Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Revolutia romana

in Istorie

ob_41b517_o-senado-em-funcionamento-numa-das-cen

Cato în istoria sa intitulată Origines, căutând să plaseze Roma într-o zonă a cărei harta intelectuală a fost un mod substanţial opera grecilor, şi Polibiu încercând să explice ridicarea meteorică a Romei la rangul de mare putere, au ajuns să susţină aceeaşi opinie despre principiul călăuzitor care se afla la baza dezvoltării instituţiilor republicane şi a desfăşurării istoriei romane. Acest principiu călăuzitor conform căruia republica romană nu depindea de imperium-ul unei singure persoane, ci de al multora, este expus de Cicero la începutul cărţii a II-a din a sa De re publica.

Prin urmare, sistemul republican era un sistem ce depindea prin oligarhie de hotărârea colectivă şi care dăinuia printr-o ideologie puternică despre supremaţia grupului oligarhic.

Însă începând de la finele sec. III a. Chr., devine evidentă distanţarea periculoasă a unor membri ai nobilimii romane de semenii lor. Începând din această perioadă, clasa cârmuitoare romană şi-a canalizat tot mai mult energiile nu doar spre rezolvarea problemelor politice ridicate de contactul cu lumea greacă, ci şi spre dobândirea culturii greceşti şi stilului de viaţă luxos şi ostentativ, urmare a bogăţiei dobândită din Orient; procesul era stimulat de existenţa unei stări de spirit de aristocratică emulaţie.

Asimilarea culturii greceşti a fost unul din factorii escaladării competiţiei în rândurile aristocraţiei, posesiunea ei funcţionând ca una din pârghiile ce-i distanţa pe unii oameni de egalii lor. Însă, înainte de toate, tocmai lărgirea hegemoniei Romei şi crearea imperiului constituie cauza escaladării competiţiei din cadrul elitei romane.

Drept urmare, echilibrul din interiorul clase cârmuitoare a început să se tulbure progresiv. Oligarhia romană era conştientă de deteriorarea echilibrului în interiorul grupului şi de implicarea crescândă a poporului în luptele politice, acest lucru rezultând din măsurile luate spre a stăvili atare tendinţe.

Pe de altă parte, necesităţile imperiului constituiau prin ele însele o sursă a instabilităţii. Ca şi alte imperii timpurii, Roma acţiona cu un număr redus de funcţionari şi avea nevoie de relaţii personale între membrii propriei aristocraţii şi nobilităţii din comunităţile provinciale, în scopul de a-şi organiza supremaţia; asemenea relaţii sociale de amicitia sau clientela erau unele din căile principale prin care dominaţia romană se extindea asupra provinciilor pe care le controla. În fapt, sistemul clientelar transfera treptat zone ale guvernării din domeniul public în cel privat.

În ultima perioadă a Republicii (cca. 110-31 a. Chr.) a apărut acea stare de permanente tulburări căreia i s-a dat denumirea de “revoluţia romană”. În special de la apariţia lucrării clasice a lui R. Syme (The Roman Revolution, Oxford, 1939), acerbele rivalităţi politice din sânul Republicii –adică perioada cuprinsă între cca. 60 a. Chr. şi introducerea în cele din urmă a regimului personal, odată cu principiul augustan- au căpătat denumirea de “revoluţia romană”, expresia putându-se aplica şi în sens mai larg la întreaga perioadă de după Gracchi.

În mijlocul acestui şir de înfruntări politice şi de războaie ajung în prin plan şefii militari tentaţii de puterea personală. De acum înainte supremaţia armatei este decisivă. Ambiţiile personale se afirmă în detrimentul statului. Generali iluştri precum Scipionii, Marius, Sulla, Pompeius şi Caesar se ridică deasupra constituţiei republicane: ei anunţă Imperiul. Când se vorbeşte de Imperiu, există tendinţa de a-i considera ca pe nişte uzurpatori; în realitate, ei sunt chiar pe linia acestui şir de generali care se ridică constituţiei republicane.

Faţada instituţiilor republicane rămâne neschimbată, dar evenimentele militare, conjunctura economică şi accentuarea tensiunilor sociale zdruncină cadrul politic li social şi impun, în cele din urmă, noua formă de organizare a statului: Imperiul.

Societatea romană, aflată în pragul unei crize de structură, nu avea, pentru moment cel puţin, altă soluţie decât aceea a unei “dictaturi imperiale”, mai exact vorbind, a unei concentrări a puterii politice şi militare într-o singură mână (regimul personal – instituţionalizat prin principatul augustan).

