Aristotel a observat ca lumina care trece printr-un mic orificiu formeaza imaginea rasturnata a unui obiect, dar aceasta proprietate a fost folosita de-abia in 1500 in Italia.
Primul aparat, camera obscura era o cutie mare cu o mica deschidere pe una dintre partile laterale pentru a lasa lumina sa patrunda. Pe peretele opus celui pe care se afla deschiderea, lumina forma o imaginea rasturnata a scenei din exterior. Era suficient de mare cat sa incapa un om in ea si a fost intens folosita pentru schite.
In 1727, fizicianul german Johann Schultze a descoperit ca sarurile de argint se innegresc in contact cu lumina. Peste 50 ani, chimistul suedez Carl Scheele a demonstrat ca schimbarile provocate de lumina sarurilor pot fi permanentizate prin tratament chimic; totusi, au fost utilizate de-abia in 1830.
Intre timp, Joseph Nicéphore Niépce a gasit o cale de a obtine o imagine permanenta in camera obscura. In 1862 a acoperit o placa de metal cu substante chimice sensibile la lumina apoi a asezat placa in camera obscura timp de 8 ore, aceea fiind prima fotografie din lume (privelistea de pe fereastra lui). Tehnica lui a fost perfectionata apoi de Louis Daguerre, si el francez. El a expus o placa de arama acoperita cu argint, a developat imaginea cu vapori de mercur si a fixat-o cu sare. Fotografia sa – dagherotipie, cere o expunere de 15 30 sec.
In 1839 inventatorul britanic William H. Fox Talbot anunta ca a inventat hartia fotosensibila – aceasta produce un negativ, pe care se poate obtine o imagine pozitiva. Copiile lui pe hartie – talbotipii sau calotipii, nu erau foarte clare dar procedeul avea avantaje: se puteau obtine mai multe copii la o singura expunere, se puteau ilustra carti, ziare iar in anii ‘60s-au realizat imbunatatiri la acest proces.
