Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Sociologia educatiei

in Pedagogie/Psihologie

service

Metoda desemneaza calea urmata de ratiunea umana pentru a ajunge la cunoasterea sau la demonstrarea unui adevar; implica un ansamblu de operatii intelectuale de analizare, intelegere si explicare a realitatii.

Inteleasa in sensul cel mai larg ca o ramura a logicii care studiaza principiile si demersurile investigatiei stiintifice impreuna cu metodele, metodologia este inteleasa in domeniul stiintelor socio-umane ca fiind analiza sistematica a metodelor si tehnicilor care stau la baza cercetarii teoretice sau aplicative. Daca teoria poate fi considerata scopul si premisa oricarei cercetari, metodologia poate fi definita ca sistemul de metode, norme, tehnici si procedee prin medierea carora o teorie poate fi atat testata, verificata cat si dezvoltata empiric. La majoritatea specialistilor poate fi identificata opinia ca nucleul metodologiei in stiintele sociale este format din observatie, experiment, analiza documentelor sociale si ancheta sociala.

Specialistii apreciaza, de asemenea, ca doua modele explicativ-investigative sunt implicate in cercetarea fenomenelor socioeducationale, doua paradigme, ca fundamente epistemologice capabile sa orienteze studiul si cercetarea concreta: paradigma normativa(pozitivista, nomotetica) si cea interpretativa(idiografica). In fapt, ele sunt complementare.

Paradigma normativa porneste de la ideea reglementarii conduitei umane printr-un ansamblu de norme explicite si institutionalizate, promovand analize de tip functionalist, structuralist si sistemic. Ea este mai putin interesata de individ si se axeaza pe formularea unor ipoteze generale, ce verifica teoriile la nivelul ansamblului social.

Paradigma interpretativa, in schimb, este centrata pe individ, pe rolul persoanei in constructia fenomenelor si proceselor, si promoveaza metodologii de tip calitativ. Este mai putin interesata de statistica, de anchete. Importante, se considera, sunt interactiunile, contextul, dinamica actiunii si nu atat relatia cauza-efect.

„Desigur, prin ea insasi, observa L.Vlasceanu, o paradigma metodologica de cercetare sociala nu este aprioric falsa sau adevarata, realista sau nerealista, corecta sau incorecta. Diversitatii fenomenelor si proceselor sociale ii corespunde o diversitate de moduri de abordare si investigare”(L.Vlasceanu, 1986,p. 270).

Se poate afirma insa ca dintre cele doua mari paradigme semnalate, orientarile de tip interpretativ(ex.: curentul institutional al lui G.Lapassade, etnometodologia-Garfinkel, E.Goffman, A.V.Cicourel si abordarile multireferentiale – J.Ardoino) se bucura azi de mai mult interes. Curentul multireferential are aplicatii si in studiul proceselor instructiv-educative, privind procesul de invatamant din perspectiva interdependentelor sale multiple, ca realitate diferentiata si diversificata, abordabila in cadre referentiale diferite. Cultura scolii poate fi supusa aceluiasi proces investigativ multireferential.

In ansamblu, metodologia reprezinta un corp de concepte, metode, proceduri care eneficiaza de un acord majoritar intre cercetatori.

Elementele componente ale metodologiei cercetarii sociale sunt, in opinia lui Lazar Vlasceanu:

a) enunturile teoretice fundamentale admise ca referinte pentru structura paradigmatica a unei teorii si convertite in principii metodologice de orientare a abordarii realitatii sociale;

b) metodele si si tehnicile de culegere a datelor empirice(observatia, experimentul, ancheta etc.);

c) tehnicile si procedeele de prelucrare a datelor si informatiilor empirice, de ordonare si corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la semnificatiile lor teoretice;

d) procedeele de analiza, interpretare si constructie sau reconstructie teoretica pe baza datelor empirice in vederea elaborarii de descrieri, tipologii, explicatii si predictii teoretice”( C.Zamfir, L. Vlasceanu, 1993).

In privinta meodologiei cercetarii fenomenelor socioeducationale, trebuie facuta precizarea ca”ea se dezvolta in legatura cu metodologia de cercetare pedagogica, in special, si cu cea de cercetare sociala, in general(Stanciu Stoian, 1983, p.20). Domeniile ei de aplicare vizeaza socializarea, interactiunile sociale din cadrul educatiei, structurile si organizarile sociale ale acesteia, la nivel de grup socioeducational mai ales, aspecte ale comunicarii. De asemenea, metodologia cercetarii fenomenelor socioeducationale este aplicabila cu privire la:

  • „Influenta factorilor sociali asupra organizarii si functionarii procesului de invatamant, asupra fluxurilor de elevi implicati in activitati de profesionalizare” si

  • „Raporturile dintre sistemul de invatamant si alte subsisteme sociale in cadrul formatiunii sociale, cu accent special pe functiile economice si socializatoare ale invatamantului”(ibidem).

Practic, sunt implicate dimensiuni de natura sociologica, axiologica, economica, iar metodologia capata in mod firesc caracter interdisciplinar. Cu alte cuvinte, ea va dispune de un cadru teoretico-explicativ de natura interdisciplinara, de o tehnica de colectare a datelor care nu se va rezuma la aspectele pedagogice si la procedee cantitative si calitative de prelucrare si interpretare din mai multe perspective a datelor acumulate.

In perspectiva socioeducationala, opereaza modelul interventiei(educatia isi propune schimbarea sociala), iar cercetarea – actiune este dominanta. Este vorba de o cercetare in care demersul cunoasterii are scop de interventie si este gandit pe termen lung, o cercetare care vizeaza probleme concrete in contexte sociale reale, probleme pentru care cauta solutii, iar cel care initiaza cercetarea(educatorul, in speta) afirma atitudini participative, coopereaza cu toti cei in masura sa contribuie la rezolvarea problemei si da dovada de empatie in raport cu cei aflati in dificultate.

Modelul interventiei in cercetarea socioeducationala presupune:

  • identificarea problemei ca atare;

  • culegerea de informatii utile prin observatie, documentare, ancheta prin chestionar si interviu, istoria vietii etc.;

  • construirea unui model explicativ pe baza evaluarii preliminare si operationale, a definirii conceptelor-cheie si a ipotezelor;

  • constructia modelului de interventie la nivel conceptual, proiectul de interventie(nivel de interventie, obiective, strategii);

  • implementarea proiectului;

  • evaluarea rezultatelor;

  • incheierea interventiei, finalizarea.

Scoala poate fi investigata ca instrument de dezvoltare economica, ca agentie de selectie, dispozitiv de alocare a status-urilor sociale, ca instanta de socializare, intreprindere de transmitere a cunostintelor si a culturii.

Subiect de cercetare socioeducationala poate fi si evolutia efectivelor scolare, expansiunea sistemelor de invatamant etc.

Carierele scolare, conditionarea sociala a rezultatelor scolare, egalizarea sanselor de reusita prin educatie, recrutarea, formarea si selectarea cadrelor didactice reprezinta, de asemenea teme de interes. Ca si modul de generare si structurare a curriculum-ului, gestiunea sociala a cunostintelor, educatia permanenta. De un deosebit interes se bucura problematica scolii ca institutie si/sau organizatie.

Ne putem intreba:

  • Care este ponderea variabilelor economice si culturale, a status-ului social al parintilor, a categoriei socio-profesionale din care provin acestia in reusita scolara si sociala a copiilor?

  • Care este rolul cadrelor didactice, a practicilor pedagogice in instalarea mecanismului inegalitatii?

  • La diplome egale, originea sociala a absolventilor continua sa aiba influente asupra integrarii si reusitei sociale?

  • Care este influenta reformelor din invatamant asupra afirmarii disparitatilor semnalate?

  • Exista o inegalitate fundamentala a elevilor in raport cu limbajul scolar? etc.

Abordarile microsociologice au capatat consistenta mai ales dupa anii’70. Treptat, ancheta a cedat locul metodologiilor calitative, in principal etnometodologice. Aceste abordari sunt interesate de cazuri particulare (studiu de caz, monografia unei institutii scolare si/sau a unei comunitati educative locale etc.).

Implicatiile economice ale functionarii sistemului de invatamant, prospectarea si planificarea fluxurilor scolare si a retelei scolare pot fi abordate printr-un ansamblu de procedee cantitative, subsumate asa numitei metode econometrice de studiere si planificare a invatamantului(Stanciu Stoian, 1983). Metoda are un caracter interdisciplinar si este adaptata in scopul elaborarii unor modele teoretico-aplicative. Se studiaza relatiile dintre sistemul de invatamant si sistemul social-economic, in plan transversal, longitudinal si din perspectiva optimizarii lor. Uneori poate fi folosita pentru a urmari evolutia structurii fluxurilor de elevi intr-o perioada de timp determinata, alteori pentru a identifica relatiile dintre cheltuielile bugetare pentru invatamant si alte variabile ce tin de formarea elitei profesionale, concordanta cu tendintele inregistrate pe piata muncii, efectul in straturile mai sarace ale populatiei etc.

In ansamblu, metodologia de cercetare a fenomenelor socioeducationale, ale carei componente pot fi utilizate pentru a intelege, explica si prezice evenimente, procese, deveniri cuprinde:

  • observatia structurata, nedistorsionata sau participativa( de tip etnologic sau calitativ);

  • ancheta prin chestionar;

  • interviul;

  • experimentul social-pedagogic;

  • studiul de caz;

  • metoda simularii;

  • analiza sistemica;

  • metoda comparativa;

  • analiza empirica a raporturilor cauzale;

  • analiza documentelor sociale;

  • metoda monografica;

  • tehnicile statistice de prelucrare si interpretare;

  • abordarile calitative etc.

Observatia reprezinta o modalitate pe care o putem numi primara de orientare in mediu, o strategie cognitiva cu valoare universala. Evident ca exista un specific al aplicarii acetei metode in domeniul cercetarii sociale. Sa ne gandim numai la faptul ca actorii social, individual sau in grup dezvolta comportamente reactive in raport cu cel sau cu cei care ii observa. Deformarile se produc de obicei din dorinta de a beneficia de o imagine favorabila in ochii observatorului sau pentru ca doresc sa raspunda unor presupuse asteptari ale acestuia. Pe e alta parte, observatorul poate manifesta un comportament subiectiv si selectiv in raport cu ceea ce realitatea ii ofera. Uneori, el „vrea sa vada” ceva anume si se autoiluzioneza ca acel lucru chiar se intampla etc.

Desigur, intre observatia spontana, care este fragmentara si nesistematica, imprecisa si subiectiva, si cea stiintifica, care este fundamentata teoretic, sistematica si integrala si ale carei date sunt de obicei inregistrate, confruntate si repetate, exista o mare diferenta.

Observatia, privita ca metoda de cercetare sociala este definita ca „investigarea sistematica, pe baza unui plan dinainte elaborat si cu ajutorul unor intrumente adecvate, a actiunilor si interactiunilor, evenimentelor, relatiilor si proceselor dintr-un camp social dat”(L.Vlasceanu, 1986, p.209).

Observatia poate fi structurata (foloseste tehnici de masurare si categorii de codificare a manifestarilor, fara implicarea cercetatorului in desfasurarea fenomenelor), participativa( cu implicarea cercetatorului si inregistrarea post festum a datelor) si nedistorsionata (folosind tehnici de inregistrare si cu aplicarea ulterioara a unor tehnici de categorizare).

Pentru cunoasterea vietii unei comunitati, observatia participativa, de tip etnologic sau calitativ este cea mai indicata. Pentru a se putea obtine rezultate cat mai apropiate de realitate, educatorul cercetator si cei cu care el colaboreaza, de pilda asistentul social, trebuie sa respecte traditiile si regulile de convietuire ale acelei comunitati, sa aiba un comportament perfect normal, ceea ce presupune sa nu se izoleze sau sa incerce sa-si impuna autoritatea sau opiniile, sa se manifeste egal fata de membrii colectivitatii, sa identifice persoane-cheie pe care sa le abordeze in mod firesc, fara sa forteze nota sau sa socheze, sa evite ipostaza de consilier sau sfatuitor.

Observatia directa, sistematica, surprinde caractere sau proprietati ale evenimentelor, situatiilor socioeducationale. Interventia celui care observa este minima. Tehnic vorbind, se pune problema esantioanelor reprezentative, a necesitatii de a sistematiza datele, prin utilizarea unor categorii si/sau scale. Un exemplu de categorii il reprezinta categoriile interactionale(comportamente tipice manifestate in procesul comunicarii in grup.

Exista scale intuitiv-teoretice, scale intuitiv-rationale, inventare pentru mediul de invatare si/sau comportamentul profesorilor in clasa, managementul clasei. La acestea putem adauga chestionarele si alte instrumente specifice observatiei si descrierii sistematice a fenomenelor socioeducationale.

Ancheta presupune chestionarea unui numar semnificativ de indivizi, in vederea unor generalizari.

Unitatile de analiza pot fi persoane(profesori/institutori, elevi) grupuri, clase de elevi, organizatii scolare, zone, institutii.

