Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Perioada postbelica

in Istorie

21-primaria-sfatul-popularperioada-postbelica

Ceea ce numim, în mod generic, „literatură postbelică” reprezintă o realitate mult mai complicată decât oricare alta dintre cele discutate până acum.

Un prim factor care dificultează prezentarea coerentă a acestei perioade este durata ei, mai extinsă decât a celorlalte, exceptând epoca veche în care faptele propriu zise de literatură sunt puţine şi sumare.

Măsurat strict convenţional de la sfârşitul celui de al doilea război mondial (1944) până azi, timpul postbelic însumează şase decenii. Decurge drept necesară de aici introducerea unor principii apte să asigure o mai bună organizare a unei astfel de materii.

Pe de altă parte, până în 1989, fenomenul literar românesc s-a desfăşurat sub semnul unui regim politic care, prin natura sa totalitară, i-a alterat, uneori profund, specificitatea, suprimându-i sau doar restrângându-i libertăţile, controlând, în orice caz, actul creaţiei în moduri diferite şi cu instrumente diverse.

În aceste condiţii, separarea valorii de nonvaloare este o operaţiune necesară, dar şi delicată, pentru că măsura unei astfel de aprecieri trebuie să ţină seama de o sumă de factori contextuali.

Este de precizat, apoi, că biografia unora dintre cei mai importanţi scriitori care se afirmaseră între cele două războaie, continuă şi în epoca postbelică, dar statutul lor social şi literar este, în unele cazuri, serios afectat de atitudinea puterii politice. Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi sunt numai câteva dintre cele mai rezonante nume.

Încât, deşi existenţa lor ar fi putut garanta continuitatea firească a fenomenelor literare, înregistrăm mai degrabă o ruptură brutală de direcţiile artistice conturate în epoca anterioară.

O anume importanţă pentru înţelegerea acestor fenomene prezintă şi faptul că adeziunea unora dintre aceşti scriitori la ideile regimului politic comunist a putut confuziona interpretarea creaţiilor pe care le-au dat la iveală în acest timp.

În sfârşit, după 1989, s-au conturat câteva tendinţe negatoare sau deformatoare care au vizat întreaga literatură creată anterior acestei date. De pildă, opera unora dintre scriitorii însemnaţi ai anilor şaizeci a fost pusă în discuţie şi clasificată cu criterii nespecifice, care au putut denatura actul de evaluare şi au creat o imagine eronată asupra aşezării acestora pe scara de valori.

Asupra câtorva dintre aceste tendinţe merită să zăbovim, pentru că, în absenţa unei grile critice, efectul lor poate fi dăunător.

Cele mai multe dintre ele îşi datorează excesele situării factorului politic şi a celui estetic într-un raport rigid, care ignoră aspecte importante ale acelei epoci.

1.1.2. Raportul politic – estetic

După 1989, lumea literară românească, destul de agitată, a înregistrat unele tendinţe ale căror origini se află în afara domeniului specific al literaturii.

În opinia unor critici sau (doar) publicişti literari, personalitatea câtorva scriitori postbelici importanţi ar trebui reevaluată din unghiul relaţiei lor cu puterea politică.

O relaţie reală uneori, dar prezentată exagerat în aceste tentative „reevaluatoare”, alteori închipuită şi acuzată în mod nejustificat.

Prin paginile unor publicaţii de pe la începutul epocii post – decembriste se vorbea de nevoia înfiinţării unui „tribunal al scriitorilor” sau chiar a unui „Nurnberg românesc” în faţa căruia ar fi trebuit să compară, în persoană sau în efigie, Dumitru Radu Popescu, Eugen Barbu (pe atunci în viaţă), Nichita Stănescu, Marin Preda sau Mihail Sadoveanu.

Despre acesta din urmă, de pildă, cineva scria că istoria literară „urinează pe opera sa”. Nu vreau să-i pomenesc şi numele. Ţi-ai putut da cu siguranţă seama că termenii citaţi îl situează pe autorul lor într-o categorie deloc glorioasă.

