Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Principii si metode de cercetare lingvistica

in Limba romana

Carti-juridice-LOGO

Principiul obiectivităţii se aplică implicit sau explicit de către toate ştiinţele şi constă în “prezentarea obiectului în obiectivitatea sa, aşa cum este el ca obiect“. Acesta presupune depăşirea dificultăţilor create de imposibilitatea de cuprindere a universalului şi de parţializarea şi interpretarea lucrurilor, arătând că este vorba de o viziune dintr-o anumită perspectivă şi cu anumite limitări care nu pot fi ignorate sau eliminate. Obiectivitatea în ştiinţele limbii se corelează însă cu un alt principiu şi anume cu acela al umanismului. Principiul umanismului derivă din particularitatea obiectului lingvisticii care este o activitate liberă, “o activitate a omului, şi anume o activitate liberă în sensul filozofic al acestui cuvânt – adică o activitate al cărei obiect e nesfârşit, e infinit“.(Coşeriu STUBB 1962: 5) Este vorba de o activitate creatoare, iar una dintre formele realizate este tocmai limbajul. Aplicarea acestui principiu în lingvistică şi, implicit, în fonetică înseamnă, după Coşeriu, că nu avem nevoie de ipoteze, aceasta deoarece faptele sunt cunoscute pe baza “ştiutului originar“, adică “prin acea cunoaştere pe care omul o are despre sine însuşi şi despre tot ceea ce face ca subiect creator şi liber.“ (Coşeriu STUBB,1962: 6) Această cunoaştere este intuitivă, dar ea reprezintă baza şi punctul de plecare pentru fiecare ştiinţă a culturii, deci şi pentru lingvistică. Intuiţia este cea a subiectului vorbitor, în concepţia lui Coşeriu, şi priveşte activitatea de a vorbi şi nu ştiinţa reflexivă a vorbitorului ca lingvist. În acest sens, Coşeriu consideră că “Lingvistul trebuie să plece deci de la vorbitor sau chiar de la sine însuşi, dar ca vorbitor, ca subiect de limbaj.“ Este vorba, într-un sens mai general, de trecere de la “bekannt“ (cunoaştere intuitivă) în sens hegelian la “erkannt“ (cunoaştere în mod justificat, cu bază sau întemeiat). Corolarul fundamental este, în opinia lui Coşeriu, unitatea permanentă între teorie şi studiul empiric, acestea două presupunându-se reciproc. Teoria este, în sens hegelian, “viziunea universalului în faptele înseşi şi nu în afara faptelor“. (Coşeriu STUBB 1962: 8)

1.2. Principiul respectului faţă de tradiţie

Cunoaşterea originară, ca bază a studiului lingvistic, permite oamenilor, în general, conform lui Eugen Coşeriu, să treacă de la intuiţie la reflexivitate. În toată tradiţia se întâlneşte această trecere de la intuiţie la reflexivitate, lucru care presupune şi “neajunsuri istorice“ sau metodologice, dar care nu înseamnă respingerea ideilor dacă sunt autentice. Dacă ne referim la lingvistică, limbajul/limba este în primul rând tradiţie, “iar noutatea este uneori primul fapt de limbă revoluţionar în cadrul tradiţiei“. (Coşeriu STUBB 1962: 8) Aplicarea acestui principiu se relaţionează cu înţelegerea limbii în dinamica sa, fie în sincronie, fie în diacronie. Schimbările lingvistice, necesitatea asigurării corectitudinii limbii sunt mai bine înţelese în lumina principiului tradiţiei. Pe de altă parte, el este completat printr-un alt principiu propus de Coşeriu: principiul antidogmatismului care implică “generozitatea“ omului de ştiinţă. Acesta trebuie să încerce să înţeleagă o teorie înainte de a o respinge, iar, pe de altă parte, trebuie să recunoască ceea ce este constructiv, adevărat, posibil de dezvoltat sau de folosit din teoria celuilalt.