Ancheta presupune culegerea de date sau informatii despre entitatile sociale cuprinse intr-un esantion pe baza chestionarii orale si/sau scrise, in vederea identificarii de distributii statistice si interrelatii (asocieri, covariatii, raporturi functionale sau cauzale etc.) intre indicatori sau variabilele care corespund unui model teoretic si pentru extrapolarea concluziilor de la nivelul esantionului la cel al populatiei de referinta(L.Vlasceanu, 1986, p.145).

Ancheta incepe prin a delimita domeniul asupra caruia se cauta informatii, pentru a-l putea descrie sau pentru a putea verifica ipotezele cercetarii.Se stabilesc intrebarile factuale si/sau de opinie si esantionul de subiecti. Esantionarea se poate opera in functie de mai multe tehnici. Datele brute obtinute sunt apoi analizate si interpretate. Importante sunt concluziile, generalizarile. Intrebarile pot fi inchise, cu raspunsuri precodificate sau deschise, cu raspuns liber.

Culegerea datelor presupune identificarea domeniului de referinta a populatiei de actori sociali si esantionarea.

Esantionarea este tehnica metodologica prin care devine posibila elaborarea de inferente despre populatia de actori sociali supusa analizei, prin investigatia unei parti a acesteia, definita prin procedee statistice adecvate. Randomizarea este o tehnica specifica de esantionare, cu referire la organizarea aleatoare a grupurilor(selectia sau alocarea subiectilor) si la repartizarea(manipularea) variabilelor in schema de experimentare. Exista : a) randomizare simpla(„tragerea la sorti”, metoda loteriei); b)randomizare stratificata(in care populatia este impartita pe „straturi”, dupa unul sau mai multe criterii, pentru fiecare strat realizandu-se o esantionare aleatoare); c)randomizare multistadiala(selectia indirecta a indivizilor care formeaza esantionul prin intermediul selectiei grupurilor la care acestia apartin); d) randomizare multifazica (se alege initial un esantion de dimensiuni mari pe care se realizeaza unele faze ale cercetarii extensive, apoi din acesta se selecteaza un esantion pentru realizarea altor faze cu carcter mai intensiv s.a.m.d.)(Nunaly, 1967, apud I.Radu).

Ancheta prin interviu utilizeaza : a) interviul liber pe o tema generala; b)interviul structurat(protocol prestabilit); c)interviul centrat pe o problema particulara(cu lista-control); d) panel, interviuri repetate.

Se inregistreaza si se claseaza astfel opinii diverse despre diverse evenimente in campul social al educatiei, despre anumite fapte observate, despre comportamentul celorlalti in situatii educationale cu semnificatie sociala, despre sine si comportamentul interpersonal in grupurile socioeducationale etc.

Informatiile obtinute cu ajutorul interviului pot pune in valoare schimbari de atitudini sau efecte ale influentelor socioeducationale, pot evidentia credinte psihopedagogice ale cadrelor didactice ori reprezentarile lor sociale etc. De asemenea, poate fi evidentiata ordinea latenta a discursurilor despre educatie ori in situatii ducationale date.

Bancile de date inregistreaza sistematic rezultatele a numeroase anchete si pot constituti o baza pentru identificarea tendintelor, a evolutiilor, pentru prognoze.

Sa nu uitam ca in sociologia sistemului educativ ponderea cea mai mare o au cercetarileactiune, care asociaza analiza transformarii/ ameliorarii realitatii investigate.

Experimentul implica realizarea intentionata a unor conditii si urmarirea rezultatelor. Locul central in structura logica a experimentului „il ocupa transformarea intentionata, intr-un anumit scop, a obiectelor si fenomenelor realitatii in obiecte de cercetare”(Tiberiu Nicola, 1973,p.7).

Experimentul izoleaza variabilele cu scopul de a urmari variatiile, dar puterea cercetatorului de a „crea” situatii socioeducationale comporta in mod firesc limitari ce tin de deontologia profesiei. De aceea, se apeleaza de obicei la substitute cum ar fi analiza prin simulare sau analiza multivariata.

Metoda simularii presupune studiul comportamentului unui sistem pe un model experimental.

Analiza sistemica, utilizata ca metoda de cercetare a fenomenelor socioeducationale si/sau institutiilor educatiei presupune considerarea lor ca entitati, in care intregul are prioritate asupra partilor, ca totalitate a unor elemente aflate in interactiune, o totalitate care nu se reduce la suma partilor componente.

Managementul inovatiei in invatamant, organizarea fluxurilor scolare in raport cu cerintele de profesionalizare detectabile pe termen mediu si lung sunt numai doua dintre domeniile ce pot fi abordate din aceasta perspectiva.

„Aplicatiile metodei sistemice, considera Stanciu Stoian, in studiul invatamantului sunt relevantepentru concluzii practice si teoretice in privinta analizei comparative, echilibrarii dinamice a invatamantului cu factorii exogeni de natura macro-sociala, determinarii optimului corelativ al institutiei scolare pentru raportul dintre fluxurile de intrare(informatii, elevi etc.)si cele de iesire(tipuri de personalitati, exigenta pedagogica etc.)( Stanciu Stoian, 1983,p.28).

Metoda comparativa presupune tentativa de a intelege un fenomen socioeducational, pe baza confruntarii situatiilor definite in care acesta apare sau se manifesta. Se analizeaza diferentele, elementele constante, se construiesc tipuri. Nivelul la care se realizeaza comparatia poate fi:

  • national;

  • international;

  • istoric.

Se pot aborda astfel sistemele de formare initiala si continua a cadrelor didactice, ponderea modelului elitist de formare de-a lungul timpului etc. Metoda comparativa are uneori caracteristicile unui experiment indirect si multe aspecte comune cu ceea ce se numeste analiza cauzala.Adeseori realitatea investigata este comparata cu un model teoretic ideal.

Metoda de analiza empirica a raporturilor cauzale are aplicatii in studiul factorilor sociali ce conditioneaza sau determina eficienta actiunii educative, nivelul performantei scolare, optiunile in plan scolar si profesional, in domeniul curriculum-ului etc. Este atat o metoda de ordonare a datelor care rezulta din cercetari empirice cat si o metoda de constructie teoretica.

Analiza documentelor sociale are in vedere atat documente personale si/sau publice(expresive) cat si documente oficiale:legi si reglementari scolare, planuri si programe de studiu etc. Se poate realiza si analiza de continut a discursului /mesajului educativ, a romanelor dedicate problemelor de educatie(vezi Emile de J.J.Rousseau s.a.), a filmelor ori emisiunilor TV dedicate scolii si, in general, educatiei etc.

Recensamintele, anuarele statistice, actele de evidenta civila, scolara, arhivele scolilor si institutiilor publice, bancile de date, rapoartele, procesele verbale(de inspectie, de constatare etc.) pot conduce la stabilirea, pe baza studierii lor atente, a unor concluzii interesante si folositoare cu privire la realizarea educatiei in context social, cu privire la existenta in timp a sistemelor si practicilor educative, la dependenta lor in raport cu schimbarile sociale inregistrate.

Abordarea calitativa presupune descrierea cazurilor particulare de institutii, situatii socioeducative, indivizi si grupuri in interactiune in cadrul desfasurarii proceselor educative. Se analizeaza astfel un numar de date, interviuri, marturii, documente in scopul:

  • formularii unor probleme;

  • emiterii de ipoteze;

  • elaborarii unor clasificari si/sau tipologii.

Se poate utiliza si „istoria vietii” unor mari profesori, ministri ai educatiei din perioade cheie ale evolutiei educatiei nationale, metoda biografica aducand nuantari necesare procesului de investigare.

Metoda monografica, conceptualizata si aplicata cu succes in Romania de Dimitrie Gusti, studiaza singularul si particularul. Pot fi studiate grupuri locale sau profesionale, teritorii, localitati, zone rurale, functionarea unor institutii scolare sau a unor institutii cu functii educative secundare. Se utilizeaza si monografii de indivizi(mari profesori, „artisti ai catedrei”) sau biografii diverse, ale unor persoane legate de istoria scolii. A existat interes pentru realizarea unor monografii de familie din lumea rurale, prin explorarea unor localitati apreciate drept”exemplare”.

In finalul acestei succinte prezentari facem precizarea ca de-a lungul timpului metodele cunosc dezvoltari, imbunatatiri, un spor de aplicabilitate. Ele se asociaza altora noi, formand impreuna ansambluri coerente, flexibile, deschise schimbarii permanente, in sensul unei mai bune adaptari la realitatea investigata.

TEMA DE CONTROL

Prezentati succint una dintre metodele utilizate in cercetarea socioeducationala si oferiti exemple de aplicare. Propuneti cateva teme posibile ale cercetarii socioeducationale in contextul actual.

2.EDUCATIA IN FATA UNOR PROBLEME SOCIALE

La inceputul mileniului al III-lea, provocarile societatii multimedia, dintre care amintim:asaltul informational, accelerarea schimbarilor, integrarea europeana si mondializarea, multiculturalismul, conditiile de risc si incertitudine acutizate contureaza noi spatii de studiu si de actiune pentru reprezentantii orientarii sociale in stiinta educatiei. Se creeaza noi zone de interes pentru sociologii educatiei, pentru pedagogii de orientare sociala.

Lumea a incetat sa mai fie stabila si predictibila, schimbarile se afirma puternic, intens, complexitatea vietii se accentueaza. Rolul social al educatiei si al educatorului sunt repuse in discutie. Educatia trebuie sa-si puna tot mai mult in evidenta valoarea”pro-activa”, calitatea de forta propulsiva si de vector al progresului.

Daca, de pilda, in anii ’30 ai secolului trecut exista o reprezentare ierarhizata asupra societatii, o societate impartita in clase sociale si grupuri socio-profesionale, ceea ce presupunea instante ale negocierii sociale, imaginea societatii actuale este una dez-ierarhizata, iar accentul se muta pe eforturile de constituire a unei cat mai puternice si numeric reprezentative clase mijlocii. Ponderea cantitativa a clasei mijlocii conduce la aparitia unor extreme: pe de o parte marginalizatii, exclusii, inadaptatii, saracii, somerii, oamenii fara domiciliu fix(„periferia societatii”, „lumea alternativa”), iar la celalalt pol, cel opus, bogatii, cei puternici(„zona puterii”). Desi tara noastra nu a reusit sa-si dezvolte o puternica clasa mijlocie, polarizarea sociala devine tot mai evidenta si se inscrie oarecum in ceea ce se numeste „tranzitie”.

Precaritatea, atat in sensul clasic de lipsuri complexe, cat si in cel relativ nou al unei instabilitatii care se manifesta multiplu si pare sa devina permanenta, marcheaza in fapt intensitatea si rapidatea schimbarilor la nivel social. Discontinuitatea, miscarea permanenta ajung sa caracterizeze atat existentele individuale cat si intregi domenii de activitate sociala, spatiul social insusi.

„Saracia, foamea, violenta si drogurile patrund in salile de clasa o data cu elevii, desi nu cu foarte mult timp in urma ele ramaneau undeva in exterior, printre cei nescolarizati. De la profesori se asteapta nu numai sa abordeze direct problemele amintite, ci si sa ajute la dezvoltarea unui spirit de intelegere fata de o serie intreaga de probleme sociale, de la stimularea tolerantei pana la controlul nasterilor, ba chiar sa reuseasca acolo unde parintii si autoritatile civile sau religioase nu mai pot face fata.”(Raportul catre UNESCO al Comisiei Internationale pentru Educatie in secolul XXI, p.120).

Valoarea educatiei creste intr-o lume in care schimbarile s-au accelerat simtitor, intr-o societate a optiunilor individuale si sociale multiple, marcata de o multitudine de tranzitii, de naturi diferite, dintre care cea mai semnificativa pare a fi trecerea catre societatea postindustriala, catre o societate informationala, multi-media. Educatia este somata sa raspunda provocarilor unei lumi a societatilor si indivizilor in deruta, o lume in care s-au pierdut si se pierd repere, sisteme de referinta, iar sistemele etice se afla in criza. Ea trebuie sa construisca cadre mentale cat mai flexibile, capacitati si comportamente capabile sa faca fata schimbarii permanente si sa adapteze individul uman la incertitudine si complexitate. Scoala este chemata sa contribuie decisiv la reconstructia spirituala, la redefinirea unor noi sisteme de valori, la revigorarea spiritului comunitar

Lipsa de mobilitate intelectuala nu va mai putea fi tolerata intr-o lume in care este tot mai usor de prevazut ca se vor schimba trei sau patru meserii intr-o viata, ca se va invata permanent si se va urmari prioritar creatia, cercetarea, inovarea.

In ceea ce ne priveste pe noi, romanii, democratizarea, ( pe verticala si pe orizontala a sistemului de invatamant ), exigentele participarii efective a fiecaruia la viata cetatii, economia de piata, consolidarea statului de drept si a societatii civile presupun eforturi educationale concertate, schimbari de mentalitati, redefinirea obiectivelor educatiei.

In plan general, tranzitia catre o societate informationala, multi-media, catre societatea cognitiva, a cunoasterii si invatarii se va realiza pe fondul articularii intr-un sistem coerent a unor solutii globale pentru problemele globale.

