Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Politica externa a republicii romane

in Istorie

senado

Aristrocraţia romană a fost cea care a eliberat Roma de sub dominaţia Tarquinilor. Cum s-a spus, revoluţia din 509 a. Chr. marchează revanşa vechii structuri indo-europene refractare, aici ca şi la greci, faţă de puterea absolută. Oraşele etrusce au asimilat impasibile căderea monarhiei romane. Singur regele din Clusium, Porsenna –interesat să controleze gurile Tibrului- a încercat să reducă Tarquinii pe tron cucerind Roma în 508/507 a. Chr. şi impunându-I condiţii aspre. Însă expansiunea etruscilor în Campania a fost oprită de rezistenţa coloniilor greceşti, îndeosebi de Cumae. Ca urmare a înfrângerii suferite de etrusci în faţa latinilor la Aricia, în 506 a. Chr., Roma îşi redobândeşte independenţa.

Unul din primele acte de politică internaţională ale Republicii a fost semnarea unui tratat comercial cu Cartagina –stăpâna Mediteranei Occidentale-, interesată să-şi asocieze noul stat independent care se interpusese între vechile puteri etrusce şi Campania, unde influenţa lor era în declin. Rolul istoric al Romei începea.

VII.1. Expansiunea terestră în sec. V-III a. Chr.

La începutul sec. V a. Chr. Roma îi învinge pe latini la Lacul Regillus (496 a. Chr.) şi le impune un tratat de alianţă (foedus Cassianum) în 493 a. Chr.: în caz de război, paritatea între latini şi romani pentru fuziunea contingenţelor; împărţirea prăzii şi a teritoriului cucerit; echivalenţa de drepturi în Roma şi în Latium; relaţiile externe vor fi stabilite de comun acord. În esenţă, foedus Cassianum sancţiona întâietatea indiscutabilă a Romei asupra latinilor şi aşeza inilor şi aşeza e a puterii ei în inima Italiei Centrale. Timp de un secol, câmpul de acţiune al politicii romane a rămas limitat la împrejurimile teritoriului latin. La începutul sec. V a. Chr. volscii au coborât în Latium şi au invadat teritoriul dintre Tarracina şi Ardea. Din această bază ameninţau serios oraşele latine şi Roma.

În cursul întregului secol al V- lea a. Chr. Roma cunoaşte arareori pacea. Secolul al V-lea va fi un secol greu pentru Urbs, ameninţat continuu de populaţiile sărace şi aspre din Apeninii Centrali. Abia mai târziu războiul –iniţial o condiţie a supravieţuirii- a devenit un mijloc de expansiune. În secolul al V- lea a. Chr. Roma luptă contra cetăţii Veii, contra Ardeei, contra equilor, contra oraşului Praeneste, contra hernicilor, contra volscilor. În cursul acestor nesfârşite războaie se disting, înfrumuseţate de legendă, figuri exemplare, precum L. Quintus Cincinnatus, întruchiparea virtuţilor strămoşeşti. În secolul V a. Chr. s-au născut structurile clasice caracteristic expansiunii romane: folosirea armatelor aliate, nevoia de pământuri, căutarea profitului în război şi mai ales, convingerea cetaţeanului că trebuie să participe la război în fiecare an.

Romanii obişnuiau a confisca terenuri de la învinşi; astfel, ager Romanus a crescut din 509 până în 264 a. Chr. de circa 28 de ori: 822 km2 în 509 a Chr., 1902 km2 în 340 a. Chr., 23266 km2 în 264 a. Chr. Deşi ocupa doar jumătate din suprafaţa Peninsulei, ager Romanus se întindea de-a lungul Holiei, legând între ele puncte strategice (Sena Gallica-Ostia-Furcile Caudine) înlesnind construcţia de drepturi şi deplasarea trupelor şi, mai ales, împiedicând alianţele dintre vecini.

În Campania, retragerea etruscilor –învinşi de Hieron din Syracusa la Cumae (474 a. Chr.)- I-a favorizat pe samiţi şi lucani, în mâinile cărora vor cădea, rând pe rând, vechile oraşe coloniale greceşti Cumae, Capuna, Elea şi Posidonia. Italicii coborâţi din munţi nu au întârziat să ajungă la câmpie şi la mare. Astfel, din amestecul coloniştilor greci cu cuceritorii samiţi şi lucani se naşte Civilizaţia Sudului italic. Tarentul, singurul care a supravieţuit intact, în Graecia Magna, acestor împrejurări tulburi, a devenit metropola civilizaţiei meridionale a italioţilor, ca şi a italicilor.

În Italia de Nord, situaţia era cu totul diferită: puterea gallică s-a dezvoltat în detrimentul etruscilor, umbrilor şi grecilor din emporiile maritime, aşa cum rezultă din relatarea lui Dionysios din Halikarnas privitoare la Spania. Cisalpina se găsea astfel legată de hinterlandul continental, aşa cum Grecia Magna lega Sudul de traficul şi de influenţele mediteraneene. Din relatarea lui Titus Livius ştim că gallii constituiau, în ochii romanilor, o putere reductibilă. În a. 391 a. Chr. romanii sunt învinşi de gallii senoni să se elibereze. În cursul acestor dramatice momente se disting M. Manlius Capitolinus –salvatorul Capitoliului în timpul asediului gallilor- şi, mai ales, M. Furius Camilus, învingătorul gallilor care, astfel, a binemeritat titlul de “al doilea fondator al Romei.”

Italia secolului al V-lea a. Chr. se găsea într-o situaţie precară: pe lângă romani, samiţi, lucani, galli –forţele aflate în expansiune-, etruscii şi, parţial, grecii, erau în defensivă; diferitele puteri nu-şi găsiseră echilibrul.