1.3. Principiul utilităţii publice

Lingvistica, înţeleasă în sens umanist, nu poate ignora problemele pe care şi le pun vorbitorii în legătură cu limba şi limbajul. Implicarea lingvistului în politicile limbajului derivă tocmai din necesitatea aplicării unui principiu care apare tot mai evident legat de ceea ce înseamnă revoluţie informaţională, de ceea ce înseamnă “globalizarea comunicării“. În acest cadru vorbitorul vrea să vorbească mai bine, să se exprime corect şi eficient. El are o conştiinţă a normei pe care lingvistul trebuie să i-o susţină printr-o bază ştiinţifică solidă şi din punctul de vedere al unei teorii universaliste şi, în acelaşi timp, umaniste. (Coşeriu STUBB 1962: 12)

1.4. Principiul economiei

Este un principiu lingvistic care se aplică în mai multe domenii, în speţă în organizarea unei teorii conform coerenţei şi simplităţii (L. Hjelmslev).

În teoria informaţiei, principiul economiei vizează relaţia dintre tendinţa spre minimum în transmiterea mesajelor şi cantitatea de informaţie vehiculată, ţinând seama de raportul zgomot/redundanţă.

În domeniul cercetărilor diacronice acest principiu desemnează (A. Martinet) echilibrul provizoriu, susceptibil de a fi afectat de acţiunea a diverşi factori. De ex. orice realizare a fonemului care nu permite unei opoziţii să se menţină net pune în pericol existenţa independentă a celor două foneme; fenomenele izolate în sistem, cum ar fi consoana h în română, sunt mai instabile, şi afectează economia.

1.5. Formalizarea

Direcţie de cercetare lingvistică a cărei caracteristică este recurgerea la formulările riguroase din matematică şi logică, prin utilizarea unui metalimbaj alcătuit din simboluri, reguli de legare a simbolurilor şi constrângeri de funcţionare a regulilor. (L. Bloomfield, B. Bloch, L. Hjelmslev, gramaticile generative, GB, semantica formală, etc.).

2. Metode

2.1. Metoda analizei

Analiza reprezintă un tip de investigare acoperind cercetări dintre cele mai diverse, a căror unitate este dată de natura, direcţia şi obiectivele cercetării; ca natură, este o cercetare de tip sincronic, descriptiv; ca direcţie, cercetarea se desfăşoară de la aspectele sintagmatice (corpus de fraze) spre cele paradigmatice (unităţi lingvistice); ca obiective, îşi propune, de cele mai multe ori, segmentarea şi clasificarea unităţilor decupate. Cercetările analitice se opun celor de tip sintetic (generativ). Prezentăm câteva din cele mai frecvente tipuri de analiză.

2.1.1. Analiza contextuală se bazează pe particularităţile contextului lingvistic şi poate fi:

  • analiză distribuţională (introdusă de gramatica structuralistă şi în special de şcoala descriptivistă americană, care, propunându-şi eliminarea integrală a sensului din analiză şi descriere, a impus o procedură bazată în exclusivitate pe distribuţie, deci pe posibilităţile şi incompatibilităţile de asociere a componentelor.) Analiza distribuţională realizează descrierea corpusului prin inventarierea co-ocurenţelor, deci a vecinătăţilor de dreapta şi de stânga; analiza relaţiilor distributive, stabilind tipurile de distribuţie: complementară, defectivă, contrastivă. Acest tip de analiză, aplicat la început domeniului fonologic, s-a extins la toate nivelele lingvistice, oferind o procedură imanentă (bazată deci pe relaţii interne, lingvistice) şi formală (fără raportare la sens) pentru stabilirea inventarului de unităţi şi clasificarea lor indiferent de nivel.

Distribuţia se referă la totalitatea contextelor (sau a vecinătăţilor) în care o unitate lingvistică poate apărea într-o limbă, adică suma poziţiilor diferite pe care le poate ocupa în raport cu alte unităţi. Etalonul pentru descrierea contextelor de ocurenţă îl constituie o unitate mai amplă decât cea considerată (silaba sau cuvântul pentru foneme, cuvântul pentru morfeme, sintagma sau propoziţia pentru cuvinte). Plecând de la constatarea că distribuţia este semnificativă pentru unitatea analizată şi pentru clasa pe care aceasta o reprezintă, structuralismul a propus metoda analizei distribuţionale în care distribuţia este utilizată ca procedeu pentru definirea unităţilor, pentru stabilirea inventarului de invariante, pentru clasificarea acestora. Compararea distribuţiei diverselor unităţi care aparţin aceluiaşi nivel lingvistic, permite identificarea următoarelor tipuri de distribuţie:

  • distribuţie identică, dacă elementele comparate au absolut acelaşi context;

  • distribuţie complementară, dacă elementele nu au nici un context comun, excluzându-se reciproc;

  • distribuţie parţial identică (sau defectivă), dacă elementele au contexte comune, dar măcar unul dintre ele are şi contexte proprii;

  • distribuţie contrastivă, dacă elementele au cel puţin un context comun în care sunt opozabile (sau, altfel spus, în care contractează un raport de comutare);

  • distribuţie non-contrastivă, dacă au contexte comune în care sunt în variaţie liberă.