Anumite cercuri (circuli) cultural-politice, cu deosebire de cel al Scipionilor, au creat un climat intelectual favorabil obsesiilor imperiale. În această ambianţă spirituală apare mistica şefului. Pentru Panaetius din Rhodos (185-109 a. Chr.) – un familiar al “Cercului Scipionilor”- autorul lucrării Peri tou kathekontos (“Despre datorie”), omul este şi philoarchos: el “iubeşte puterea” cel mai tare este cel mai bun. Astfel se corelează conceptele morale cu cele politice, în folosul perspectivei imperialiste. Panaetius orientează gândirea stoică spre o etică pragmatică şi, astfel, stoicismul a pătruns rapid în Roma, devenind curentul filosofic îmbrăţişat de către elita conducătoare a statului roman şi dobândind pe pământul italic o formă specific romană. În gândirea filosofică şi religioasă se impune primatul acţiunii, se conturează un idealism al separaţiei, o mistică a şefilor.

Asemenea realităţi determină cu timpul o sensibilă evoluţie a moravurilor. Distanţându-se tot mai mult de tradiţionalismul exclusivist, de aşa-numitele veteres mores –ilustrate prin concepte precum severitas, fides, temperantia etc.-, mentalităţile politice dezvăluie mecanismul disimulat al lentelor transformări prin care s-a operat trecerea de la republică la principat (monarhia imperială).

Pe de altă parte, bogăţia funciară a clasei senatoriale şi oligarhiei patriciene este eclipsată de dinamismul oamenilor de afaceri, de elita financiară pe care o formează cavalerii. Degradarea economică şi socială de naşterea unei noi puteri politice, cea a banilor. Are loc deci substituirea unei bogăţii mobiliare în locul bogăţiei funciare, deschizându-se astfel calea individualismului “capitalist” al banilor. Aşadar, o revoluţie socială, dublată de o revoluţie morală. Ţi una şi cealaltă, alături de revoluţia politică, vor decide soarta Republicii romane.

În fine, Roma e din ce în ce mai mult privită ca o cetatea aleasă de zei, învincibilă şi eternă, desemnată să asigure popoarelor pacea şi dreptatea. Cu alte cuvinte, statul roman îşi descoperă vocaţia imperială/ecumenică: el este statul universal.

În esenţă, înlocuirea regimului oligarhic prin instaurarea monarhiei imperiale era o necesitate reclamată de imposibilitatea menţinerii unei constituţii de polis pentru un stat mediteranean întins.

IX.1. Primele încercări de instaurare a regimului personal: Marius şi Sulla (108-78 a. Chr.)

O dată cu venirea la putere a lui Gaius Marius (155-86 a. Chr.) o altă cale se deschide destinului Romei. Intervenţia generalilor şi a puterii militare în revoluţia politică este faptul cel mai semnificativ al ultimelor decenii de existenţă a Republicii romane.

Homo novus originar din Cereatae –un stat aparţinând de Arpinum-, Marius şi-a început cariera militară în Spania, sub comanda lui Scipio Aemilianus, şi s-a ilustrat împotriva lui Iugurtha. Apoi şi-a consolidat reputaţia, apărând în postura de salvator al Romei, ca urmare a victoriilor asupra teutonilor şi cimbrilor, zdrobiţi în bătăliile de la Aquae Sextiae (102 a. Chr.) şi Campi Raudii, lângă Vercellae (101 a. Chr.). Generalului victorios i se decernează titlul de “al treilea fondator al Romei”, după Romulus şi Camillius.

În urma acestor victorii căile puterii îi sunt deschise. Marius dobândeşte în scurt timp o poziţie predominantă în stat. Averea, datorată unor speculaţii comerciale norocoase şi căsătoria cu o tânără din străvechea gintă patriciană a Iuliilor,îi deschiseseră accesul la magistraturile politice, singurele care duceau la comandamente militare. Burghez de la ţară, militar, Marius s-a ataşat de armată.

IX.1.1. Reforma militară a lui Marius şi consecinţele ei politice

Retrogradarea sistemului militar (107 a. Chr.), în care Marius a renunţat la criteriul averii permiţând şi cetăţenilor săraci – chiar şi aşa-numiţilor capite censi- să intre ca voluntari în legiuni, a fost un eveniment politic plin de consecinţe.

