Principii şi legităţi ale agrochimiei

in Agronomie

Legea ierarhizării  factorilor de vegetaţie

Se referă la egala importanţă a tuturor factorilor de vegetaţie pentru realizarea producţiei vegetale, iar în caz de restricţie a unora dintre ei (lumină, căldură, apă, hrană) se creează o anumită ierarhizare a importanţei lor pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, corespunzător evoluţiei filogenetice şi a condiţiilor mediului ambiant (D. Davidescu şi VeliciCa Davidescu, 1984).

În caz de restricţii a unor factori de vegetaţie se creează o anumită ierarhizare a rolului şi importanţei acestora pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.

Ierarhizarea sau priorităţile avute în vedere în practica agricolă, în legătură şi cu factorii nutriţiei se referă la: temperatura şi intensitatea luminoasă care în general nu pot fi influenţate de om, apoi apa, hrana (fertilizarea), factorii sol (pH-ul, textura, structura), relieful în cazul lucrărilor pe curbe de nivel (pomi, viţă de vie etc.), soiul cu potenţialul său genetic, protecţia plantelor (erbicidarea, tratarea împotriva bolilor şi dăunătorilor) şi producţia ce este influenţată de toţi factorii enumeraţi anterior.

– Principiul restituirii elementelor nutritive exportate din sol odată cu recolta

A fost formulat în secolul trecut de Boussingault şi fundamentat de Liebig, prin care se enunţă necesitatea menţinerii unei stări de fertilitate prin completare în sol prin fertilizare a formelor uşor accesibile plantelor exportate odată cu recolta.

Acest principiu trebuie înţeles în sensul că se urmăreşte menţinerea unei stări de fertilitate corespunzătoare potenţialului productiv al solurilor şi al factorilor ecologici. Folosirea necorespunzătoare a îngrăşămintelor şi amendamentelor poate produce un dezechilibru în soluţia solului prin accelerarea proceselor de epuizare a nutrienţilor, de levigare, precipitare, insolubilizare şi antagonism ionic.

Acest principiu are la bază consumul ionilor nutritivi de către plantele de cultură şi exportul lor din sol odată cu recoltele, conducând treptat la epuizarea şi scăderea fertilităţii solului în aceste elemente. Intervenţia omului prin îngrăşăminte organice şi chimice, asigură completarea elementelor nutritive exportate şi refacerea echilibrului nutritiv al solului.

Legea minimului, maximului şi a optimului

Legea minimului a fost enunţată şi generalizată de Hellrigel (1831-1895) prin enunţul că dacă unul din factorii de vegetaţie se află în cantitate minimă sau lipseşte, înţelegând de fapt carenţă sau insuficienţă şi nu lipsă totală, dezvoltarea plantelor şi implicit nivelul recoltelor este dependent de starea acestui factor în minim.

Wolny a formulat legea maximului, considerând că prezenţa unuia din factorii de vegetaţie, dacă se află în cantităţi maxime sau prea mari, acesta influenţează nefavorabil creşterea plantelor, scade recolta sau produce chiar moartea lor. Aşa se întâmplă, de exemplu, când solul are exces de umiditate sau când un element nutritiv se află în concentraţii atât de ridicate în soluţia solului încât devine toxic pentru plante.

Legea minimului este asociată cu cea a maximului întrucât cele două nivele (aici de nutrienţi) se intercondiţionează reciproc iar în practică nici una din aceste stări (carenţă şi exces) nu sunt favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor.

Această lege este o rezultantă a legii lui Justus von Liebig (“Teoria nutriţiei minerale”) care a afirmat că “sporurile de recoltă sunt proporţionale cu cantitatea de elemente nutritive care se găsesc în sol în minim faţă de nevoile plantelor”.

Din legea minimului trebuie să reţinem faptul că recolta este stânjenită pe de o parte de elementul care se găseşte în cantitate mică sub formă asimilabilă în raport cu nevoile plantei, iar pe de altă parte şi de faptul că prezenţa în cantităţi insuficiente a unui element reduce eficacitatea altor elemente nutritive ceea ce face ca recolta să scadă.

