusculă – după cum se utilizează ca nume proprii, respectiv comune şi/sau primesc în context o valoare specială, diferită de cea curentă: Poartă/poartă, Regele Soare, Semiluna/semilună).

1.3. Literă. Alfabet

În ortografia limbii române actuale se utilizează un inventar de elemente grafice – litere4, semne ortografice şi reguli de redare grafică a cuvintelor sau a grupurilor de cuvinte care se rostesc fără pauză (nu-i).

Limba româna actuală întrebuinţează 31 de litere5 (majuscule şi minuscule) cu următoarele forme grafice şi denumiri: A, a, Ă, ă, Â, â, B, b, C, c, D, d, E, e, F, f, G, g, H, h, I, i, Î, î, J, j, K, k, L, l, M, m, N, n, O, o, P, p, Q, q, R, r, S, s, Ş, ş, T, t, Ţ, ţ, U, u, V,v, W, w, X, x, Y,y, Z, z. Literele Q, W, Y, au fost adoptate recent. Se adaugă grafeme din alfabetul altor limbi în nume proprii străine şi în neologismele neadaptate: /ç, è, ë, ö, ü/ .

În scrierea românească fiecare literă corespunde în general unui sunet-tip distinct.

Excepţii:

  • litere diferite cu aceeaşi valoare: î, â [î];

  • litere cu mai multe valori: c [k]; c+h+e, i [k’]; c+e,i [č];

  • litere notând grupuri de sunete: x [cs, gz];

  • sunete notate prin grupuri de litere: ch [h];

  • litere duble notând sunete unice: aa [a]Varlaam;

  • litere echivalente cu grupuri de litere: x, s, cs [ks] – extragere, facsimil;

  • literă fără valoare fonetică, litere diacritice6;

  • litere minuscule şi majuscule.

Valoarea fonetică a literelor în neologismele neadaptate este conformă cu norma ortoepică a limbii de origine.

1.4. Semnele ortografice

1.4.1. Cratima

În ortografia românească actuală se utilizează:

  • între cuvinte rostite legat (fără pauză) ca urmare a unor fenomene de fonetică sintactică

  • sinereză (te-am văzut);

  • eliziune (dintr-un ceas);

  • afereză (pe-ntrebate);

  • sau ca urmare a proclizei unor cuvinte neaccentuate (m-ai chemat);

  • encliza cuvintelor atone (că-s), (zice-se);

  • în cuvinte compuse: substantive (câine-lup); adjective (galben-verzui); adverbe (târâş-grăpiş); interjecţii (haida-de) cu grad mai scăzut de sudură decât cel al compuselor scrise legat (untdelemn);

  • în abrevierea compuselor nesudate (nord-sud > N-S);

  • în abrevierea compuselor sudate, marcând discontinuitatea (d-lui, d-sa);

  • în derivate cu prefixele ne-, re-, indicând absenţa vocalei iniţiale î a cuvântului de bază şi rostirea legată: ne-mpărtăşit, re-nregistrat;

  • în derivate noi şi/sau ocazionale, marcând caracterul lor nesudat (ex-premier, anti-Maiorescu, X-ulescu);

  • după abrevieri, după neologisme neadaptate, după denumirile literelor, după cifre etc. cărora li se ataşează un articol sau o desinenţă (a-ul; 10-le, Romgaz-ul);

  • în notaţia cifrică a numeralului ordinal (al 10-lea, al X-lea);

  • în lucrările de lingvistică mai ales, în notaţia elementelor lipsite de independenţă; segmente de expresie ale unui cuvânt (des-, -ar, -eşte) forme pronominale sau verbale conjuncte (-l, l-, m-), poziţia cratimei indicând direcţia legării acestor elemente în plan sintagmatic (afixele derivative şi elementele de compunere se scriu fără cratimă când au rol de cuvinte, în exprimarea curentă: atelier moto);

  • ca marcă grafică a despărţirii cuvintelor în silabe: ca-să7.