Până la Marius sistemul militar roman se baza în esenţă pe străvechea instituţie a miliţiilor civice. Marius renunţă la sistemul miliţiilor de cetăţeni în favoarea celui al contingentelor şi înrolărilor. În interiorul legiunii –al cărei efectiv creşte de la 4200 la 6000 de soldaţi- dispare orice urmă a diviziunii aristocratice şi civice consacrate (velites, hastati, principes, triarii), între legionari stabilindu-se de acum un corp de armată de natură pur militară. în fine, este creat un corp de armată privilegiat faţă de legiune: garda personală a generalului (o cohortă numită “a caracterului general” –pretoriani).

Aceste măsuri au avut ca efect constituirea unei veritabile clase militare, alături de corpul cetăţenilor. În esenţă, reforma lui Marius duce la crearea unei armate permanente, profesioniste, instrument al ambiţiilor generalilor în lupta pentru putere.

Această mutaţie petrecută în structura armatei romane ilustrează criza unor instituţii care se mai puteau menţine. Or, atare modificare a sistemului militar –impusă prin forţa împrejurărilor- implica o revoluţie politică. Constituţia republicană se baza în esenţă pe principiul că cetăţeanul este în principal soldat (comotia centuriata erau expresia principiului roman potrivit căruia “primii în luptă sunt şi primii la vot”) şi soldatul, înainte de toate, cetăţean; aceasta dispăruse din momentul în care se formase o clasă de soldaţi (armata profesionistă).

Devenită permanentă, armata se afla în serviciul celor care deţin comanda militară. Extinzând o practică, de care de care anumite evenimente grave constrânseră Roma să facă în mod excepţional, comandanţii –făcând apel la voluntariat- au tins tot mai mult să-şi recruteze ei înşişi trupele. De aici şi o schimbare de spirit la aceste trupe care devin armate profesioniste, devotate generalului lor mai degrabă decât statului. După lăsarea la vatră, fostul lor general poate să-I recheme pentru a forma corpuri speciale de veterani. Astfel se înfăţişa armata romană la începutul războaielor civile.

Fără îndoială că Marius înţelesese perspectivele pe care I le deschidea poziţia sa militară şi politică. Hotărându-se să candideze pentru al şaselea consulat (100 a. Chr.), Marius se apropie de Appuleius Saturnius şi Gaius Servilius Glaucia, liderii popularilor (populares); această opţiune era determinată de dorinţa lui Marius de a obţine distribuirea loturilor de pământ promise veteranilor săi. În a. 100 a. Chr., Marius a fost ales consul, Glaucia pretor, Saturninus tribun al poporului.

Ideile gracchice au fost reluate de cei trei aliaţi în legile lor asupra coloniilor. Puterea reală a aliaţilor se baza pe veteranii lui Marius. Sub acest aspect este evident caracterul predominant militar care deosebeşte fundamental această tentativă de cea gracchică.

Legea grâului şi cea asupra coloniilor s-au lovit de opoziţia fermă a senatului. Saturninus a reuşit totuşi să impună –prin forţa bandelor înarmate- votarea legilor appuleiene. Apoi, când s-a pus problema ca senatul să se supună clauzei legii, conform căreia fiecare senator trebuie să depună un jurământ că o va respecta întocmai, toţi senatorii au depus acest jurământ, cu excepţia lui Quintus Metellus –rivalul lui Marius- care a preferat să se autoexileze.

În cele din urmă, eşecul reformelor iniţiate de Saturninus şi Glaucia s-a datorat dimensiunilor provocate de conduita echivocă a lui Marius, evidentă încă din timpul disputelor legate de chestiunea jurământului.

Curând, se ajunge la ruptura definitivă. Încercând să influenţeze alegerile pentru consulat, Saturninus şi Glaucia dezlănţuie violenţele de stradă cărora le cade victimă Gaius Memmius, candidatul optimaţilor (optimates). Printr-un senatus consultum ultimim, senatul îl însărcinează pe consulul Marius să pună capăt acestor tulburări. La 10 decembrie 100 a. Chr., Marius asediază Capitoliul, unde se refugiaseră foştii săi aliaţi, Sturninus şi Glaucia; cei doi agitatiori şi bandele lor sunt nimiciţi.Marius pleacă apoi în Orient, sub pretextul îndeplinirii unui legământ, în realitate pentru a nu asista la întoarcerea triumfală a rivalului său, Quintus Metellus. Reântors la Roma, Marius se retrage o vreme din viaţa publică, până la izbucnirea războiului cu socii.