Legea maximului se referă la faptul că dacă una din condiţiile de viaţă a plantelor aici nivel toxic nutritiv recolta poate fi la nivel zero.

Între nivelurile minime şi maxime ale unui factor de vegetaţie (element nutritiv, de exemplu) din sol există un nivel optim care asigură cele mai bune condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor şi a cărui mărime se controlează şi se urmăreşte prin metode agrochimice cu obiectivul optimizării prin îngrăşăminte a sistemului sol – plantă.

Legea echivalenţei sau egalei importanţe a factorilor de vegetaţie

Această lege a fost formulată de Ion Ionescu de la Brad (la noi) şi V. R. Viliams şi constă în aceea că nici unul din factorii de vegetaţie nu poate fi substituit prin prezenţa altuia. Se cunosc numai substituţii parţiale sau efecte de interacţiune referitoare la funcţiile biochimice ale elementelor nutritive, însă substituţii totale nu pot avea loc (nu se poate înlocui azotul cu fosforul, nici calciul cu potasiul ş.a.). De asemenea, factorii climatici: condiţiile de umiditate, de temperatură şi intensitatea luminii îşi au semnificaţia lor bine definită în manifestarea şi efectele acestei legi.

In concluzie toţi factorii de vegetaţie sunt la fel de necesari şi prin aceasta egal de importanţi, indiferent de aportul cantitativ cu care fiecare intervine în procesul de creştere şi dezvoltare a plantelor.

Nici unul din factorii de viaţă ai plantelor nu poate fi înlocuit prin alt factor. Nu putem înlocui fertilizarea plantelor cu asigurarea unei cantităţi sporite de apă deoarece planta ar fi lipsită de un element necesar creşterii şi dezvoltării ei. Astfel, cu cât intervenim simultan asupra mai multor factori de vegetaţie cu atât recolta sporeşte.

Aplicarea legii poate fi dificilă deoarece între factorii de vegetaţie există apa şi factorii climatici care sunt mai greu de satisfăcut în condiţiile unui an secetos sau răcoros.

            – Legea interdependenţei şi condiţionării reciproce a factorilor de vegetaţie

            Între factorii de vegetaţie, prezenţi în dezvoltarea organismelor vegetale, există o interdependenţă şi condiţionare reciprocă, încât insuficienţa unuia, duce la slaba utilizare a altuia. Astfel nu se poate renunţa la prezenţa sau efectul unuia şi nu se poate acţiona numai asupra unuia dintre aceşti factori fără a avea efecte nefavorabile asupra plantelor.

Această lege are o semnificaţie bine definită în practica agrochimică în privinţa intercondiţionării ionilor (elementelor nutritive) din soluţia solului, unde carenţa (insuficienţa) respectiv excesul (surplusul) unuia dintre ei, duce la slaba utilizare a altuia. Aşa se explică cum pe solurile slab aprovizionate cu fosfor mobil apare insuficienţa formelor ionice de azot uşor accesibile rădăcinilor plantelor, sau pe cele cu exces de calciu sub formă de CaCO3 (carbonat de calciu) are loc o slabă utilizare a fierului şi manganului de către unele specii de plante. În consecinţă realizarea unor raporturi dezechilibrate între diversele specii de ioni din soluţia solului, provoacă grave dereglări de nutriţie, ce se manifestă prin semne (simptome) evidente la plante cu efecte semnificative în scăderea recoltelor şi uneori chiar cu moartea plantelor.

Legea echilibrului nutritiv

            Este enunţată de G. Liebscher şi apoi reluată de D. Davidescu şi Velicica Davidescu, 1974, 1992.

            Această lege derivă din legile şi principiile susmenţionate, iar esenţa acesteia constă în realizarea în sol a unui raport echilibrat între elementele nutritive (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu etc.) conform cu cerinţele specifice ale speciilor de plante şi a potenţialului lor genetic productiv în vederea obţinerii de recolte mari şi stabile, a menţinerii şi sporirii fertilităţii solului.

Pentru obţinerea unor recolte mari este necesar ca în sol între elementele nutritive să existe un anumit raport şi o anumită concentraţie a lor care să corespundă cerinţelor biologice specifice fiecărei plante.