Fara contributia prompta, inteligenta si cuprinzatoare a educatiei, aceste probleme nu pot fi rezolvate. Au aparut astfel, ca un raspuns specific, noile educatii :

  1. educatia pentru pace ;

  2. educatia ecologica ;

  3. educatia pentru participare si pentru democratie ;

  4. educatia in materie de populatie ;

  5. educatia pentru o noua ordine economica internationala ;

  6. educatia pentru comunicare si pentru mass-media ;

  7. educatia nutritionala ;

  8. educatia economica si casnica moderna ;

  9. educatia pentru timpul liber .

Predarea integrata a stiintelor, aparitia unor noi discipline de invatamant, deschiderea catre lumea muncii si nevoile pietei, ca si interdisciplinaritatea si accentul pus pe atitudini, capacitati, strategii cognitive se asociaza cu ceea ce numeam mai sus noile educatii. Aceste schimbari presupun un curriculum centrat pe nevoile celui care invata, pe competentele personale. Promovarea unei pedagogii a obiectivelor si transformarea profesorului, in mod gradual, intr-un organizator si proiectant de curriculum reprezinta alte consecinte.

Sensul dezvoltarii durabile a Romaniei inseamna reforma invatamantului, acordarea lui cu vremea, cu schimbarile de azi si de maine.

Proces de invatare sociala pe termen mediu si lung, reforma invatamantului din Romania anilor ‘90 ai secolului al XX-lea a fost gandita ca o reforma de restructurare si modernizare. Urmarind schimbari normative si ajustari functionale, propunandu-si in acelasi timp solutionarea urgentelor, reforma lua drept premise considerarea invatamantului o prioritate nationala si intelegerea sistemului national de invatamant ca sistem democratic, deschis si dinamic. Factorii educationali implicati in realizarea obiectivelor reformei erau considerati familia, scoala, Biserica si comunitatea locala, intre care era firesc sa se stabileasca legaturi multifunctionale, de parteneriat educational. Printre « noutatile » aduse de reforma putem enumera : modelele educationale alternative, sistemele de acreditare periodica a programelor educationale, impunerea unor noi standarde calitative, de evaluare, in consonanta cu nevoile sociale si cu cerintele integrarii europene, amplificarea raporturilor scolii cu comunitatea locala. Acestora li se pot adauga preocuparile de elaborare a unor continuturi structurate « metadisciplinar », o accentuare a eforturilor dedicate insusirii limbajelor in invatamant, precum si democratizarea proiectarii curriculum-ului. Monopolul statului asupra pietei manualelor a fost desfiintat odata cu aparitia manualelor alternative. Incepand din 1990, in tara noastra invatamantul privat s-a extins spectaculos, iar formele post – scolare de educatie s-au diversificat. Sfera educationala operationala a depasit limitele institutiei conventionale si educatia adultilor a devenit o realitate tot mai perceptibila si mai bine organizata. Organizat pe module flexibile invatamantul pentru adulti, invatamant deschis sau la distanta permite o parcurgere in ritm propriu a programelor.

Considerata o zona de interes decisiva pentru reusita reformei, evaluarea a cunoscut restructurari « din mers » si strategii la nivel national. Sistemul national de evaluare a rezultatelor in invatamant presupune evaluarea elevilor, a administratiei, a personalului didactic, a sistemului de invatamant.

Practic reforma ia in considerare toate componentele actului instructiv-educativ : obiective, continuturi, metodologie, relatii educationale, mijloace de invatamant (folosirea computerelor, a noilor tehnologii informationale, a televiziunii scolare, a complexelor multi-media etc. ), evaluarea ( criteriala, formativa, pe baza de tehnici si instrumente moderne, banci de date si de itemi, coeficienti de succes/progres educational; raportarea la standarde calitative etc.). Un nou raport intre curriculum -ul national si curriculum-ul local are incidenta asupra procesului de elaborare a planurilor de invatamant, ca si asupra cresterii ponderii disciplinelor optionale. Introducerea dimensiunii de comunicare interculturala in formarea personalitatii tinerilor se adauga schimbarilor deja mentionate.

Evident, nucleul de coerenta al reformei ramane formarea initiala si continua a personalului didactic, domeniu ce presupune si el restructurari, conectari la obiectivele reformei.

Sigur este ca rolul profesorului/institutorului va muta accentul de pe functia de transmitere de informatie pe cea de ghid, mentor, iar serviciile educationale isi vor amplifica” clientela ” la nivel social. Specialistul intr-un domeniu va ceda locul formatorului si va apare o « piata » de posturi cum sunt : consultant educational si expert, consilier curricular (nou domeniu de expertiza pedagogica), instructor in domeniul reciclarii, perfectionarii pregatirii profesionale, documentarist, coordonator de programe educationale, tutore, mentor, educator « la distanta ». Acestora le adaugam : instructorul pentru timpul liber ori instructorul de educatie (pentru centrele de zi, centrele sociale ori alte asezaminte asemanatoare), examinatorul specializat, asistentul social, cercetatorul in stiintele educatiei, consislierul scolar, animatorul de grupuri de copii si adulti, moderatorul etc.

Profesorului i se vor solicita calificari cognitive substantiale, cunostinte solide de pedagogie, pregatire culturala si civica, ca si in domeniul informaticii. Calitatile morale vor ramane mereu importante, ca si dorinta de autodepasire, spiritul deschis, umanismul.

Predictii pertinente sugereaza ca se va extinde sistemul de predare pe echipe, echipele temporale de proiect, profesionalismul colectiv. Organizarea institutionala a educatiei va valorifica pe un plan superior aptitudinile didactice si specificul pregatirii fiecarui membru al echipei didactice.

Un lucru este sigur : profesorii trebuie pregatiti pentru a face fata in mod creator unor situatii pe cat de complexe pe atat de schimbatoare. Si ei nu vor putea realiza aceasta daca vor ramane marcati de o conceptie artizanala cu privire la actul educational, robi ai unor « retete » si «  reguli metodice ».

Sintetizand, putem aprecia ca tendintele semnificative ale dezvoltarii invatamantului sunt :

– transformarea educatiei intr-un continuum existential, nelimitarea ei in timp si spatiu ;

– democratizarea rapida a scolii si a structurilor institutionale ( tendinta concretizata la noi in democratizarea gestiunii educatiei, multiplicarea surselor de finantare a invatamantului, descentralizarea pedagogica si administrativa, incurajarea autonomiei local controlate a unitatilor de invatamant ) ;

– imbunatatirea si diversificarea fluxurilor comunicationale, pe verticala si pe orizontala ; aparitia unor structuri adaptabile si temporare, renuntarea la ierarhii rigide si generalizarea stilului colegial- participativ ;

– individualizarea instruirii, diversificarea ofertei de informatie si metodologie, incurajarea dreptului de a alege si personalizarea conditiilor de invatare;

– asigurarea flexibilitatii in organizarea invatarii ( deformalizarea structurilor, module flexibile ), permitand reconectarea adultilor de toate varstele la sistemele de influente educationale ;

– informatizarea invatamantului de toate gradele intr-o lume in care 75% din totalul locurilor de munca vor necesita prezenta computerelor ; crearea bancilor de date cu specific educational ;

– reforma continuturilor, a curriculum-ului (functionalitate, interdisciplinaritate, eficacitate), avand ca obiectiv principal structurile cognitive lipsite de rigiditate ;

– cultivarea creativitatii, a autonomiei intelectuale, a responsabilitatii, ca si a echilibrului si disciplinei interioare, pentru a putea face fata incertitudinii, complexitatii, stresului impredictibilitatii ;

reforma profesorului, a mentalitatii lui, a structurilor de pregatire initiala si continua a acestuia; dezvoltarea competentelor manageriale si a formelor de management implicativ (axat pe nevoile persoanelor).

In aceste conditii”….ameliorarea calitativa a educatiei nu implica pur si simplu un efort de eficacitate pedagogica; ea reclama mai mult:adecvare la mediul social, politic, economic si cultural, o notiune care, in mod sigur, este dificil decantata, dar ale carei contururi se pot sesiza mai bine daca examinam opusul imaginii. In definitiv, nu este asa ca inadecvarea, lipsa de pertinenta-decalajul dintre valorile proclamate si regulile curente de conduita, dintre aspiratiile individului si lumea in care trebuie sa traiasca-este aceea care explica aceasta”criza a educatiei”, existenta in numeroase tari, si de care multe au fost zguduite”(d’Hainaut).

Pentru ca in mediul social larg se constata adesea acte de sfidare a valorii ori a normei morale si se manifesta nu de putine ori asocieri nedorite intre noncalitati (necinste, lene, coruptie) si succesul social (sub forma reusitei materiale, mai ales), sociopedagogia ar trebui sa indice efectiv resursele si caile prin care educatia poate contribui la formarea discernamantului care sa-i ajute pe copii sa faca fata fara traume si fara mimetism unor asemenea realitati.

Cenzura constiintei, asigurarea coerentei dintre vorba si fapta, prestigiul adevarului, regasirea fortei de persuasiune a valorilor, iata tot atatea obiective ale activitatii educationale din perspectiva sociala.

Scoala trebuie sa actioneze fara diletantism, fara partizanat, in ordine, sub semnul coerentei, pentru moralitate, pentru omenie, pentru responsabilitate si solidaritate sociala. Colaborarea scolii cu familia, Biserica, comunitatea locala, la nivelul unui parteneriat educational global, este foarte importanta.

Cunostintele ( instruirea morala, morala ca obiect al cunoasterii ), sentimentul si fapta trebuie «  sa se lege », pentru a se realiza unitatea cognitiv-afectiv-conativ ce sta la baza convingerilor morale.

De asemenea, trebuie sa mentionam imbinarea educatiei morale cu cea civica, in scopul dobandirii unei intelepciuni interioare, a unei armonii cu mediul, prin ucenicia civilitatii.

Educatia civica consta in formarea-dezvoltarea unor moduri de raportare la lege, la ceilalti oameni si la noi insine. Respectul pentru semeni, judecata dreapta si nepartinitoare, sentimentul comunitatii, manifestarea interesului comun pentru apararea legii se invata.

Educatia civica ii familiarizeaza pe copii, tineri si adulti cu valorile statului de drept, cu drepturile omului intr-un stat democratic, ii socializeaza valoric. Libertatea, toleranta si solidaritatea umana, drepturile omului, respectul diversitatii umane, justitia sociala etc. sunt valori a caror asimilare presupune un proces deschis, dinamic, de interactiune morala.

Dificultati majore in educatia morala, ca si in cea civica, de altfel, creeaza duplicitatea adultilor, violenta cu toate formele ei, incarcatura impulsiv-exploziva a relatiilor intrafamiliale, numarul mare de divorturi etc. In contrapondere, rolul scolii in formarea profilului moral trebuie sa devina tot mai activ si mai bine coordonat cu cel al altor factori educationali.

Profilul moral, acest obiectiv atat de complex al educatiei organizate presupune:

a) instruirea morala si formarea unor structuri de tip cognitiv: notiuni si judecati morale ( de retinut ca acestea se formeaza mult mai greu decat cele stiintifice );

b) formarea si dezvoltarea in timp a unor structuri de tip afectiv: trairi, sentimente, atitudini, convingeri morale;

a) si b) vizeaza procesul de formare a constiintei morale, formare ce nu poate fi desprinsa de conduita morala decat in chip artificial, din ratiuni pe care le putem numi didactice.

c) obiectivare a constiintei morale in fapte si actiuni si presupunand asimilarea normelor, regulilor, modelelor de conduita acceptate in societate, conduita morala vizeaza atat formarea unor deprinderi si obisnuinte morale, cat si a unor trasaturi de vointa si caracter.

Continutul educatiei morale are ca elemente fundamentale: idealul moral (proiectie a perfectiunii personalitatii morale ), notiunile, valorile si modelele morale acceptate si dorite in societate si care sunt in masura sa asigure buna functionare a relatiilor sociale.

Instruirea morala ( O.Safran, 1971 ), informarea cognitiva morala are ca principala functie aceea de a orienta conduita morala. Ea poate contribui cu adevarat la formarea si stabilizarea atitudinilor doar daca i se imprima un caracter activ, daca se creeaza, cu discernamant, o stare de conflict intre conduita « veche » ( un anume stadiu de manifestare comportamentala in plan moral ) si cea dezirabila ( stadiu superior ).

Acest nou stadiu, superior din punct de vedere moral, este proiectat de un nivel nou de structurare si densitate a instruirii morale, pe care factorii educationali, actionand convergent, sunt in masura s-o ofere.

Pentru a asimila « datoria morala », trebuie sa se parcurga trei momente (etape):

a) prezentarea si receptarea sensului datoriei ca valoare morala;

b) interiorizarea sensului datoriei, pe baza receptarii si a aprecierii informatiei despre datorie;

c) raspunsul comportamental, ca expresie a exersarii conduitei ca o datorie morala, sustinuta de participarea si angajarea personala ( Marin Calin, 1978 ).