1.4.2. Apostroful

Semn ortografic cu următoarele utilizări:

  • indică absenţa accidentală a unor sunete în pronunţarea neliterară (populară, familiară) sau în rostirea persoanelor cu deficienţe de articulare; se plasează la începutul ori la sfârşitul cuvântului sau în interiorul cuvântului: ‘neaţa, făr’, sal’tare, ca’e, pronunţarea graseiată a lui /r/ etc; segmentele de expresie sonoră care apar în imediata vecinătate (ca urmare a rostirii incomplete) nu formează silabă;

  • (mai ales în stilul publicistic) se foloseşte pentru a indica facultativ omiterea primei (primelor) cifre în notaţia anilor calendaristici: ‘78, ‘916 etc.

  • apare în numele proprii străine şi în neologisme neadaptate, care păstrează grafia: Tess d’Urberville.

1.4.3. Punctul

În ortografia românească actuală marchează absenţa unor litere în anumite tipuri de abrevieri, fiind:

  • obligatoriu în cele rezultate din suprimarea părţii finale a cuvintelor: ian., a.c.;

  • facultativ, în compusele din litere iniţiale: ONU/O.N.U.;

  • exclus în celelalte formaţii: dl, TAROM, inclusiv în abrevieri/simboluri ştiinţifice şi tehnice cu structură diferită.

1.4.4. Pauza (Pauza albă/pauză grafică/spaţiu alb, blanc)

Semn ortografic ”negativ” reprezentat prin absenţa oricărui semn ortografic. Are durată variabilă şi, de regulă, se notează prin semne de punctuaţie. Funcţionează ca mijloc fonetic de realizare a relaţiilor sintactice, marcând (împreună cu intonaţia)8:

  • absenţa verbului la mod predicativ;

  • distincţia dintre unităţile sintactice izolate şi cele neizolate.

În ortografia românească actuală, separă cuvintele şi are rol distinctiv, de diferenţiere a secvenţelor identice sub aspectul sunetelor constitutive (deîmpărţit/de împărţit).

1.4.5. Linia de pauză.

Semn ortografic ce se utilizează în scrierea cuvintelor româneşti compuse care au în alcătuire şi/exclusiv compuşi ortografiaţi cu cratimă (nord–nord-vest; vest-german; sud-african). Indică structura binară a acestor formaţii. Nu este precedată şi urmată de pauză albă.

  1. Principalele reguli ortografice

  • – După ş, j se scrie a, ea, e, ă, i sau î, în funcţie de structura morfologică a cuvintelor. În rădăcina cuvintelor se scrie numai a, e, i: şale, şapcă, jar, muşama, jecmăni, şerpoaică, jilţ, şir, maşină. În afara rădăcinii – în afixe şi desinenţe – se poate scrie atât a, e, i, dar şi ea, ă, î, după clasa morfologică respectivă, respectându-se structura elementelor derivative şi flexionare după orice alte consoane:

  • sufixele -eală, -ean, -eaţă şi -ească: greşeală, clujean, roşeaţă, vitejească, strămoşească, cf. îndrăzneală, braşovean, negreaţă, bărbătească;

  • sufixul -ar: coşar, birjar;

  • sufixul -ământ: învăţământ, înfricoşător;

  • sufixele -ăreasă, -ărie, -ereasă, -erie: cenuşăreasă, lenjereasă, birjărie, lenjerie;

  • – substantivele şi adjectivele feminine cu tema în ş, j se scriu cu la nominativ-acuzativ şi vocativ singular, dar cu -e la plural şi la genitiv-dativ singular (articulat, se scriu cu a): tijă, faşă, (acestei) tije, faşe, tija, faşa;

