Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

ROBERT COHEN Egiptul Faraonilor

in Istorie

61410216

LA ÎNCEPUT, A FOST O ŢARĂ CU FARAONII SI ZEII SĂI

Scăldată de Nil. ţara faraonilor se bucură acum. ca şi în trecut, de binefacerile zeu-Iui-Soare: Ra. spre care priveşte în fie­care dimineaţă Marele Sfinx de la Gizeh. şi care piere în fiecare seară — astru în­tunecat — pentru a duce lumină în împă­răţia morţilor. Asemenea strămoşilor săi. felahul Egiptului modern, mai ales. primeşte de la Nil toate roadele pământului. Urcându-se în feluca lui. el schiţează acelaşi gest pe care-l făceau egiptenii şi acum cinci mii de ani şi strigă:

„Hela! Hela! înălţăm rugă Profetului; rugăm Nilul care vindecă bolnavii: ne rugăm lui Allah. care ne uşurează munca. O mare timonier, călăuzeşte-ne către liman! Hela! Hela!::

Piatra de calcar, de cuarţit. de granit, de marmură, de gresie, de brecie… Piatra nepieritoare, ea rămâne martorul cel mai de seamă al Egiptului Antic al faraonilor, în vremuri străvechi, egiptenii construiau pentru o existenţă infinită în timp: veşnicia zeilor şi pos­teritatea faraonilor, fiii zeilor. Se înţelege, aşadar, de ce

CIVILIZAŢII DISPĂRUTE

vestigiile antice, întâlnite acum în Egipt, aparţin tem­plelor şi mormintelor, în mod obişnuit, casele, fortăreţele şi palatele se construiau din cărămidă nearsă: nu a rămas aproape nimic din oraşele Egiptului străvechi.

Putem cunoaşte deci mai bine ce a reprezentat viaţa şi domnia unui faraon, activitatea unor mari dregători, religia lor, obiceiurile lor funerare, decât viaţa omului din popor, cu bucuriile şi necazurile sale. Din fericire, ne-a rămas o carte imensă, cu milioane de hie­roglife acoperind zidurile templelor şi monumentelor funerare, la care se adaugă câteva papirusuri, neatinse de urgia timpului scurs; avem deci o istorie vie a civi­lizaţiei străvechiului Egipt al faraonilor. După prezen­tarea geografiei Egiptului, a etapelor descoperirii sale, a amploarei civilizaţiei sale, vom depăna istoria Egiptului, nu numai pentru descrierea, în ordine cronologică, a diferitelor epoci şi a evenimentelor care le marchează; cât pentru a înfăţişa, pe baza acestor evenimente, viaţa, moravurile şi spiritul marilor faraoni care au creat Egip­tul.

Vom prezenta religia, piramidele, templele, sărbătorile, mumiile, mormintele, Cartea morţilor, ca încheiere a descrierii civilizaţiei Egiptului antic.

„O, voi zei de la vest de Memfis, şi voi, zei care stăpâniţi pământul sacru, Osiris, Isis şi voi. spirite supe­rioare care vă aflaţi la vest de Onkhtaoris, hărăziţi-mi viaţă îndelungată, ca să pot sluji ka-u\ vostru (conştiinţa voastră, îngerii voştri păzitori). De-aş putea avea parte de un mormânt bogat, după o bătrâneţe frumos petre­cută, astfel încât să pot contempla vestul oraşului Mem­fis, asemenea preacinstitului scrib, şi asemenea vouă!::

PARTEA ÎNTÂI

SĂ DESCOPERIM EGIPTUL!

DEŞERTUL LIBIEI

EGIPTUL FARAONILOR

Ca să crească apele atingând vârful mun­telui,

Ca să încolţească iarba pe coline Şi grâuL în vale.

Ca pământul şi apele să rodească me­reu…

/1

lată că zeii din cer şi cei de pe pământ însoţesc jilţul tău. Horus. îndreptându-se spre sala în care el va fi de îndată proclamat domn şi stăpân al lor…

Sufletul tău se veseleşte, o. Stăpâne al zeilor. Se desfată din plin:

Acum Egiptul şi Ţara Roşie gustă blânda dulceaţă a păcii.”

Aceste rânduri sunt extrase din Imnul de slavă adresat lui Osiris. în Cartea morţilor. Se reia tema. repetată de mii de orL a apeL izvor de viaţă. care: dato­rită inundaţiei anuale, face să rodească pământul Egip­tului şi astfel Jarba poate încolţi pe coline şi grâul, în vale/’

Egiptenii, popor cât se poate de religios, atribuiau aceste fenomene zeilor, reprezentanţi ai forţelor naturii.

1

EGIPTUL, DAR AL NILULUI

echii egipteni foloseau mai multe denu­miri pentru ţara lor. Cea mai frecventă este. fără îndoială, Kemet, care în­seamnă „pământul negru,:: opus „pă­mântului roşu.” deşertic (desheref). în textele egiptene mai figurează termenii ‘ia meri, având sensul de „pământ iubit” şi ta nutri, cu înţelesul de „pământ al nater-ilor,” adică pământ al zeilor.