  1. Davidescu şi Velicica Davidescu (1981) precizează că: “echilibrul nutritiv este rezultatul diferitelor reacţii competitive la care participă elementele nutritive şi care în sol se petrec într-o strânsă interdependenţă şi oarecum simultan sau succesiv”.

Echilibrul nutritiv depinde de o serie de factori ca: pH-ul solului, prezenţa altor ioni în soluţia solului, a altor componente etc.

În soluţia solului se găsesc atât cationi cât şi anioni în diferite proporţii în funcţie de tipul de sol şi de pH-ul acestuia. Fiecare ion aflat în soluţia solului are o anumită solubilitate şi formează diferite combinaţii solubile sau precipitate. Aplicarea îngrăşămintelor necesită cunoaşterea combinaţiilor ce pot avea loc în soluţia solului şi care depind de starea elementelor din sol şi de echilibrul nutritiv ce se realizează între faza solidă, lichidă şi gazoasă a acestuia.

Legea autoreglării biologice a culturilor agricole

            Procesul de autoreglare biologică a speciilor de plante agricole la condiţiile existente, apare atunci când prin tehnologia de cultură aplicată nu i se asigură unei comunităţi de plante cerinţele faţă de factorii de vegetaţie, înscrise în codul genetic. În acest caz această comunitate de plante, prin senzori biologici proprii, sesizează condiţiile ce le are la dispoziţie prin tehnologia de cultură practicată şi îşi autoreglează dezvoltarea ulterioară prin procese ireversibile de conexiune proprii la condiţiile minime existente a unuia sau mai multor factori de vegetaţie, pentru a-şi asigura perpetuarea speciei (DAVID DAVIDESCU, VELICICA DAVIDESCU, 1988).

Legea echilibrului dintre diferitele organe vegetative ale plantei

            Formularea acestei legi de către D. Davidescu şi Velicica Davidescu (1974, 1992), constă în existenţa unor raporturi volumetrice şi ponderale bine determinate între diferitele organe ale unei plante, pentru a obţine o recoltă maximă din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Astfel prin tehnologia de cultură practicată (densităţi, distanţe între rânduri şi pe rând, tăieri, ciupiri, răriri, fertilizări etc.) se urmăreşte crearea unui echilibru între diferitele părţi sau organe vegetative ale plantelor, prin realizarea condiţiilor optime de temperatură, lumină, aer, spaţiu de nutriţie, care să asigure formarea acestora şi obţinerea producţiilor scontate.

Valoarea economică a recoltei este dată de diferitele organe ale acesteia inclusiv calitatea producţiei dată de conţinutul de proteine, zahăr, hidraţi de carbon etc. Prin aplicarea îngrăşămintelor se poate realiza un echilibru favorabil părţilor plantelor ce se valorifică.

În cazul aplicării raţionale a îngrăşămintelor şi în contextul satisfacerii celorlalţi factori de vegetaţie, eficienţa îngrăşămintelor creşte continuu pe măsura creşterii dozelor.

Legea moderării acţiunii factorilor de vegetaţie

A fost formulată de Le Chatelier şi Van’t Hoff şi enunţată la noi de D. Davidescu şi Velicica Davidescu, 1974.

Această lege stabileşte că toate modificările în intensitate ale unui factor, favorizează o reacţie ce se opune la această modificare. Astfel, dacă într-o cultură se insistă pe un factor de vegetaţie poate interveni fie o reacţie sinergică, de întărire a acţiunii, fie un răspuns antagonic de scădere a producţiei. Pentru a interveni în creşterea şi dezvoltarea plantelor în mod eficient specialistul trebuie să aleagă şi să îmbine în mod corect variantele cele mai favorabile.