  • – verbele de conjugarea I cu tema în ş, j, se scriu cu a la infinitiv şi la formele derivate din acest mod: aranja, aranjam, aranjare; înfăţişa, înfăţişam, înfăţişare; la celelalte moduri şi timpuri se scriu cu ea sau cu ă, după modelul oferit de verbul a lucra sau a cânta: aranjez/aranjează; înfăţişez/înfăţişează (îngraş, îngraşă); aranjăm/aranjă; înfăţişăm/înfăţişă (îngrăşăm, îngrăşă), sau cu e la conjunctiv prezent: aranjeze/înfăţişeze (îngraşe);

  • – verbele de conjugarea a IV-a se scriu cu i la infinitiv şi în formele şi cuvintele derivate din acest mod: sfârşi/sfârşit; îngriji/îngrijire; şi cu ea la imperfect şi la persoana a III-a singular şi plural a conjunctivului prezent: sfârşeam/îngrijeam; să sfârşească/să îngrijească;

* Se scrie: aşază, înşală, şade, deoarece se aplică regula scrierii cu ş sau j în rădăcina cuvântului.

  • – se scrie ie la început de cuvânt sau de silabă după vocală în cuvintele din vechiul fond: ied, iepure, ieftin, ieşi, femeie, voie; sau în cuvintele neologice a căror rădăcină se termină în i: constituie, deraiez; în alte neologisme: proiect, poietică;

  • – se scrie e în majoritatea neologismelor: ecran, elev, examen, aer, alee, poem, agreez, efectuez;

  • -cuvintele: eu, el, ei, ele, eşti, este, e, eram, erai, era, eraţi, erau, se scriu, conform tradiţiei literare, cu e deşi se pronunţă cu ie;

  • – la început de cuvânt sau silabă care urmează după vocală se scrie ia când există alternanţă cu ie sau i: iarnă/ierni, băiat/băieţi, tăia/taie; se scrie ea, deşi se pronunţă ia când există alternanţă cu e: ea/el, aleea/alee, creează/creez, efectuează/efectuez;

  • – după dentalele [d, l, n, r, s, t, ţ, z] se scrie ea nu ia: deal, leagăn, nea, rea, seară, aşteaptă, înţeapă, păzea;

  • – după africatele prepalatale [č, ğ] se scrie ea atunci când e şi a apar în aceeaşi silabă: cea, geam, acea, lucea, tăcea;

* Se scrie i atunci când a apare în silabă diferită, când i este vocalic sau când este vorba de i scurt asilabic la finală de cuvânt: cinci, provincia, cianură. Aceştia, atâţia se scriu cu i datorită formelor alternative aceşti, atâţi.

  • – după bilabiale şi labiodentale [p, b, m, f, v] se scrie ea atunci când diftongul alternează cu e, şi ia când alternează cu ie sau când nu există forme alternante: beat/beţi, stropeală/stropeli, meargă/mergi, bârfească/bârfesc, privească/privesc; biată/ biete, piatră/pietre, amiază/ amiezi, fiare/fier, viaţă/ vieţi; abia, fiară;

  • – după oclusivele palatale [k’, g’] se scrie ea când există alternanţă cu e şi se scrie ia când nu există forme alternante: cheamă/chem, gheaţă/gheţuri, gheată/ghete, veghează/ veghez; chiar, chiabur, ghiaur, maghiar;

  • – la început de cuvânt sau de silabă, după vocală, se scrie iai, iau: iau, îndoiai, îndoiau, suiai, suiau;

  • – după oclusivele palatale [k’, g’] se scrie io, ioa (nu eo, eoa); la fel după africatele prepalatale [č, ğ]: chior, chioşc, şchiop, ghiol, chioară, şchioapă, ghioagă; ciorbă, cioară, gioarsă;

*Se scrie eo atunci când e are funcţie vocalică: cheotoare, geologie dar vezi şi George, georgian.