Nu se ştie prea bine de ce grecii foloseau, încă de pe timpul lui Homer, termenul de Aegyptos, din care noi am făcut Egipt Anumiţi autori afirmă că termenul provine, deformat, din Ha-Ka-Ptah, numele templului lui Ptah, din Memfis. Evreii din Biblie dădeau Egiptului numele de Misraim, care a dat Misr. în arabă.

Entitatea politică a regatului egiptean este deseori specificată în textele egiptene: „Cele Două Ţări” sau „Cele Două Teritorii”. Faraonul, simbol al unităţii Egiptu­lui, înfăptuită la începutul mileniului II! Î.H.. este numit „rege al celor Două Ţări”.

Regatul de Nord cuprindea delta, întinzându-se în triunghi, de la oraşul Memfis până la ţărmurile mâloase ale Mediteranei. Simbolul lui era papirusul1‘: regele din Nord purta o coroană roşie şi avea drept emblemă al­bina. Regatul de Sud reprezenta întreaga vale a Nilului, de la Memfis la hotarele cu Nubia2‘; regele din Sud purta o coroană albă şi avea drept simbol papura. Hieroglifa care redă „Cele Două Ţări” este o monogramă care uneşte papura cu papirusul.

Delta Nilului

Egiptul nu este decât o oază întinsă, având o lungime de 2000 km. El nu există decât datorită Nilului, care-i oferă apa şi mâlul roditor. Egiptul supravieţuieşte prin truda celor ce lucrează pământul şi chibzuiesc dis­tribuirea apei. Această oază sahariană, flancată de două deserturi aride, însumează 35000 km2 de su­prafaţă cultivabilă — echivalând cu suprafaţa Belgiei — pe o întindere a cărei lungime reprezintă, aproximativ, de două ori Franţa.

„Egiptul, dar al Nilului”, scria celebrul istoric grec Herodot, în secolul V Î.H. Datorită acestui mare călător, care a străbătut îndelung ţara faraonilor, dispunem de câteva documente preţioase, cu privire la civilizaţia egipteană, chiar dacă interpretările sale sunt uneori în­doielnice, iar Egiptul din vremea sa amintea de Regatul de Sus doar prin impunătoarele vestigii ale Marilor Pi­ramide.

..De la ţărmul mării până la Heliopolis, Egiptul este întins, bine irigat şi cu mâl roditor1 scrie Herodot în notele sale.

La vreo 30 km în aval de Memfis, înainte de a pătrunde în Deltă, Nilul se ramifică în patru braţe. Două dintre ele se îndreptau spre est; primul braţ. canalul Ity. alimenta cu apă oraşul Heliopolis, prins între marginile deşertului, înainte de a se vărsa în lacul Timsah, unde mişunau crocodilii, de unde provine numele său egip­tean, Mesh. Al doilea braţ. cel mai răsăritean, „gura pelusiacă::, se despărţea de braţul precedent, vărsându-se în Mediterana, la Pelusa1) (de unde şi nu­mele său), ale cărei ruine se află, actualmente, la răsărit de canalul de Suez. La vărsare, acest braţ se numea Şi-Hor(lacul lui Horus) şi marca graniţa cu Palestina (nu mai există acum).

Dintre celelalte două braţe ale Nilului, cele mai importante, unul se îndrepta spre vest, trecând în apro­piere de marele oraş Sais: este „Nilul de vest” sau „gura canopică;:1), ce se varsă în mare la Rosette2‘: celălalt braţ, scrie Herodot „curge în linie dreaptă, de la partea de sus a Egiptului până la vârful deltei, pe care o îm­parte, la mijlocul ei, înainte de a se vărsa în mare”. Este „Nilul cel Mare::, care se vărsa, pe vremea aceea în lacul Burlos, pe ţărmul Mediteranei. înainte de Busiris se desprindea un braţ — care este actualmente Nilul cel Mare — şi se vărsa în mare la Damiette31. Ţărmurile care despart marea de deltă, care fusese odinioară un golf de mare, astupat, cu timpul, de aluviuni, nu sunt prea primitoare. Egiptenii instalaseră acolo câteva pos­turi de strajă, pentru a stăvili năvălirea piraţilor prin gurile fluviului. Nici un oraş important nu era situat pe ţărmurile Mediteranei. Primul oraş întâlnit. Behedet, se afla la 25 km de ţărmuri.

Oraşele Egiptului de Jos

Oraşele cele mai importante ale Egiptului de Jos au fost Buto, Busiris, Heliopolis. Sais şi Tanis. • Buto, după numele zeiţei Uto, se mai numea şi Per-Uad-jet (locuinţa lui Uadjet). în epoca predinastică era unul dintre oraşele importanţe, menţionat de legendele referi­toare la luptele dintre Seth şi Osiris. Buto era capitala

1)   de la Canope. oraş antic din Egiptul de Jos. în delta Nilului.

2)   oraş situat pe braţul vestic al Nilului (în arabă Rasid).

3)   oraş în Egipt, aproape de Mediterana.

celei de-a XlX-a nome (provincie) a Egiptului de Jos.