Războiul cu Veii, încheiat după zece ani, prin distrugerea acestui oraş de către M. Furius Camilus în 394 a. Chr., marchează un moment de turnură în dezvoltarea politicii romane. Unii istorici plasează la această dată începutul expansiunii romane. Conflictele politice înverşunate s-au desfăşurat în interiorul Romei în acelaşi timp cu acest război arată că evoluţia raporturilor dintre diferitele elemente din care era compusă comunitatea romană este legată de politica de expansiune. Criza prin care trecea Roma era, aşadar, o criză de creştere. După căderea cetăţii Veii, Roma a devenit pentru celelalte populaţii din Italia Centrală o ameninţare cvasipermanentă. Timp de un secol, Roma a susţinut un efort uriaş –angajându-se într-un şir de războaie regionale cu etruscii, latinii, volscii, equii etc.- reuşind în cele din urmă să-şi întărească supremaţia. Etruscii nu au fost capabili să realizeze unirea necesară, iar italicii, mai puternici din punct de vedere militar, n-aveau conştiinţa înrudirii lor şi nici a rolului spre care ar fi putut să tindă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru galli.

În a. 343 a. Chr. samniţii asediază Caupa şi oraşul grecesc solicită protecţia Romei. Astfel s-a declanşat primul război cu samniţii (343-341 a. Chr.) încheiat cu victoria Romei biruitoare la Monte Gauro, Saticula şi Sinuessa.

Succesul Romei îi nelinişteşte însă pe latini, care pretind în a. 340 a. Chr. ca unul din consuli şi jumătate din membrii senatului să fie latini. Roma consideră pretenţia ca inacceptabilă. Ruptura este inevitabilă. În urma războiului din a. 340-338 a. Chr. Roma triumfă: dizolvă Confederaţia latină, interzice oraşelor să aibă legături între ele, iar latinilor să încheie căsătorii şi să dobândească bunuri în afara teritoriului lor. Totuşi, unele oraşe latine obţin un regim de favoare din partea senatului care caută, pe această cale, să-şi dezbine duşmanii. Prin anexarea oraşului Capua şi a mai multor cetăţi latine, romanii îşi întăresc, treptat, autoritatea în Latium şi în Campania.

În aceste împrejurări samniţii ocupă oraşul Napolis (328 a. Chr.), fapt ce va duce la izbucnirea celui de al doilea război cu samniţii (326-304 a. Chr.). Prima fază a acestui conflict se încheie în 321 a. Chr. cu dezastrul legiunilor romane în bătălia de Caudium. Alături de samniţi luptă galli, umbrii şi etruscii. În a. 309 a. Chr. reizbucneşte războiul dintre Roma şi oraşul Tarquinii. Etruscii sunt învinşi la Perusia şi Lacul Vadimon. Apoi, în a. 308 a. Chr., Roma e confruntată cu o revoltă a equilor, hernicilor, marsilor etc. În cele din urmă, romanii pătrund în Samnium şi obţin o victorie la Bovianum (304 a. Chr.).

Car pacea nu durează. O nouă coaliţie se ridică împotriva Romei grupându-I pe samniţi, pe umbrii, pe gallii senoni şi pe etrusci (al treilea război cu samniţii: 298-290 a. Chr.). Coaliţia este zdrobită de către Q. Fabius Rullianus la Sentinum (295 a. Chr.), însă conflictul cu samniţii se prelungeşte până în a. 290 a. Chr. când, după patru decenii de conflicte violente, samniţii se înclină în sfârşit în faţa puterii Romei.

După victoria de la Sentium (295 a. Chr.) romanii au deţinut întâietatea în Italia Centrală: le era deschisă calea atât spre sud cât şi spre valea Padului. Numai Syracusa şi Cartagina ar fi putut şi ar avut interesul să controleze evenimentele din Italia, dar ele se aflau angajate în conflictul pentru cucerirea Siciliei.

În Italia de Nord, etruscii, gallii şi umbrii formează o nouă coaliţie împotriva Romei. În a. 283-282 a. Chr. Roma este angajată în războiul cu gallii senoni şi cu cei din tribul boilor. Consulul P. Cornelius Dolabella pustieşte teritoriul senonilor, iar victoria lui M. Curius Dentatus la Lacul Vadimon (283 a. Chr.) asupra forţelor etrusco-gallice este urmată de încorporarea zonei ager Gallicius (de la Siena la Rimini). Apoi, Roma îi învinge pe lucanieni şi sileşte oraşele din sud să se supună. Una singură rezistă: Tarentul.

Intervenţia romană în sud şi cucerirea Greciei Mari marchează în istoria Romei un nou punct de reper. Războiul contra Tarentului şi, apoi, consolidarea dominaţiei asupra oraşelor din Graecia Magna vor deschide Romei noi perspective.

Tarentinii, iritaţi de prezenţa romanilor la Thurii –cetate eliberată de ameninţarea luciană de către C. Fabricius Lucinus în 285 a. Chr.-, atacă flota romană şi îl cheamă în ajutor împotriva Romei pe Pyrhhus, regele Epirului. Victorios la Heraclea (280 a. Chr.), în Lucania şi la Ausculum (279 a.Chr.), în Apulia, Pyrhhus înaintează până în vecinătatea Romei. În intervenţia lui Appius Claudius Caecus, senatul roman a respins oferta de pace şi a încheiat o alianţă cu Cartagina. Pyrhhus trece în Sicilia în 278 a. Chr. şi încearcă să-şi croiască acolo un regat, apărând totodată Syracusa atacată şi puni. Roma îl strâmtorează în Italia, Cartagina în Sicilia.