Pentru ultimele două tipuri de distribuţie, definiţia priveşte simultan două trăsături: factorul distribuţie dar şi raportul de opoziţie sau de variaţie liberă dintre elementele comparate. Distribuţia complementară şi cea contrastivă sunt utilizate în operaţia de reducţie a variantelor la invariante, deci de stabilire, pentru un nivel dat, a unităţilor distincte. Astfel, două variante (alofone sau alomorfe) aflate în distribuţie complementară aparţin aceleiaşi invariante (aceluiaşi fonem sau morfem); alofonele din limba română /l, l’, lo, l’o/ sunt în distribuţie complementară şi se reduc la acelaşi fonem /l/. Sunetele ă şi â din limba română, care în unele contexte sunt în variaţie liberă, deci neopozabile (vezi p-nă [pănă, până], unde apar în variaţie liberă), iar în alte contexte sunt opozabile (vezi contextul r-u, unde ă şi â intră în raport de comutare: rău, râu), fiind în distribuţie contrastivă, reprezintă două unităţi fonologice distincte.

  • analiza combinatorie este o analiză de tip structuralist care îşi propune să examineze, în cadrul relaţiilor de succesiune (sintagmatice), libertăţile şi mai ales constrângerile1 exercitate de unităţile lingvistice unele asupra altora în procesul combinării lor în cuvinte, propoziţii sau fraze. Obiectivul ei principal este de a extrage regulile de combinare proprii unei limbi la un moment dat.

În teoria relaţiilor formulată de L. Hjelmslev, combinarea este o relaţie de tip facultativ manifestată în cadrul succesiunilor de elemente, deci pe axa sintagmatică a limbii. Combinarea reprezintă însă şi procesul prin care o unitate lingvistică intră în relaţie sintagmatică (de coocurenţă) cu una sau alte unităţi pentru realizarea unor unităţi sau grupuri mai largi; expresie a funcţiei combinatorii a unităţilor lingvistice: fonemele se combină între ele şi se obţin morfemele; din combinarea morfemelor rezultă cuvintele; din combinarea cuvintelor rezultă grupurile sintagmatice şi propoziţiile. Combinarea unităţilor lingvistice se realizează după reguli de combinare proprii fiecărui nivel lingvistic şi fiecărei limbi; cele mai numeroase şi mai restrictive reguli de combinare privesc nivelul sintactic. Funcţia combinatorie presupune aptitudinea oricărei unităţi lingvistice de a stabili relaţii de succesiune (sintagmatice) cu altă unitate (alte unităţi) în vederea obţinerii unor combinaţii mai largi, aparţinând nivelului lingvistic superior. Îndeplinindu-şi funcţia, unitatea se constituie în variantă combinatorie (poziţională, condiţionată). Aceasta înseamnă, de fapt, o realizare (actualizare) a unei unităţi abstracte (fonem sau morfem) condiţionată contextual, deci determinată de apariţia într-o anumită vecinătate fonetică. Variantele combinatorii se opune variantelor libere, necondiţionate de o anumită vecinătate. Variantele combinatorii ale aceleiaşi unităţi fonetice sunt în distribuţie complementară. Astfel, în limba română, fonemul /l/ cunoaşte patru variante combinatorii /l, l’, lo, l’o/, dintre care cea palatalizată /l’/ se realizează înaintea vocalelor palatale: leg, licurici, leagăn; cea labializată /lo/, înaintea vocalelor posterioare: lup, loc, loază; iar cea labio-palatalizată /l’o/, înaintea triftongului /-eoa/: leoarcă (E. Vasiliu).