  • Busiris (Bus-Osiris). numit şi Djadu (stâlp al lui Osiris), capitala celei de-a IX-a nome din Egiptul de Jos, a fost cel mai vechi sanctuar al lui Osiris, zeul care a luat locul lui Andjh, reprezentat pe blazonul provinciei printr-un păstor al cărui cap era împodobit cu două pene şi o panglică ce-i atârna pe spate.
  • Heliopolis (Iun sau On, în egipteană), capitala celei de-a Xlll-a nome din Egiptul de Jos, era oraşul Soarelui (Helios, în greacă), iar Ra, Zeul-Soare. era nefer-ul, zeul templului ce-i era consacrat. „Locuitorii oraşului Heliopolis trec drept cei mai învăţaţi dintre egipteni”, scria Herodot. în oraşul acesta a fost consti­tuită, pentru întâia oară, o Eneadă sacră (cei nouă zei primordiali).

i Sais sau Sait, oraşul zeiţei Neith, capitala celei de-a V-a nome a Egiptului de Jos, nu va căpăta o impor­tanţă efectivă decât mult mai târziu, începând cu di­nastia a XX-a, culminând cu dinastia XXVI-a, când Sais devine capitala ţării. O inscripţie, gravată pe pereţii templului consacrat lui Neith, „fecioara cos­mică”, preciza: „Eu sunt ceea ce este, ceea ce va fi, ceea ce a fost. Nimeni nu a ridicat vălul care mă acoperă. Rodul pe care l-am plăsmuit este soarele”.

i Tanis (Djanet, în egipteană), capitala celei de-a XlV-a nome din Egiptul de Jos, era consacrată cultului lui Seth. Pierre Montet a descoperit recent morminte in­tacte, aparţinând regilor din dinastiile a XXI-a şi a XXI l-a. Marele Ramses al ll-lea, a cărui familie era originară din acest oraş, l-a înconjurat cu ziduri de apărare solide şi l-a împodobit cu numeroase statui.

Egiptul de Sus

„Când creşterea apelor Nilului ajunge la punctul culminant, Nilul nu acoperă numai delta, el năpădeşte şi o parte a teritoriului libian, uneori chiar arabic, apele sale revărsându-se peste maluri cale de vreo două zile”.

scria Herodot.

„Pornind de la Heliopolis înspre partea de sus a ţării, Egiptul se prezintă ca un teritoriu îngust, mărginit de o parte de lanţul muntos al Arabiei, de la mia­zănoapte la miazăzi; şi, de cealaltă parte, înspre Libia, de un munte de piatră acoperit de nisip, pe care s-au ridicat Piramidele. O câmpie desparte aceşti munţi, în locurile cu cea mai mică lăţime mi s-a părut că măsura cam două sute de stadii1‘ şi nimic mai mult, de la lanţul muntos al Arabiei la cel al Libiei.”

Egiptul de Sus se întinde pe aproximativ o mie de kilometri, de la Heliopolis la prima cataractă a Nilului. Această câmpie fluvială, de o lăţime variabilă, înglobează majoritatea „comorilor arheologice ale Egip­tului antic, incluzând oraşele Abydos, Thinis, Assuan. Heracleopolis, Hermopolis, Hierakonpolis, Memfis şi

Teba”.

Tradiţia situa mormântul lui Osiris la Abydos (Abdu. în egipteană), capitala celei de-a Vlll-a nome a Egiptului de Sus. Abydos a fost considerat din vremuri străvechi un oraş sfânt unde au fost îngropaţi primii regi egipteni, la începutul mileniului III î.H. Oraş al zeului

1)   o stadie greacă echivala cu aproximativ 180 m. două sute de stadii echivalau cu 36 km.

funerar Khentamentiu („primul dintre Occidentali”), el a devenit, odată cu dinastia a Xl-a, oraşul consacrat cultu­lui lui Osiris, unde se celebrau, în fiecare an. marile ..mistere1‘ ale patimilor lui Osiris”, cu ocazia sărbătorilor de Khoiak (sfârşitul lunii decembrie).

  • Thinis sau This (Ten/, în egipteană), situat undeva pe malul drept al Nilului, în faţa oraşului Abydos (această aşezare nu a putut fi identificată), a fost prima capitală a faraonilor care au domnit în Egiptul unificat (dinas­tiile thinite).
  • Assuan (Sunu, în egipteană), la extremitatea sudică a Egiptului,situat pe Nil. aproape de prima cataractă şi lângă Abu (Elefantina), oraşul elefanţilor, animale care au dispărut din Egipt înaintea perioadei istorice. Fortăreaţa de la Elefantina apăra graniţa de sud a Egiptului împotriva invaziilor nubiene.
  • Heracleopolis, capitala celei de-a XX-a nome a Egip­tului de Sus, în egipteană Kenem-nesut „oraşul copi-lului-rege” (sau Hakheninsu sau Akhenas), situat la intrarea în depresiunea Fayum, care începe la vest de Nil şi perpendicular pe el. Capitală a Egiptului, pe vre­mea dinastiilor a IX-a şi a X-a, oraşul şi-a recăpătat însemnătatea sub dinastia a XlX-a. Divinitatea sa tutelară era Heri-Chefet, iar numele grec Heracleopo­lis se explică prin identificarea eroului grec Herakles (Hercule al romanilor) cu divinitatea egipteană a lunii. Konsu, preamărită în templul său.
  • Hermopolis, capitala celei de-a XV-a nome a Egiptului de Sus, este unul din oraşele străvechi ale Egiptului.