Educatia civica urmareste:

– cunoasterea genezei, structurii si functionalitatii statului democrat, a evolutiei istorice a acestuia; de asemenea, informarea cu privire la structura, functionalitatea si valorile societatii civile;

– insusirea unor cunostinte despre legi, intelese ca instrument de actiune asupra comportamentului uman, cunoasterea Constitutiei, a drepturilor si indatoririlor cetatenesti, ca si formarea unor notiuni juridice.

La aceste obiective de natura cognitiva se pot adauga si urmatoarele obiective de natura afectiva si volitiva:

– dezvoltarea unor sentimente morale, cum ar fi sentimentul patriotic, al demnitatii si devotamentului pentru binele public, al datoriei si raspunderii civice;

– formarea intereselor civice, de participare la dezvoltarea comunitatii prin asumare de responsabilitati si manifestare a solidaritatii la nivel de grup;

– cultivarea atasamentului si grijii pentru valorile culturii nationale.

Si, in fine, se mai poate vorbi si de obiectivele de ordin comportamental ale educatiei civice:

– formarea unor deprinderi si obisnuinte de participare activa la treburile publice ale tarii, a deprinderilor ce sunt asociate comportamentul civic corect;

– sustinerea efectiva a bunelor traditii civice, stimularea initiativei la nivelul comunitatii locale, participarea la marile sarbatori nationale si la evenimente civice;

– indeplinirea indatoririlor civice patriotice.

.INTRODUCERE IN PROBLEMATICA FACTORILOR IMPLICATI IN REZOLVAREA UNOR PROBLEME SOCIALE(SOMAJUL, SARACIA DELINCVENTA ETC.)

Omul, rational si sociabil prin insasi natura sa, este produsul si creatorul corpului social- complex de elemente si procese ce definesc si regleaza interactiunile dintre indivizi, grupuri si comunitati. In amplul ansamblu social, in interactiune cu structurile economice, politice, normative, impreuna si alaturi de acestea, structurile de socializare cum sunt familia, scoala, Biserica, massmedia, diverse asociatii culturale ori sindicale etc. isi afla locul lor specific.

In situatii de criza sau de disfunctie sociala intervin factori care pe baza unor actiuni sociale incearca sa reinstituie echilibrul la nivel global. Educatia este, categoric, unul dintre acesti factori. Ea va actiona potrivit unor modele colective si definitorii pentru contextul social.

Pentru ca actiunea ei sa fie eficienta este nevoie de obiective clare si proiecte coerente, incadrate intr-o strategie de interventie globala. Punctul de plecare al unei asemenea strategii va fi, fara indoiala, diagnoza situatiei, inventarierea elementelor crizei, a disfunctiilor si a complexului cauzal, pe baza unor evaluari pertinente.Educatia va putea afirma astfel functiile de schimbare sociala cu care,de altfel, societatea o investeste. Pentru a reusi, educatia va provoca invatarea unor modele de actiune, norme si simboluri, a unor valori specifice, in masura sa declanseze si sa sustina procesul de schimbare si/sau de restaurare a functionarii sociala normala a indivizilor, grupurilor si comunitatilor aflate temporar in dificultate.

Normalitatea poate fi definita ca o limitare a abaterii de la norme, contraponderea deviantei si inadaptarii. Inadaptarea este „incapacitatea sau dificultatea de a indeplini o sarcina sau de a asuma un rol prevazut, asteptat sau prescris de catre societate”( P.Desrumaux-Zagrodnicki, 1998). Analfabetii, delincventii juvenili, handicapatii, somerii cronici sunt prin definitie persoanele care pot fi etichetate in functie de forma de inadaptare. Sunt persoane care au un acces blocat la relatii normale cu ceilalti, care prezinta un dezacord intre identitatile sociale reale si cele virtuale. Poate fi vorba de un stigmat corporal( infirmitati, incapacitati pariale sau totale), de un stigmat ce tine de modul in care individul se manifesta in societate( incalcarea frecventa si constienta a regulilor sociale) sau de un stigmat asa zis „tribal„(identitate rasiala, nationala, lingvistica sau religioasa). Comportamentele contra-sociale sau contra-normative presupun, de pilda, a abandona scoala sau a intra intr-un grup delincvent, realitate cu care Romania in tranzitie se confrunta din ce in ce mai frecvent. Probleme sociale destul de grave, in special de origine economica determina: insecuritate si delincventa, saracie si precaritatea starii sanitare, analfabetism.

Problema sociala apare atunci cand o populatie relativ numeroasa se afla in imposibilitatea satisfacerii unor trebuinte si drepturi firesti.

Sunt implicate nevoi elementare, de ordin fiziologic, nevoi de securitate individuala in mediul natural si in cel social,nevoia de acceptare si apartenenta la un grup, nevoia de stima si autorealizare(vezi Maslow, 1943).

In ultima vreme, in numeroase tari ale lumii s-a accentuat saracia si fenomenul excluderii. „Nu este vorba numai despre o diferenta intre tari sau regiuni ale lumii, ci de o adanca diviziune intre grupurile sociale, atat in tarile dezvoltate, cat si in cele in curs de dezvoltare. Reuniunea mondiala la nivel inalt pentru dezvoltare sociala a prezentat un tablou alarmant al situatiei sociale actuale, subliniind ca mai bine de un miliard de oameni traiesc in saracie, iar cei mai multi dintre ei sufera zilnic de foame; pe de alta parte, 120 de milioane de oameni din lumea intreaga sunt oficial someri si mult mai multi ocupa locuri de munca ce nu corespund calificarii lor.”(J.Delors, 2000, p.40).

„Saracia este o stare de lipsa permanenta a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viata considerat decent, acceptabil la nivelul unei comunitati date”(E.Zamfir, 1996, p.416).

Oscar Lewis descrie astfel cultura saraciei:

  • La nivelul individului: sentimente puternice de marginalitate, neajutorare, dependenta si inferioritate; orientare temporala puternica spre prezent si capacitate redusa de a amana gratificatiile, resemnare si fatalism.

  • La nivelul familiei: tentatia puternica spre concubinaj, incidenta ridicata a abandonarii de catre barbat a mamei si copiilor si, ca rezultat al acesteia, tendinta spre familia monoparentala, cu femeia cap de familie si autoritate sporita, tendinta spre familia centrata matern, mult mai mare constiinta a rudeniei pe linie materna.

  • La nivelul comunitatii: lipsa unei participari si integrari efective in institutiile majore ale societatii globale: saracii din mediul urban analizati de Lewis nu sunt, de regula, membrii ai sindicatelor, partidelor politice, diferitelor asociatii. Ei utilizeaza foarte putin serviciile bancilor, spitalelor, marilor magazine, muzeelor sau galeriilor de arta. Pentru multi dintre ei, familia reprezinta singura institutie in care ei participa.”(apud E.Zamfir, 1996, P.423).

Cel mai adesea, saracia se insoteste cu agresivitatea. Diferitele frustrari, produc si intretin comportamente distructive sau autodestructive. Delincventa si infractionalitatea cunosc o larga raspandire in mediile marginale.

Agresivitatea este „orice forma de conduita orientata cu intentie catre obiecte, persoane sau catre sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri si daune.”(N.Mitrofan, 1996, P.428).

Formele cele mai periculoase de manifestare a agresivitatii sunt polimorfe si cronice, cuprinzand si comportamentul criminal. Frustrarea, saracia accentuata, alcoolul, drogurile, dar si materialul sexi si pornografic, violenta promovata uneori de mass-media sunt cele mai frecvente cauze ale agresivitatii. Pentru multi specialisti este vorba de un comportament social invatat si, prin urmare copiii trebuie feriti de modele care sa incite la agresivitate .

Somajul, abandonul familial, saracia, criminalitatea, toxicomania, prostitutia, insecuritatea si dezordinea sociala reprezinta probleme sociale. Acestea intervin in dinamica sistemului social global si produc grave perturbari in normalitatea functionarii lui.

Problemele sociale genereaza mai multe categorii de exclusi:

  • someri pe termen lung;

  • angajati in munci precare si necalificate; cei prost platiti si saracii;

  • persoanele fara pamant;

  • necalificati profesional, analfabeti;

  • persoanele cu handicap mental si fizici sau cu alte dezabilitati;

  • toxicomani, narcomani;

  • delincventi, in detentie sau cu cazier;

  • parinti singuri;

  • copii abuzati sau care traiesc in conditii improprii;

  • tineri, in special absolventi fara experienta, dar si cei fara diploma;

  • copii utilizati ca forta de munca;

  • femei;

  • straini, refugiati si imigranti;

  • minoritati etnice, lingvistice, religioase sau rasiale aflate in dificultate;

  • cei fara drepturi cetatenesti;

  • beneficiarii de asistenta sociala;

  • cei care au nevoie de asistenta sociala dar nu primesc;

  • locuitorii cartierelor rau famate;

  • cei cu consum sub nivelul de subzistenta(subnutriti, fara locuinta etc.);

  • deviantii prin etichetare si stigmatizare;

  • izolatii, inadaptatii, celibatarii.( dupa C.Bocancea, G.Neamtu,1999, p.155-156).

Existenta persoanelor aflate in situatii problematice a condus la aparitia unui domeniu distinct al activitatii sociale-asistenta sociala.

Asistenta sociala poate fi definita ca „un ansamblu de institutii, programe, masuri, activitati profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor si comunitatilor cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care(…) nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de viata(Zamfir C., Zamfir, E., 1995).

In Romania, activitatea de asistenta sociala presupune:

  • prestatii pentru familie si copii;

  • prestatii pentru persoanele cu dezabilitati, intre care scoli speciale pentru handicapati;

  • institutii pentru minori :centre sociale, centre de plasamanet, centre de primire minori, leagane, scoli de reeducare, camine-scoala;

  • prestatii pentru persoanele de varsta a treia;

  • prestatii pentru persoanele cu dificultati materiale.

Exista urmatoarele asa numite „profesii asistentiale” sau persoane care pe baza unei calificari primesc sarcini de natura sociala, educativa, psihologica sau medico-sociala pe langa o populatie aflata in dificultate:

  • puericultorii se ocupa de copiii din mediul spitalicesc si din alte institutii de protectie infantila;

  • consilierii in economie sociala si familiala;

  • delegatii la tutela, insarcinati cu aplicarea hotararilor judecatoresti privind prestatiile familiale in situatiile in care minorii sunt supusi unui tratament necorespunzator(igiena defectuoasa, hrana insuficienta, abuz de orice tip);

  • asistentele familiale asigura efectuarea unor activitati menajere in familiile cu probleme deosebite; activitatea lor include si supravegherea copiilor;

  • animatorii socio-culturali desfasoara activitati culturale, sportive si educationale in care sunt atrasi mai ales tineri din mediile defavorizate;

  • educatori specializati pe diferite tipuri de actiuni pedagogice si psihologice recuperatorii;

  • educatoarele: in unele tari, profesia de educatoare pentru copiii de pana la sase ani este inclusa in asistenta sociala; in Romania, educatoarele fac parte din personalul didactic;

  • menajere si ingrijitoare pentru persoanele in varsta si pentru alte categorii de indivizi aflati in situatia de dependenta; in cazul acestor profesii nu exista o pregatire scolara speciala, ca pentru cele citate anterior;

  • asistentii sociali din diverse institutii(scoli, spitale, case de copii, penitenciare etc.);

  • asistentii de agentie sau de serviciu social( C.Bocancea, G.Neamtu, 1999, p.83-84)

Prima forma de organizare a asistentei sociale de catre stat in tara noastra poate fi considerata infiintarea in 1920, in cadrul Ministerului Muncii, Sanatatii si Ocrotirii Sociale, a unui departament special-denumit „Directia asistentei”, departament care urma sa organizeze actiunea de asistenta sociala a mai multor categorii de defavorizati. Printre acestia, alaturi de infirmi, vaduve si batrani etc. apare si categoria copiilor saraci, vagabonzi, a orfanilor gasiti ori a copiilor cu diverse grade de infirmitate.(E.Popescu, 1999). In anul 1921 incep sa functioneze prevederile unei noi legi: Legea pentru infranarea vagabondajului si cersetoriei si pentru protectia copiilor, lege care propunea „scoli de indreptare” pentru minorii gasiti pe strada, vagabondand sau surprinsi in diferite situatii delictuale. In perioada dinainte de cel de-al doilea razboi mondial existau in tara noastra peste doua sute de societati de binefacere care se ocupau de „copiii nimanui”. Unii dintre acesti copii erau dati in grija unor „parinti crescatori” care primeau in schimb o taxa. Existau de asemenea oficii si centre pentru ocrotirea copiilor, colonii de munca, asezaminte de reeducare a minorilor, azile, clinici infantile si camine.

In perioada 1945-1989, in ciuda numeroaselor prevederi legislative, asistenta sociala a cunoscut in fapt o perioada dificila, reteaua de asistenta sociala in teritoriu fiind practic desfiintata. Colectivele de sprijin nu aveau membri specialisti in asistenta sociala, iar activitatea Directiilor de ocrotire sociala era marcata de formalism si ineficienta, in cele mai multe din cazuri.