  • – la început de cuvânt se scrie întotdeauna oa şi nu ua: oală, oameni, oarecare, oaste;

  • – se scrie oa după consoană: soare, moarte, joacă, poartă, comoară;

  • – se scrie oa după vocală, atunci când alternează cu o: cuvioasă/cuvios, respectuoasă/respectuos; şi ua când alternanţa se realizează cu : piua/piuă, roua/rouă, ziua/ziuă;

  • înainte de p şi b se scrie m: împărţi, îmbuna, reîmproprietări, umblă;

  • – în general, înainte de consoanele sonore [b, d, g, j, v, r] se scrie z, nu s: zbor, zdreanţă, zgribulit, zvoneşte, dezjuga, dezrădăcina;

  • se scriu cu s, nu cu z unele neologisme derivate sau compuse: transborda, transgresiune, glasvand, aisberg, jurisdicţie, sau nume proprii ca Desdemona;

  • – înaintea consoanei sonore z se scrie s: deszăpezire, răszice;

  • – prefixul des- se scrie dez- înainte de [m, n, l]: dezminţi, deznoda, dezlega;

  • – se scrie s în neologismele cu finală -sm: pleonasm, marasm, simbolism, comunism, fantasmă, prismă;

  • – se scriu cu s sau cu z, conform consoanei finale din rădăcină, derivatele: casnic, josnic, groaznic, obraznic, paznic;

  • – de regulă, sunetele duble marcate grafic reprezintă o realitate fonetică: alee, reexamina, contraargument, kilogrammetru, hiperrealist, transsiberian; în unele cazuri, litera dublă marchează sunete diferite: accelera, accent, vaccin;

  • – numele proprii străine din ţările care folosesc alfabetul latin se scriu cu ortografia ţărilor respective: München, Shakespeare, Yale, Zeiss;

  • Unele nume proprii străine foarte cunoscute au formă adaptată: Londra, Florenţa, Moscova; se scriu cu grafia originară numai în lucrări de specialitate;

  • – numele proprii străine din ţările care folosesc alfabetul chirilic se transcriu conform tabelelor de corespondenţe prezente în îndreptare sau dicţionare;

  • – numele proprii din ţări care folosesc alte caractere de scriere se redau în transcrierea oficială cu litere latine: Bejing, Okinawa, Marrakech;

  • – unele nume proprii româneşti de persoane se scriu în conformitate cu dorinţa sau modul de scriere al purtătorilor: Cezar Bolliac, V. Alecsandri, C. Negruzzi;

  • în ortografia românească actuală se scriu cu iniţială majusculă:

  • primul cuvânt al unui text;

  • primul cuvânt după un semn de punctuaţie finală: punct, semn de interogaţie, semn de exclamaţie, puncte de suspensie, două puncte urmate adesea de linie de dialog sau de ghilimele după care se introduce o comunicare directă sau un citat;

  • primul cuvânt după virgula care se plasează la sfârşitul formulei de politeţe în scrisori, în cereri etc.;

  • primul cuvânt al unui enunţ cuprins între paranteze sau ghilimele, dacă este un enunţ independent;

  • orice substantiv propriu şi fiecare element constitutiv al unui nume propriu compus, cu excepţia prepoziţiilor, conjuncţiilor care nu reprezintă primul constituent în ordine lineară;

  • primul/unicul termen în titluri de publicaţii, de spectacole: Limbă şi literatură, Livada cu vişini etc., în numele proprii de mărci ale produselor comerciale, în nume proprii ale varietăţilor de plante şi animale;

  • primul termen în formulele de politeţe şi în abrevierile acestora: Domnia-ta;

  • unele simboluri: Cl;

  • unele abrevieri cu citire cursivă: Tarom; este permisă şi scrierea numai cu majuscule: TAROM;

  • unele simboluri şi abrevieri: O – oxigen; PSS -Preasfinţia sa;

  • majuscula poate apărea în interiorul unei abrevieri: kW.

  • Câteva simboluri şi abrevieri au variante grafice cu majuscule sau cu minuscule: TV/tv.