În a. 99 a. Chr., tribunul Sextus Titus încearcă să reia proiectele lui Saturninus. Titus impune legea agrară Appuleia, dar senatul o anulează sub pretext religios: tribunul, condamnat de tribunalele ecvestre, este răpus într-o încăierare.

Curând, un tânăr aristocrat, fiul celui care îl doborâse pe Gaius Gracchus, anume M. Livius Drusus cel Tânăr, tribun în a. 91 a. Chr., încearcă să câştige mulţimea şi să refacă puterea senatului. Ambiţiosul program al lui Drusus cel Tânăr cuprindea legea juraţilor (care îi restabilea pe senatori în exercitarea justiţiei), legea agrară şi cea privind distribuirea de grâne, legea monetară (stimul circulaţia banilor şi compensa cheltuielile impuse de legea precedentă).

Drusus îşi cuprinse toate propunerile într-o singură lege (lex Livia) care a fost votată abia după ce tribunul său dădu ordinul de arestare a consulului Philippus. În cursul verii lui 91 a. Chr., Drusus cel Tânăr depune un proiect de lege care extinde în bloc dreptul de cetăţean asupra iatlicilor; curând însă, în urma unor incidente dramatice, tribunul este asasinat (octombrie 91 a. Chr.). Italicii se revoltă pentru a încerca să salveze roadele acţiunii lui Drusus cel Tânăr.

IX.1.2. Războiul social (90-88 a. Chr.)

Ultimele faze ale unificării italice au fost însoţite de o nouă criză, deosebit de periculoasă, care a culminat cu războiul social. Oligarhia romană prelungea în mod artificial distincţia dintre “romani” şi “italici”. Lunga luptă socială care a urmat războaielor din Orient a avut drept miză drepturile italicilor care suportau aproape în întregime povara războaielor neîncetate.

Războiul cu socii nu se datoreşte exclusiv dorinţei aliaţilor de a obţine dreptul de cetăţenie roman; în egală măsură, italicii erau preocupaţi de faptul că politica agrară a statului roman le ameninţa interesele.

Anticipând primejdia, M. Fulvius Flaccus în 125 a. Chr., C. Gracchus în 123 a. Chr. şi M. Livius Drusus se gândiseră deja să extindă cetăţenia romană asupra tuturor aliaţilor latini şi nomen latinum (dreptul latin) asupra celorlalţi italici.

Dacă săracii vedeau în dreptul de cetăţenie o garanţie împotriva deposedărilor şi se potriveau în spirit cu aşa-numiţii populares de la Roma, clasele bogate din Italia găseau în el un mijloc de acces la viaţa politică şi de participare la conducerea statului. Capii revoltei, Herius Asinius (marrucin), Cluentius (din Larinum), Marius Egnatius, C. Papius Mutilus (samniţii), T. Herennius (din Picenum) provin toţi din familii italice bogate.

Revolta a venit de la cei mai defavorizaţi dintre aliaţi –locuitorii din Picenum, Lucania şi Apulia-, cei mai depărtaţi de dreptul de cetăţenie şi de avantajele sale economice. Prin urmare, este vorba de o răzmeriţă în care au luptat împreună, împotriva oligarhiei romane, “burghezii” din târgurile italice deposedate, deţinătorii de bunuri mobiliare devaluate şi ţăranii despuiaţi.

Pentru republica lor de la Corfinium –care a adoptat numele semnificativ de Italica- insurgenţii a u imitat pur şi simplu constituţia romană, ceea ce arată că tendinţa era mai degrabă de a ajunge la organizarea romană, decât a I se opune. Atunci a fost adoptat pentru prima oară numele de Italia cu sens politic, deşi nu desemna încă decât unele regiuni din partea centrală a Peninsulei.

Încheierea războiului social –după trei campanii în care L. Cornelius Sulla şi-a consolidat reputaţia miliatră- prin victoria armatelor romane şi prin recunoaşterea drepturilor italicilor (acordarea cetăţeniei romane prin legi succesive: lex Iulia în 90 a. Chr., lex Plautia Papiria şi lex Pompeia în 89 a. Chr.), dovedeşte că Italia nu putea exista fără Roma şi nici Roma fără Italia. Războiul cu socii a marcat ultima criză din procesul de închegare a Italiei. După a. 88 a. Chr., alte lupte au izbucnit, dar ele constituiau repercursiunile disputelor dintre “partidele” politice de la Roma asupra întregii Italii.