Pentru Romania aflata in tranzitie in anii ’90 si la inceput de secol XXI( cu un procent semnificativ de populatie marcata de saracie, inegalitate, inechitate, deprivare), periferia societatii, lumea alternativa, exclusii, inadaptatii,cei afectati de handicap socio-cultural, de insecuritatea locului de munca, de accesul diferentiat, limitat drastic la resurse reprezinta probleme serioase, capabile sa dezechilibreze oricand ordinea sociala.

Copiii care provin din familii afectate de excludere sociala si inadaptare reprezinta, probabil, categoria cea mai vulnerabila.

In fata acestor grave probleme, educatia isi cauta resursele, isi construieste strategiile si-si fixeaza scopurile, incercand adaptari la situatii care uneori creeaza senzatia imposibilitatii schimbarii, a insuficientei mijloacelor de care, prin natura sa, dispune. Pare evident ca fara incadrarea intr-un ansamblu de masuri economice, juridice, culturale etc., masurile educative si interventiile de remediere pe care le poate construi si implementa educatia nu au nici o sansa de izbanda.

Eforturile educatiei, in calitatea sa de factor de preventie si/sau de interventie, de protectie si ameliorare au insa calitatea de a fi indispensabile pentru ca vizeaza componenta umana a situatiei de criza sociala. Pe de alta parte, educatia este in buna masura implicata, uneori mai mult alteori mai putin, in aparitia fenomenelor marginalitatii si excluderii, adica are partea ei de „vina” in existenta vagabonzilor, bandelor de tineri delincventi, a alcoolicilor, sectantilor, narcomanilor, a crimei organizate. Intr-un anume moment, fara indoiala, actiunea ei s-a dovedit ineficienta si ,dupa cum se stie, majoritatea covarsitoare a populatiei se afla o buna perioada de timp in puterea si sub influenta educatiei formale. Undeva, in anumite cazuri, s-a gresit si educatia este raspunzatoare pentru cauzele care declanseaza procese de deteriorare a increderii in sine, a imaginii de sine, a afectarii grave a identitatii personale sau de grup etc. Exista multi educatori responsabili pentru traiectele existentiale deviate ale unor copii, din indiferenta, incompetenta, lipsa de profesionalism si responsabilitate sociala.

Institutiile educatiei, scoala, familia, Biserica, alaturi de organizatii nonguvernamentale, reprezentanti ai comunitatii, institutii de ocrotire si asistenta sociala, mass media etc. incearca sa colaboreze cat mai eficient pentru a gasi solutii viabile problemelor sociale.

G.Neagu utilizand date prezentate în ancheta Diagnoza calităţii vieţii – mai 2006 (coord. prof. dr. Ioan Mărginean) prezinta in CALITATEA VIEŢII, XVIII, nr. 3–4, 2007, p. 307–319:……..

în mai mult de jumătate din gospodăriile de la noi trăieşte cel puţin un copil şi aproximativ un sfert dintre aceştia trăiesc în sărăcie (Zamfir, 2005). Acelaşi studiu, referindu-se la relaţia dintre condiţiile de viaţă ale copiilor din România şi educaţie, a ajuns la concluzia că, în ultimii ani, asistăm la o tendinţă de accentuare a polarizării educaţionale, între: o parte însemnată din populaţia de copii care finalizează doar

nivelul obligatoriu de învăţământ, fără perspective reale de integrare socioprofesională, şi cealaltă parte, mult mai restrânsă, care parcurge toate nivelurile de învăţământ creându-şi astfel şanse ridicate de integrare socioprofesională (idem 2005). Una dintre măsurile considerate a avea cea mai

mare eficienţă în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale copiilor şi nu numai o constituie facilitarea accesului la educaţie pentru toţi, indiferent de particularităţile psihofizice, socioeconomice şi familiale, etnie, sex, religie etc. Acţiunile întreprinse în acest sens trebuie însă să vizeze nu doar dezvoltarea infrastructurii educaţionale, creşterea calităţii educaţiei oferite de către şcoală sau creşterea

transferurilor financiare dinspre bugetul de stat sau/şi bugetele locale către copiii aflaţi în dificultate şi familiile acestora, ci şi schimbarea atitudinilor, comportamentelor populaţiei vizavi de educaţie.

COMPORTAMENTUL AGRESIV SI DELINCVENTA JUVENILA

Youth voices , o ancheta UNICEF din anul 2001 asupra opiniilor , temerilor , sperantelor si viselor copiilor – esantionul de popultatie din tara noastra fiind de 400 de copii si adolescenti intre 8 si 17 ani, dintre care 97 cuprinsi in sistemul de educatie publica – a pus in evidenta ca 39% dintre subiecti au declarat ca se confrunta cu violenta si comportament agresiv/violent in scoala.Sub eticheta „violenta”descoperim o diversitate de forme de conduita , care descriu , sub aspectul intensitatii , o linie continua: la intensitatea cea mai mica , violenta presupune confruntarea vizuala , poreclirea , tachinarea, ironizarea, imitarea in scop denigrator ; refuzul de a acorda ajutor , bruscarea , lovirea cu diverse obiecte, palmuirea impingerea , injunghierea si impuscarea sunt forme de intensitate crescuta ale violentei.(apud Ilie – Bologa Lia, DPPD Sibiu)

Exista numeroase definitii ale violentei.Eric Debarbieux , specialist in problematica violentei in mediul scolar ,ofera o definitie prin care surprinde ansamblul fenomenului violentei : Violenta este dezorganizerea brutala sau continua a unui sistem personal , colectiv sau social si care se traduce printr-o pierdere a integritatii , ce poate fi fizica, materiala sau psihica.Aceasta dezorganizare poate sa opereze prin agresiune , prin utilizarea fortei ,constient sau inconstient , insa poate exista si violenta doar din punctul de vedere al victimei , fara ca agresorul sa aiba intentia de a face rau.Este dificil sa se realizeze discriminari intre cele doua concepte agresivitate si violenta. M.Floro ( 1996 ) incearca o diferentiere in baza a trei criterii : 1. un criteriu functional: agresivitatea este o potentialitate ce permite dirijarea actiunii ; ea tine mai mult de gandire , de analiza , in timp ce violenta este de ordinul actiunii noastre , o actiune adaptata obiectivului ce trebuie atins.2. un criteriu de ordin topologic : agresivitatea ar fi mai ales interna , in timp ce violenta e mai ales externa.3. un criteriu etic : in timp ce agresivitatea , inteleasa ca potentialitate care ii permite individului sa infrunte problemele,poate fi considerata acceptabila, violenta, in calitatea ei de actiune ce produce durere, este inacceptabila.

Exista trei teorii explicative ale comportamentului agresiv[s.n.] :- agresivitatea este innascuta, pozitie sustinuta de autori precum S. Freud si Konard Lorenz.In viziunea lui Freud oamenii se nasc cu instinctul de a agresa si de a fi violenti.- agresivitatea e un raspuns la frustrare.Cei care sustin aceasta afirmatie pleaca de la convingerea ca agresivitatea este determinata de conditiile externe.Cea mai populara si cea mai cunoscuta este teoria frustrare- agresiune formulata de J.Dollard.Teoria lui Dollard a fost supusa ulterior unor revizii.- agresivitatea este un comportament social invatat.Aceasta pozitie este legata , in special, de numele lui A.Bandura , care formuleaza teoria invatarii sociale a agresivitatii. Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se invata prin mai multe modalitati : direct prin recompensarea sau pedespirea unor comportamente ; prin obervarea unor modele de conduita ale altora, mai ales ale adultilor.

Violenta scolara este de cele mai multe ori nefatala , dar poate cauza serioase prejudicii dezvoltarii persoanei.Jacques Pain ( 2000 ; 72) identifica doua tipuri de violenta in mediul scolar:a. violentele obiective care sunt de ordinul penalului ( crime si delicte) si asupra carora se poate interveni frontal si b. violentele subiective, care sunt violente mai subtile , de atitudine, si care afecteaza climatul scolar.Sunt incluse aici dispretul , umilirea, sfidarea, lipsa de politete, absentele de la ore.(idem)

Dintre problemele cu care se confrunta adolescentii romani, in opinia lor, selectam:

– neîncredere în sine, deficienţe şi blocaj de comunicare

– anxietate, depresie, teamă;

furt;

– comportamente agresive diverse, verbale si fizice etc.

– inadaptare şcolară, randament şcolar scăzut, hiperemotivitate;

– deficit de afectivitate parentală;

tentativă de sinucidere şi devalorizare;

– timp îndelungat petrecut în faţa computerului, accentuarea trăirilor în „realitatea virtuală”;

– probleme legate de anturajul negativ;

– probleme sentimentale;

– aspecte asociate cu reorientarea şcolară şi profesională.

O analiza longitudinala si transversala a unor comportamente neconforme normei sociale este realizata de catre psihologul I.Andronic, pe baza datelor existente in documentele Laboratorului de Sanatate Mintala Craiova( fise si carnete de tratament, registre de examinare psihologica) din perioada 1980-1996. Sinteza poate fi gasita in “Aspecte psiho-comportamentale specifice personalitatii antisociale”( Analele Universitatii din Craiova, Anul 2000-2001, NR.1-2, p.19-30, ISSN-1582-313X).

*

*Varste/

13

15

17

19

21

Subiecti

ani

ani

Ani

ani

ani

*Nr.subiecti/

Varsta

813

899

402

219

201

Baieti

%

56

55

57

67

71

Fete

%

44

45

43

33

29

Urban

%

69

61

58

56

57

Rural

%

31

39

42

44

43

Romani

%

76

71

72

70

71

Tigani

%

24

29

28

30

29

Acoperite

%

37

44

45

43

45

Descoperite

%

24

30

36

39

44

Conflictual

%

39

26

19

18

11

Intelect liminar

%

22

21

20

21

21

Intelect slab

%

28

29

27

28

29

Intelect normal

%

46

47

48

47

47

Intelect superior

%

4

3

5

4

3

*Din tabelul nr.1” Dinamica tulburarilor de comportament pe criterii multiple” de la p.21 am selectat subiectii cu varsta cuprinsa intre 13 si 21 ani.

Comentati rezultatele cuprinse in tabelul de mai sus, precum si relevanta criteriilor utilizate de autor.Comentati, de asemenea si datele din tabelul de mai jos(Alina Mandroiu, C. Stefanescu, V. Chirita, Tulburarea de conduita cu debut la adolescenta – Studiu clinico-statistic asupra unor cazuri cu manifestari heteroagresive severe

Distributia nivelului intelectual la pacientii cu TC (tulburari de conduita) si agresivitate

Frecventa

%

Valid

absente

10

23.3

normal

3

7.0

normal inferior

14

32.6

intelect liminar

16

37.2

retard mintal

10

23.3

Total

43

100.0

In scoala, profesorii sunt adeseori pusi in dificultate de asa numitii „elevi dificili”. De cele mai multe ori este vorba de copii si tineri care adopta comportamente de refuz scolar, ignorand sarcinile si cerintele scolare, solicitarile profesorului, implicarea reala in activitatile scolare curente. In general pot fi identificate doua categorii mai frecvente de elevi ce creeaza astfel de dificultati : elevii care perturba ordinea, tulbura linistea, disciplina si elevii care refuza sa munceasca, sa depuna un efort cat de mic. In cadrul primei categorii, aceea a elevilor „perturbatori” gasim :

– elevul agitat, instabil, care nu se poate concentra ;

– „contestatarul”, care critica sistematic orice ;

– ” provocatorul „, cel care vorbeste fara oprire, face pe clovnul pentru a-si face colegii sa rada ;

– elevul agresiv, violent .

In cealalata categorie putem incadra elevii care refuza sa lucreze : nu ies la tabla, refuza sa-si faca exercitiile, dovedesc pasivitate ( Marie Thérèse Auger, Christiane Boucharlat, 1995, p.16 ).

Comportamentul violent poate fi determinat uneori de oboseala, de suprasolicitare, de neputinta de a face fata unor cerinte ale scolii sau ale familiei, de o remarca umilitoare, de o pedeapsa nemeritata etc. Uneori poate fi incriminata violenta fictiva, agresivitatea prezenta in filme si la televizor. Alteori poate fi vorba de frica, frica de doctor, de intuneric, de pedeapsa, sau poate fi vorba de gelozie, de pilda, fata de un frate caruia I se acorda mai multa atentie, in opinia sa etc.

Exista elevi care prezinta tulburari relationale frecvente in raport cu profesorii, parintii, colegii etc., elevi care mint si inseala, copiaza, bruscheaza colegii sau elevii de varsta mai mica ( „batausii clasei” ). Altii mentin violenta la nivel verbal, dovedesc inconsecventa comportamentala sau fumeaza ostentativ. Fiecare clasa isi are „rebelii” sai, elevi cu manifestari de nonconformism excesiv, unii dintre ei teatrali, labili psihic si totusi, pentru ceilalti, inconjurati de o adevarata „aura”.