1)   ritual religios, în Grecia şi Roma antică, la care participau doar cei iniţiaţi.

Numele său egiptean Khmunu (oraşul celor ,.Opt”) aminteşte de constituirea Ogdoadei, a grupului de opt zei primordiali, care va rivaliza cu Eneada, grupul celor nouă zei primordiali, de la Heliopolis şi Memfis. Divinitatea sa tutelară eraThot. i Hierakonpolis (Nekhon, în egipteană), capitala fe­derativă a Egiptului în epoca predinastică, avea drept zeu tutelar şoimul (de unde numele său grec, de „oraş al şoimului”), care a fost identificat cu Horus. La foarte mare apropiere se afla oraşul sfânt al vulturului El Kab (Nekhbef) care a fost capitala faraonilor legendari, re-gele-Scorpion şi regele Narmer. • Memfis, al cărui nume egiptean Men Nefer înseamnă „statornică este frumuseţea”, a fost unul dintre cele mai importante oraşe ale Egiptului antic, importanţa sa datorându-se, în primul rând, poziţiei sale geo­grafice, punct de joncţiune a Egiptului de Jos cu Egip­tul de Sus. Marele templu din Memfis (Ha-Ka-Ptah) era consacrat zeului Ptah. pe care preoţii din Memfis l-au considerat zeul creator al Eneadei. în legenda lui Horus şi Seth se spune: „S-au împăcat, fraţii aceştia, nu se mai războiesc. S-au unit întru Ha-Ka-Ptah, cumpăna celor Două Teritorii, în locul unde cele două ţări sunt în concordanţă”. Aproape de Memfis, ale cărui pietre au fost folosite pentru construirea oraşului Cairo, se află vestitul platou de la Gizeh. unde regii dinastiei a Vl-a şi-au înălţat Piramidele. • Teba a fost oraşul cel mai mare, cel mai frumos, cel mai celebru al Egiptului antic, situat la 700 km. la sud, de Cairo. „Oraşul cu o sută de porţi” fusese alcătuit din alipirea unor târguri ca Opef-Suef (Karnak). Opet-lsud

(Luxor) Uaset şi Uaset de vest pe malul apusean al Nilului. Oraş al zeului Amon (No Amon sau Naut-Amon, în egipteană), Teba a fost capitala Egiptului, în epoca în care au domnit regii dinastiei a Xl-a până la dinastia a XXII-a . Pe ţărmul occidental, adăpostite de lanţul muntos libian, se află mormintele marilor faraoni tebani, în vestita Vale a Regilor, parte a vastei necro­pole tebane. Pustiită de asirieni, apoi de Rolemeu Latyr, Teba a fost distrusă de un cutremur în anul 27 d.H.

Nilul, apa vieţii

„lat-o. apa vieţii care se află în cer, iat-o, apa vieţii care este în pământ. Cerul se aprinde pentru tine, pământul se înfioară pentru tine, când se naşte zeul. Cele două coline se despică, zeul se arată, zeul se re­varsă în ea…’:

Egiptenii au compus numeroase imnuri, cum este cel citat, extras din Textele Piramidelor, în cinstea Nilu­lui, izvor de viaţă. Ei nu ştiau de unde venea fluviul pe care-l credeau izvorât din oceanul originar, care duce cu sine pământul (Nun). Ei dădeau mai multe nume Nilului, precum şi diferitelor sale aspecte din cursul anului; vreo douăzeci de termeni au fost reţinuţi pentru a desemna diferitele sale înfăţişări şi fiecare nomă preciza partea anumită a fluviului care o străbătea printr-un nume spe­cific. Iteruînsemna „fluviul”, luma, „marea::: Hapiera de­numit în momentul inundaţiei. Hapi era duhul Nilului.

esenţa sa dinamică; revărsarea era deci „apariţia lui Hapi”.

Egiptenii nu cunoşteau, aşadar, izvoarele Nilului care-şi are obârşia în lacul Victoria (Nilul Victoria). Străbate lacurile Kioga şi Albert: denumit acum Nilul Alb, parcurge nord-vestul Ugandei, tot Sudanul, înainte de a pătrunde în Egipt.

Regimul său este cel al ploilor ecuatoriale care-l alimentează în tot cursul anului.

Creşterea apelor sale se datorează, pe de o parte, ploilor tropicale, pe de altă parte, musonilor1‘ şi topirii zăpezilor din munţii Abisiniei.

Puţin înainte de Khartoum, Nilul primeşte Nilul Al­bastru, provenind din Etiopia, unde izvorăşte din lacul Tana şi care, în timpul creşterii apelor, rostogoleşte nămolul roşu, mâlul roditor al Egiptului.

Fluviul-zeu

Necunoscând mecanismele ploilor ecuatoriale şi tropicale, care cad din belşug, din luna mai până în sep­tembrie, pe cursul superior al fluviului, egiptenii erau, fireşte, uimiţi de umflarea bruscă a apelor, din luna iunie până în octombrie, care dădea viaţă ţării lor, în mijlocul uscăciunii neiertătoare a verii şi a prafului deşertic. Ex­presia ..Egiptul, dar al Nilului” era pe deplin justificată.