Cât priveşte ideea instituirii unor instanţe „justiţiare” şi punitive, să spunem doar că ea vine dintr-o febrilitate maladivă a gândirii, pe care perioadele mai tulburi ale istoriei le provoacă firilor prea pătimaşe.

Cu mare grăbire şi fără nici un fel de nuanţare, emiţătorii unor astfel de idei pun în seama scriitorilor amintiţi mai sus – şi a altora – vina de a fi colaborat cu regimul comunist.

Se cuvine să deschidem aici o scurtă discuţie lămuritoare.

Mihail Sadoveanu, de pildă, a aderat, aproape imediat după 1944 la ideile puterii abia instalate. Această adeziune s-a concretizat în câteva scrieri în care devotamentul scriitorului faţă de noua politică de atunci era manifest: „Lumina vine de la răsărit”, „Păuna Mică” sau „Mitrea Cocor” sunt astfel de texte. Sigur, atitudinea prozatorului interbelic poate fi calificată şi în termenii oportunismului sau ai colaboraţionismului.

Calificarea ar presupune însă o anume discontinuitate în raport cu ţinuta sa ideologică anterioară războiului. Or, o privire fie ea şi sumară asupra întregii prezenţe publicistice şi artistice a scriitorului arată o consecvenţă inechivocă a convingerilor „de stânga” din care se revendică mai toate scrierile sale cu caracter social. Din acest punct de vedere, Sadoveanu epocii comuniste nu are altă identitate ideologică decât cel dinaintea acesteia. Mai cu îndreptăţire pot fi descalificate manifestările sale literare din punct de vedere artistic. Texte precum ultimele două din cele trei citate sunt de valoare îndoielnică, dacă nu de-a dreptul submediocră.

În cazul lui Eugen Barbu, lucrurile au altă înfăţişare. Prozatorul a condus o revistă „culturală” – „Săptămâna” – în care, destule evidenţe, indică o direcţie în serviciu comandat şi în folosul puterii. Numeroşi scriitori ai momentului au fost defăimaţi în paginile acestei publicaţii, iar opera lor minimalizată.

Ar fi însă interesant de văzut, când pasiunile create de aceste episoade se vor mai domoli, dacă chiar toate analizele şi verdictele literare date de Eugen Barbu au fost neîndreptăţite. Spiritul polemic şi critic al prozatorului au avut de multe ori ţinte valabile. Astăzi deja, se poate vedea că gloria literară a unora dintre cei vizaţi (sau cel puţin a unora dintre producţiile lor) este mai mică decât aceea că au fost „înjuraţi” de Eugen Barbu.

Dumitru Radu Popescu a îndeplinit câţiva ani înainte de 1989 funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, calitate care pentru criticii săi se confundă cu aceea de „om al puterii”. Judecată din nou pripită, pe care romanele sale o contrazic.

Cât îl priveşte pe Marin Preda, „colaboraţionismul” său ar consta în faptul că a deţinut directoratul editurii „Cartea Românească” şi că nu a manifestat o atitudine anticomunistă făţişă. Nu insist. Scriitorul se apără singur cu opera sa. Totuşi: merita Preda mai puţin decât alţii această funcţie? A deturnat editura în alte direcţii decât cele care îi erau menite? Oricine ar face un inventar al cărţilor editate aici sub directoratul său îşi poate da seama că orice acuză este neîntemeiată. Pe de altă parte: ce ar fi câştigat literatura română dacă Marin Preda ar fi ieşit în pieţele publice şi ar fi clamat lozinci anticomuniste. Ne-am fi ales cu un disident (inutil) în plus şi cu un mare scriitor mai puţin. Daunele ar fi fost uriaşe.

Exemplele de acest fel se pot înmulţi. Scopul nostru este însă acela de a atrage atenţia asupra unui fenomen care îşi are originea mai degrabă în complexe mărunte decât în intenţia autentică de a „asana” moral literatura română.

Un lucru este însă sigur. Toate aceste tentative demolatoare se întemeiază, deliberat sau nu, pe o confuzie gravă: judecăţile morale – mai mult, mai puţin sau deloc îndreptăţite – sunt extinse şi asupra operei scriitorului, care, în concepţia celor ce colportează astfel de idei, ar scădea proporţional cu „vinovăţiile” morale şi politice ale autorului.