Multi dintre ei nu inteleg semnificatia regulilor sau le interpreteaza intr-o maniera „originala”, apreciind ca le limiteaza drepturile individuale si le incalca libertatea sau demnitatea. Pentru altii, regulile sunt asociate cu trairi afective negative, deoarece le-au fost impuse prin forta, infricosare, teroare. Multi nu-si pot reprezenta pur si simplu consecintele in cazul incalcarii unor regili sau cedeaza unor impulsuri de moment, pe un fond de agresivitate intretinuta fie de un temperament violent, fie de esecuri repetate in mai multe planuri etc.

Conduitele dezadaptate, comportamentul deviant presupun abaterea celui in cauza de la normele acceptate de catre un grup, in cadrul unei institutii sau al societatii in ansamblu si genereaza conflicte intre individ si grup, individ si institutie .

Forma grava a fenomenului de devianta este delincventa, care presupune o fapta cu un caracter socialmente periculos, prevazuta de legea penala si care este savarsita cu vinovatie.

Cauzele unor asemenea situatii se manifesta atat la nivel macrosocial cat si microsocial, de la un context economic si social instabil, un mediu social in criza, la un echilibru familial precar mergand pana la pierderea slujbei de catre unul dintre parinti, somaj generator de relatii tensionate, deteriorarea climatului familial, conflicte si dificultati financiare etc. La acestea se pot adauga problemele adolescentei sau ale pubertatii. Greselile comise de parinti sunt numeroase : unii dintre ei acorda prioritate relatiei afective cu proprii lor copii, in detrimentul rolului educativ pe care l-ar putea avea. In asemenea cazuri, parintii impun putine interdictii, din teama de a nu-si indeparta proprii copii, formuleaza putine si nesemnificative exigente si cauta sa evite conflictele.. Ori, de cele mai multe ori, copiii se asteapta la cu totul altceva : ei au nevoie de adulti „de referinta”, a caror autoritate le – ar permite sa se construiasca, sa-si descopere identitatea, sa-si accepte limitele, sa-si cladeasca propria autoritate.

In fata violentei unor medii scolare ( in general „marginale”, „in dificultate”, defavorizate social, din cartiere cu probleme), in fata stresului provocat de spatiul inchis si restrans al clasei, de indiferenta sau chiar dispretul manifestate de unii dintre profesori se reactioneaza printr-un „zid de tacere”, prin noncomunicare deci si neparticipare, prin atitudine de dependenta afectiva fata de profesor sau prin absenta proiectului personal ( ” sindromul de esec scolar”, ibidem p.29 ).

Negativismul, minciuna, egoismul, ingamfarea, agresivitatea, fuga de la scoala si de acasa sunt numai cateva dintre manifestarile mai frecvente ale devierilor comportamentale ce pot fi inregistrate.

Atitudinile adoptate de unii elevi, ca reactie la violenta unor medii scolare se pot rezuma astfel :

– fuga ( prin discutii in fundul clasei, prin absenta fizica, prin refugiul intr-o gandire magica, prin mutism, prin dificultati de relationare, prin abandon, p.30 );

– agresivitate sau

– supraconformism, un „naufragiu” mai subtil, reactii alienante, scoala devine un loc al excluderii, nu al integrarii sociale ( ibidem, p.31 ).

In categoria inadaptatilor social intra, potrivit litaraturii de specialitate : delincventii, psihoticii si psihopatii. Semnaland cateva caracteristici ale tulburarilor de comportament care stau la baza infractionismului, Emil Verza enumera :

” 1. Comportamentele deviante moral se dezvolta mai ales dupa 7 ani, cand se evalueaza ca atare, deoarece se considera ca maxima structurare a constiintei de sine- aspectele responsabolititatii legate de conduita normala generala se stratifica intens abia in pubertate si adolescenta…Pana la pubertate comportamentul deviant moral se manifesta mai ales ca inadaptare sociala, familiala sau scolara si mai rareori ca manifestari antisociale. In puberate si adolescenta, conduitele de predelincvente, infractionismul marunt este legat pe de o parte de imaturitatea socio-afectiva si caracteriala, pe de alta parte, de dificultati de adaptare in cadrul legislatiei si al restrictiilor. Ca atare, este vorba de nedezvoltare satisfacatoare a a responsabilitatii si de dificultati de adaptare la cadrul”legal” restrictiv si represiv al interrelatiilor sociale largi.

2. Comportamentele aberante se pot exprima relativ devreme si au un spectru larg de manifestari, adesea stereotipe ( automatizate), ca si o incapacitate evidenta de progres sub influenta educatiei ( delincventa juvenila ).

3 . Exista numeroase forme de comportamente de granita intre comportamentele conformiste si cele deviante moral sau legal, intre comportamentele conformiste si aberante. Evaluarea lor este deseori dificila. O importanta cu totul aparte trebuie acordata conditiilor nefavorabile de mediu, care pot genera trasaturi psihologice negative ce devin cu timpul caracteristici dominante ale personalitatii si astfel isi pun pecetea asupra intregului comportament al individului. Prin formarea si stabilizarea unor insusiri caracteriale deficitare se ajunge la afirmarea unor comportamente antisociale care la inceput se exprima in mod indirect si latent, apoi, din ce in ce mai direct si intens” ( , U.Schiopu,E. Verza, 1981, p. 327 ).

Precizam deci ca prin devianta comportamentala se intelege abaterea de orice fel de la normele acceptate in interiorul unui grup, institutii sau a societatii in ansamblu. ” Devianta este fie o consecinta indirecta a socializarii imperfecte sau a esecului acestui proces datorat unor carente de educatie parentala si unui climat familial inadecvat, fie o consecinta a unei „socializari negative”, care presupune abaterea de la normele social recunoscute, dar, in schimb, conformitatea cu normele si valorile unui grup social, el insusi deviant ( de exemplu, imitatia unor conduite parentale imorale, asocierea la faptele deviante ale unor prieteni etc. )” (D.Banciu, S.Radulescu, M.Voicu, 1987, p. 77 ).

Ansamblul cauzelor cuprinde o diversitate atat de mare de elemente, incat numai o actiune profilactica, necoercitiva, care sa antreneze intreaga comunitate, toti factorii educationali si de preventie sociala ar putea face fata intr-un mod acceptabil acestei diversitati.

Educatorului in general si dirigintelui in special ii revin importante responsabilitati in acest sens. Pentru a reusi este necesara o buna cunoastere a cauzelor care au generat devianta.

Un posibil inventar al cauzelor deviantei comportamentale cuprinde atat cauze endogene cat si cauze exogene, acestea din urma fiind oarecum mai vizibile si mai usor de supus controlului.

Intre cauzele endogene pot fi enumerate bolile psihice ( debilitate mintala, schizofrenie, nevroza, sindroame depresiv – anxioase, stari psihopatoide, epilepsie etc.), bolile cronice severe ( hemofilie, boli cardiace congenitale, hepatite cronice evolutive etc. ), tulburari ale vietii afective ( impulsivitate, toleranta redusa la frustrare, agresivitate, labilitate afectiva etc.). La acestea se pot adauga tulburarile de vointa si caracter, cu manifestari frevente de tipul nehotararii, lenei, capriciilor, « stangaciei relationale », tendintei egocentriste, supraprecierii propriei persoane.

Cauzele exogene cuprind factori familiali ( probleme de climat, tensiuni si conflicte intrafamiliale, carente de structura, mediu educational « alterat », promovand valori negative etc.), factori extrafamiliali ( fuga de la scoala asociata cu inadaptarea scolara, stari reactive la esecuri si contacte sociale nerealizate, grup de prieteni cu antecedente penale,participarea la « bande » cu savarsirea unor delicte de grup etc.) si factori ce tin de scoala ( de ordin scolar, psihopedagogic ) ( Ruxandra Rascanu,1994 ).

In evaluarea cauzelor delincventei juvenile s-au conturat mai multe conceptii ” un set de paradigme si teorii” dintre care enumeram :

„a) teorii care supraliciteaza importanta cauzelor individuale, psihologice, considerand ca manifestarile delincvente ale tinerilor rezida in comportamentul individual… delincventa juvenila este definita ca fiind rezultatul unui conflict de adaptare intre tanar si anturajul sau, conflict datorat unor trasaturi psihice caracteristice varstei adolescentei (egocentrism, impulsivitate, agresivitate etc.). In consecinta, analiza delictelor comise de tineri se face dupa o etiologie psihologizanta, accentuandu-se rolul prioritar al unor perturbari datorate in special conflictelor familiale, fiind chiar utilizate o serie de concepte de nuanta psihanalitica, cum ar fi cele de identificare, compensare, supraeu etc. Solutia prevenirii acestor delicte comise de tineri trebuie cautata la nivel individual si microsocial ( familial), fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin franarea evolutiei negative a unor factori de grup ;

b) teorii care considera delincventa juvenila drept o consecinta directa a dezorganizarii sociale implicate in procesele de schimbare si dezvoltare. Cauzalitatea „primara” a delictelor juvenile trebuie cautata in consecintele negative si conflictuale generate de perioade de criza si instabilitate economica, mobilitate teritoriala si sociala a populatiilor… au putut fi identificate ” zone ” si enclave criminogene in care rata delincventei in randul tinerilor este ridicata, datorita eterogeneitatii si mobilitatii populatiei, proceselor aculturative, ineficientei controlului social institutionalizat etc….

c) teorii conform carora delincventa juvenila constituie un efect nemijlocit al conflictelor normative intre diferitele categorii de tineri si obstructiile organizationale de a avea acces la status, putere si bogatie…. Tinerii devin delincventi fie datorita esecului de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorita nepriceperii de a promova alternative de reusita ca urmare a existentei unor restrictii si bariere sociale.” ( Sorin Radulescu, Dan Banciu, 1990, pp.61-62 ).

Chiar daca in cele de mai sus ne-am referit mai ales la adolescent, aceasta nu inseamna ca nu exista probleme de acest gen la varste mai mici.. Tipul predelictual, de orice varsta este impulsiv,agresiv, mincinos etc. La varstele mici agresivitatea este adeseori prezenta in conduita unor copii, ca o consecinta a unor conflicte, frustratii, dar si datorita marei lor sugestibilitati si problemelor firesti in dezvoltarea vointei, a capacitatii de autocontrol. Uneori, minciuna este agresiva, deoarece urmareste pedepsirea unui covarstnic nevinovat, dar de cele mai multe ori minciuna are insa scopuri de aparare sau este efectul unei imaginatii prea bogate, a incapacitatii de a deosebi intre real si fictiv. Minciuna agresiva, tentativele de fuga de acasa, conduitele agresive de tipul parei etc. apar si in perioada scolara mica Furtul si bataia, manifestarile predelictuale de tipul „jocului cu focul si chibriturile” sunt de asemenea prezente, fara a fi caracteristice pentru marea majoritate a copiilor de varsta scolara mica.

Dupa unii autori, tulburarile de comportament se manifesta cel mai frecvent in perioada de varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani, dupa aceasta perioada manifestandu-se, o evidenta scadere in intensitate si volum a conduitelor predelincvente. Aceasta nu inseamna ca un anume procent de tineri vor comite in continuare delicte de furt, vagabondaj, cersetorie, infractiuni de huliganism si agresiuni fizice. Este vorba in primul rand de acei tineri cu accentuata labilitate morala si afectiva si cu puternice carente de socializare. In cazurile cele mai grave, a formelor celor mai persistente de inadaptare, cu efecte nocive concrete si fara echivoc, scolii i se alatura, sub raportul recuperarii sociale, practicienii si specialistii din domeniul dreptului si justitiei, sociologii si criminologii. In literatura de specialitate se face distinctie intre preventia”primara” si cea „secundara”. ” Preventia”primara” consta dintr-un ansamblu de masuri prin care se incearca sa se identifice toate tipurile posibile de comportament deviant, de inadaptare sociala, inclusiv problemele personale si sociale ale anumitor categorii de minori si adolescenti.. Ea implica angajarea si interventia structurilor si organizatiilor societatii in ansamblul ei. Spre deosebire de acest tip de preventie generalizata, preventia”secundara” este conceputa in sensul de interventie si sanctionare a tinerilor care au comis deja un delict sau au avut de-a face cu organe jurisdictionale, implicand actiunea de terapie si recuperare sociala a acestora” (Banciu,Radulescu,Voicu, 1987, p.240).

Dirigintele, consilierul, psihologul scolar, orice reprezentant indreptatit al scolii ca institutie sociala vor trebui sa contribuie la articularea in sisteme coerente a unor modalitati psihopedagogice de prevenire si corectare, sa asigure profilaxia comportamentului deviant si mai ales recuperarea elevului cu probleme.

Pentru aceasta se impune o actiune continua de identificare a cauzelor unor conduite predelictuale ori a unor trasaturi disarmonice de personalitate, depistarea precoce a dificultatilor de orice fel pe care le intampina elevii clasei, organizarea timpului liber, fara a incalca insa dreptul democratic de a alege si libera exprimare a personalitatii. Colaborarea permanenta cu familia, activitatile de orientare scolara si profesionala, de educatie civica si juridica, igienico – sanitara sunt de asemenea modalitati importante de a se asigura reusita.