1) vânt periodic stabil, caracteristic pentru părţile sudice ale Asiei, care bate şase luni dinspre continent spre ocean (iarna) şi şase luni dinspre ocean spre continent (vara).

Numai zeii puteau crea astfel de minuni, să facă să ţâşnească apa din focul solar şi să răsară pământul din apă. Această constatare a călăuzit, de altfel, religia egiptenilor,

„Hapi, părinte al zeilor..; hrană, aliment, mijloc de trai al Egiptului, care-l însufleţeşte pe fiecare cu /ca-ul său (îngerul său păzitor, conştiinţa sa vie), belşugul aflându-se pe drumul său, hrana, în mâna sa, el. a cărui sosire umple oamenii de bucurie. Tu eşti Unicul, cel creat de sine însuşi, fără ca să i se cunoască esenţa. Dar, în zilele în care îţi părăseşti bârlogul, fiecare este nespus de bucuros. Tu eşti stăpânul peştilor; tu ai cere­ale din belşug…’1

Venirea iui Hapi”

„Nilul Alb — scrie Pierre Montet într-o carte remar­cabilă, Egiptul etern (Fayard, 1970) — umflat de ploile ecuatoriale, împreună cu Nilul Albastru, căruia topirea zăpezilor Etiopiei i-a mărit debitul, ajung în acelaşi timp la Khartoum, prăvălind rămăşiţele, reziduurile, care timp de câteva zile, vor colora apele în verde. Creşterea apelor este perceptibilă ia Assuan către 8 iunie, la Cairo, de ia 17 la 20 iunie, şi două zile mai târziu, în deltă. Nilu­lui Verde îi succedă Nilul Roşu Fluviul a umplut vechea sa albie şi începe să se reverse peste câmpie. Valurile produse de umflarea apelor Nilului ating Memfisul în fie­care an, la aceeaşi dată, pe 19 iulie, conform calendaru­lui iulian, ceea ce corespunde cu actualul 15 iunie. Se înţelege de ce a fost aleasă această dată drept prima zi a anului egiptean. Cu ea începe primul dintre cele trei anotimpuri ale anticului Egipt, cel al inundaţiei sau akhit, care durează patru luni. Trebuie subliniat faptul că în pe­rioada în care creşte Nilul se produce un eveniment as­tronomic remarcabil, pe care-l puteau observa şi studia preoţii-savanţi ai faraonului care determinau calen­darul. Steaua pe care Egiptenii o numeau Sopditşi pe care noi o numim Sirius apare la răsărit exact înainte de răsăritul soarelui după ce fusese acoperită multe luni de zile. Fireşte, cele două fenomene au fost asociate. Inundaţia a fost atribuită lacrimilor lui Isis. Steaua Sop-dit. manifestarea acestei zeiţe, a devenit sfânta protec­toare a anului. Prima zi a anului egiptean a fost determinată cu precizie de ziua în care apărea Sirius.

La creşterea apelor, Nilul are un voium neregulat. O creştere de şaisprezece coţi, adică aproximativ şase metri, reprezenta cifra ideală. Uneori inundaţia capătă proporţiile unei catastrofe, înecând oraşe şi sate, alteori este insuficientă şi un mare număr de câmpuri rămân neirigate. In ambele cazuri înseamnă sărăcie, câteo­dată, foamete. Anii cu „vaci grase” sunt urmaţi de anii cu „vaci slabe’:.

Când inundaţia întârzie şi luna iunie, uscată şi to­ridă, face să crape pământul şi ucide vitele însetate, atunci vegetaţia începe să fie pârjolită şi rugăciunile se înalţă către zeul Hapi. O mare nelinişte cuprinde su­flarea.

„Când te implorăm ca să avem inundaţia anuală, se adună cei puternici şi cei slabi. Fiecare om este che­mat să lucreze, după posibilităţile sale. Nimeni nu rămâne în urma vecinului său. Nimeni nu mai are dorinţa de a se îmbrăca. Copiii marilor dregători nu poartă podoabe şi cântecele nu se mai aud noaptea” (Imn Nilului).

Inundaţia: belşugul anului

Vara, în timpul inundaţiei, Egiptul seamănă cu o mare întinsă, în mijlocul căreia răsar oraşe şi sate, tem­ple şi palmieri, vârful trestiilor şi şoselele pe diguri.

Nilul „prea sfânt”, „care are grijă de ţară” s-a răspândit în vale şi a năpădit câmpurile.

„Solul câmpiei a dispărut, scrie filozoful Seneca. terenurile vălurile sunt acoperite, târgurile apar la su­prafaţa apei ca nişte insuliţe, în această mare interioară nu există altă cale de comunicaţie, în afara bărcii../’

„Este un spectacol demn de toată admiraţia, felul în care se prezintă — anual, în mod regulat, pe un cer senin, fără vreun indiciu prevestitor, fără motiv vizibil, ca o putere supranaturală — apele unui mare fluviu, până atunci limpezi şi curate, schimbându-şi brusc culoarea, la vremea exactă a solstiţiului de vară. transformându-se, văzând cu ochii, într-un fluviu de culoarea sângelui: în acelaşi timp, apele se umflă şi cresc treptat, până la echinocţiul de toamnă, până când acoperă toată su­prafaţa regiunii; apoi. într-un interval de asemenea bine precizat, ele descresc, se retrag încetul cu încetul şi re­intră în matca lor, pe vremea când alte fluvii încep să se reverse.”