Organizarea pe care au dat-o Pompelius Strabo, apoi Caesar şi Augustus Italiei de Nord, a abolit condiţia ei de provincie şi a desăvârşit unificarea Italiei. Conceptul de hegemonie a unei cetăţi era adandonat în acelaşi timp în care se înfăptuia înfrângerea aristocraţiei. Începută cu armele, unificarea Italiei se încheia prin politica socială. Astfel, în epoca lui Augustus, Strabo putea afirma: “Şi acum toţi sunt romani, numai că unii sunt numiţi etrusci, umbri, liguri, insubri”. Această constatare, privind numai Italia Cisalpină, ar fi potrivită pentru Peninsulă.

Romanii propriu-zişi, adică cei născuţi la Roma, erau de multă vreme o minoritate. Marius, Pompeius Strabo şi fiul său Pompeius Magnus, Cicero erau italici, fără a mai vorbi de cadrele de ofiţeri din armată şi de funcţionarii din provincii. Criza vechii aristocraţii determină schimbări în sânul clasei conducătoare: familii noi se afirmă pe lângă cele vechi. Sosise vremea “oamenilor noi”, a celor care nu se puteau mândri cu strămoşi iluştri; peste un secol, sub Flavii, ei pătrund în cercul superior al puterii.

Cât priveşte noţiunea de “Italia”, ea desemnează nu o naţiune în înţelesul modern de aceleaşi drepturi; era o dilatare a capitalei, pentru care Italia geografică şi politică constituia baza indispensabilă cârmuirii Imperiului.

Epoca războaielor civile: agonia Republicii romane

După încheierea războiului cu socii epoca războaielor civile, care vor duce în cele din urmă la instaurarea regimului personal, o dată cu principatul augustan. Între corupţie, manipulare religioasă şi violenţă, cârmuirea Republicii se afla în stare de derută. Republica se clatină, instituţiile tradiţionale nu pot să mai suporte greutatea Imperiului: cetatea oligarhică se converteşte în Imperiu.

IX.1.3. Războiul civil dintre Marius şi Sulla

Primul război civil (88 a. Chr.) a fost provocat de rivalitatea dintre C. Marius şi L. Cornelius Sulla în privinţa comandei în războiul contra lui Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului.

Senatul dorea să încredinţeze conducerea acestui război sin Asia lui Sulla, consul al acestui an (88 a. Chr.), care se distinse în Numidia ca quaestor al lui Marius, în Gallia ca locotenent al lui Catulus, în Cilicia şi în Cappadocia, precum şi în Italia ca învingător al socilor. Marius caută să-I ia lui Sulla comanda. La propunerea tribunului Rufus, în a. 88 a. Chr. Marius a fost investit printr-un decret al poporului cu puteri extraordinare (proconsulare) şi a obţinut conducerea războiului contra lui Mithridates. Dar Sulla, frustrat de campania “sa” porneşte asupra Romei. Pune capăt tulburărilor sulpiciene şi abrogă legile lui Sulpicius. Astfel, războiul civil care era în primul rând un conflict personal între cei doi generali, se încheie cu proscrierea şi fuga lui Marius, bătrânul general aflându-şi adăpost pe mica insulă Kerkina, în faţa coastei tunisiene.

La începutul a. 87 a. Chr. Sulla porneşte spre Grecia, recucereşte Atena şi-l învinge pe Mithridates la Cheroneea şi, Orchomenos (86 a. Chr.). În a. 85 a. Chr., pacea de la Dardanos încheie primul război împotriva lui Mithridates (87-85 a. Chr.).

La Roma, consulul L. Cornelius Cinna reuşeştesă instaureze dominaţia aşa-numiţilor populares în a. 87 a. Chr., abrogă măsurile luate de Sulla şi cere rechemarea lui Marius. Obţinând astfel comanda supremă cu puteri preconsulare în Etruria şi pe mare, Marius debarcă în Etruria, îşi recrutează o armată şi porneşte asupra Romei unde, împreună cu Cinna, instaurează un regim de teroare. Marius confiscă bunurile lui Sulla, îi anulează legile, îi abrogă puterile. La 13 ianuarie 86 a. Chr., în yorii celui de al şaptelea consulat, Marius este doborât de o pleurezie. După moartea lui Marius, Cinna a continuat să rămână în funcţia de consul până în a. 84 a. Chr., când a fost ucis de soldaţi.