Eroarea este pe cât de evidentă, pe atât de gravă. Textul artistic este un univers independent de biografia scriitorului şi de persoana sa fizică. La fel, sa u mai ales, valoarea lui. Astăzi nu ştim şi nu are vreo importanţă ce apucături imorale avea, dacă avea, Sofocle. „Oedip rege” şi „Antigona” fac inutile speculaţiile pe această temă.

Între convingerile politice ale unui scriitor şi calitatea artistică a operei sale nu există vreun raport de detreminare. „Hanul Ancuţei” sau „Vânătoarea regală”, „Princepele” sau „Moromeţii” rămân opere de neîndoielnic nivel artistic indiferent de statutul civic al autorilor lor.

Desigur, în orice literatură, e nevoie ca scara de valori constituită la un moment dat să fie reanalizată şi, eventual, reorganizată. Numai că acest proces nu se poate realiza cu criterii extra – estetice.

O tendinţă la fel de neîntemeiată s-a manifestat şi în tentativa de a evalua literatura postbelică în ansamblul ei.

Unii comentatori au calificat această secvenţă de istorie literară drept o „Siberie a spiritului”. Alţii o întinsă „Sahară”. „Metaforele” pot părea inspirate, dar realitatea la care fac ele referire nu le justifică.

Intenţia din care au rezultat poate fi, până la un punct, de înţeles. Comunismul, ca ideologie şi regim politic, trebuia pus sub acuzaţie, iar consecinţele sale nefericite divulgate pentru a aneantiza cauzele care le-au produs.

De aici până la negarea oricărei manifestări creatoare notabile este însă o distanţă echivalentă cu aceea dintre firesc şi exces sau chiar neadevăr. Oricine citeşte literatura anilor şaizeci, şaptezeci sau optzeci poate să-l contrazică.

Pe de altă parte, istoria culturii universale oferă destule şi serioase argumente contrare. Sub Inchiziţie, oricât de aprigă a fost prigoana, spiritul creator nu a încetat să se manifeste. La fel sub dominaţia nazistă sau, mai aproape de subiectul nostru, în Rusia sovietică a epocii staliniste. Au trăit şi au creat acolo Bulgakov, Ilf şi Petrov, Şukşin…

La noi, Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu…

E adevărat, factorul politic face obligatoriu parte din ecuaţia creaţiei literare şi nu se poate nega poziţia de autoritate pe care a deţinut-o în raporturile sale cu domeniul esteticului.

Numai că presiunea politicului asupra spiritului creator nu a fost egală pe parcursul celor 45 de ani de comunism.

Ca urmare, literatura acestei perioade nu poate fi evaluată şi calificată cu o singură măsură, ci nuanţat, după cum s-au modificat şi datele acestei ecuaţii.

Simţul adevărului trebuie să învingă oroarea justificată determinată de un regim pe care oricum istoria l-a aneantizat.

Privite din acest unghi, fenomenele literare postbelice pot beneficia de o judecată mai puţin pătimaşă şi, ca efect, mai dreaptă.

În funcţie de modificările de accent survenite în evoluţia raportului dintre factorul politic şi cel estetic, propun următoarea etapizare a literaturii postbelice:

1.2. Periodizare

1.2.1. 1944 – 1948

Instalarea regimului comunist, în august 1944, nu a însemnat şi înstăpânirea imediată asupra întregii societăţi româneşti. Puterea politică avea, pentru moment, alte priorităţi. Între ele, cea mai importantă – înlăturarea adversarilor politici şi consolidarea puterii.

În aceste condiţii, şi pentru acest scurt interval de timp, nu se poate vorbi de o imixtiune directă şi instituţionalizată în domeniul creaţiei literare.