Propunere de lectura

http://cucuioan.blogspot.com/2007/06/delincventa-juvenila-de-grup.html

Delincvenţa JUVENILA de grup

…Nu toţi aceşti delincvenţi sunt personalităţi disarmonice sau chiar bolnavi mintali. Din punctul de vedere al delinventului,delictul este un act prin care acesta îşi rezolvă anumite nevoi sau probleme,ceea ce poate fi o dorinţă momentană,poate exprima dorinţa de a-şi proba bărbăţia în faţa grupului etc.In alte situaţii adolescentul este o persoană desechilibrată emoţional şi doar o mică incitare din afară este suficientă pentru a-i provoca un comportament agresiv,uneori delictual şi nu totdeauna sunt conştienţi de consecinţele faptelor lor.Delincvenţa este un comportament antisocial,fiind vorba aici de un termen legal şi social şi nu de un diagnostic,criteriul delincvenţei fiind pentru psihiatru un termen arbitrar.După Vangham doar 10% dintre delincvenţii minori vor fi delincvenţi şi la vârsta matură.Nici legislaţia nu este consecventă existând variaţii de la ţară la ţară privind încadrarea actelor juvenile,precum şi foarte multe schimbări a acestor convenienţe…. Una dintre cele mai mari cuceriri ştiinţifice din domeniul studiului delincvenţei juvenile a fost acela al privirii acestui fenomen ca fiind legat de viaţa de grup,ca un epifenomen a acestuia,ca un sinptom al lui,deşi grupul de adolescenţi nu se formează de la început în scop delictual şi nu toate aceste grupe ajung la delict…..Mai mult de 70-80% din crimele juvenile sunt produse în grup.Un important aport pentru înţelegerea bandelor de tineri este ceea ce se cunoaşte sub denumirea de subcultura grupului delincvent.Miller a studiat factorii culturali din clasele predispuse a genera medii delictuale.Valorile unei asemenea culturi îşi au suportul în menţinerea trăsăturilor de bază a acestor grupe în viaţa lor obişnuită.Membrii bandei au sensul apartenenţei,o înţelegere pentru un anumit statut.Majoritatea membrilor bandei provin din clasele sociale dezavantajate economic.Rejectaţi de societate,aceşti tineri vor dezvolta o subcultură în care sunt aprobate comportamente de opoziţie faţă de societate ca întreg.Suportul lor psihologic constă din identificarea cu grupul (până la adoptarea aceleiaşi îmbrăcăminţi).Comunicarea lor interpersonală este profundă,tind a se acoperi cu un aer de bravură,motiv pentru care vor avea numeroase activităţi „de bravură” ca băutura,fumatul.Ohlin (1963) identifică trei tipuri de subculturi delictuale.-Prima ar fi subcultura criminală,identificarea cu tipul de bandă dirijată numai spre activităţi ilegale.De obicei aceste bande sunt conduse de criminali adulţi,care servesc ca instructori,ascund lucrurile furate.-Al doilea tip de bandă delictuală are la bază o subcultură conflictuală,în care violenţa şi agresiunhea are valoare maximă pentru a câştiga aprobarea grupului.-În 1/3 din bande se uzează de droguri,promiscuitate sexuală şi alte experienţe sensuale,pentru a scăpa de problemele vieţii.Din acest tip de grup fac de multe ori parte şi fetele.În aceste bande fetele îşi creează „propria lume”,în scopul unei apartenenţe şi a protecţiei.În bandă ele găsesc de asemenea acceptare,reguli, loialitate,autoritate,disciplină şi alte componente pe care nu le pot găsi în lumea adulţilor.Statistic fetele acoperă 15-30% din activitatea delictuală de grup,dar ele nu sunt prea organizate.Adeseori bandele de fete acţionează împreună cu bandele de băieţi.Delincvenţa de bandă apare după Cohen ca rezultatul unei transmisii culturale şi nu ca o orientare spre delincvenţă sau conduită antisocială a indivizilor care formează banda.In acest sens autorul trece în revistă trei teorii:1.Teoria dezorganizării sociale în „zona” marilor centre urbane în care se dezvoltă subculturile delictuale;2.Teoria conflictului cultural în „zone” cu mare amestec etnic şi rasial,fără nici o stabilitate,unde adulţii nu furnizează modele formatoare pozitive ci ambigui, t ineretul neputând asimila un model sau să respecte pe cineva;3.Teoria mijloacelor ilicite,într-o societate în care simbolul reuşitei este posesiunea şi etalarea bunurilor,în care căile spre succes sunt nule pentru unii şi din acest motiv se ajunge la o serioasă frustraţie,pentru ca apoi să se ajungă la concluzia că se pot utiliza şi alte mijloacepentru a procura acele valori.In subculturile delictuale modelul admirat este acela al omului dur,puternic,cu îndemânare pentru lupta fizică (reprezentat adesea în filme de gangsteri sau cow-boys)O altă caracteristică a acestor grupe ar fi căutarea cu asiduitate a excitantului, riscului, adeseori prin utilizarea alcoolului,drogului,jocului de cărţi etc.De asemenea,arată Miller în aceste grupe este cultivată şmecheria,capacitatea de a înşela,de a evita pericolele,de a atrage în cursă şi de a nu fi atras.In aceste grupe funcţionează o filozofie a „sorţii”,a norocului,a şansei.Totul este privit prin diada şansă/neşansă.Caracteristicile acestor grupe s-ar prezenta astfel:organizare ierarhică şi subordonarea nevoilor individului celor colective,caracterul dinamic în ceea ce privesc funcţiile grupului,trecerea pe primul plan a unei funcţii sau a alteia,rolul socializant prin distribuirea de roluri şi controlul efectuării lor,rolul securizant al grupului….. grupul oferă adolescentului nu numai cadrul de afirmare,mijlocul de afirmare liberă securitate şi siguranţă,dar în grup adolescentul găseşte niveluri de aspiraţie şi valori comune cu ale sale.Acest lucru este valabil şi pentru grupurile orientate negativ.Numai grupul poate satisface valenţele de afirmare şi să dea adolescentului sentimentul de valoare.Astfel,în acest cadru,slabul caută puterea grupului pentru a se identifica cu ea,neînsemnatul caută prilej de afirmare, nerecunoscutul doreşte un rol recunoscut, ameninţatul aşteaptă protecţie,izolatul caută să pătrundă în viaţa colectivă a grupului.In ciuda celor afirmate mai sus,o serie de autori nu considră grupul cu orientare negativă,ca ducând o adevărată viaţă socială.Aceste grupuribande, adună tineri delincvenţi şcolari,în revoltă contra disciplinii şcolare şi se bazează (coeziunea internă) pe totalitarism,respectarea secretului,ascultarea oarbă faţă de şef.De fapt,subliniază Debresse această viaţă socială este artificială şi pune pe adolescent în situaţii artificiale,într-un mediu social care îl va condamnala izolare şi care intră în război contra acelora care au pronunţat această condamnare şi vor să-i prelungească efectele.In acest context adultul apare ca acela care vrea să-i despartă,deoarece aceştia nu ar şti decât „să aplice pedepse”.Există în aceste grupe o discrepanţă între atitudinea deschisă şi acoperită,între autonomie şi autoritate.In timp ce exprimă resentimente faţă de autoritatea externă,de fapt ei nu doresc să fie autonomi,unii căutând şi chiar simţindu-se mai bine într-un mediu controlat cum este acela al şcolilor de corecţie sau milităria.Ei au o mare dorinţă de a mima statutul adultului,nu prin responsabilitate ci prin simboluri exterioare (să posede maşină,bani de buzunar pentru băutură şi ţigări).Ei sunt aproape constant în rebeliune deschisă (fizică şi verbală) cu proprii părinţi.Se poate spune că aceste subculturi reprezintă totuşi un mijloc de adaptare,acest lucru fiind mai ales valabil pentru adolescenţii claselor sociale mai dezavantajate şi care resimt situaţia lor de a fi la baza ierarhiei sociale.In asemenea situaţie,arată Disertori şi Piazza subcultura delincvenţilor vine aici şi oferă soluţia acestor probleme de inserţie socială, ajută individul să-şi depăşească sentimentul de inferioritate reuşind astfel să-şi supracompenseze frustraţiile.Apartenenţa la o bandă dă legitimitate pe plan social la luarea unei poziţii rebele în timp ce în interiorul bandei i se oferă oarecare respectabilitate. O subcultură delictuală se formează deci ori de câte ori o serie de indivizi se află în acelaşi mediu,cunoscând aceleaşi dificultăţi de adaptare,fiind favorizat de devierea valorilor.In cadrul acestor grupe,individul încearcă sentimentul de apartenenţă pentru a se simţi solidar cu alţii sau a-şi exprima rivalitatea în acte de violenţă şi culpabilitate (Cohen).Ca şi în cazul psihologiei animale,bandele de tineri se bazează pe apărarea „teritoriului”,respectarea unui „cod moral” care impune supunere şi solidaritate de grup,agresivitate spre exterior.Instiunctul de teritoriu,de rang ierarhic,tendinţele distructive şi prădătoare sunt instinctele care reglementează comportamentul antropoizilor dar şi a acestor grupuri(Disertori şi Piazza) [……] preocupările lor fiind: filmele, hoinăreala,infracţiunea,indiferenţa faţă de şcolarizare,repulsia privind rezultatele şcolare.Molcom Klein subliniază importanţa,în ultima vreme a grupelor delictuale formate din fete.Aceste grupe nu ar fi atât de durabile şi de multe ori se unesc cu grupurile băieţilor.In cadrul grupului mixt fetele ar avea mai degrabă rolul de „avocat al diavolului”, incitând la violenţă,la începerea luptei,încurajarea unor mari planuri ilegale.In cadrul acţiunii ele ar avea mai ales rolul de observator,de spionaj.Deşi pe plan individual delincvenţii minori ar fi nişte izolaţi este de ajuns a se deschide un club pentru ca acesta să fie asaltat,ceea ce dovedeşte nevoia lor pentru integrare socială.Cu cât separarea de adult a fost mai precoce cu atât viitorul acestor tineri este mai sumbru.Delincvenţa de grup este caracteristica delincvenţei juvenile,principalele fapte fiind:huliganismul,violul,violenţele,furtul de vehicole.Grupul de delincvenţi este în general neorganizat şi nu are de la început ca scop delictul,dar în funcţie de diferite personalităţi acest lucru poate surveni ulterior.După primele „succese” activitatea grupului poate merge progresiv dar se poate şi defiinţa.[….].Luptele dintre grupuri sunt frecvente.Stubblefield arată că adeziunea la grup începe încă din preadolescenţă şi poate fi legată de rezultatele şcolare slabe,simptome nevrotice.Elementele favorizante pot consta şi din acoperirea de către mamă a primelor delicte,atitudinea indiferentă a tatălui,tulburări ale relaţiilor familiale,proasta adaptare a familiei la ierarhia socială.Tânărul găseşte în bandă căldura sufletească,curajul şi loialitatea pe care nu le găseşte acasă,aceasta fâcând din grup un răspuns la o situaţie socială precară.Costiner arată că un grup spontan de joacă se poate transforma într-o bandă cu o ierarhie bine precizată,cu loc de întâlnire şi o rază de acţiune constantă.Banda va trece apoi la efectuarea de acte huliganice,distructivitate pentru a-şi demonstra dexteritatea şi curajul.Adesea între aceşti tineri şi organele de ordine are loc o adevărată hărţuială,un conflict surd deşi uneori şi organele de ordine pot să vadă în orice tânăr care se plimbă pe stradă,manifestându-se în mod specific vârstei lui,drept un delincvent virtual,în timp ce adolescenţii cu tulburări de comportament nu pierd ocazia de a juca din amuzament”feste” organelor de ordine.Se creiază în acestă situaţie un adevărat „dialog al surzilor”Importanţa factorilor familiali.[…]familia este frecvent implicată în favorizarea activităţii de bandă la tineri.Coleman şi Broen enumeră următorii factori:1.Familii incomplete cu dispariţia figurilor parentale (lipsa tatălui ar fi mai importantă pentru adolescent);2.Rejetul parental şi dominaţia maternă.Este vorba de familii în care tatăl este doar „figură de decor”,sau îşi respinge fiul,mama fiind figura dominantă parentală.Delincvenţii,în general nu-şi iubesc tatăl,care de multe ori aplică metode punitive în exces,ducând astfel la creşterea ostilităţii,slăbirea controlului intern şi tendinţa adolescentului spre acte agresive.În consecinţă,ei vor deveni rebeli şi pentru a-şi dovedi curajul se asociază în bande agresive;3.Modelele parentale sociopate.Numeroase studii vorbesc de importanţa trăsăturilor sociopate ale tatălui.În acest cadru poate intra alcoolismul tatălui,atitudini antisociale diverse,absenţe de acasă,inconduită sexuală etc. Combinaţia rejetului familial cu tată sociopat împinge de timpuriu copilul spre delincvenţă.Factorii socioculturali.Coleman şi Broen enumeră o serie de factori care tind a favoriza delincvenţa de grup.Din aceştia doi sunt mai importanţi:alienarea şi rejetul social.În ceea ce priveşte alienarea,numeroşi tineri au senzaţia că nu se pot adapta „establishmentului”,fiind confuzi în ceea ce privesc propriile valori şi sensul identităţii lor.Din acest motiv ei percep lumea în care trăiesc ca fiindu-le ostilă,motiv pentru care vor să aibă propria lor lume.În acest caz activitatea de bandă le apare ca un loc de minimă rezistenţă.În timp ce lumea o percep ca ceva artificial,cu discriminări de clasă,culoare politică,religie,rasă,viaţa de grup le apare ca singura soluţie.Uneori deşi se pot supune pasiv cererilor celor mari,brusc pot părăsi casa,familia şi pot intra în grupuri marginale.Rejetul social apare în condiţiile în care mase mari de adolescenţi nu au posibilitatea de a urma şcoala,de a-şi găsi o muncă.Din acest motiv,tânărul va crede că nu este dorit în societate,fiind „victime ale progresului şi rejetului social”.Senzaţia de rejet social este trăită mai ales de adolescenţii claselor sărace,în care şcolarizarea este dificilă.[…].Tânărul va găsi în bandă căldura sufletească şi loialitatea pe care nu o găseşte acasă.În acest fel grupul spontan de joacă se poate transforma într-o bandă,cu o ierarhie rigidă,cu loc de întrunire şi o rază de acţiune constantă (Costiner,1972).Adeseori între tânăr şi organele de ordine are loc o permanentă hărţuială,un conflict surd,în care grupul face şicane organelor de ordine „din amuzament”,în timp ce organele de ordine văd în orice tânăr de această vârstă un delincvent virtual.Se creează în acest fel un adevărat „dialog al surzilor”.

