Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Personalitatea umana

in Pedagogie/Psihologie

mask-2-636x310

Cercetătorii care se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ al personalităţii au convenit asupra unei definiri a acesteia, ca răspunzând la trei întrebări:

  1. Care sunt aspectele prin care diferă o persoană de alta, şi cum se explică aceste diferenţe?
  2. Care sunt mecanismele de expresie a personalităţii?
  3. Care sunt şi cum se explică schimbările din sfera personalităţii, în cadrul evoluţiei ontogenetice?
Personalitatea constituie sistemul de atribute, valori şi norme care caracterizează persoana din punct de vedere al cunoaşterii, al acţiunii şi al reflexiei asupra realităţii şi a existenţei.

Personalitatea reprezintă „puzzel-ul definirii noastre existenţiale”, ansamblul tuturor aspectelor ce ne caracterizează la un moment dat şi care se află în strânsă interacţiune unele cu altele, dar şi într-o dinamică permanentă.

Procesul de devenire a fiinţei umane este unul extrem de complex şi care se extinde pe durata întregii vieţi, reprezentând o permanentă interacţiune a potenţialului individual cu posibilităţile sau restricţiile sociale. Formarea personalităţii este un proces ce derivă din cele 2 componente esenţiale ale dezvoltării noastre:

  • Socializarea – proces prin care individul uman dobândeşte modelele de acţiune şi valorile necesare pentru a trăi (pentru a se integra) în societatea căreia îi aparţine, adaptarea la sistemul de relaţii sociale la care aderă.

  • Individualizarea – ansamblul proceselor de distincţie personală, de cunoaştere şi exprimare a specificului fiinţei tale, a particularului şi unicităţii fiinţei tale în raport cu ceilalţi semeni.

Începem să găsim răspunsuri la frământarea existenţială „Cine sunt eu?” ca rezultat al îmbinării celor 2 mari procese existenţiale – socializarea şi individualizarea – , descoperind treptat ce avem distinct, dar şi ce deţinem asemănător cu cei din jurul nostru, devenim din ce în ce mai conştienţi de ce anume avem posibilitatea să facem şi ce anume ne corespunde din aceste posibilităţi etc. Astfel începem să ne construim conceptul de sine (imaginea de sine). Dar pentru a putea începe să construim această imagine a noastră este necesar să debuteze conştiinţa de sine, ce reflectă înţelegerea de către copil a faptului că el este fiinţă distinctă, cu propria sa existenţă, diferit de toţi cei din jurul său.

Imaginea de sine ( EUL)se referă la totalitatea percepţiilor privind abilităţile, atitudinile şi comportamentele personale. Ea este o reprezentare mentală a propriei persoane sau o structură organizată de cunoştinţe declarative despre sine care ghidează comportamentul social.

G.W.Allport priveşte personalitatea umană ca un proces de dezvoltare şi cristalizare a unor componente semnificative:

Stadiile dezvoltării personalităţii

STADII

LIMITE

ACHIZIŢII SPECIFICE

MODALITĂŢI DE ACHIZIŢIE

Stadiul 1

0-1 an

Eul corporal –

Identitatea fizică

Senzaţii organice, frustrări în legătură cu mediul extern

Stadiul 2

1-3 ani

Identitatea Eului –

Existenţa separată faţă de alte persoane

Dezvoltarea limbajului

Stadiul 3

3-4 ani

Stima de sine –

Dimensiunea afectivă a Eului

Acţiuni autonome; creşte posibilitatea de explorare a mediului

Stadiul 4

4-5 ani

Extensia Eului –

Simţul posesiunii personale

Dezvoltarea relaţiilor de competiţie

Stadiul 5

5- 6 ani

Imaginea de sine –

Evaluarea abilităţilor, statutului, rolurilor

Formarea scopurilor, sesizarea diferenţelor între bine / rău

Stadiul 6

6-12 ani

Eul raţional – Dezvoltarea capacităţilor de a realiza raţionamente

Rezolvarea situaţiilor problematice

Stadiul 7

12-18ani

Reînnoirea Eului –

Intenţionalitatea acţiunilor, implicări personale

Planificarea viitorului, debutul structurării concepţiei despre lume şi viaţă

Stadiul 8

18ani….