Aceste ape ale verii, purtând din belşug mâlul rodi­tor, aduc prosperitatea în Egipt. Datorită lor, de-a lungul anului, apar toate roadele bune ale pământului: flori, fructe, legume şi cereale.

Grâul este semănat în noiembrie, când apele Nilu­lui se retrag treptat după inundaţie, lăsând pământul gras şi umed. numai bun pentru a fi arat. Al doilea ano­timp, al revărsării, per/f, este cel al înfloririi narciselor şi violetelor. Se culeg, după aceea, curmalele şi fructele sebestierului1‘ (cordia).

în decembrie, arborii nu mai au frunze, aşa cum se întâmplă în mod obişnuit în toate ţările din emisfera nor­dică, dar plantele, cerealele, florile răsar peste tot. în timpul iernii europene, Egiptul se bucură de o climă primăvăratică, fapt de care s-au minunat nespus grecii.

Egiptul este mereu verde

în ianuarie se seamănă seminţe, cum sunt bobul sau inul. Grădinile sunt înmiresmate: florile portocalului şi ale rodiului răspândesc un miros plăcut, în Egiptul de Sus, spicele de grâu se coc.

în Egiptul de Jos, se recoltează trestia de zahăr, lucerna şi siminichia2* (sena).

1)   arbore care creste în Egipt, din fructele căruia se pregăteşte un ceai.

2)   arbust mic. din familia leguminoaselor, cu flori galbene, ale căror frunze şi fructe uscate se întrebuinţează ca purgativ şi ca diuretic (Cassia).

In februarie, Egiptul este mereu verde. Se seamă­nă orezul în timp ce se recoltează orzul. Pentru ţărani nu există zi de repaus, în grădinile de zarzavat au crescut castraveţii şi varza.

în curând se face primăvară, al treilea — şi ultimul — anotimp, al recoltelor sau chemu. După primul se­ceriş, arbuştii înfloresc pretutindeni.

Luna aprilie este luna trandafirilor urcători, prezenţi în grădinile egiptenilor, atât la cei bogaţi, cât şi la cei săraci.

Urmează semănatul grâului de vară. Lucerna se coseşte din nou. în mai se culege grâul de iarnă. Sal­câmul şi henne1‘ înfloresc. Fructele timpurii se culeg şi ele: smochinele, cei dintâi struguri, curmalele, roşcovele.

în luna iunie este rândul Egiptului de Sus să recolteze trestia de zahăr. Când revine anotimpul inundaţiei, luna iulie înseamnă plantatul orezului, cule­sul inului şi al bumbacului, în august se coseşte lucerna a treia oară. Iasomia, de-a lungul drumurilor sau în grădini, nuferii pe întinderile de apă răspândesc parfu­mul lor, aruncând o pată de culoare aibă pe verdele peisajului.

Palmierii şi umbrarele viţei de vie dau din belşug fructe coapte. Se culeg portocalele, lămâile, măslinele, orezul, cătina. Vine iuna septembrie şi, curând, după culesul viilor şi semănat reîncepe un ciclu de douăsprezece luni.

Apar satele

Ţăranul are nevoie permanent de apă, în tot cursul anului; pentru aceasta trebuie să construiască diguri, să sape canale de irigaţie şi să le întreţină cu grijă. Se rela­tează că s-a dat o pedeapsă aspră unui om care a ne­glijat consolidarea digului său şi care, din vina sa. a lăsat apa să acopere câmpul vecinilor săi.

Această cerinţă de a stăpâni inundaţia, de a drena canale, de a construi diguri, de a apăra satele a determi­nat caracterul sedentar — pe care l-au dobândit curând — al triburilor nomade din epoca preistorică egipteană. Pe aceste meleaguri oamenii au fost obligaţi, de nevoie, să se stabilească, grupându-se laolaltă în sate.

1)   specie de arbust din Orientul Mijlociu, ale cărui frunze dau o vopsea galbenă sau roşie.

DESCOPERIREA

ncepând cu Herodot numeroşi călători au străbătut Egiptul —- greci, romani şi arabi, europeni — iar relatările lor au confirmat atracţia pe care au exercitat-o asupra lor far-mecele orientului şi misterele lui tul­burătoare.

Primii călători europeni

.Trebuie să aveţi de ştiinţă că zisele depozite se numesc «depozite faraonice». Şi au fost durate din porunca Măriei Sale Faraonul. Ia o vreme când losif. Fiul lui lacob, era guvernatorul întregului regat al Egiptului, cu vrerea regelui aceluia…”

lată cum îşi explica existenţa Piramidelor, Ogier VIII, care plecase din provincia sa natală, Champagne, în pelerinaj spre locurile sfinte, şi poposise câtva timp în Egipt, în luna noiembrie a anului 1395.