Astfel, cu toate că romanii nu suferiseră decât înfrângeri în acest război, nu ei, ci învingătorii erau aceia care se simţeau epuizaţi şi doreau pacea. Revenit în Italia, Pyrhhus este învins la Beneventum (275 a. Chr.) de către consulul M. Curius Dentatus. Aşa se încheia războiul cu Pyrhhus care, pierzându-şi nădejdea într-o victorie asupra Romei, va lăsa o garnizoană în Tarent şi se va reîntoarce în acelaşi an în Grecia. Locţiitorul său Milon rezistă încă timp de trei ani în citadela Tarentului dar, în cele din urmă, el a predat acropola consulului Lucius Papirius în a. 272 a. Chr. Capitularea lui Milon marchează sfârşitul războiului tarentin.

Roma îşi consolidează dominaţia asupra Italiei meridionale cucerind teritoriile aliaţilor lui Pyrhhus, Lucania şi Bruttium şi întemeind noi colonii: Paestum şi Cosa în Lucania, Beneventm şi Aesernia în Samnium, Firmum în Picenum, Brundisium în Calabria ş.a.

Către sfârşitul sec. III a. Chr., între noile drumuri construite pe seama statului roman, aşa-numitele viae publicae, principatele două –via Appia şi via Flaminia- se îndreptau unul spre sud, celălalt spre nord. Primul purta numele lui Appius Claudius Caescus, cenuorul din 312 a. Chr., care se opusese păcii propuse de Pyrhhus. Celălalt îl purta pe cel al lui C. Flaminius, care tocmai condusese prima expediţie romană dincolo de Pad (Gallia Transpadană), după victoria de la Telamon (225 a. Chr.). Aceste drumuri, adevărate căi strategice, indicau cele două direcţii în care se dezvolta noua expansiune a Romei. Războiul contra Tarentului s-a încheiat în 272 a. Chr. şi Italia de Nord a fost parţial ocupată din 222 a. Chr. Prin urmare, în ajunul asaltului lui Hannibal, Roma stăpânea Italia până la Alpi.

VII.2. Mobilurile expansiunii romane. Unificarea Italiei – între intenţii şi realizare

După cucerirea oraşului Veii (394 a. Chr.), bătălia de la Sentium (295 a. Chr.) este una din cele mai importante date din istoria Italiei şi a Romei. Istoria nu poate fi despărţită de aceea a Italiei, fie că avem în vedere disensiunile şi războaiele, fie că ne referim la unitatea italică pe care avea s-o realizeze treptat Roma. Italia este aria în care romanii au făcut primele lor experienţe de organizare raţională a societăţii şi a teritoriului, organizare care a stat la originea puterii lor şi pe care s-au bazat acţiunile lor ulterioare de expansiune mondială.

Totuşi, până la Caesar şi Augustus, romanii nu au dus o politică “italiană” în sensul că ei nu au căutat să le dea italicilor vreo conştiinţă a legăturilor care îi uneau. Dimpotrivă, politica lor a constat dintotdeauna în a-i opune pe unii celorlalţi pentru a-i lega, rând pe rând, de Roma, pentru a anihila grupările succeptibile de a constitui un pericol şi pentru a înlătura orice posibilitate de închegare a unor alte alianţe.

Prin urmare, unitatea italică trebuie privită din punctul de vedere al rezultatelor, nu din cel al intervenţiilor. Romanii înşişi puneau reuşita pe seama forţei militare. Polybios a fost primul care a dat o altă explicaţie succesului lor: structura politică. La aceasta trebuie adăugată capacitatea de organizare, în cel mai larg sens al cuvântului. Aici aflăm cauza încetinirii procesului roman de expansiune: edificiul puterii romane, a fost clădit cu răbdare, fără strălucirea unor acţiuni excepţionale şi a unor personalităţi ieşite din comun.

Este adesea evocat acel popor de ţărani-soldaţi, care mânuiau aşa de bine când sabia, când plugul, şi pentru care războiul era în primul rând o necesitate, la fel ca şi munca câmpului. Interesant este modul în care războiul, iniţial o condiţie a supravieţuirii, a devenit un mijloc de expansiune.

Potrivit relatării lui Valerius Maximus (Factorum ac dictorum memorabilium, IV, 1, 10), în primele secole ale Republicii, la sfârşitul fiecărui lustrum (perioadă de 5 ani), cenzorii cereau zeilor să mărească şi să facă să crească posesiunile poporului roman. Fiecare cerere urma să fie împlinită dacă se câştiga bunăvoinţa zeilor. Prin urmare, fiecare război trebuia să aibă o cauză dreaptă (iusta causa).

Romanii au avut întotdeauna grijă să-şi prezinte războaiele drept defensive: ei au opus spiritului de răzbunare conceptul juridic al reparaţiei prejudiciului.

Cei 20 de fetiales sacralizau declaraţiile de război şi tratatele de pace. Ritul principal al feţialilor consta în a cere reparaţii în numele Romei; dacă nu obţinea satisfacţie, feţialul se întorcea şi, după 33 de zile, declara în mod ceremonial război, aruncând pe teritoriul duşman o lance (Titus Livius, I, 32, 5-14)

Deşi atare abordare le-a servit adeseori ca pretext pentru a justifica agresiuni evidente (orice război al Romei era considerat drept bellum iustum piumque), respectivul spirit juridic nu este mai puţin o trăsătură definitorie a politicii, ca şi a civilizaţiei romane.