Eul cunoscător –

Integrarea celor 7 aspecte anterioare, ca manieră de cristalizare a unor aspecte ce ne caracterizează

Gândirea reflexivă

Principalele componente ale imaginii de sine vizează:

Eul real (actual)

-este rezultatul experienţelor noastre, a cadrului social şi cultural în care trăim

Eul fizic

-imaginea corporală= modul în care persoana se percepe pe sine şi modul în care ea crede că este percepută de ceilalţi.

Eul cognitiv

modul în care persoana recepteză şi structurează conţinuturile informaţionale despre sine şi lume şi modul în care operează cu ele; de asemenea, cuprinde şi memoria autobiografică.

Eul emoţional( Eul intim sau privat)

-sintetizează totalitatea sentimentelor şi emoţiilor faţă de sine, lume şi viitor.

Eul social( interpersonal)

se referă la acea dimensiune a personalităţii pe care suntem dispuşi să o expunem lumii.

Eul spiritual

valorile existenţiale ale unei persoane.

Eul viitor (posibil)

modul în care persoana îşi percepe potenţialul de dezvolare personală şi se proiectează în viitor,

Eul dorit- încorporează factori motivaţionali pentru comportamentele exprimate,

Eul temut- încorporează dimensiuni neplăcute de care ne este teamă să nu le dezvoltăm( ex. alcoolismul etc.).

Eul ideal

ceea ce ne-am dori să fim dar în acelaşi timp suntem conştienţi că nu avem în prezent resursele necesare pentru a-l atinge.

O metodă eficientă de cunoaştere de sine este metoda SWOT(iniţialele de la cuvintele din limba engleză strengths= puncte tari, weakness= puncte slabe, opportunities= oportunităţi, threats= ameninţări). Metoda presupune identificarea de către elev:

  1. a cît mai multe puncte tari în personalitatea sa,

  2. a două sau trei puncte slabe pe care ar dori să le diminueze,

  3. a oportunităţilor pe care se poate baza în dezvoltarea personală,

  4. a ameninţărilor care pot periclita formarea unei stime de sine pozitive.

Imaginea de sine are consecinţe în plan şcolar, profesional, familial şi social:

Imagine de sine negativă
Imagine de sine pozitivă
Scăderea performanţelor şcolare sau la locul de muncă, datorită subestimării resurselor personale, neasumării responsabilităţii etc

Creşterea performanţelor şcolare şi la viitorul loc de muncă (estimare corectă a resurselor personale, asumarea de responsabilităţi în conformitate cu cerinţele şi resursele proprii etc)

Relaţii nearmonioase în cadrul familiei (lipsa respectului faţă de sine favorizează lipsa respectului manifestat de ceilalţi membrii ai familiei; în timpul conflictelor se învinovăţesc excesiv sau îi critică aspru pe ceilalţi)

Relaţii armonioase în cadrul familiei (respectul de sine favorizat de o imagine de sine pozitivă stimulează manifestarea respectului de către ceilalţi; rezolvarea conflictelor se realizează într-o manieră mai facilă)

Relaţii deficitare cu cei de aceeaşi vârstă

Relaţii bune cu colegii şi prietenii de aceeaşi vârstă (ştiu să se pună în valoare fără să-i desconsidere pe ceilalţi)

Stima de sine se referă la dimensiunea evaluativă a imaginii de sine, reflectând modul în care ne apreciem ca persoane în raport cu propriile aşteptări şi cu ceilalţi.

Discrepanţa foarte mare între Eul Ideal şi Eul Real poate duce la o stimă de sine scăzută, deoarece a genera proiecte de viaţă nerealiste poate duce la sentimentul propriei ineficienţe. De aceea este foarte important să-i ghidăm pe elevi în structurarea unor proiecte existenţiale care să aibă corespondent în Eul lor REAL (Eul Actual), astfel încât ceea ce vor să devină să se bazeze sau să aibă ca şi punct de pornire ceea ce sunt.