2.1.2. Analiza fonetică presupune o operaţie de identificare a sunetelor care se realizează în fluxul vorbirii (într-un cuvânt şi/sau la graniţa dintre cuvinte) şi de descriere a trăsăturilor articulatorii şi sau acustice ale acestora. Analiza parametrilor articulatorii şi acustici de bază ai sunetelor dintr-o limbă se efectuează în laboratoare fonetice, cu ajutorul unor aparate speciale. Analiza fonetică poate urmări simpla descriere a caracteristicilor şi a compatibilităţilor de combinare a sunetelor sau relevarea particularităţilor de realizare a unor unităţi fonetice, condiţionate de context (v. alofonă). În primul caz analiza fonetică este corelată cu o transcriere fonetică normalizantă: ochire, de ex. va fi transcris /ok’ire/, fiecare dintre cele cinci sunete identificate în structura acestui cuvânt fiind rescris în raport cu un set de parametri articulatorii2 (pentru vocale: localizarea, apertura, labializarea, timbrul; pentru consoane: modul de articulare, localizarea, sonoritatea) sau acustici (acut/grav, compact/difuz, întrerupt/continuu etc.). În cel de-al doilea caz, analiza fonetică este corelată cu o transcriere fonetică riguroasă.

2.1.3. Analiza fonologică (sau fonematică) presupune operaţia de reducţie a alofonelor vocalice şi consonantice dintr-o limbă. Reducţia variantelor diverselor foneme se realizează ţinând seamă de tipul de distribuţie în care se află acestea, precum şi de prezenţa sau absenţa unor raporturi de comutare3. Unităţile invariante se caracterizează prin distribuţie contrastivă şi prin raporturi de comutare cel puţin într-un anumit tip de context fonetic; distribuţia complementară caracterizează alofonele diferitelor foneme. În română /n/ şi /ñ/ de ex., se află în distribuţie complementară, al doilea sunet apărând numai înaintea unor oclusive velare, pe când /n/ şi /t/ sunt în distribuţie contrastivă şi comută, înainte de /a/ (na/ta); /n/ şi /ñ/ sunt alofone ale aceluiaşi fonem, pe când /n/ şi /t/ sunt foneme distincte. Soluţiile de interpretare fonologică a unor secvenţe sonore nu sunt unice (k’ şi g’ de exemplu sunt interpretate de unii lingvişti ca foneme unice, iar de alţii ca fiind k, g + vocală palatală).

3. Transcrierea fonetică

Transcrierea fonetică este un mod de reprezentare grafică a sunetelor din limba vorbită. Chiar dacă ortografia unei limbi este fonetică, literele notează foneme (invariante); în cazul transcrierii fonetice, sunt notate alofone. Atât cercetările în domeniul foneticii, cât şi cele de dialectologie impun utilizarea unor sisteme mai rafinate de notare a sunetelor. De altfel, regional, există numeroase sunete necunoscute variantei literare a unei limbi (v. palatalizarea labialelor sau dentalelor, vocalele e şi o cu timbru deschis, etc).

Cele mai multe sisteme de transcriere fonetică utilizate sunt alfabetice. Ele folosesc litere din alfabetele curente (uneori combinate în acelaşi sistem: litere latine, dar şi chirilice sau greceşti), unele semne rezultate din modificări ale acestora, precum şi un număr variabil de semne diacritice. Cel mai cunoscut sistem este cel al Asociaţiei Fonetice Internaţionale4.

În cercetările dialectale asupra diverselor limbi se folosesc sisteme specifice, adaptate la particularităţile graiurilor avute în vedere. În dialectologia românească, de ex., s-au folosit diverse sisteme, unele mai simple (Densusianu), altele mai nuanţate (ALR).

Există şi sisteme nealfabetice (O. Jespersen), care redau fiecare sunet prin indici complecşi (similari unor formule), cu funcţie descriptivă (notează caracteristicile articulatorii ale sunetului). Sistemele nealfabetice sunt puţin folosite, din cauza dificultăţilor pe care le implică atât sub aspectul notării propriu-zise a sunetelor, cât şi sub acela al descifrării.

În transcrierile fonetice ale cuvintelor româneşti se foloseşte o combinaţie dintre alfabetul fonetic internaţional şi literele alfabetului limbii române: /a/, /ă/, /b/, /k/, /k’/, /č/, /d/, /e/, /ę/, /f/, /g/, /g’/, /ğ/, /đ/, /h/, /i/, /į/, /i/, /î/, /j/, /l/, /m/, /n/, /o/, /o/, /p/, /r/, /s/, /ş/, /t/, /ţ/, /u/, /ų/, /w/, /ks/, gz/, /z/.