Literele Ă, Î, Â, Ş, Ţ se scriu obligatoriu cu semnele diacritice9 corespunzătoare. Litera I se scrie fără punct deasupra.

  1. Despărţirea cuvintelor în silabe

Despărţirea cuvintelor la capăt de rând se face după reguli fonetice (de despărţire în silabe) şi/sau morfologice.

I. Reguli fonetice:

1. VCV V-CV. Dacă există o consoană între două vocale despărţirea se face înaintea consoanei: vo-ca-lă, a-cid, o-gi-vă, o-chit, a-ghiaz-, a-pă.

2.1. VCCV VC-CV. Dacă există două consoane între două vocale, de regulă, despărţirea se face între cele două consoane: al-tul, par-te, sus-ţi-ne-re.

Excepţii:

2.2. VCCV V-CCV. Dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t iar a doua l sau r, despărţirea se face înaintea ambelor consoane: a-cru, o-blu, su-flu, a-tri-but, a-glu-ti-nat, pe-hli-van, a-gro-nom, e-vla-vi-e.

2.3. VCCV V-CCV. Dacă este vorba de succesiunile de litere sh, th, ts, tz din cuvintele neadaptate, despărţirea se face înaintea grupului consonantic: ca-thar-sis, fla-shul, jiu-ji-tsu etc.

3.1. VCCCV VC-CCV. Dacă există trei consoane între două vocale, de regulă, despărţirea se face între prima şi a doua consoană: pen-tru, sur-prins, vâr-stă, cin-ste.

Excepţii:

3.2. VCCCV VCC-CV. Dacă cele trei consoane aparţin grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea se face între a doua şi a treia consoană: sculp-tu-ră, somp-tu-os, re-demp-ţi-u-ne, linc-şii, punc-tu-a-ţi-e, func-ţi-e, sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-ma-tic.

*Există şi alte grupuri pentru care se aplică această regulă, dar în acele cazuri este vorba de combinarea cu regulile morfologice: ab-sorb-ţi-e, trans-si-be-ri-an etc.

4.1. VCCCCV VC-CCCV. Dacă există patru consoane între două vocale, despărţirea se face, de regulă, între prima consoană şi a doua consoană a grupului: mon-stru, con-struc-tor.

4.2. VCCCCV VCC-CCV. În anumite cuvinte, despărţirea se poate face după primele două consoane: tung-sten, horn-blendă.

5. VV V-V. În succesiunea de două vocale propriu-zise, despărţirea se face între cele două vocale: a-er, a-or-tă, be-hă-it, a-le-e, a-fec-tu-os, du-et.

6. V(D)V(D) V(D)-V(D). În succesiunea de o vocală şi un diftong (triftong), un diftong şi o vocală, sau doi diftongi (un diftong şi un triftong), despărţirea se face între componentele grupului luat în considerare: dum-nea-ei, ploa-ie, stea-ua, ro-ua, le-oai-că, cle-ioa-se.

II. Reguli morfologice:

1. În cuvintele compuse, în cuvintele derivate cu prefixe şi cu unele sufixe, se preferă despărţirea în silabe care ţine seama de elementele constitutive atunci când cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil: de-spre, ast-fel, ci-ne-ma-scop, feld-ma-re-şal, port-a-vi-on, watt-me-tru; an-or-ga-nic, in-e-gal, ne-spri-ji-nit, sub-li-ni-a; ber-bant-lâc, stâlp-nic, târg-şor, vârst-nic.

2. În măsura în care nu se poate evita despărţirea, se preferă despărţirea după elementele constitutive la grupurile ortografice în care cratima leagă două sau mai multe cuvinte: dintr-un, într-în-sa, fir-ar.

*Nu se despart cuvinte reduse la o consoană: s din s-a, l din ducându-l.

III. Nu se despart în rânduri diferite:

1. cuvintele compuse din abrevieri literale: UNESCO, ONU;

2. abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ş.a.m.d;

3. numeralele ordinale notate prin cifre (romane sau arabe) urmate de formantul specific: (al) XVI-lea, a 5-a.