Persoane cu stimă de sine ridicată

Persoane cu stimă de sine scăzută

  • interpretează situaţiile noi ca fiind provocatoare, nu ameninţătoare;

  • preferă independenţa şi posibilitatea de a decide;

  • îşi asumă responsabilităţi;

  • se implică în rezolvarea unor sarcini noi;

  • îşi exprimă adecvat atât emoţiile pozitive, cât şi pe cele negative;

  • îşi asumă consecinţele propriilor acţiuni;

  • sunt mândre de realizările lor

  • în general sunt nemulţumite de propria lor persoană;

  • evită responsabilităţi sau sarcini noi;

  • se simt lipsite de valoare;

  • se tem de asumarea consecinţelor propriilor fapte;

  • manifestă toleranţă scăzută la frustrare;

  • manifestă toleranţă scăzută la presiunea negativă a grupului;

  • îşi exprimă în manieră neadecvată emoţiile sau şi le neagă;

  • consideră manifestarea emoţiilor o dovadă de slăbiciune

Dezvoltarea stimei de sine:→profesorii trebuie:

  • să exprime expectanţe rezonabile faţă de vârsta copilului,

  • să planifice din timp activităţile,

  • să formuleze clar ce aşteaptă de la elevi,

  • să se focalizeze asupra aspectelor pozitive ale elevilor,

  • să ofere posibilităţi şi opţiuni elevilor de câte ori este posibil,

  • să ofere recompense,

  • să creeze situaţii în care copilul să-şi exprime în grup calităţile,

  • să creeze situaţii în care copilul să aibă oportunitatea de a oferi ajutor celorlalte persoane( voluntariat, centre pentru copii cu nevoi speciale etc.),

  • identifice domeniilor de competenţă ale copilului,

  • dezvolte abilităţile de comunicare, negociere, rezolvare de probleme etc.,

  • să fie suportivi în ce priveşte identificarea, exprimarea şi controlul emoţiilor negative trăite de copii.

Metodele folosite pentru îmbunătăţirea stimei de sine depind în mare măsură de cauzele care au determinat formarea unei stime de sine scăzute. Asfel:

  • o stimă de sine cauzată de competenţe deficitare necesită îmbunătăţirea acestor competenţe;

  • în cazul în care scăderea stimei de sine este generată de stabilirea unor standarde nerealiste (prea înalte), intervenţia vizează adoptarea unor standarde cât mai realiste;

  • stima de sine scăzută datorită unor discriminări sociale necesită o intervenţie bazată pe o abordare empatică (înţelegătoare);

  • când cauzele stimei de sine sunt multiple, intervenţia corectivă va fi de asemenea multi-modală

Valoarea euristică şi aplicativă a tipologiei lui Jung

Condiţiile acreditării ştiinţifice a unei teorii asupra personalităţii, printre altele, se referă la valoarea euristică şi aplicativă a respectivei teorii.

Valoarea euristică a tipologiei lui Jung asupra personalităţii se referă la calitatea acestei teorii de a constitui, prin conceptele pe care le explicitează, un punct de plecare pentru abordări ulterioare ale personalităţii. În acest sens, constructele teoretice utilizate în această teorie au stat la baza construirii unui instrument cu mare valoare aplicativă în multe domenii ale vieţii sociale, cum este şi chestionarul M.B.T.I. (“Myers-Briggs Type Indicator”, 1976).

În realizarea acestui instrument de cercetare, s-a pornit de la tipologia lui Jung, având ca şi criteriu o dimensiune fundamentală a personalităţii şi 4 funcţii psihologice, diferenţele interindividuale fiind măsurate de-a lungul lor:

  • Dimensiunea introversie /extraversie;
  • Funcţia gândire /sentiment;
  • Funcţia senzaţie /intuiţie.

Pe scurt, sunt date câteva particularităţi ale acestora, precum şi rolul lor:

  • Introversiunea şi extraversiunea sunt denumite de Jung funcţii dominante ale personalităţii. Vorbim despre o direcţionare a funcţiei dominante către realitatea externă în cazul extravertiţilor şi de către o direcţionare spre interior, în cazul persoanelor introvertite.
  • Gândirea şi sentimentul reprezintă două modalităţi alternative de a emite judecăţi de valoare, judecăţi care constituie baza unor decizii. O persoană, de pildă, poate lua o decizie bazată pe funcţia “gândire” (evaluarea raţională a alternativelor, calculul avantajelor şi dezavantajelor) sau bazată pe funcţia “sentiment” (aprecierea valorii afective a fiecărei alternative). Jung consideră că există o echilibrare între gândire şi sentiment, persoana adultă valorizând ambele alternative;
  • Senzaţia şi intuiţia reprezintă modalităţi complementare de a extrage informaţii despre realitate. Deoarece senzaţia, ca proces psihic cognitiv, presupune contact direct cu realitatea, tipul “senzaţie” va fi interesat predominant de detalii, de concreteţe, concentrându-şi atenţia în special pe elemente, uneori eşuând în surprinderea întregului, a structurii. În mod complementar, tipul “intuiţie” va sintetiza informaţiile, observaţiile, nefiind preocupat de detalii, deoarece însăşi intuiţia reprezintă surprinderea unor aspecte subtile, şi a unor relaţii comprehensibile implicit, fără apelul la paşii progresivi ai unui raţionament.

În domeniul educaţional, tipurile de personalitate identificate de Jung şi cuantificate prin proba M.B.T.I. au o largă aplicabilitate. Principalele direcţii de valorizare a acestei tipologii se referă la următoarele aspecte:

  • cunoaşterea particularităţilor psiho-individuale ale elevului care, împreună cu particularităţile de vârstă, conturează profesorului un tablou al personalităţii elevului;
  • ţinând cont de orientarea generală a personalităţii (introversie/extraversie), profesorul poate acţiona în scopul îmbunătăţirii performanţei şcolare a elevului, în funcţie de predominanţa uneia dintre funcţiile psihologice (gândire, sentiment, senzaţie, intuiţie);
  • acordarea de către profesor a unor sarcini individuale sau de grup, în funcţie de dimensiunea fundamentală a personalităţii, cunoscut fiind faptul că introvertiţii preferă lucrul individual, pe când extravertiţii preferă sarcinile colective;
  • în cazul rezolvării unor sarcini în grup, formarea echipelor de lucru se realizează şi în funcţie de compatibilităţile rezultate din caracteristicile specifice fiecărui tip de personalitate. De pildă, în prima fază a rezolvării unei probleme (faza analitică) este de presupus că tipul “senzaţie” obţine performanţe superioare tipului “intuiţie” care va avea rezultate mai bune în faza de sinteză a demersului rezolutiv;
  • orientarea şcolară şi profesională, implicată în momentul în care elevul trebuie să opteze pentru o şcoală de un anumit profil sau pentru viitoarea profesie, va ţine cont şi de aceste dimensiuni şi funcţii psihologice.

Datorită importanţei acestei tipologii în educaţie, considerăm oportun ca profesorul să cunoască notele specifice fiecărui tip şi posibilele direcţii de intervenţie:

TIPUL DOMINANT

caracteristici

INTERVENŢII DIRECŢIONATE SPRE:

tipul extravertit:

  • acţiune promptă, uneori fără suficientă deliberare;
  • rezistenţă scăzută în activităţi lungi şi cu ritm lent;
  • senzitivitate socială bună, capacitate de a stabili uşor contacte interpersonale.
  • oferire de iniţiativă în comunicare;
  • abordarea unor subiecte cu caracter general;
  • accent pus pe comunicare verbală;
  • direcţionarea energiei în sensul interesului;
  • încurajarea asumării unui rol de “mediator” al contactelor în clasă.

tipul introvertit:

  • o anumită dificultate de concretizare a ideilor în acţiune, datorită îndelungatelor deliberări;
  • preferinţă pentru munca individuală;
  • preferinţă pentru discutarea unor probleme profunde şi controversate;
  • oferirea ajutorului pentru materializarea ideilor;
  • facilitarea comunicării cu ceilalţi colegi;
  • oferirea de materiale pentru lectură individuală;
  • abordarea unei probleme bine încadrate şi nu a unei varietăţi de probleme.

tipul senzaţie:

  • concentrare asupra detaliilor;
  • concentrare asupra realităţii imediate, asupra concretului;
  • urmăresc valoarea aplicativă a unei idei;
  • oferirea de sarcini concrete cu paşi de lucru bine precizaţi;
  • prezentarea cu claritate şi concizie a ideilor;
  • evidenţierea caracterului aplicativ al cunoştinţelor;
tipul intuiţie:

  • surprinderea generalului, a ansamblului;
  • gândire predominant sintetică, în termeni globali;
  • respingerea monotoniei, a rutinei acţiunilor;
  • capacitate simbolic abstractă bine dezvoltată;
  • folosirea preponderentă a unor procedee imaginative.
  • prezentarea ideilor ancoră ale unor teme;
  • folosirea metaforei, a analogiilor în explicarea unui conţinut;
  • valorizarea imaginaţiei;
  • detalii puţine şi bine structurate.
tipul gândire:

  • decizii bazate pe evaluarea raţională a alternativelor;
  • căutarea logicului, a sensului afirmaţiilor, experienţelor, etc.;
  • tendinţa spre criticism;
  • predominanţa unor valori ca performanţă, competenţă.
  • organizarea logică a materialului oferit pentru cunoaştere;
  • folosirea unor explicaţii cauzale în expunerea ideilor;
  • justificarea afirmaţiilor;
  • direcţionarea pozitivă a criticismului, subliniind ideea că fiecare îşi poate exprima opinia dacă are argumente.
tipul sentiment:

  • decizii bazate pe evaluarea afectivă a alternativelor;
  • conştientizarea propriilor sentimente şi a sentimentelor altora;
  • relaţionare de tip afectiv;
  • preferinţa pentru anturaje bazate pe încredere, prietenie, cooperare;
  • sensibilitate faţă de succes şi eşec.
  • susţinerea emoţională a ideilor expuse;
  • crearea unei relaţii de încredere mutuală;
  • încurajări verbale în situaţii de succes;
  • aprecierea efortului personal;
  • critica să accentueze posibilităţile viitoare de obţinere a unui succes.

1. Temperamentul – constituie latura dinamico-energetică a personalităţii.

Trebuie considerat ca fiind particularitatea generală şi constantă a personalităţii umane, intrinsecă acesteia şi având cea mai mare certitudine de invarianţă [P. Popescu-Neveanu, 1980, p.180].

În determinarea particularităţilor temperamentale un rol central revine sistemului nervos central, specificul său de funcţionare care se traduce în special prin nivelul energetic în activitate, dar şi printr-un anumit specific al reactivităţii (ca şi model preferenţial de a reacţiona la diverse stimulări sau solicitări ale mediului) şi al emotivităţii.

Tipologia realizată de Hipocrat şi Galenus – coleric (predomină bila galbenă), sangvinic (predomină sângele), flegmatic (predomină limfa), melancolic (predomină bila neagră) – a dat prima descripţie şi clasificare a temperamentelor în termeni care se menţin şi astăzi, fără a păstra criteriile după care au fost stabilite:

    • coleric

    temperamentul coleric – reactivitate motorie accentuată, energic, tendinţă spre impulsivitate, nestăpânire de Sine, agitaţie, uneori agresivitate; trăiri afective intense, expresivitate manifestă, explozii emoţionale; fire deschisă, tendinţe de dominare, înclinaţie spre exagerare, oscilaţie între activism tumultuos şi stări depresive, exploziv;

    • sangvinic

    • flegmatic

    temperamentul sangvinic – rapiditate, vioiciune, calm, intensitate a emoţiilor, năzuinţă spre schimbare, dispoziţie stenică, adaptabilitate, prompt în decizii, nevoie de schimbare, dornic de succes, echilibru psihic în situaţii dificile;

  • temperamentul flegmatic – calm şi lent, răbdare, toleranţă, tenacitate, rezistent la schimbare, stabilitate emoţională, indiferentism afectiv, calculat, controlat, îngândurat;
    • melancolic

    temperamentul melancolic – hipoton (cu tonus scăzut), volum de activitate redus, rezistenţă scăzută la efort, randament progresiv, sensibilitate ridicată, dificultăţi de adaptare, prudenţă exagerată, dependent de grup, rezervare , tendinţă spre rigiditate etc.

Nici unul din tipurile temperamentale prezentate nu poate fi considerat privilegiat, fiecare prezintă calităţi, dar şi riscul unor însuşiri negative. Într-o altă aproximare, nu există temperamente “pure”, ele se manifestă accentuând trăsăturile unui tip, în funcţie de situaţia în care se află individul.