Dacă se poate vorbi, şi se poate, de perturbări politice ale spaţiului literar, acestea îşi au originea chiar în interiorul breslei scriitoriceşti. Ca totdeauna în perioade de mari răsturnări politice, în lumea artistică se manifestă tendinţa de repunere în discuţie a valorilor consacrate şi de reaşezare a scării axiologice. De obicei, fenomenul se întemeiază pe criterii care vin din afara domeniului estetic, asociind cel mai adesea judecăţi de ordin politic şi etico-moral. Demascările, denunţurile, chemările în faţa unor „instanţe morale” sunt procedee frecvente în epocă. Autorii acestor iniţiative sunt, de multe ori, scriitori fără prestigiu care se folosesc de împrejurări pentru a se elibera de complexul insignifianţei.

Nu e lipsit de importanţă faptul că semnalul acestor denunţuri îl dă un oarecare Oscar Lemnaru, care, încă din septembrie 1944, iniţiază rubrica „perna cu ace” în ziarul (atenţie!) „Dreptatea”, oficios al opoziţiei ţărăniste. E o dovadă certă că primele imixtiuni politice în viaţa literară nu se datorează autorităţii abia instalate. „Programul” rubricii citate este inechivoc: „Prin faţa acestui reflector vor trece, ca la poliţie, răufăcătorii, toţi aceia care, sprijiniţi pe confuzia de odinioară, au răspândit prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura. Vor veni să dea socoteală toţi deţinătorii de condeie ai unei epoci defuncte (…). Vom scotoci toate ascunzişurile presei şi tiparului, vom cotrobăi prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele de lucru ale unei generaţii imbecile şi le vom aşeza la locul de onoare în muzeul acuzator al momentului de astăzi”.

Un program încrâncenat, care concurează strâns cu zelul „acuzatorilor” din presa comunistă oficială de mai târziu. Cine sunt „răufăcătorii” şi „imbecilii”? Constantin Noica, Emil Cioran , Mircea Eliade, urmaţi de Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Brătescu – Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea, George Călinescu…

Teza conform căreia talentul şi valoarea încetează să mai existe în faţa criteriului moral, de fapt politic, acum se constituie: „În acest moment crucial pentru istoria lumii, umanitatea nu se va lăsa înşelată de prejudecata talentului”. (apud Ana Selejan, volumul „Trădarea intelectualilor”).

Dincolo de aceste răfuieli lăuntrice, literatura română a primilor ani de după război se dezvoltă în inerţia timpului interbelic şi îşi păstrează libertăţile fundamentale ale creaţiei până spre 1948. Scriitorul poate, încă, să opteze pentru orice temă şi pentru orice formulă estetică pe care o consideră adecvată structurii sale artistice şi materialului transfigurat. Două exemple ilustre sunt argumente suficiente pentru această teză. Lucian Blaga îşi publică în 1946 „Trilogia valorilor”, iar în 1947 apare volumul „Una sută una poeme” semnat de Tudor Arghezi.

Prelungind spiritul literaturii interbelice, intervalul dintre anii 1944 – 1947 reprezintă, practic, etapa finală a acestei epoci. La urma urmei, evenimentele care delimitează perioadele literare sunt, într-o anume măsură, convenţionale. în orice tentativă de periodizare este în primul rând important spiritul epocii.

Este de remarcat, totuşi, că în această etapă literatura română nu dă la iveală prea multe realizări artistice notabile, în ciuda faptului că generaţia care se afirmase spectaculos între războaie se află în plină putere creatoare. Muriseră Eugen Lovinescu şi Liviu Rebreanu, dar se aflau la vârsta creaţiei mature Camil Petrescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, chiar şi Mihail Sadoveanu.

Explicaţia nu trebuie căutată în acţiunea factorului politic, care, după cum am văzut, întârzie să se manifeste represiv, ci în înseşi datele interne specifice ale fenomenului literar. Este neîndoielnic că efortul uriaş de modernizare consumat în timpul dintre războaie a condus creaţia la un soi de manierism. Destui scriitori care experimentaseră formule noi tind acum să-şi imite propriile modele. Pe de altă parte, experienţa războiului, ca totdeauna în astfel de împrejurări, a determinat nevoia de reconsiderare a ideii de literatură şi a funcţiilor acesteia.

Totuşi, perioada pe care o analizăm aici nu este lipsită de evenimente literare demne de luat în consideraţie.