În a. 83 a. Chr. Sulla revine în Italia şi învinge la poalele munteluiTifta armata popularilor, condusă de consulul C. Norbanus. Noii consuli aleşi pentru a. 82 a. Chr., Papirius Carbo şi C. Marius iunior (fiul adoptiv al lui Marius) şi-au recrutat noi trupe din rândurile veteranilor lui Marius, ale samniţilor şi lucanilor. Sulla îi învinge pe partizanii lui Marius la Sacriportus (83 a. Chr.) şi ocupă Roma după victoria de la Poarta Collina (82 a. Chr.).

IX.1.4. Restauraţia lui Sulla

Devenind, pe calea armelor, stăpân al statului, Sulla dispunea în acel moment (noiembrie 82 a. Chr.) numai de puteri proconsulare, deci de natură pur militară. El avea nevoie de o autoritate cât mai apropiată de formele constituţionale, dar cu toate acestea extraordinară (cu un imperium excepţional) pentru a impune reformele sale.

În decembrie 82 a. Chr., Sulla face să fie numit dictator pe o perioadă nedeterminată. Această dictatură era, conform titulaturii oficiale şi de fapt o “dictatură pentru promulgarea de legi noi şi pentru menţinerea ordinii republicane” (dictator legius scribundis et rei publicae constituendae), o nouă magistratură cu totul diferită de dictatura de odinioară (suspendată de fapt după războiul cu Hannibal), limitată prin durată şi competenţă, care excludea dreptul de apel al cetăţenilor şi care nu anula magistratura odinioară. În această calitate Sulla a reorganizat statul dându-i o nouă constituţie.

Represaliile împotriva proscrişilor –prelungindu-se până în iunie 81 a. Chr.- s-au transformat într-o adevărată campanie de asasinate şi confiscări, nutrită de momeala celor 12.000 de denari care-i primeau delatorii şi asasinii. Dictatorul conferă cetăţenia romană sclavilor celor proscrişi, într-un fel de saturnală politică; astfel, 10.000 de sclavi eliberaţi au fost înscrişi în ginta sa (Cornelii). Aceştia, alături de cei 120.000 de veterani colonizaţi în Etruria, Latium şi Campania constituie principalul reazem al noului regim.

Deşi a cucerit puterea cu sprijinul armatei, Sulla vrea să întemeieze un regim civil, cu o constituţie oligarhică bine rânduită. Prin urmare, restabileşte senatul în prerogativele şi autoritatea sa. Senatul urma să exercite autoritatea supremă în legislaţie, administraţie şi justiţie, ca unicul ordin privilegiat.

Printr-o procedură extraordinară, senatul a fost completat cu 300 de senatori care proveneau atât din rândul bărbaţilor mai tineri ai familiilor senatoriale, cât şi din cel al ofiţerilor lui Sulla. Dublarea numărului senatorilor era justificat prin atribuţiile senatului, sporite datorită preluării funcţiilor de juraţi. Mai mult, întrucât senatorii admişi în mod extraordinar ca şi cvestorii erau aleşi de comiţiile tribute, senatul se baza acum în exclusivitate pe o alegere populară directă, altfel spus, senatul era aşezat pe aceleaşi temelii juridice pe care se întemeia puterea magistraţilor înşişi. Era o evoluţie firească a regimului în care senatul (la începuturi doare un organ consultativ)

devenise un colegiu de conducere care ordona magistraţilor şi care preluase efectiv guvernarea.

În acelaşi timp, Sulla îi ruinează pe cavaleri prin suprimarea arendării impozitelor şi îi deposedează de puterile lor juridice pe care le redă senatorilor. Tribunii sunt privaţi de dreptul de veto, de dreptul de iniţiativă legislativă, de eligibilitatea la magistraturile superioare (au fost declarate drept incompatibile tribunatului pe de o parte, magistraturile curule, pe de alta).

Prin suprimarea cenzurii –devenită inutilă deoarece prin cvestorilor se asigura completarea regulată a senatului- se consolidase principiul fundamental al oricărei oligarhii, acela al inamovibilităţii membrilor ordinului guvernant. Pretura este împărţită între 8 pretori, cvestura între 20 de cvestori.