Din război în război, expansiunea a ajuns să fie privită ca un mijloc de a îndepărta cât mai mult posibil orice potenţială ameninţare. Teritoriul ocupat constituia o zonă de securitate care trebuia, fireşte, lărgită. Coloniile romane au avut iniţial –şi au rămas mult timp- avanposturi menită să stăvilească ofensiva adversarilor. Atare strategie a apărării active a avut drept rezultat ieşirea romanilor din mediul lor latin şi cucerirea întregii Italii.

Avantajul războaielor de cucerire erau, desigur, evidente. Este vorba de lărgirea bazei de percepere a impozitelor, de mai mari intrări în impozitele bancherilor, de promovare pentru ofiţeri, de jaf pentru soldaţi, de distribuire suplimentară de grâu şi bani plebeii romane, dar înainte şi mai presus de orice, de creşterea puterii generalului victorios care, în plus, se bucura de cea mai înaltă onoare conferită de stat: dreptul de a purta triumful.

Impresionantă ceremonie politico-religioasă, lunga procesiune de soldaţi, prizonieri şi prăzi care se punea în mişcare de la Poarta Triumphalis de pe Câmpul lui Marte câtre templul lui Iupiter Optimus Maximus de pe Capitoliu era întregită de generalul victorios, înaintând într-o cvadrigă ca triumphator, cu faţa vopsită în roşu, încununat cu lauri şi purtând în plus o cunună de aur (corona aurea), ce-l situa în rândul zeilor.

Triumful era evenimentul cel mai spectacular şi care conferea cel mai înalt rang în societatea romană, motiv pentru care ulterior a şi fost monopolizat de împărat.

Cu timpul şi-au făcut apariţia şi alte considerente: necesitatea exploatării unor noi pământuri şi a găsirii unor resurse suficiente pentru a sigura traiul unei populaţii în plină creştere, resurse pe care nu le mai putea satisface împărţirea precară a prăzilor de război. Pentru rezolvarea problemelor economice şi sociale cu care era confruntat, statul roman a urmărit cucerirea de regiuni miniere, de noduri rutiere, de terenuri fertile. Pe de altă parte, în fundul acestor nesfârşite războaie se profilează obsesia intereselor funciare ale aristocraţiei senatoriale şi cupiditatea crescândă a ordinului ecvestru. Pentru unii pământul; pentru ceilalţi marea, altfel spus, afacerile comerciale şi bancare.

Aşadar, vechii quiriţi nu nutreau nici un fel de dorinţă de dominaţie universală. O intreprindere mult mai târzie –legată de celebra teorie a rolului providenţial al Romei- le-a atribuit romanilor din vechime această ambiţie. Dimpotrivă, aşa cum adesea s-a subliniat, expansiunea romană prezintă la începuturi acel caracter metodic şi meticulos care îşi are originea în obiceiul ţăranului de a-şi ordona viaţa şi munca în funcţie de anotimpuri. Se ştie că pontifii au început prin a stabili pentru fiecare zi din an alternanţa de dies fasti et nefasti, apoi au adăugat numele magistraţilor şi, la urmă, lista actelor publice şi a evenimentelor principale: pe aceste Fasti şi Annales s-a clădit istoria scrisă. Ea reflectă spiritul ancestral al romanilor, ale căror planuri, chiar politice şi militare, nu depăşeau la început limitele anului.

Cum s-a spus adesea, spiritul juridic a una dintre coordonatele esenţiale ale civilizaţiei romane. Pe această bază romanii au obţinut rezultatul de excepţie al unui drept care avea să le supravieţuiască şi al unei organizări care le-a permis cucerirea lumii antice. Un rol deosebit a avut poziţia lor centrală în Peninsulă. care le-a dat posibilitatea etruscilor de a profita de experienţele celorlalţi, în special ale etruscilor şi ale grecilor; romanii le-au preluat însă potrivit spiritului lor pragmatic, distanţat în egală măsură de apărătorul determinism al etruscilor şi de raţionamentul absolut al grecilor.

Roma I-a reorganizat politic pe aliaţii săi învinşi, reuşind să creeze un imperiu în jurul unui oraş stat republican, printr-o politică liberală de lungă durată ce viza îmbinarea intereselor învinşilor cu ale învingătorilor, respingând ideea “învingătorului-parazit” de sorginte grecească.

Rolul Romei a fost cel al unui factor de sinteză care s-a continuat şi s-a înnoit în decursul mai multor secole. Aici se află originea superiorităţii romane, exercită întâi asupra latinilor, apoi asupra Italiei Centrale şi, în sfârşit, asupra întregii Italii şi a unei mari părţi din lumea antică.