2. Aptitudinile

Aptitudinile constituie latura instrumental-operaţională a personalităţii. Ele reprezintă, în acelaşi timp, o dimensiune naturală şi dobândită care diferenţiază indivizii umani atunci când la o “educaţie egală îi privim din punct de vedere al randamentului” (E. Claparede). Aptitudinile sunt procese sau configuraţii de procese psihice specific structurate, cu o anumită funcţionalitate şi un anumit caracter instrumental, facilitând orice acţiune umană, favorizând apariţia performanţei superioare (bineînţeles, acompaniată de celelalte aspecte importante ale dinamicii personale: motivaţie, voinţă, afectivitate, temperament etc)

Aptitudinile sunt frecvent denumite şi prin termenul de capacităţi, deşi ele reprezintă doar un segment al acestora. În vreme ce aptitudinile vizează însuşiri potenţiale ce urmează să fie puse în valoare, capacităţile sunt sisteme de însuşiri funcţionale şi operaţionale în uniune cu deprinderile, cunoştinţele şi experienţa necesară, întotdeauna demonstrată şi demonstrabilă [P. Popescu-Neveanu, 1978, p.98].

Capacitatea depinde pe de o parte de aptitudine, dar pe de alta de maturizare şi de exerciţiu.

Întâlnim mai multe tipuri de aptitudini, în funcţie de criteriul utilizat existând 2 mari clasificări.

I. După nivelul de generalitate, aptitudinile pot fi:

  • generale (inteligenţa, spiritul de observaţie) – fiind cele ce permit obţinerea de performanţă superioară în mai multe domenii de activitate. ;
  • specifice (aptitudini artistice, politice, etc.) – permit obţinerea de performanţă superioară într-un număr mai restrâns de domenii . De exemplu, un elev care este foarte bun la desen, spunem că are aptitudinii speciale de desenator.

II. După domeniul în care se manifestă, aptitudinile pot fi:

-cognitive (aptitudini verbale, aptitudini numerice, aptitudini spaţiale etc)

– sociale;

– profesionale;

– academice;

– artistice;

-muzicale;

– sportive, etc

3. Caracterul – latura relaţional –valorică a personalităţii

Considerând că sensurile date caracterului în literatura de specialitate nu se exclud, ci se presupun reciproc, acelaşi autor [M. Zlate, 1994, p.109] propune doar două accepţiuni ale caracterului:

  • în sens extensiv – caracterul poate fi definit ca fiind schema de organizare a profilului psihomoral general al persoanei, considerată prin prisma unor norme şi criterii etice şi valorice;
  • în sens restrictiv – caracterul poate fi definit în termeni de atitudini şi trăsături, ca ansamblu de atitudini şi trăsături care determină o modalitate relativ stabilă, conştientă de orientare şi raportare a subiectului la cei din jur, la sine însuşi, la activitatea desfăşurată, la societate ca realitate socio-umană globală.

Atitudinea se consideră a fi componenta reprezentativă pentru caracter (P. Popescu-Neveanu), întrucât ea vizează conţinutul acestuia.G. Allport, în schimb, a înţeles atitudinea ca pe o dispoziţie de acţiune care canalizează preferenţial conduita individului, ceva care predispune la acţiune.

Atitudinile exprimă poziţia persoanei atât faţă de sine, de lumea sa interioară, cât şi faţă de ceilalţi, de lumea exterioară, de oameni, evenimente, acţiuni. În fiecare dintre cazuri putem întâlni o atitudine pozitivă (când raportarea este favorabilă, ghidată după valori şi reguli care traduc respect, consideraţie, grijă) sau atitudini negative (o raportare nefavorabilă, bazată pe desconsiderare, încălcarea drepturilor, lipsă de grijă sau chiar acţiunea împotriva valorilor şi normelor morale).

Atunci când facem aprecieri de genul egoist/ altruist, harnic/ leneş, ambiţios/ delăsător drept /nedrept, îngăduitor/ exigent, zgârcit/ darnic ne raportăm la dimensiunea caracterială a persoanei, tradusă în raporturile pozitive sau negative pe care individul uman le stabileşte cu sine, cu ceilalţi sau cu diverse aspecte de activitate.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web