IV. Se recomandă evitarea despărţirii şi în cazul:

1. silabelor iniţiale şi, mai ales, finale constituite dintr-o singură vocală, întrucăt despărţiri ca a-er, e-ră, i-re-al sau dând-o sunt neeconomice;

2. abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii compuse: I. Popescu, F.C. Argeş;

3. cuvintelor compuse şi al grupurilor ortografice scrise cu cratimă, când locul despărţirii ar coincide cu locul cratimei: du-te, bună-credinţă;

4. notaţiilor abreviate, ca 10 km, art. 3.

FONETICA ŞI ORTOEPIA

1. Ortoepia

1.1. Definiţie. Descriere

Ortoepia este o disciplină lingvistică având ca domeniu sistemul de norme referitoare la pronunţarea literară a unei limbi, accepţia etimologică fiind de ”pronunţare corectă”10.

Normele au caracter oficial, se elaborează, se impun şi se aplică prin convenţie explicită, fiind consemnate şi explicate în lucrări ştiinţifice speciale (îndreptare, dicţionare). În limba română contemporană, normele ortoepice concordă parţial cu normele ortografice, dar sunt mai puţin ferme decât acestea, în anumite situaţii fiind admise variante de pronunţare (dialectale, socioculturale). Ca şi normele ortografice, cu care se întrepătrund, contribuie la realizarea şi menţinerea unităţii lingvistice.

Pentru ortoepie, un rol deosebit îl au semnalele demarcative ca elemente care delimitează două unităţi semantice succesive (de obicei cuvinte sau/şi morfeme). Pot îndeplini o asemenea funcţie:

  • accentul (maghiară, franceză);

  • anumite trăsături fonetice distinctive (în greacă, de ex., aspiraţia este semnal al iniţialei de cuvânt);

  • anumite trăsături non-distinctive (în română, aspiraţia consoanelor oclusive este semnal al finalei de cuvânt);

  • anumite grupuri de sunete (în română, grupurile de sunete mr-, şr-, şv- sunt semnale ale iniţialei de cuvânt).

În clasificarea semnalelor demarcative se ţine seama de următoarele criterii:

  • relaţia cu funcţia distinctivă (semnale demarcative fonematice şi afonematice);

  • structură (semnale simple şi complexe);

  • indicarea prezenţei sau absenţei limitei semantice (semnale pozitive sau negative);

  • clasa de limite indicate (semnale demarcative ale cuvintelor, morfemelor etc.).

Un tip particular de semnale demarcative negative îl constituie elementele prezente la jonctură.

2. Principalele reguli ortoepice

  • – se pronunţă cu ea sufixele -eală, -ean, -eaţă, -ească după rădăcina cuvintelor terminate în ş, j: oblojeală, ieşean;

  • – sufixul -ar se pronunţă cu a: coşar, birjar;

  • – se pronunţă a după ş, j în rădăcina cuvintelor: aşază, deşartă, jale;

  • – verbele de conjugarea a IV-a se pronunţă cu i la infinitiv şi în formele şi cuvintele derivate din acest mod: roşi/obloji; şi cu ea la imperfect şi la persoana a III-a singular şi plural a conjunctivului prezent: roşeam/oblojeam; să roşească/să oblojească;

  • – se pronunţă ie la început de cuvânt sau de silabă după vocală în cuvintele din vechiul fond: ierna, iertare, ieftin; sau în cuvintele neologice a căror rădăcină se termină în i: constituie, deraiez; în alte neologisme: proiect, poietică;

  • – se pronunţă e în majoritatea neologismelor: ecran, elev, examen, aer, alee, poem, agreez, efectuez;

  • – cuvintele: eu, el, ei, ele, eşti, este, e, eram, erai, era, eraţi, erau, se scriu, conform tradiţiei literare, cu e şi se pronunţă cu ie;