Cât priveşte dreptul şi organizarea, Roma era conştientă de superioritatea sa. Ea reuşise acolo unde alţii dăduseră greş. În fond, Roma nu era decât o cetate-stat (polis). Pe măsură ce-I creştea puterea, se punea problema menţinerii cuceririlor ei. La începuturi Roma s-a impus Confederaţiei latine, anexând teritoriile acesteia care se învecinau cu ea. În momentul în care şi-a extins cuceririle, anexiunea n-a mai fost posibilă. Atunci Roma a recurs la colonizări şi tratate. În cele din urmă totul a fost rezolvat prin tratate. Romanii de la etrusci sistemul colonizării teritoriale, dar coloniile lor au fost dotate cu un statut –lex data- care preciza legăturile lor cu Roma, adică drepturile care le primeau sau şi le păstrau coloniştii, faţă de cele ale cetăţenilor romani. Drepturi integrale pentru cetăţenii-soldaţi din coloniile romane propriu-zise –adevărate mici Roma mutate în regiunea supusă-, drepturi mai restrânse pentru locuitorii din coloniile latine. Coloniile au fost din mijloacele folosite de Roma pentru a-şi menţine posesiunea asupra teritoriilor cucerite şi a-şi asigura în cadrul lor dominaţia economică. Astfel, organizând focare de viaţă romană în mediul alogen, Roma îşi întărea totodată autoritatea tratând cu populaţiile învinse. De la caz la caz se încheiau diferite tipuri de tratate –foedera-, dar tuturor le era comună prevedea de obligaţii reciproce, instituind o legătură bilaterală. Aliaţii (foederati, socii) îşi păstrau în general individualitatea politică şi instituţiile, deci libertatea din interior, dar nu mai erau stăpâni pe politica lor externă. Roma garanta securitatea tuturor, însă pretindea în schimb contribuţii în soldaţi, bani şi provizii. Toţi cuceritorii au procedat la fel, dar puţini au ştiut să le impună învinşilor o organizare de pe urma căreia aceştia să aibă atât de mult de câştigat. Această organizare riguroasă a dat posibilitatea oraşelor şi populaţiilor din Italia să se dezvolte în pace, sub ocrotirea puterii romane; ea a permis şi o colaborare economică şi culturală: circulaţia produselor, a oamenilor şi a ideilor a devenit mult mai intensă.

Relaţiile economice au reprezentat un puternic mijloc de unificare. Romanii au monopolizat viaţa economică a Italiei, ei au devenit arbitrii economiei italiene din momentul în care moneda romană, impusă întregii Italii, a suprimat orice altă monedă locală. Comerţul şi industria, cu care patricienii refuzau în principiu să se îndeletnicească, se aflau de fapt sub supravegherea lor şi a clasei cavalerilor, în continuă ascensiune.

Comunităţile mereu crescânde de interes economic îi corespundeau întărirea relaţiilor juridice şi colaborarea militară. Astfel se constituia, practic, statul italic în cadrul unităţii realizate în numele republicii poporului roman, res publica populi Romani. Începută cu armele, unificarea Italiei se va încheia –în sec. I a. Chr.- prin politica socială.

Originalitatea acestui proces constă în respectarea situaţiilor locale. Nimeni nu a fost obligat să se romanizeze: coloniile, focare de romanizare, îşi trăiau propria lor viaţă, în timp ce aliaţii şi supuşii îşi păstrau limba, obiceiurile şi religia. Cu timpul s-au manifestat de la sine şi consecinţele: situaţia de cetăţean roman a început să fie privită ca un scop ce trebuia atins, un fel de recompensă care se putea obţine prin localitate şi disciplină. Aşa se prezintă capodopera de organizare care avea să se ducă la romanizare. Treptat, caracterele locale s-au atenuat, diferenţele s-au estompat. S-a răspândit latina; din limba oficială, ea a devenit limbă naţională. Civilizaţia s-a uniformizat, dar nu numai italicii au fost cei care au operat împrumuturi; s-a produs şi fenomenul invers. Acest joc de schimburi a fost facilitat de faptul că nivelul cultural, cu excepţia organizării, era aproximativ acelaşi la învingători ca şi la învinşi. Un asemenea spirit neobişnuit de deschis –care constituie poate trăsătura cea mai originală a civilizaţiei ei- I-a permis Romeisă realizeze sinteza tuturor tradiţiilor italice, după ce operase în prealabil o atentă selecţie a valorilor. Tot aşa au fost puse şi bazele unităţii morale a Italiei şi Roma şi-a justificat şi în acest plan rolul ei de capitală.

Aşa s-a format, cu timpul, acea puternică unitatea care I-a impresionat pe adversarii Romei şi care explică eşecul final al unui Pyrhhus sau al unui Hannibal, curând după nişte victorii totuşi strălucite. Amândoi erau generali excepţionali –mult superiori consulilor cu care s-au confruntat pe câmpul de luptă- însă ei au subestimat forţa organizării romane. Simbolul viu al victorioasei rezidenţe a organizării politice cu geniu militar avea să fie Q. Fabius Maximus Cunctator (“Temporizatorul”) în timpul celui de-al doilea război punic.

În secolul al II-lea a. Chr., solidaritatea Republicii romane îl frapa pe istoricul grec Polybios, observatorul cel mai avizat al acestei epoci. El a explicat reuşita Romei prin constituţia ei, în care recunoştea un exemplu din acele constituţii mixte considerate de Aristotel drept cele mai avantajoase. pentru că se inspirau din cele mai bune principii cuprinse în constituţiile simple –monarhie, oligarhie, democraţie. Admiraţia lui Polybios mergea mai departe: în faţa imaginii acestui mic popor de ţărani-soldaţi care a ajuns să domine lumea mediteraneeană, el a avansat faimoasa teorie a rolului providenţial al Romei.

VII.3. Expansiunea maritimă

Urmările expansiunii spre sud a statului roman au fost imediate. Oraşele din Graecia Magna, reduse la condiţia de aliate, au trezit vocaţia maritimă a Romei. După războiul cu Tarentul, romanii, deveniţi stăpâni ai Italiei meridionale, au ajuns să fie conştienţi de noul lor rol de putere maritimă. Apoi, mult timp, expansiunea romană a fost mai degrabă maritimă decât continentală. Printr-un aparent paradox, Roma şi-a condus legiunile în Illyria şi în Africa înainte de a fi ocupat întregul teritoriu al Cisalpinei.