Alte date şi documente:

în 1646, John Greaves publica la Oxford Pyrami-dographia.

In 1681, Bossuet menţiona în Discours sur l’His-

toire universelle:

..Egiptul nu mai văzuse alte edificii grandioase în afara turnului Babei, când a făurit piramidele, care, dato­rită formei şi proporţiilor armonioase, se impun în toată splendoarea lor, înfruntând Timpul şi barbarii. Bunul gust al egiptenilor i-a îndemnat încă de pe atunci să preţuiască trăinicia şi simetria pură.”

în 1735 apărea Description de l’Egypte a fostului consul general în Egipt (1692-1708), Benoit de Maillet. In 1737, un danez, Frederic Louis Norden publica Voyage d’Egypte et de Nubie.

Claude-Etienne Savary a întreprins o călătorie în Egipt în 1777 şi a adresat fratelui regelui Franţei, o suită de scrisori pline de savoare, Lettres sur l’Egypte, editate la Paris în 1785; Savary notează, în afara monumen­telor şi. evident, a piramidelor viaţa de fiecare zi din vre­mea aceea, surprinzând, între altele, frumuseţea fetelor cu pielea oacheşă, cu faţa arsă de soare, care se scăldau în Nil.

Volney, care a vizitat Egiptul şi Siria, între 1783 şi 1785, a scris câteva rânduri, mult prea aspre şi nedrepte, pe care egiptologia actuală le contestă în întregime:

„Lumea e indignată de extravaganţa despoţilor care au dispus executarea acestor lucrări barbare; sen­timentul acesta se iveşte adesea când se cercetează cu luare aminte monumentele Egiptului: tot labirintul acela, templele, piramidele cu structura lor masivă, atestă mai puţin geniul unui popor bogat şi iubitor al artelor cât ser­vitutea unei naţiuni hărţuite de capriciul stăpânilor săi”.

Toate aceste mărturii, culese la întâmplare din lite­ratura egiptologică foarte vastă, ne pregătesc pentru marea descoperire franceză din 1798, care urma să facă larg cunoscut Egiptul modern: expediţia lui Napo­leon Bonaparte în Egipt.

Bonaparte, egipteanul

„Parisul mă apasă ca o manta de plumb! Numai în Orient, unde trăiesc şase sute de milioane de oameni, numai acolo se pot întemeia imperii vaste şi realiza mari revoluţii!”

Aşa gândea Napoleon Bonaparte, revenind din glorioasa campanie din Italia. Viitorul împărat al francezilor vroia să păşească pe urmele lui Alexandru cel Mare. In afara Egiptului, el viza India cea fantastică şi se gândea la posibilitatea de a substitui influenţei engleze —- preponderentă în Orient — influenţa franceză.

O flotă importantă, o adevărată armada, condusă de un general de 29 ani, se pregătea de drum. Cu aprobarea Directoratului, părăsind portul Toulon în 19 mai 1798: 328 vase, 38000 oameni, 175 oameni de ştiinţă şi artişti.

în al Vl-lea an al calendarului republican, pe 13 messidor (1 iulie 1798). în zorii zilei, s-a auzit strigătul omului de pază, aflat la postul de observaţie, pe gabie:

—  Pământ!

Se zărea ţărmul Egiptului — fir galben îngust, străjuind albastrul intens al mării. Bonaparte debarcă pe 2 iulie. După un marş istovitor prin deşertul arid, soldaţii francezi gustă în sfârşit răcoarea apelor Nilului. Pe 21 iulie, în vestita bătălie a Piramidelor, ei au luptat îm­potriva celor 6000 de mameluci şi 20000 de arabi; ziua aceea a fost însemnată de cuvintele istorice rostite de tânărul general:

—  Soldaţi, de pe vârful acestor Piramide, pa­truzeci de secole vă privesc cu admiraţie!

Bonaparte a sosit la Cairo pe 24 iulie şi s-a instalat în palatul lui Elfi Bey. Dar pe 1 august, amiralul Nelson şi flota engleză de pe Mediterana. care-i urmărea de luni de zile, au localizat flota franceză şi au nimicit-o, în largul mării, în vecinătatea coastei de la Abukir. Bonaparte era acum prizonierul cuceririi sale. El a fost constrâns să rămână un an în Egipt, cârmuind ţara, războindu-se cu armatele turce până în Siria. Alarmat, datorită bunăvoinţei englezilor, de ştirile sosite din Franţa, tul­burat de situaţia din Europa, el hotărăşte să se înapoieze. El îşi lasă armata şi se îmbarcă noaptea, pe 5 fructidor1‘ al anului VII (22 august 1799) la bordul

1)   a douăsprezecea lună a calendarului republican (18-19 august — 17,18 septembrie)

fregatei Muiron, însoţit de câţiva oameni credincioşi.

Expediţia franceză pe ţărmurile Nilului s-a soldat cu un eşec: armata este nevoită să se predea englezilor, în iunie 1801. în schimb, uriaşul succes pe care-l dobân­desc francezii pe plan ştiinţific şi arheologic compen­sează din plin înfrângerea militară.