  • – la început de cuvânt sau silabă care urmează după vocală se pronunţă ia când există alternanţă cu ie sau i: iartă/ierţi băiat/băieţi, tăia/taie; se scrie ea, dar se pronunţă ia când există alternanţă cu e: ea/el, aleea/alee, creează/creez, efectuează/ efectuez;

  • – după dentalele [d, l, n, r, s, t, ţ, z] se pronunţă ea nu ia: Ardeal, aleagă, spunea, prea, aseară, deşteaptă, ţeapă, zeamă;

  • – după bilabiale şi labiodentale [p, b, m, f, v] se pronunţă ea atunci când diftongul alternează cu e, şi ia când alternează cu ie sau când nu există forme alternante: beat/beţi, stropeală/stropeli, meargă/mergi, bârfească/bârfesc, privească/privesc; biată/ biete, piatră/pietre, amiază/ amiezi, fiare/fier, viaţă/vieţi; abia, fiară;

  • – la început de cuvânt sau de silabă, după vocală, se pronunţă iai, iau: suiau, înapoiai;

  • – se pronunţă oa după consoană: soare, moarte, joacă, poartă, comoară;

  • – în general, înainte de consoanele sonore [b, d, g, j, v, r] se pronunţă z, nu s: zbor, zdreanţă, zgribulit, zvoneşte, dezjuga, dezrădăcina;

  • – prefixul des- se pronunţă dez- înainte de [m, n, l]: dezmoşteni, deznaţionaliza, dezlipi;

  • – se pronunţă s în neologismele cu finală -sm: pleonasm, marasm, simbolism, comunism, fantasmă, prismă;

  • – se pronunţă cu s sau cu z, conform consoanei finale din rădăcină, derivatele: casnic, josnic, groaznic, obraznic, paznic;

  • – de regulă, sunetele duble marcate grafic reprezintă o realitate fonetică: alee, reexamina, contraargument, kilogrammetru, hiperrealist, transsiberian; în unele cazuri, litera dublă marchează sunete diferite: accelera, accent, vaccin;

  • – numele proprii străine din ţările care folosesc alfabetul latin se scriu cu ortografia ţărilor respective: München, Shakespeare, Yale, Zeiss şi se pronunţă ca în limba din care provin.

1 Alfabetul chirilic este aplicat în scrierea slavei vechi (paleoslavei) şi a slavonei după secolul al IX-lea, bazându-se pe caracterele majuscule din alfabetul grec şi pe alfabetul glagolitic (derivat în cea mai mare parte din litere majuscule greceşti). Alfabetul chirilic stă la originea alfabetelor utilizate în limbile slave moderne (bielorusa, bulgara, macedoneana, rusa, sârba, ucraineana). Texte în limba română au fost scrise cu alfabet chirilic până la jumătatea secolului al XIX-lea, utilizându-se 43 de semne (slove). În această perioadă, alfabetul latin a fost folosit sporadic: cel mai vechi text tipărit cu litere latine (Cartea de cântece, Cluj, 1571-1575) are ortografie maghiară şi a apărut în contextul mişcării reformate româneşti din Banat -Hunedoara. În 1828, Ion Heliade Rădulescu a propus o variantă simplificată a sistemului de scriere chirilic, adaptată necesităţii de a reda pronunţarea românească. Între 1836 şi 1844 au fost create şi aplicate diferite alfabete de tranziţie, prin înlocuirea treptată a caracterelor chirilice cu cele latine. Principalul autor al creării alfabetului de tranziţie este I. H. Rădulescu. În mod oficial alfabetul latin a fost adoptat în 1860 (Muntenia, Transilvania) şi în 1862 (Moldova).