În provinciile exterioare, de acum în număr de 10, Sulla reglementează repartizarea funcţiilor, astfel ca magistraţii provinciilor –proconsulii sau pretorii senatoriali- să nu ajungă acolo decât odată ieşiţi din funcţia lor romană. Cu alte cuvinte, Sulla desparte magistratura (exercitată la Roma) de promagistratură (guvernarea unei provincii după expirarea magistraturii). Titlurile pro consule şi pro praetore nu mai servesc pentru a face distincţia între magistratura ordinară şi cea extraordinară, ci pentru a deosebi magistratura exercitată la Roma de funcţia de guvernator (ulterior, senatus consulta din 53-52 a. Chr. şi legea din 51 a. Chr. desfiinţează continuitatea dintre imperiul urban şi cel provincial). Astfel, Sulla urmărea să facă din Italia un pământ fără armată, iar din guvernatorii provinciilor condamnaţi de armată fără magistratură.

În a. 80 a. Chr., Sulla restabileşte constituţia ordinară şi, fiind consul, administrează statul împreună cu Quintus Metelus; nu renunţă deocamdată la dictatura militară, dar nici nu recurge la autoritatea ei. În anul următor (79 a. Chr.), Sulla refuză reglementarea pentru consulat şi depune mandatul extraordinar, curând după ce noii consuli, Publius Servilius şi Appius Claudius, preluaseră magistraturile. Astfel, spre uluirea tuturor, în a. 79 a. Chr. Sulla –considerându-şi opera încheiată- renunţă la imensele sale puteri şi se retrage din viaţa publică; autocratul absolut redevenea de bunăvoie un simplu senator. Cum tocmai se căsătorise cu o frumoasă femeie, lumea gândea că Valeria nu era străină de această abdicare. O femeie tânără făcea cât Roma.

În esenţă restauraţia lui Sulla se întemeia pe vechile principii de stat patriciene. Pe de altă parte însă, dictatura sa a fost o consecinţă firească a reformei lui Marius. O dată cu Sulla însă raportul dintre putere şi deţinătorul ei cunoaşte o mutaţie decisivă. Sulla este veritabilul inventator al cultului personalităţii.

Autocrat absolut, stăpân al Imperiului, Sulla nu cruţă nimic pentru a demonstra tuturor că zeii îi sunt alături. Cultivând un atare misticism dictatorul urmărea să impună ideea că ar fi favoritul zeilor, îndeosebi al zeiţei Venus, patroana Romei. Dictatorul şi guvernatorul provincial au privitor la auspicii o putere absolută: atribuindu-şi aceste două funcţiuni, Sulla putea realiza supremaţia monarhică. Unul din scopirile politicii sale a fost acela de a obţine, apoi a menţine, demnitatea de augur unic, ce făcea din el, într-un fel, capul credincioşilor. Ajungând la augurat şi la întâietatea auspiciilor, Sulla a dobândit autoritatea cea mai înaltă pe care o avusese Romulus.

Pentru a-şi statornici supremaţia, avea nevoie de adeziunea mulţimii; Sulla îi va găsi fermentul în mistica acelei Felicitas a sa. Ajuns la apogeul carierei, el adoptă epitetul de “favorit al zeilor”, Sulla Felix, drept cognomen veritabil. Numit de către romani Felix după dorinţa sa, pentru greci el este Epaphroditos (“Protejatul Afroditei şi al Norocului”). Până la sfârşitul sec. II p. Chr., Sulla va fi singurul care va pune să I se ridice o statuie ecvestră triumfală şi care va face să I se consacre rituri şi jocuri.

Asemenea inovaţii –care se vor răsfrânge foarte curând asupra mentalităţillor politice- anunţă sfârşitul Republicii şi introducerea unei forme autocratice de guvernământ. Modificarea iniţiată de Sulla marchează începutul unei epoci, dictatorul fiind primul care a recunoscut deschis că scopul său era dobândirea puterii absolute. După cum observa Appianus, “dictatura lui Sulla a fost monarhie deghizată întrucât fusese rege întrutotul, afară de nume.” Chiar dacă unii ca Marius sau Sulla reuşiseră să devină pentru mai mult sau mai puţin timp stăpânii absoluţi ai statului, ei nu s-au autodenumit niciodată regi. Cuvântul însuşi de rex fusese odios vechilor romani, care-l asociau cu tirania. Pe vremea Republicii, tyrannus era sinonim cu rex; abia mai târziu, în timpul Imperiului, rex îşi va pierde tenta negativă: regele apare de atunci încolo ca opusul tiranului.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web