Unitatea legilor ştiinţifice, specifice agrochimiei

Este relevant de menţionat că toate aceste legi şi principii specifice agrochimiei, formează un tot unitar care se intercondiţionează în folosul dirijării menţinerii şi sporirii fertilităţii solului. Această fertilitate a solurilor nu se poate realiza prin măsuri unilaterale şi fragmentate ci numai întreprinse în toată complexitatea lor.

 factorilor de vegetaţie

Se referă la egala importanţă a tuturor factorilor de vegetaţie pentru realizarea producţiei vegetale, iar în caz de restricţie a unora dintre ei (lumină, căldură, apă, hrană) se creează o anumită ierarhizare a importanţei lor pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, corespunzător evoluţiei filogenetice şi a condiţiilor mediului ambiant (D. Davidescu şi VeliciCa Davidescu, 1984).

În caz de restricţii a unor factori de vegetaţie se creează o anumită ierarhizare a rolului şi importanţei acestora pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.

Ierarhizarea sau priorităţile avute în vedere în practica agricolă, în legătură şi cu factorii nutriţiei se referă la: temperatura şi intensitatea luminoasă care în general nu pot fi influenţate de om, apoi apa, hrana (fertilizarea), factorii sol (pH-ul, textura, structura), relieful în cazul lucrărilor pe curbe de nivel (pomi, viţă de vie etc.), soiul cu potenţialul său genetic, protecţia plantelor (erbicidarea, tratarea împotriva bolilor şi dăunătorilor) şi producţia ce este influenţată de toţi factorii enumeraţi anterior.

– Principiul restituirii elementelor nutritive exportate din sol odată cu recolta

A fost formulat în secolul trecut de Boussingault şi fundamentat de Liebig, prin care se enunţă necesitatea menţinerii unei stări de fertilitate prin completare în sol prin fertilizare a formelor uşor accesibile plantelor exportate odată cu recolta.

Acest principiu trebuie înţeles în sensul că se urmăreşte menţinerea unei stări de fertilitate corespunzătoare potenţialului productiv al solurilor şi al factorilor ecologici. Folosirea necorespunzătoare a îngrăşămintelor şi amendamentelor poate produce un dezechilibru în soluţia solului prin accelerarea proceselor de epuizare a nutrienţilor, de levigare, precipitare, insolubilizare şi antagonism ionic.

Acest principiu are la bază consumul ionilor nutritivi de către plantele de cultură şi exportul lor din sol odată cu recoltele, conducând treptat la epuizarea şi scăderea fertilităţii solului în aceste elemente. Intervenţia omului prin îngrăşăminte organice şi chimice, asigură completarea elementelor nutritive exportate şi refacerea echilibrului nutritiv al solului.

Legea minimului, maximului şi a optimului

Legea minimului a fost enunţată şi generalizată de Hellrigel (1831-1895) prin enunţul că dacă unul din factorii de vegetaţie se află în cantitate minimă sau lipseşte, înţelegând de fapt carenţă sau insuficienţă şi nu lipsă totală, dezvoltarea plantelor şi implicit nivelul recoltelor este dependent de starea acestui factor în minim.

Wolny a formulat legea maximului, considerând că prezenţa unuia din factorii de vegetaţie, dacă se află în cantităţi maxime sau prea mari, acesta influenţează nefavorabil creşterea plantelor, scade recolta sau produce chiar moartea lor. Aşa se întâmplă, de exemplu, când solul are exces de umiditate sau când un element nutritiv se află în concentraţii atât de ridicate în soluţia solului încât devine toxic pentru plante.

Legea minimului este asociată cu cea a maximului întrucât cele două nivele (aici de nutrienţi) se intercondiţionează reciproc iar în practică nici una din aceste stări (carenţă şi exces) nu sunt favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor.

Această lege este o rezultantă a legii lui Justus von Liebig (“Teoria nutriţiei minerale”) care a afirmat că “sporurile de recoltă sunt proporţionale cu cantitatea de elemente nutritive care se găsesc în sol în minim faţă de nevoile plantelor”.

Din legea minimului trebuie să reţinem faptul că recolta este stânjenită pe de o parte de elementul care se găseşte în cantitate mică sub formă asimilabilă în raport cu nevoile plantei, iar pe de altă parte şi de faptul că prezenţa în cantităţi insuficiente a unui element reduce eficacitatea altor elemente nutritive ceea ce face ca recolta să scadă.