Chiar în anii războiului se afirmase generaţia albatrosistă: Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru şi alţii. Primul dintre ei, lider al grupării şi fără îndoială cel mai talentat exponent ale ei, publică în anul 1946 volumul „Libertatea de a trage cu puşca”, moment important în reconsiderarea limbajului poetic.

În 1945 apare, chiar dacă pentru foarte scurtă vreme „Revista Cercului Literar” de la Sibiu care afirmă ferm doctrina literară estetizantă a acestei grupări (Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ioanichie Olteanu etc).

Ultima creaţie importantă rezultată din spiritul literaturii interbelice este volumul de debut al lui Marin Preda, „Întâlnirea din pământuri”, apărut în 1948. Criticile severe la care va fi supus, imediat după apariţie, acest volum sunt, alături de altele, semne că libertăţile literare interbelice intră sub zodia nefericită a limitărilor şi chiar a interdicţiilor.

1.2.2. 1949 – 1960

Încă din anul 1948, regimul comunist începe să ia în stăpânire domeniul creaţiei literare. Adversarii politici fuseseră înlăturaţi iar instituţia monarhică desfiinţată în decembrie 1947. Viaţa politică românească se reduce, de acum, la existenţa unui singur partid, care exercită puterea în mod discreţionar şi al cărui program vizează dizlocarea întregii societăţi româneşti din temeiurile ei democratice. Se „reformează” învăţământul, se „reformează” chiar şi ortografia, dar mai ales începe „reformarea” economiei, în sensul eliminării proprietăţii private.

Evident, literatura nu poate nici ea scăpa de acest tăvălug „reformator”. Îndeosebi potenţialul ei propagandistic va fi exploatat foarte intens în următorul deceniu.

Asaltul politic asupra literaturii române este declanşat pe mai multe direcţii.

Eliminarea modelelor. În 1948, ziarul „Scânteia” publică un articol semnat de un oarecare Sorin Toma şi intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” în care, la comandă, autorul atacă violent creaţia lirică a lui Tudor Arghezi. Imputările nu vin, desigur, din zona esteticului, ci din aceea politico-ideologică.

Ţinta acestui articol şi a altora similare este evidentă: marii creatori interbelici care nu aderaseră explicit la politica partidului unic trebuia să fie înlăturate din viaţa literară, din istoria literaturii şi din conştiinţa publică.

Vor avea această soartă, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Hortensia Papadat – Bengescu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade şi destui alţii. Unii vor ajunge în închisori ispăşind varii „păcate” ideologice. Li se reproşează, după caz, „reacţionarismul”, „obscurantismul ideologic”, „misticismul”, etc. Nu vor mai publica, iar cărţile le vor fi îndepărtate din biblioteci. Lectura operei lor devine un delict şi se va mai face doar într-o primejdioasă clandestinitate.

Fenomenul nu-i vizează doar pe scriitorii în viaţă, ci şi pe cei clasicizaţi. Titu Maiorescu, de exemplu, ori Octavian Goga şi Ioan Slavici. Chiar în opera lirică eminesciană se operează o „selecţie” drastică, insistându-se pe creaţiile care puteau fi exploatate ideologic. Geniul, de pildă, este definit drept fiinţa superioară „neînţeleasă de regimul burghezo – moşieresc.

Câteva generaţii studioase, inclusiv filologice, se vor forma în absenţa modelelor literare autentice. În locul acestora, trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidenţiaseră prin devotamentul faţă de programul partidului unic. Acestora li se adaugă un număr de scriitori sovietici „exemplari”.

Conceptele” proletcultiste. Unul dintre termenii puşi în circulaţie de diriguitorii politici ai culturii deceniului al şaselea este „realismul socialist”. Se observă uşor că sintagma conţine doi termeni aflaţi în contradicţie, pentru că realismul nu suportă o etichetă de ordin doctrinar politic cu efect deformator asupra reflectării realităţii. De fapt, literatura rezultată din această exigenţă a epocii aboleşte realitatea şi o înlocuieşte cu o imagine a ei fabricată în laboratoarele propagandei comuniste.

Literatura pentru mase” ar fi, în concepţia ideologilor vremii, o literatură pe înţelesul tuturor. De aici, o serie de consecinţe, între care elementarizarea limbajului poetic şi schematizarea construcţiei epice.