Din Peninsulă, Roma putea controla totodată Occidentul şi Orientul, unde războaiele au silit-o să-şi trimită legăturile, pe diferite fronturi, întinse între Spania şi Asia Anterioară şi între Gallia şi Africa, precum şi să-şi dezvolte o reţea de legături diplomatice cuprinzând aproape întreaga lume antică.

Pentru a dobândi supremaţia asupra Mediteranei Occidentale, Roma trebuia să distrugă puterea Cartaginei, primul imperiu maritim şi comercial al acestei epoci. Ceea ce conta de fapt pentru romanii care se aventurau pe mare era comerţul. Acei mercatores, relativ ignoraţi de izvoarele istorice, au fost, în definitiv, adevăratele avangărzi ale cuceririi. Dominarea marilor nu avea drept unic scop protejarea Italiei contra incursiunilor duşmane; ea urmărea, deopotrivă, şi monopolizarea schimburilo comerciale. Îi revine lui Scipio Africanus maritul de a fi articulat acel vast program thalassocratic care va aduce Romai, către mijlocul sec. II a. Chr., posesiunea şi controlul întregului spaţiu mediteraneean.

VII.3.1. Războaiele punice

Către mijlocul sec. III a. Chr., pentru Roma singura rivală reductibilă era Cartagina (Karthada – “Oraşul nou” – la începuturi, colonie a Tyrului), prospera metropolă feniciană din Golful Tunis. Cartagina reuşise să constituie o vastă thalassocraţie în Mediterana Occidentală –sdesea în dauna oraşelor greceşti- devenind astfel prima putere financiară şi maritimă a lumii.

Intervenţia Romei în Grecia Mare care după victoria asupra lui Pyrhhus, a precipitat conflictul care devenise inevitabil. După ce Pyrhhus a părăsit Sicilia, ea avea să devină curând miza conflictului dintre Cartagina şi Roma care era tot mai interesată de strâmtoarea Messina şi de resursele Siciliei. În aceste împrejurări se încheie, în a. 265 a. Chr., alianţa dintre Roma şi mamertinii (“bărbaţii lui Mars” –o trupă de mercenari campanieni care, după moartea lui Agathokles, tiranul Syracusei, au ocupat oraşul Messana şi nord-estul Siciliei) aflaţi în război cu Syracusa şi cu Cartagina.

Primul război punic (264-241 a. Chr.)

Strâmtoarea Messina fiind linia de democraţie dintre zonele maritime rezervate Romei şi cele atribuite Cartaginei, în virtutea tratatului din 306 a. Chr. –care dealtfe, potrivit Romei, nu comporta această clauză-, Roma luă drept pretext ostilităţile dintre mamertini şi Hieron al II-lea al Syracusei, pentru a intra în război alături de Messana.

Cartagina, aliată cu Syracusa. ocupă Messana şi respinge o flotă romană care încearcă să treacă dincolo de strâmtoare (264 a. Chr.). Romanii îl capturează pe Hanno, amiralul cartaginezilor şi nu consimt să-l elibereze decât în schimbul citadelei Messanei.

Ostilităţile continuă apoi pe uscat –în Sicilia şi în Africa-, ca şi pe mare. Hieron al II-leatrece de partea Romei, fiind urmat de mai multe oraşe greceşti. Astfel, Cartagina şi-a pierdut prestigiul în Sicilia, unde nu mai păstrează decât câteva oraşe pe litoral. Pe mare, Roma a suferit mai multe înfrângeri, dar, în a. 262 a. Chr. a ocupat Agrigentum. În a. 260 a. Chr., la Mylae, flota condusă de C. Duilius repurtează prima victorie navală romană, urmată, patru ani mai târziu, de o alta, la Ecnome. Romanii ocupaseră între timp Olbia şi Aleria în Corsica. Consulul M. Attilius Regulus debarcă în Africa (256 a. Chr.), ameninţă Cartagina dar, în cele din urmă este învins (255 a. Chr.) de trupele punice şi de mercenarii lui Xanthippus. Flota romană este distrusă la Pachino; urmează un nou eşec naval în a. 253 a. Chr. Redobândind avantajul, Cartagina atacă Sicilia. Învinşi la Panormus (250a. Chr.), învingtori la Drepana (249 a. Chr.) şi Camarina, punii rezistă la Lilybaeum şi pe muntele Eryx sub comanda lui Hamilicar Barcas care, sosit în Sicilia în a. 248 a. Chr., cponduce energetic operaţiunile militare. Dar negustorii care îi conduceau politica preferau războiului afacerile şi, după victoria navală repurtată de Lutatius Catulus la I. Aegate (242 a. Chr.), Cartagina acceptă pacea. Totodată, Cartagina se angaja să achite o despăgubire de război de 2200 de talanţi.

Deoarece Roma a distrus puternica marină a Cartaginei şi a absorbit-o, practic, pe cea a Syracusei, primul război punic a avut drept consecinţă deplină restabilirea în întreaga Mediterană a libertăţii de comunicaţie, care fusese stânjenită timp de mai multe secole. Pe de altă parte, după ocuparea Siciliei şi a Sardiniei, Roma –moştenitoare a Greciei Mari şi a Cartaginei- îşi va fixa drept ţel posesiunea şi controlul întregului spaţiu mediteraneean.

După încheierea păcii, Roma se statorniceşte temeinic în Sicilia şi desăvârşeşte cucerirea Sardiniei şi a Corsicii (239-237 a. Chr.), profitând de revolta mercenarilor puni. Cartagina protestează dar, datorită dificultăţilor interne (revolta mercenarilor: “războiul inexplicabil”), ea nu poate porni un nou război, ci sfârşeşte prin a plăti o îndemnizaţie suplimentară de 1200 de talanţi.