Alte semne diacritice marchează:

  • palatalizarea: ex. [p’, b’]

  • înmuierea: ex. [ń]

  • africatizarea: ex. [ĉ, ĝ]

  • fricatizarea: ex. [ś, ŝ, ź]

  • labializarea: ex. [po , bo, å]

  • labio-palatalizarea: ex. [p’o , b’o ]

  • sunet aspirat: ex. [ph , th ]

  • închiderea vocalică: ex. a, e

  • deschiderea vocalică: ex. ę, o

  • explozia, implozia: ex. p, b

  • nazalizarea: ex. ñ,ŋ

  • apendice asilabic: ex. ii, wu

  • semn de pauză: #

  • jonctura silabică: +

  • transcrierea fonemelor /…./

  • transcrierea sunetelor [….]

  • reprezentarea semnificaţiei cuvântului {…}

1 În lingvistica de tip distribuţional, constrângerile vizeazã limitãrile de distribuţie impuse de o unitate lingvisticã asupra alteia sau a altora în procesul combinãrii acestora pentru a obţine unitãţi de rang superior. Fiecare limbã şi fiecare nivel are constrângeri proprii. La nivel fonologic, de ex., în grupurile consonantice ale limbii române, sonantele /l, n, r/ nu pot ocupa decât poziţia a doua, imediat înainte de vocalã: plasã, pradã, şnur.

2 Se referă, în primul rând la trãsãturile distinctive ale sunetelor. Pentru unii lingvişti distinctiv şi pertinent nu sunt termeni sinonimi. Trãsãturile pertinente nu au rol distinctiv, dar însoţind realizãrile curente ale diverselor foneme faciliteazã identificarea acestora (de ex., labializarea, fãrã a fi trãsãturã distinctivã, însoţeşte sistematic realizarea vocalelor posterioare).

3 Comutarea este un procedeu de analizã a limbii, constând în urmãrirea consecinţelor pe care substituţia reciprocã a unitãţilor dintr-un plan structural (al expresiei sau al conţinutului), într-un context dat, le produce în celãlalt plan. Unitãţile a cãror substituţie determinã modificãri în planul opus sunt în raport de comutare (sau comutã). Comutarea serveşte la stabilirea inventarului de unitãţi minimale (invariante) specific fiecãrui nivel al structurii unei limbi, atribuind tuturor componentelor acesteia o anumitã identitate paradigmaticã. Invariantele se disting de variante prin capacitatea de a contracta raporturi de comutare. Clasele de invariante care pot apãrea în acelaşi context sunt denumite clase de comutare. Proba comutãrii a fost iniţiatã şi utilizatã cu precãdere în fonologie. Consoanele /s/ şi /z/ de ex., sunt în românã invariante, pentru cã substituirea uneia prin cealaltã, în diverse contexte, atrage diferenţe de ordin semantic: sac/zac; sar/zar etc.; /n/ dental şi /n/ velar, în schimb, sunt variante ale aceluiaşi fonem, pentru cã substituţia lor reciprocã într-un anumit context nu determinã diferenţe semantice: bancã/baŋ. Douã unitãţi aflate în raport de comutare sunt întotdeauna structural distincte, pe când cele care nu comutã sunt structural echivalente. Degajarea inventarului fonologic al unei limbi presupune identificarea ansamblului perechilor minimale care funcţioneazã în limba respectivã. În fonologie, proba comutãrii se aplicã pânã la nivelul trãsãturilor articulatorii sau acustice ale sunetelor. Pe aceastã bazã se stabileşte inventarul trãsãturilor distinctive dintr-o limbã. În cazul fonemelor /s/ şi /z/ de ex. trãsãtura distinctivã este sonoritatea, diferenţele semantice din cadrul diverselor perechi minimale fiind dependente de prezenţa sau absenţa acestei trãsãturi (articularea fricativã şi localizarea dentalã sunt comune ambelor foneme). Proba comutãrii se aplicã în mod similar şi la celelalte nivele structurale. De ex. la ind. prez. substituirea desinenţei -i prin -a la verbele de conj. 1 atrage o caracterizare diferitã a trãsãturii semantice a persoanei: cânţi/cântã, sau substituirea trãsãturii semantice [sg] prin [pl] la subst. atrage modificãri în planul expresiei (casã/case).

4 Alfabetul fonetic este inventarul de semne grafice (litere, semne diacritice) folosite de lingvişti în transcrierea foneticã; existã un alfabet fonetic internaţional (IPA ”International Phonetic Alphabet”) şi alte diverse sisteme de notare adaptate scopului unei anumite cercetãri.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web