2 Alfabetul latin este utilizat în scrierea limbii latine începând cu secolul al VII-lea î.e.n. Creat pe baza alfabetului etrusc (derivat din alfabetul grec) avea 23 de litere (y şi z au fost adoptate după cucerirea Greciei). Apare, cu modificări, în uzajul scris al multor limbi contemporane. [Alfabetul grec este aplicat în scrierea limbii greceşti probabil după secolul X/IX î.e.n. şi până azi. Derivat din alfabetul fenician (care se află la originea tuturor alfabetelor indoeuropene şi semitice) cu 24 de litere. Primul alfabet conţinând semne specifice pentru notarea vocalelor. Scrierea în alfabetul grec s-a realizat iniţial de la dreapta la stânga (ca în feniciană), apoi de la stânga la dreapta, trecându-se printr-o perioadă de scriere alternativă în cele două sensuri.]

3 Vezi şi DOOM, 1982, Beldescu 1984.

4 Inventarul literelor folosite în scrierea unei limbi şi dispuse într-o succesiune convenţională numită ordine alfabetică. Numărul, forma, valoarea şi denumirea literelor diferă de la un alfabet la altul. Termenul alfabet provine de la denumirea literelor greceşti alpha şi beta.

5 Semn grafic din alfabetul unei limbi. Notează sunete-tip (entităţi abstracte, invariante, medie a variaţiilor din pronunţarea unui anumit sunet.). Forma, valoarea fonetică şi denumirea literei sunt convenţionale, impuse prin tradiţie. În lingvistica modernă circulă şi cu denumirea de grafem. Unii lingvişti consideră că litera este realizarea concretă a unui grafem, iar acesta se defineşte ca unitate funcţională minimală din structura grafică a expresiei lingvistice, cu caracter monoplan (având exclusiv expresie, nu şi conţinut semantic); grafemul este un construct teoretic, abstract, un ansamblu de trăsături distinctive şi nondistinctive; el se realizează printr-o clasă de alografe, în raport cu care are statut de invariantă.

6 Literă cu funcţie diacritică. Literă lipsită de valoare fonetică proprie, având rolul de a indica valoarea contextuală a grafemului în vecinătatea căruia apare. În scrierea românească literele cu funcţie diacritică sunt h, e, i. Literele c, g + h + e, i notează consoanele /k’ g’/; literele c, g urmate de e, i notează consoanele /č, ğ/. În alte contexte c, g notează consoanele /k, g/; e, i pot avea dublu statut fiind concomitent şi litere diacritice dar notând şi vocalele /e, i/ (chin, cireş, chemare).

7 Cratima nu se desparte prin pauză albă (blanc) de segmentul sau segmentele de expresie pe lângă care au un anumit rol (liniuţă de unire sau de despărţire). Ca semn de punctuaţiese foloseşte între cuvinte repetate care alcătuiesc o unitate: se mişcară râuri-râuri…; între numerale juxtapuse exprimând o aproximaţie: patru-cinci minute; între cuvinte care precizează limitele în spaţiu sau timp: Bucureşti-Viena; 1-4 mai. În primele situaţii, în concurenţă cu virgula şi în ultima cu linia de pauză.

8 Pauza fonetică presupune întreruperea mai mult sau mai puţin îndelungată în fluxul vorbirii, după un grup de sunete sau la sfârşitul unei propoziţii; coincide, în principiu, cu şirul raţionamentului şi este marcată intonaţional printr-o coborâre a tonului.

9 Semnul diacritic este un semn grafic care intră în alcătuirea unor litere pe care le distinge de altele cu formă identică (gr. diakriticos ”care distinge”). În ortografia românească se utilizează ca semne diacritice accentul circumflex /^/: â, î, /a, ă, i; sedila /,/: ş. ţ/s, t; semnul scurtimii /~/: ă/a, â. Alte semne diacritice apar în structura grafemelor din numele proprii străine şi din neologismele neadaptate: trema sau umlaut / .. /, accentul ascuţit sau accentul grav etc.

10 Ortofonie. Pronunţare corectă fiziologic. Se opune articulării cu deficienţe.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web