(Publicat de Argatu, vezi internet)

In actiunea de prevenire si combatere a devierilor de comportament, dirigintele, alaturi de oricare alt factor implicat, trebuie sa aiba drept preocupare constanta asigurarea unei imagini valorizante, a unei reprezentari de sine care sa fie cat mai stimulativa ; un elev cu probleme are mai multa nevoie decat ceilalti sa fie sprijinit in a dobandi sentimentul progresului, al eficacitatii proprii. Unui asemenea elev trebuie sa i se intareasca necontenit sentimentul identitatii personale, constiinta de sine si a valorii proprii, increderea in sine, autocontrolul.

Dirigintele ar trebui sa fie pentru oricare dintre elevii sai suport educational, consilier si orientator.

Conform reglementarilor in vigoare dirigintele are următoarele atributii:

(1) organizează si coordonează:

a) activitatea colectivului de elevi;

b) activitatea consiliului clasei;

c) sedintele cu părintii, semestrial si ori de câte ori este cazul;

d) actiuni de orientare scolară si profesională pentru elevii clasei;

e) activităti educative si de consiliere;

f) activităti extracurriculare, în scoală si în afara acesteia;

(2) monitorizează:

a) situatia la învătătură a elevilor;

b) frecventa elevilor;

c) participarea si rezultatele elevilor la concursurile si competitiile scolare;

d) comportamentul elevilor în timpul activitătilor scolare si extrascolare;

e) participarea elevilor la programe si proiecte, precum si implicarea acestora în activităti de

voluntariat;

f) nivelul de satisfactie a elevilor si a părintilor acestora în legătură cu calitatea actului

instructiv educativ;

(3) colaborează:

a) cu profesorii clasei si coordonatorul pentru proiecte si programe educative scolare

si extrascolare, pentru informare privind activitatea elevilor, pentru solutionarea unor

situatii specifice activitătilor scolare si pentru toate aspectele care vizează procesul

instructiv-educativ, care-i implică pe elevi;

b) cu consilierul scolar, în activităti de consiliere si orientare a elevilor clasei;

c) cu conducerea scolii, pentru organizarea unor activităti ale colectivului de elevi, pentru

initierea unor proiecte educationale cu elevii, pentru rezolvarea unor probleme administrative

referitoare la întretinerea si dotarea sălii de clasă, inclusiv în scopul păstrării bazei materiale,

pentru solutionarea unor probleme/situatii deosebite, apărute în legătură cu colectivul de

elevi;

d) cu părintii si comitetul de părinti al clasei pentru toate aspectele care vizează activitatea

elevilor si evenimentele importante în care acestia sunt implicati si cu alti parteneri

implicati în activitatea educativă scolară si extrascolară;

e) cu compartimentul secretariat, pentru întocmirea documentelor scolare si a actelor de

studii ale elevilor clasei;

f) cu persoana desemnată de conducerea unitătii de învătământ pentru gestionarea bazei de

date, în vederea completării si actualizării datelor referitoare la elevii clasei;

(4) informează:

a) elevii si părintii acestora despre prevederile Regulamentului de organizare si functionare a

unitătilor de învătământ preuniversitar si ale regulamentului intern al scolii;

b) elevii si părintii acestora cu privire la reglementările referitoare la examene/testări

nationale si cu privire la alte documente care reglementează activitatea si parcursul scolar al

elevilor;

c) părintii despre situatia scolară, despre comportamentul elevilor, despre frecventa acestora

la ore. Informarea se realizează în cadrul întâlnirilor cu părintii, în ora destinată acestui scop,

la sfârsitul fiecărui semestru si an scolar, precum si ori de câte ori este nevoie;

d) familiile elevilor, în scris, în legătură cu situatiile de corigentă, sanctionările disciplinare,

neîncheierea situatiei scolare sau repetentie (vezi Anexa 1 la Ordinul M.E.C.I. nr. 5132/10.09.2009 privind activitătile specifice functiei de diriginte).

Pe scurt, in fata unui elev cu probleme, profesorul ar trebui sa :

– creeze situatii care sa stimuleze comunicarea intre elevi ;

– sa elaboreze reguli (de functionare a clasei) care sa securizeze elevul, sa-l faca sa se simta protejat prin ordine, printr-un cadru structurant, impregnat de relatii de respect reciproc ;

– sa treaca de la o relatie de putere la una de autoritate, care sa le permita elevilor sa fie „actori”, sa-si castige propria autoritate ;

– sa practice o pedagogie care sa motiveze elevul ;

– sa stie sa asculte ;

– sa gestioneze crizele, sa previna si sa solutioneze situatiile conflictuale, prin evitare, acomodare, putere, coercitie, compromis, negocierea rezolvarii problemelor, apelul la mediator;

– sa lucreze in echipa .

Oricare dintre factorii implicati, scoala, familia, biserica, factorii de preventie sociala, institutiile de profil ( scoli si centre de reeducare, scoli speciale etc.) trebuie sa porneasca de la premisa ca o deviere de comportament angajeaza elemente diverse si are componente individuale si sociale, personale si interpersonale, cognitive si noncognitive, psihologice si extrapsihologice.

Mai ales, trebuie evitat schematismul in abordarea personalitatii elevului aflat in dificultate. Relatia educator – educat, elev – diriginte ar trebui inteleasa ca un mod de afirmare a individualitatii, libertatii si optiunii, o interactiune cu efecte asupra ambilor parteneri ai relatiei.

Supravegherea discreta, colaborarea permanenta cu familia, constientizarea locului pe care il ocupa elevul in clasa ( este marginalizat, acceptat, urmat etc. ), in familie sau in grupul de prieteni reprezinta modalitati de prevenire a unor abateri.

Importanta este desigur si antrenarea clasei, ca tot, in asemenea actiuni de prevenire si combatere a devierilor de comportament.

Un comportament conform cu regulile scolare si sociale, disciplinarea elevilor si controlul asupra clasei presupun o combinatie de autoritate si putere a dirigintelui, fenomen care are atat aspecte formale, institutionale, dar si psiho-pedagogice.

Dirigintele poate pune in miscare un intreg ansamblu metodologic pe baza caruia sa poata negocia eficient reguli, optiuni, sa anticipeze situatii conflictuale inainte de a deveni explozive, sa previna dificultati. Se pot astfel reduce riscurile de comportament impulsiv la acei elevi ce par sa fie incapabili sa-si reprezinte consecintele actelor lor.

Lipsa de consistenta sociologica a grupului, lipsa traditiilor, a unei experiente comune structurate, a perspectivelor si obiectivelor comune, fragilitatea relatiilor interpersonale afecteaza grav posibilitatile de actiune educativa in cazuri de abateri de la norma.

Dirigintele va trebui sa actioneze, in asemenea cazuri, cu si mai multa rigoare si consecventa pentru a realiza « un nucleu socio – educativ » la nivelul clasei, pentru a asigura unitatea grupului, cristalizarea structurilor de influenta la nivelul acestuia, deoarece fara acest suport eforturile sale, oricat de laborioase, sunt supuse unui ridicat coeficient de risc.

Toti factorii implicati in recuperarea unui tanar trebuie sa ia in considerare:

-varsta si persoana celui in cauza ;

-antecedentele socioeconomice si culturale ale mediului de provenienta;

-tipul de delict savarsit ;

-atitudinea delincventului fata de fapta sa

-posibilitatile reale de recuperare si resocializare.

Utila s-ar putea dovedi si o tipologie a diferitelor comportamente delincvente juvenile, cum ar fi cea care urmeaza si pe care o gasim in literatura romaneasca de specialitate :

„1. comportamente delincvente ocazionale, nestructurate, cu un grad scazut de periculozitate sociala, caracterizand pe acei minori care au beneficiat de conditii adecvate de socializare familiala si scolara. In aceasta categorie sunt inclusi, de regula, minori care au intrat sub influenta unor anturaje nefaste, fiind scapati de sub supravegherea parintilor si a scolii, sau minori care au participat intamplator la actiuni ilicite, fie din teribilism, fie din”bravada”, fie din solidaritate de grup specific adolescentina….Pentru marea majoritate a acestor minori exista sanse reale de recuperare sociala, daca sunt evitate pericolele „etichetarii”” raului si „inductiei” negative existente in timpul perioadei de resocializare a lor in institutele de profil .

2. comportamente delincvente structurate, cu un grad ridicat de periculozitate sociala, caracterizand pe acei minori cu un nivel scazut de integrare sociala si profesionala si care prezinta dificultati de adaptare, tulburari de comportament sau desocializare. Evolutia carierei lor delincvente atesta comiterea, inca de la o varsta frageda, a unor acte predeviante ( consum de tigari si alcool, mici furturi de la colegi, vecini ), fiind cunoscuti in zona lor de domiciliu ca elemente nocive, care polueaza moral cartierul sau strada. Desi au fost sanctionati in mod repetat, nu s-a reusit recuperarea lor, fiind internati de mai multe ori in scolile de profil ;

3. comportamente delincvente recurente, cu o deosebita periculozitate sociala, concretizate in delicte de omor, viol, talharie, vatamari corporale grave etc. Ele definesc pe acei minori care provin, de regula, din medii de socializare”negativa”, medii parazitare, unde au fost „socializati” si „invatati” intr-un spirit agresiv si violent, incepand cu limbajul obscen, minciuna, cersetoria, prostitutia si perversiunile sexuale si terminand cu violurile, talhariile si omuciderile. De multe ori, autorii unor asemenea delicte sunt organizati in grupuri antisociale, specializate in comiterea anumitor fapte penale, avand ca element favorizant al infractiunii consumul de alcool ( atat inainte, cat si dupa consumarea delictului). Intrucat asemenea acte sunt comise prin violenta si agresivitate sporita, se impune adoptarea unor masuri speciale de resocializare a faptasilor minori, prin internarea lor in scoli speciale de munca si reeducare cu regim sever” ( Radulescu, Banciu, 1990, pp. 118-119 ).

Evolutia criminalitatii la nivelul tinerilor in Romania intre anii 1999-2000 pune suficient de bine in lumina realitatea „tranzitiei”. Tinerii intre 16-18 par sa fie cei mai „activi”, urmati de cei cu varste intre 14-16 ani. 80% dintre ei sunt baieti.

In 1990, 5420 de tineri au comis 9245 infractiuni, in vreme ce in anul 2000 un numar de 16 3111 tineri(adolescenti) au comis un numar triplu de delicte.

Anul in care au fost inregistrate cele mai multe probleme este, conform statisticilor, anul 1998, cand 27.320 de minori au comis 43.839 abateri sanctionate juridic. In anul 2001, numarul minorilor care consumau ori comercializau droguri ajunseze la cifra oficiala de 230 fata de numai 13 in anul 2000.

Problemele familiale, deficientele mediului educational, problemele legate de varsta pubertatii si socializarea negativa erau considerate principalele cauze ale delincventei juvenile.

Educatorul va trebui sa judece nuantat, sa nu se pripeasca, sa fie permanent interesat de obtinerea unor colaborari din partea factorilor interesati, a specialistilor, a parintilor. El trebuie sa devina un autentic „distribuitor de sanse” de indreptare, recuperare si dezvoltare; Un model de comportament moral, echilibrat. Un partener care indruma, dar si franeaza, critica, dar si sfatuieste, solicita, dar si ofera respect si incredere.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web