Critica de îndrumare” îşi asumă funcţia de a veghea ca opera literară să respecte exigenţele dogmatismului politic şi să sancţioneze orice abaterea de la „linia partidului”.

Aceste „devianţe” sunt multe şi odată depistate în creaţie îl pun în mare pericol pe autorul ei: naturalismul, psihologismul, estetismul sunt considerate manifestări ale unei gândiri „retrograde”, „reacţionare”, reminiscenţe primejdioase ale mentalităţii regimului anterior. Critica estetică este abolită, iar criticii literari ai momentului vor prelua şi vor practica metoda sociologică a lui Constantin Dobrogeanu – Gherea, pe care o vor coborî în vulgaritate.

Lupta de clasă” este o idee împrumutată, ca mai toate celelalte, din „teoriile literare” staliniste. Ea devine o temă obligatorie a creaţiei proletcultiste chemate să contribuie la eliminarea „rămăşiţelor burghezo – moşiereşti”.

Creaţia. E limpede că din astfel de direcţionări nu putea ieşi o literatură de calitate. Când specificul estetic devine o noţiune ilicită, iar literaturii i se rezervă exclusiv rolul de instrument propagandistic, producţia „artistică” este pe măsură.

Aberaţiile şi excesele politice ale epocii se răsfrâng nefast asupra tuturor compartimentelor creaţiei.

Poezia iese din matca ei şi este pusă să slujească scopurile politice ale momentului.

Când sunt lirice, poeziile odifică partidul şi Uniunea Sovietică. Tendinţa cea mai evidentă este însă aceea de epiciziare. Poezia începe acum să povestească fapte de muncă sau din lupta comuniştilor, pe care le prezintă drept modele de comportament politico – social.

Sentimentele intime şi relaţia subiectivă a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci când se exprimă, chiar şi timid, devin obiect al unor violente critici şi acuze.

Semnele lirismului autentic, sesizabil atât în exprimarea unei realităţi interioare cât şi în expresia poetică, se fac totuşi simţite şi în această epocă. Nicolae Labiş – „buzduganul unei generaţii, cum îl numeşte criticul Eugen Simion – anunţă reîntoarcerea poeziei la rosturile ei. Îl urmează îndeaproape poeţi cu un talent energic, care-şi vor construi ulterior o identitate lirică precis. Între ei, Gheorghe Tomozei, A. E. Baconsky, Ion Horea etc.

Proza, îndeosebi romanul, apare în optica vremii mai aptă să colporteze ansamblul de idei menite să răstoarne structurile sociale, căci epicul, care presupune personaje şi acţiune, are calitatea de a fi mai uşor înţeles şi de a crea mai intens impresia de viaţă.

Romanul abordează acum teme impuse: uzina, şantierul, satul, colectivizarea. Desfăşurarea epică este redusă la o schemă rudimentar maniheistă. Ca în basme, binele se confruntă cu răul şi iese triumfător.

Binele este întruchipat de activistul de partid, om „cu conştiinţă înaintată”, „provenit din rândul maselor”. El este un fel de Făt Frumos, impecabil din punct de vedere moral şi dăruit complet cauzei partidului. În funcţie de spaţiul tematic pe care îl abordează romanul, de partea lui sunt muncitorii sau ţăranii săraci.

De partea cealaltă se află fie burghezul şi uneltele sale, fie chiaburii şi complicii lor. Caricaturizaţi, ei încearcă să submineze munca avântată din uzine sau să împiedice constituirea gospodăriilor agricole colective. Evident, în final vor fi înfrânţi.

Există însă chiar şi în cuprinsul deceniului al şaselea realizări romaneşti care demonstrează că, atunci când talentul este puternic, iar creaţia se păstrează pe teritoriul principiilor ei specifice, opera triumfă: „Moromeţii” (1955), „Cronică de familie” (1956) şi „Groapa” (1957) sunt creaţii de excepţie care arată că nici acestui interval de timp nu i se poate anexa cu totală îndreptăţire eticheta de „Siberie a spiritului”

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web