Roma profită de acalmie pentru a-şi regla conturile cu piraţii illyri care stânjeneau comerţul adriatic (229/228 a. Chr. –primul rîzboi illyric; 220/219 a. Chr. –al doilea război illyric).

Curând, Roma se află în faşa unei noi ameninţări: gallii din nordul Italiei, colonizaţi cu gesaţii din Gallia Transalpină, atacă regiunile din nordul Peninsulei, gata să invadeze şi partea ei centrală. Bătălia de la Telamon (225 a. Chr.) îi aruncă înapoi la poalele Alpilor, dincolo de Pad. Romanii îi urmăresc, ocupă Mediolanum şi îi supun (222 a. Chr.). Întreaga Italie se află sub autoritatea Romei.

La Cartagina conflictele politice se agravează: pentru a-l înlătura pe şeful unei facţiuni (cea militară), cealaltă facţiune (cea mercantilă), orientează “partidul” armatei spre cucerirea coastelor africane şi a Spaniei. În fruntea acestor trupe, care scapă în partea de sub controlul senatului punic, se ilustrează generali ca Hamilcar Barcas şi ginerele său Hasdrubal. Pentru a relua războiul împotriva Romei de pe baze noi, Hamilcar a pornit să cucerească Spania plecând de la Gadiz (Gades); a murit în a. 229 a. Chr. în timpul asediului oraşului Elche. Ginerele său Hasdrubal a dus la bun sfârşit cucerirea şi organizarea Peninsulei şi a întemeiat în a. 228 a. Chr. Quart Hadasat/Carthago Nova (Cartagena), capitala noului imperiu punic din Spania. Asasinat în a. 221 a. Chr., succesorul lui a fost cel mai mare al lui Hamilicar, tânărul Hannibal (247-183 a. Chr.), al cărui impresionant portret ni l-a lăsat Titus Livius. Barcizii fac din Spania un fel de imperiu personal şi împart prada între soldaţi, Cartagina şi partizanii lor din noua capitală.

În Spania, Hannibal se află în contact cu romanii care fac comerţ în regiune. Prin tratatul numit al Ebrului (226 a. Chr.) dintre Roma şi Hastrubal, punii se angajează să nu treacă acest fluviu. Hannibal nu ţine seamă de acestea, atacă oraşul Sagutum şi îl cucereşte în a. 219, după un asediu de opt luni.

Al doilea război punic.

După cucerirea Spaniei, Hannibal se socoteşte destul de puternic pentru a relua lupt cu Roma şi decide să atace Italia. Cunoaştem din relatările lui Polybios şi Titus Livius acel marş uluitor (218 a. Chr.) prin Spania, Pirinei, sudul Galliei, traversarea Alpilor, coborârea în Italia urmată de un şir de victorii care au adus Roma în pragul dezastrului.

Astfel, în a. 218 a. Chr., Hannibal învinge la Ticinus şi Trebia armatele romane conduse de P. Cornelius Scipio şi Ti. Sempronius Longus. Galli din Cisalpina lui Hannibal care, în anul următor, nimiceşte în Italia Centrală, la Lacul Trasimenus (217 a. Chr.), armata consulului C. Flaminius. După dezastrul de la Trasimenus, Senatul îl alege dictator pe Q. Fabius Maximus Cunctator care a evitat o luptă decisivă cu Hannibal, preferând tactica războiului de uzură.

Hannibal traversează Apeninii şi coboară spre Apulia de unde, trecând prin Samnium în Campania. Înainte de a pătrunde în Italia meridională, Hannibal a găsit pe malurile Adriaticii momentul oportun pentru a-şi reorganiza infanteria libiană după modelul legiunilor romane.

Apoi, la 2 august 216 a. Chr., în bătălia de la Cannae, Hannibal a repurtat o nouă şi strălucită victorie asupra legiunilor ormane conduse de consulii L. Aemilius Paullus şi C. Terenaius Varro. De pe câmpul de bătălie de la Cannae, Hannibal se îndreaptă spre Capua. Scopul expediţiei italice a lui Hannibal fusese dizolvarea confederaţiei italice; după trei campanii aceasta fusese realizată, în măsura în care era realizabilă. O bună parte dintre oraşele meridionale ale Italiei, ca şi Szracusa, trec de partea lui Hannibal, susţinut cu delăsare de Cartigina care pare să renunţe la Italia pentru a+şi îndrepta efortul spre Spania, unde Scipionii luptă cu fratele său Hasdrubal (după câteva succese, Cn. Cornelius Scipio şi P. Cornelius Scipio sunt înfrânţi şi ucişi în a. 211 a. Chr.).

În a. 215 a. Chr., Filip al V+lea al Macedoniei se aliayă cu Hannibal şi provoacă astfel primul răyboi macedonean (215-205 a. Chr.), purtat în Grecia de către romani cu ajutorul etolienilor şi al celorlalţi adversari ai lui Filip. În esenţă, tratatul din 215 a. Chr. semnifica o împărţire a sferelor de influenţă între puni şi greci: primilor le revenea Occidentul, celorlalţi Orientul. Dar marea alianţă antiromană concepută de Hannibal a eşuat datorită rivalităţii dintre puterile orientale (conflictul dintre Antiochos cel Mare –aliatul natural al lui Filip al V-lea- şi Ptoiemaios Philopator).

