Sistemul monemului

in Limba romana

Din expunerea de mai sus, în afară de înţelegerea neunitară sau chiar opusă a termenului morfem, mai rezultă, de fapt, că:

  • morfemul acoperă terminologic fie latura de expresie, fie latura de conţinut a unităţii semnificative, fie, oscilant, pe amândouă în solidaritatea lor dialectică, adică întregul.
  • Dacă se consideră însă morfemul ca semn lingvistic, apreciat ca solidaritate într-o expresie şi un conţinut, sunt necesari trei termeni pentru a denumi trei entităţi:

(b1) unitatea semnificativă în întregul ei, ca semn lingvistic, cu ambele laturi;

(b2) latura de expresie a semnului (= semnificantul);

(b3) latura de conţinut a semnului (= semnificatul).

Se înţelege astfel că termenul morfem, în ciuda frecvenţei lui, are o sferă mult prea elastică pentru a fi consistent.

El trebuie sau ar trebui folosit cu o singură accepţiune, devenind doar una dintre cele trei entităţi, rămânând ca pentru celelalte două să folosească alţi termeni, bineînţeles specializaţi.

În acest sens, într-un studiu de referinţă, Paula Diaconescu a propus o sinteză cu caracter unitar, îndreptăţită a se numi “sistemul monemului”.

Îşi găsesc aici locul perechi de termeni pentru conţinut / expresie, lexical / gramatical, general / particular. Unitatea semnificativă minimală este aici, după A. Martinet, monemul, care denumeşte întregul.

În funcţie de tipul de informaţie pe care o conţin, monemele se împart în lexeme (cu informaţie lexicală) şi gramateme (cu informaţie gramaticală).

Astfel, pentru cele două laturi ale monemului, lexem, respectiv gramatem, se propun ca termeni generici: expresie şi conţinut, FORMANTUL şi SEMANTEMUL, particularizaţi în continuare pe tipuri de moneme.

Analiza în continuare a gramatemelor, de sorginte hjelmsleviană, ca termeni şi concepte, nu ar fi acceptabilă, întrucât dihotomia morfem (=semantem gramatical) / formant propusă pentru cele două laturi ale gramatemului (conţinut şi expresie) nu se poate susţine:

  • Termenul morfem îşi dezvăluie etimologic semnificaţia, trimiţând spre formă, într-un

sens mai larg, la expresie. Morfem şi morfologie sunt termeni ce trimit deopotrivă la expresie, formă, studiu al formei, al expresiei, nicidecum la conţinut şi nici pentru amândouă.

(a)   În acest sens, aşa-numitul şi general acceptatul morfem zero trimite numai la expresie

(= numai expresia poate fi zero, adică negativă), nu şi la conţinut (= nu există semnificaţie zero) şi nici la amândouă ca laturile semnului lingvistic (= nu există semn lingvistic zero, e un nonsens).

(b)   În al doilea rând, când se vorbeşte de variantele morfemului (aşa – numitele alomorfe),

tot latura de expresie este avută în vedere (=variaţie în expresie, nu şi în conţinut).

  • La D.D.Draşoveanu, relaţia este definită ca un raport de solidaritate între un gramatem în expresie (prin care înţelege morfem şi conectiv)şi un sens relaţional în conţinut.

(2) Termenul formant, cu tot câmpul lexical: alomorf, alosem, trimite explicit la formă, la expresie, şi ca atare înseamnă acelaşi lucru cu morfem. În consecinţă, morfemul nu poate fi opus formantului, fiind sinonimi.

1. 4. 1. Interpretări “obiective”!

(1) În plan gramatical ar fi de preferat termenul morfem pentru expresie. În plan lexical, poate fi menţinut cel de formant, tot pentru planul expresiei.

(2) Pentru latura de conţinut a gramatemului (=a monemului gramatical) s-ar putea folosi un termen specializat precum sem, semem, care înseamnă trăsătură semnificativă şi / sau unitate de semnificaţie.