în august 1798, Bonaparte întemeiază la Cairo In­stitut d’Egypte — un înalt for de cercetări ştiinţifice, care întruneşte savanţii Monge, Fourier, Berthollet, şi de­senatorii Denon şi Redoute. poetul Parseval, şi alţii. Rezultatele primelor lucrări au fost publicate în Decade egyptienne, organ creat de un tipograf din Valencia, cetăţeanul Aurel, care participase, ca voluntar, la expediţie.

Canalul de Suez al faraonilor

într-o zi, inginerul Lepere i-a vorbit iui Bonaparte despre canalul de Suez, construit de faraoni pentru a stabili o comunicaţie între marea Roşie şi Mediterana. început de Sesostris, continuat de succesorii săi, ca­nalul pornea de la limba de pământ egipteană care înainta în marea Roşie şi, în loc să se îndrepte direct spre nord şi Mediterana, ca actualul canal, el o lua în­spre vest. întâlnind un braţ al Nilului.

în ciuda lucrărilor de dragare, duse la bun sfârşit de împăratul roman Traian şi după cucerirea arabă, ca­nalul se înnisipase încetul cu încetul.

în 24 decembrie 1798. Bonaparte a plecat la

Ra purtat de vaca cerească Zeul Hapi Mormântul lui Ramses al IV-lea (Teba, Valea Regilor)

Suez, însoţit de Monge, Berthollet, Lepere, Venture şi Costaz. Generalul Caffarelli şi un pluton din regimentul 7 de husari formau escorta. Ajungând la Suez. în faţa mării Roşii, generalul Bonaparte plănuieşte să recon­struiască acest canal, legând îndepărtata Indie şi China

cu Mediterana.

în cursul acestei expediţii, pe 28 decembrie, Bona­parte pleacă, împreună cu Venture şi doi arabi la „iz­voarele lui Moise”, locul unde se găsea apă, unde veniseră evreii să-şi potolească setea, după trecerea anevoioasă a mării Roşii. La înapoiere, în micul golf plat, pe care îl parcurseseră cu piciorul, cei patru oameni au fost pe punctul de a fi luaţi de fluxul năvalnic al mareei, destul de puternică pe aceste ţărmuri joase. Revenind la tabăra de bază, Bonaparte l-a ironizat în mod fin pe cetăţeanul Berthollet. un sceptic care nu credea câtuşi de puţin în „poveştile Bibliei”.

„Dacă ai fi fost în locul meu, în mijlocul vadului, ai fi înţeles cum au putut evreii să treacă marea Roşie cu pi­ciorul, şi să-ţi explici de ce armata faraonului a dispărut, acoperită de valuri”, i-ar fi spus atunci Bonaparte.

Piatra de la Rosette

în 15 iulie 1799 circula un zvon în Cairo: o descope­rire ciudată se semnalase în mica localitate Rosette, si­tuată la gura Nilului occidental, pe coasta Mediteranei. Lucrătorii de la terasamente, care lucrau la construcţia unui mic fort, găsiseră un fragment de bazalt negru, lung de un metru şi lat de aproximativ 70 centimetri, pe care îl înmânaseră căpitanului Bouchard. un ofiţer de geniu de 27 ani.

Savanţii convocaţi la Institut în 19 iulie au ascultat declaraţia următoare:

„Cetăţeanul Lancret, membru al Institutului, aduce la cunoştinţă că cetăţeanul Bouchard. ofiţer de geniu, a descoperit în oraşul Rosette nişte inscripţii, a căror stu­diere poate fi deosebit de interesantă. Piatra neagră pe care sunt gravate inscripţiile este împărţită în trei benzi orizontale: cea mai de jos prezintă mai multe rânduri cu litere greceşti, care au fost gravate pe timpul domniei lui Rolemeu Filopator; a doua inscripţie este scrisă cu ca­ractere de literă necunoscute, iar a treia, cu caractere hieroglifice.”

Limba necunoscută era demotica, vorbită în Egipt în epoca greco-romană. Un preot de origine greacă, membru al expediţiei franceze, Raphael de Monachis, a descoperit, în primele copii ale textelor înscrise pe „piatră” numele lui Zeus şi Rolemeu. El a descifrat stela pe care era menţionat un decret dat în 196 î.H., de către preoţii egipteni, în cinstea lui Rolemeu V Epifan.

Mândrie a savanţilor f râncezi din Egipt, piatra de la Rosette a fost luată de englezi, o dată cu capitularea din vara anului 1801. Ea figurează actualmente la British Museum, fiind una din piesele cele mai valoroase. Franţa posedă doar un mare număr de mulaje.

Le Courrier de l’Egypte. ziarul corpului expedi-ţionar, relatează descoperirea, în numărul din 29 fructi-dor, anul VII (15 septembrie 1799), anunţând că în curând ea va fi folosită la citirea hieroglifelor. Cu tot acest

anunţ promiţător, vor trece încă douăzeci şi cinci de ani până când Champollion va fi în măsură să descifreze scrierea vechilor egipteni. Se povesteşte că printr-o coin­cidenţă neobişnuită, articolul din Courrier de l’Egypte a fost citit şi în casa părintească a lui Champollion.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web