Legea maximului se referă la faptul că dacă una din condiţiile de viaţă a plantelor aici nivel toxic nutritiv recolta poate fi la nivel zero.

Între nivelurile minime şi maxime ale unui factor de vegetaţie (element nutritiv, de exemplu) din sol există un nivel optim care asigură cele mai bune condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor şi a cărui mărime se controlează şi se urmăreşte prin metode agrochimice cu obiectivul optimizării prin îngrăşăminte a sistemului sol – plantă.

Legea echivalenţei sau egalei importanţe a factorilor de vegetaţie

Această lege a fost formulată de Ion Ionescu de la Brad (la noi) şi V. R. Viliams şi constă în aceea că nici unul din factorii de vegetaţie nu poate fi substituit prin prezenţa altuia. Se cunosc numai substituţii parţiale sau efecte de interacţiune referitoare la funcţiile biochimice ale elementelor nutritive, însă substituţii totale nu pot avea loc (nu se poate înlocui azotul cu fosforul, nici calciul cu potasiul ş.a.). De asemenea, factorii climatici: condiţiile de umiditate, de temperatură şi intensitatea luminii îşi au semnificaţia lor bine definită în manifestarea şi efectele acestei legi.

In concluzie toţi factorii de vegetaţie sunt la fel de necesari şi prin aceasta egal de importanţi, indiferent de aportul cantitativ cu care fiecare intervine în procesul de creştere şi dezvoltare a plantelor.

Nici unul din factorii de viaţă ai plantelor nu poate fi înlocuit prin alt factor. Nu putem înlocui fertilizarea plantelor cu asigurarea unei cantităţi sporite de apă deoarece planta ar fi lipsită de un element necesar creşterii şi dezvoltării ei. Astfel, cu cât intervenim simultan asupra mai multor factori de vegetaţie cu atât recolta sporeşte.

Aplicarea legii poate fi dificilă deoarece între factorii de vegetaţie există apa şi factorii climatici care sunt mai greu de satisfăcut în condiţiile unui an secetos sau răcoros.

            – Legea interdependenţei şi condiţionării reciproce a factorilor de vegetaţie

            Între factorii de vegetaţie, prezenţi în dezvoltarea organismelor vegetale, există o interdependenţă şi condiţionare reciprocă, încât insuficienţa unuia, duce la slaba utilizare a altuia. Astfel nu se poate renunţa la prezenţa sau efectul unuia şi nu se poate acţiona numai asupra unuia dintre aceşti factori fără a avea efecte nefavorabile asupra plantelor.

Această lege are o semnificaţie bine definită în practica agrochimică în privinţa intercondiţionării ionilor (elementelor nutritive) din soluţia solului, unde carenţa (insuficienţa) respectiv excesul (surplusul) unuia dintre ei, duce la slaba utilizare a altuia. Aşa se explică cum pe solurile slab aprovizionate cu fosfor mobil apare insuficienţa formelor ionice de azot uşor accesibile rădăcinilor plantelor, sau pe cele cu exces de calciu sub formă de CaCO3 (carbonat de calciu) are loc o slabă utilizare a fierului şi manganului de către unele specii de plante. În consecinţă realizarea unor raporturi dezechilibrate între diversele specii de ioni din soluţia solului, provoacă grave dereglări de nutriţie, ce se manifestă prin semne (simptome) evidente la plante cu efecte semnificative în scăderea recoltelor şi uneori chiar cu moartea plantelor.

Legea echilibrului nutritiv

            Este enunţată de G. Liebscher şi apoi reluată de D. Davidescu şi Velicica Davidescu, 1974, 1992.

            Această lege derivă din legile şi principiile susmenţionate, iar esenţa acesteia constă în realizarea în sol a unui raport echilibrat între elementele nutritive (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu etc.) conform cu cerinţele specifice ale speciilor de plante şi a potenţialului lor genetic productiv în vederea obţinerii de recolte mari şi stabile, a menţinerii şi sporirii fertilităţii solului.

Pentru obţinerea unor recolte mari este necesar ca în sol între elementele nutritive să existe un anumit raport şi o anumită concentraţie a lor care să corespundă cerinţelor biologice specifice fiecărei plante.