Am obţine astfel cuplul: gramatem = morfem / semem gramatical, pentru clase al nivel general, şi gramatem = alomorf / alosem gramatical, pentru variante în realizare, la nivel particular.

Similar, am putea folosi pentru lexeme: lexem = expresie: formem şi aloform;

lexem = conţinut: semem lexical şi alosem lexical.

În schemă, sistemul monemului în această variantă este acceptat ca fiind cel adevărat.

2. Alomorfe

În condiţiile unui izomorfism perfect între planul expresiei şi cel al conţinutului ar fi de aşteptat ca fiecărei semnificaţii gramaticale sau grup de semnificaţii să-i corespundă, în orice situaţii aceeaşi unitate de expresie (=corespondenţă biunivocă). Comparând însă mai multe paradigme aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire şi deci realizând aceleaşi valori, se constată că, la nivelul expresiei le corespund unităţi mai mult sau mai puţin diferite fonematic. Altfel spus: acelaşi morfem se realizează prin mai multe unităţi de expresie. Spunem că respectivele unităţi sunt alomorfe ale aceluiaşi morfem.

Prin urmare, morfemul nu este o unitate concretă de expresie asociată cu un sens, ci o clasă de unităţi semnificative, mai mult sau mai puţin diferite fonematic, dar având aceleaşi valori.

Alomorfele sunt variante la nivelul expresiei ale unuia şi aceluiaşi morfem. Morfemul se realizează în şi prin alomorfele sale.

Notă. La unii lingvişti, în locul termenului “alomorfe” se foloseşte, cu acelaşi sens, termenul “segmente morfematice”.

Conceperea morfemului drept clasă de alomorfe se bazează pe analogia cu conceptul de fonem, clasă de alofone.

2. 1 Aşa după cum realizarea unui fonem printr-un alofon sau altul (fundamental, palatalizat, labializat etc.) depinde de contextul fonetic, la fel şi realizarea unui morfem (flexionar sau gramatical) printr-un alomorf sau altul este determinată de contextul imediat, reprezentat de radical (= morfemul lexical independent).

Alomorfele care reprezintă un morfem sunt în raport de distribuţie complementară: fiecare alomorf apare în contexte din care sunt excluse celelalte şi ca atare nu se pune problema comutării.

Notă. Dacă două alomorfe apar în acelaşi context şi dacă nu sunt comutabile, spunem că sunt în variaţie liberă ( roate – roţi; coale – coli, chibrituri – chibrite). În funcţie de anumite particularităţi fonetice, morfologice sau lexicale ale radicalului, care fac previzibilă apariţia unui alomorf, deosebim trei tipuri de alomorfe: fonetice, morfologice şi lexical.

  • Când distribuţia unui alomorf poate fi circumscrisă în termeni fonetici, avem un alomorf fonetic.
  • Când un alomorf caracterizează o clasă de contexte, identice fonetic, avem un alomorf morfologic.
  • Când un alomorf nu apare decât într-un context unic sau într-un număr limitat de contexte care nu pot fi indicate decât prin enumerare, avem un alomorf lexical.

Spre exemplificare, luăm alomorfele prin care se realizează morfemul de plural, neutru. Acestea sunt: -i, -ă, -e, -uri, -ete. Potrivit celor de mai sus, constatăm următoarele:

  • Alomorful –i se realizează numai după radical terminat în –i neaccentuat, ca de pildă: domenii, consilii, teritorii, seminarii, fotolii, edificii

Alomorful –ă se realizează după radical terminat în vocală labială: ou/ ă.

Spunem că cele două alomorfe (-i şi –ă) sunt alomorfe fonetice.

(b) Alomorfele –e şi –uri apar în condiţii fonetice similare, fiecare dintre ele caracterizând o clasă de cuvinte: scaun/-e; tren/-uri, templ(u)/-e; titl(u)/-uri.

Ele sunt alomorfe morfologice şi nu sunt previzibile fonetic şi, de altfel, nici altcumva. Cele mai multe neutre intră în acest context situativ/

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.