Roma a înrolat toţi cetăţenii valizi, ba chiar şi 8000 de sclavi cumpăraţi de stat. Romanii au adoptat un sistem de război mai realist; ei desemnau în fruntea armatelor numai ofiţeri încercaţi şi prelungeau, când devenea necesar, durata comandei acestora. Astfel, în a. 215 a. Chr., M. Claudius Marcellus, ca proconsul, iar Q. Fabius Maximus şi Ti. Sempronius Gracchus, în calitate de consuli, au preluat comanda celor trei armate destinate să încercuiască oraşul Caupa şi pe Hannibal. Roma continuă lupta cu tenacitate: în Sicilia, ea blochează Syracusa şi, în ciuda intervenţiilor lui Archimedes, pune stăpânire pe ea; dincolo de Adriatica, îl silise pe Filip să suspende operaţiile militare şi să încheie pacea de la Phoenike (205 a. Chr.); în Italia îl hărţuieşte pe Hannibal oriunde acesta se arată.

Între a. 213-210 a. Chr. M. Claudius Marcellus a cucerit Syracusa, precum şi toate posesiunile cartagieze din Sicilia, în urma unui îndelungat război de gherilă dus de numitul Mutines, vrednicul locotenent al lui Hannibal.

În primăvara a. 211 a. Chr. Hannibal a pătruns în Latium şi a ajuns până în apropierea Romei, provocând panică în rândul populaţiei capitalei (Hannibal ante portas!). Roma refuză să angajeze o bătălie decisivă şi Hannibal e nevoit să se retragă în Campania.

Apoi, încă o dată, se evidenţiază aptitudinea romană de a descoperi oameni providenţiali. În a. 210 a. Chr., un tânăr ofiţer de 27 de ani, P. Corenlius Scipio –fiul generalului omonim care în Spania- primeşte comanda armatei din Spania şi, în numai câteva luni, răatoarnă echilibrul de forte. Tânărul Scipio cucereşte prin surprindere Carthago Nova (209 a. Chr.) şi iese învingători la Baecula (208 a. Chr.) şi Ilipa (207 a. Chr.). După căderea Noii Cartagine, celt-iberii de dincoace de Ebru erau reduşi pe deplin la ascultare, iar cei de dincolo de fluviu schimbaseră clientela cartagineză cu cea romană. Dar Scipio nu-l poate împiedica pe Hasdrubal să treacă Pirineii şi să se îndrepte apoi spre nordul Italiei.

Astfel, în timp ce războiul fu terminat de Marcellus în Sicilia, de Publius Sulpicius în Grecia, de Scipio cel Tânăr în Spania, încleştarea continua în Italia.

Când Hasdrubal, reuşind să dejoace supravegherea lui Scipio în Spania, apare în nordul Italiei, Hannibal încearcă să i se alăture. Celor două adverse, Roma le opune două armate de consulii Livius Salinator şi Claudius Nero. Intrând în posesia depesei lui Hasdrubal (din care rezulta că acesta intenţiona să coboare pe via Flaminia), C. Nero –care se afla în faşa lui Hannibal spre a-I bara calea spre nord- se abate din drum, îndreptându-se în marş forţat spre nord, se alătură celeilalte armate romane şi, împreună cu ea, îl zdrobeşte pe Hasdrubal pe râul Metaurus (207 a. Chr.). De acum înainte, iniţiativa aparţine Romei. Hannibal nu mai are altă ieşire decât să se retragă în Calabria; rămâne acolo cinci ani, supravegheat de Roma.

Devenit consul în urma succeselor sale din Spania, Scipio cel Tânăr îndeamnă senatul să ducă războiul în Africa. Încă de pe vremea când se afla în Spania, Scipio iniţiase tratative cu Syphnax şi Massinissa –regi din Numidia-, însă primul trece de partea Cartaginei, iar al doilea de Syphnax, s-a refugiat în deşert.

Debarcând în Africa, Scipio îşi aşează tabăra pe coastă, în apropiere de Utica, în cursul iernii a. 204 a. Chr. După victoria asupra cartaginezilor în bătălia de la Campi Magni (203 a. Chr.), Scipio îl capturează pe Syphnax, îi redă lui Massinissa regatul şi obţine ajutorul său. În aceste împrejurări Cartagina îl recheamă pe Hannibal, însă în bătălia de la Zama (202 a. Chr.). Scipio obţine o victorie decisivă care pune capăt războiului.

Cartagina este silită să accepte condiţiile impuse de Scipio. Astfel, prin pacea din a. 201 a. Chr. Cartagina renunţă la Spania şi la insulele din Mediterana occidentală; deşi păstrează posesiunile africane, ea predă toate vasele de război, în afară de 10, şi toţi elefanţii; acceptă să nu mai recruteze mercenari şi să plătească, timp de 50 de ani, un tribut anual de 200 de talanţi; în fine, Cartagina se angajează să nu întreprindă nimic pe planul politicii externe fără avizul Romei. Practic, Cartagina îşi pierdea astfel independenţa politică şi devenea tributară Romei. Dealtfel, prin intermediul sistemului clientelar, Roma domina întreg spaţiul nord-african.

Cât despre Scipio, revenit la Roma cu prestigiul victoriilor dobândite, cu strălucirea geniului său, el intră în legendă ca Africanus.

În fine, odată cu sfârşitul celui de al doilea război punic, interesul Romei înclină din ce în ce mai mult spre Orient. Până atunci Roma avusese drept obiective imediate aducerea sub autoritatea ei a popoarelor Italiei, stabilirea în Spania, pacificarea Glliei Cisalpine şi a Linguriei, dobândirea Cartaginei. Prin urmare, după eşecul lui Hannibal în expediţia italică şi cucerirea Cartaginei de către Scipio, ambiţiile Romei s-au îndreptat către Orient, Scipio însuşi fiind promotorul acestei politici.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web