  1. Davidescu şi Velicica Davidescu (1981) precizează că: “echilibrul nutritiv este rezultatul diferitelor reacţii competitive la care participă elementele nutritive şi care în sol se petrec într-o strânsă interdependenţă şi oarecum simultan sau succesiv”.

Echilibrul nutritiv depinde de o serie de factori ca: pH-ul solului, prezenţa altor ioni în soluţia solului, a altor componente etc.

În soluţia solului se găsesc atât cationi cât şi anioni în diferite proporţii în funcţie de tipul de sol şi de pH-ul acestuia. Fiecare ion aflat în soluţia solului are o anumită solubilitate şi formează diferite combinaţii solubile sau precipitate. Aplicarea îngrăşămintelor necesită cunoaşterea combinaţiilor ce pot avea loc în soluţia solului şi care depind de starea elementelor din sol şi de echilibrul nutritiv ce se realizează între faza solidă, lichidă şi gazoasă a acestuia.

Legea autoreglării biologice a culturilor agricole

            Procesul de autoreglare biologică a speciilor de plante agricole la condiţiile existente, apare atunci când prin tehnologia de cultură aplicată nu i se asigură unei comunităţi de plante cerinţele faţă de factorii de vegetaţie, înscrise în codul genetic. În acest caz această comunitate de plante, prin senzori biologici proprii, sesizează condiţiile ce le are la dispoziţie prin tehnologia de cultură practicată şi îşi autoreglează dezvoltarea ulterioară prin procese ireversibile de conexiune proprii la condiţiile minime existente a unuia sau mai multor factori de vegetaţie, pentru a-şi asigura perpetuarea speciei (DAVID DAVIDESCU, VELICICA DAVIDESCU, 1988).

Legea echilibrului dintre diferitele organe vegetative ale plantei

            Formularea acestei legi de către D. Davidescu şi Velicica Davidescu (1974, 1992), constă în existenţa unor raporturi volumetrice şi ponderale bine determinate între diferitele organe ale unei plante, pentru a obţine o recoltă maximă din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Astfel prin tehnologia de cultură practicată (densităţi, distanţe între rânduri şi pe rând, tăieri, ciupiri, răriri, fertilizări etc.) se urmăreşte crearea unui echilibru între diferitele părţi sau organe vegetative ale plantelor, prin realizarea condiţiilor optime de temperatură, lumină, aer, spaţiu de nutriţie, care să asigure formarea acestora şi obţinerea producţiilor scontate.

Valoarea economică a recoltei este dată de diferitele organe ale acesteia inclusiv calitatea producţiei dată de conţinutul de proteine, zahăr, hidraţi de carbon etc. Prin aplicarea îngrăşămintelor se poate realiza un echilibru favorabil părţilor plantelor ce se valorifică.

În cazul aplicării raţionale a îngrăşămintelor şi în contextul satisfacerii celorlalţi factori de vegetaţie, eficienţa îngrăşămintelor creşte continuu pe măsura creşterii dozelor.

Legea moderării acţiunii factorilor de vegetaţie

A fost formulată de Le Chatelier şi Van’t Hoff şi enunţată la noi de D. Davidescu şi Velicica Davidescu, 1974.

Această lege stabileşte că toate modificările în intensitate ale unui factor, favorizează o reacţie ce se opune la această modificare. Astfel, dacă într-o cultură se insistă pe un factor de vegetaţie poate interveni fie o reacţie sinergică, de întărire a acţiunii, fie un răspuns antagonic de scădere a producţiei. Pentru a interveni în creşterea şi dezvoltarea plantelor în mod eficient specialistul trebuie să aleagă şi să îmbine în mod corect variantele cele mai favorabile.

Unitatea legilor ştiinţifice, specifice agrochimiei

Este relevant de menţionat că toate aceste legi şi principii specifice agrochimiei, formează un tot unitar care se intercondiţionează în folosul dirijării menţinerii şi sporirii fertilităţii solului. Această fertilitate a solurilor nu se poate realiza prin măsuri unilaterale şi fragmentate ci numai întreprinse în toată complexitatea lor.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.