Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tag archive

Adevarata istorie

Egiptul antic

in Istorie by

egipt2

S-a discutat mult despre o posibilă călătorie a filosofului grec Platon în Egipt, acolo unde acesta ar fi primit formarea şi instruirea necesară de la sacerdoţii indigeni în scopul de a accede în modul cel mai direct la vechile izvoare ale gândirii tradiţionale. Nu se ştie cu siguranţă dacă Platon a fost cu adevărat în Egipt, deoarece nu există mărturii sigure despre această călătorie. Dacă s-ar fi înfăptuit, ar fi avut loc în jurul anului 338-387 î.Hr., într-o epocă precedentă scrierii dialogurilor sale de maturitate. Egiptul era perceput ca depozitarul unei ştiinţe foarte vechi şi extraordinare. În artă, dar mai ales în domeniul religios şi în domeniul cultural, s-a realizat cel mai fin produs al unei fecunde întâlniri dintre cele două culturi: elenistică şi egipteană. Până şi lumea romană, care privind mai simplist Egiptul doar ca pe o parte a unui Orient imaginar, a fost sedusă de această civilizaţie antică, de credinţele religioase, favorizând astfel răspândirea cultelor misterioase şi a primelor religii de salvare individuală înainte de creştinism. Raporturile între Egipt şi cultura occidentală au slăbit din ce în ce mai mult începând cu antichitatea şi întregul ev mediu. Au reapărut mai apoi în timpul lui Lorenzo de Medici prin intermediul literaturii neoplastice şi ermetice, datorită unor oameni ca Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino. Până la iluminist sau mai exact până la descifrarea scrierii hieroglifice de către J.F. Champollion, nimeni nu putea pune la îndoială faptul că textele „ermetice” ar fi putut conţine concepţii şi idei cu origini îndepărtate egiptene. Campania di Egipt condusă de Napoleon Bonaparte a fost cea care a redescoperit lumii moderne vechea cultură egipteană, restituind imaginea autentică a acelor monumente şi texte.

Astăzi se cunosc multe din cele ce se petreceau pe malurile Nilului (acum 4.00 de ani), dar totodată trebuie să fim conştienţi că exista multe semne de întrebare legate de acel orizont îndepărtat. Aceste întrebări sunt destinate să rămână fără răspuns pentru mulţi ani de-acum înainte sau poate pentru totdeauna. Moştenirea culturală a Egiptului Antic e mai mult decât actuală. Trebuie doar să ne gândim la popularitatea pe care au dobândit-o egiptenii şi istoria lor în ultimii ani datorită unor romane, cinematografiei şi numeroaselor transmisii televizate.

 

SURSE DE DOCUMENTARE

Istoria acestei perioade se bazează pe informaţiile oferite de sursele documentare interne sau externe.Primele constau în texte scurte de pe vasele descoperite în necropolele dinastice timpurii sau în sigilii. Acestora le putem adăuga şi informaţii oferite de izvoare istorice importante cum ar fi: Piatra de la Palermo, listele  regale etc.Izvoarele externe constau în principal din scrierile târzii ale autorilor antici clasici.Cei mai mulţi egiptologi sunt de acord în a recunoaşte că probabil etapa premergătoare este caracterizată de existenţa unor mici districte, independente, pe baza cărora se vor structura viitoarele unităţi administrative: nomele. Acestea aveau un teritoriu bine definit, cu o capitală şi un şef propriu. Fiecare avea câte o divinitate locală care putea fi emblema nomei respective.

UNIFICAREA

Practic se conturaseră două mari unităţi structurate atât administrativ cât şi politic.Egiptul de sus era condus de către un şef al cărui sediu se afla la Nubt (lângă Naquada), având drept divinitate protectoare zeul Seth.Egiptul de Jos era condus de un prinţ ce-şi avea capitala la Behdet, iar divinitatea protectoare era zeul Horus. Pentru succesiunea la tron funcţiona principiul eredităţii.

În ultima a perioadei predinastice se definitivează organizarea administrativ politică schimbându-se capitalele şi divinităţile protectoare, astfel în nord fiind adorată cobra Uadjit, iar în sud, lui Horus i se alătură zeiţa-vultur Nekhbet.

Documentele interne ni-l prezintă pe Narmer, purtând pe cap coroana ambelor teritorii. În perioada domniei acesta a fost preocupat de comerţ, îndeosebi cu regiunile din est, fiind de asemenea întemeietorul oraşului Memphis, în apropierea căruia a construit un dig şi templul dedicat lui Ptah în calitatea lui de zeu creator.

RELIGIA

 

 

TEXTELE PIRAMIDELOR

Acestea sunt un corpus de texte religioase constituit din inscripţii gravate pe pereţii camerelor funerare din piramide, fiind în acelaşi timp cele mai vechi texte religioase cunoscute. Ele reunesc descântece ce trebuiau să asigure faraonului o viaţă bună în lumea umbrelor.Deşi iniţial ele au fost un apanaj regal, ulterior au fost folosite de către orice egiptean, fiind întâlnite pe pereţii mormintelor sau sarcofagelor, cele mai timpurii apărând către sfârşitul perioadei dinastiei a V-a, ajungându-se la un număr de 759 de texte

TEXTELE SARCOFAGELOR

Reprezintă o completare şi chiar o continuare a textelor piramidelor.

Începând din prima perioadă intermediară, a apărut obiceiul de a se înscrie pe capacele sarcofagelor – în interiorul acestora – descântece destinate să asigure decedatului o viaţă veşnică în lumea lui Osiris. Au fost recenzate 1185 de texte ce în epocile mai târzii erau înscrise pe vasele canope, pe statui sau stele funerare.

CARTEA MORŢILOR

Egiptenii o numeau ”Cartea ieşirii la zi”. Aceasta constă dintr-un papirus pe care erau scrise texte (au fost identificate circa 192) ce trebuiau să-l conducă pe decedat în lumea de dincolo.Acestea erau executate pentru un  număr mai mare de egipteni, mai puţin bogaţi, fiind însoţite de desene explicative, multicolore, utilizate până în epoca ptolemaică.Cele mai complete şi mai frumoase datează din perioada dinastiilor XVIII şi XIX.

CARTEA CAVERNELOR

Aceasta este un text ce glorifică zeul soare Ra / Re, în calitatea sa de personificare a vieţii şi luminii în lumea umbrelor pe care egiptenii antici şi-o reprezentau drept o succesiune de caverne.  Sunt cunoscute două variante. Prima a fost gravată pe pereţii osirionului construit de Merneptah, iar cea de-a doua în mormântul lui Ramses al VI-lea.

 

SOCIETATEA ŞI STRUCTURA SOCIALĂ

 

 

 

De-a lungul timpului, societatea egipteană a cunoscut desigur nu numai o evoluţie liniară, ci ea a fost caracterizată de multe restructurări, unele profunde, pe care astăzi le înţelegem mai mult sau mai puţin bine.  În ciuda tuturor dificultăţilor pe care le întâlnim încă, rezultatele eforturilor atâtor şi atâtor specialişti s-au concretizat într-un tablou corespunzător care reuşeşte să ne facă să înţelegem structura extrem de complexă a societăţii egiptene.

FARAONUL

Termenul ca atare ne-a parvenit datorită izvoarelor greceşti din epoca târzie. El pare să fie o transcriere a termenului egiptean per-aa sau pir-a ce ar avea semnificaţia de locuinţă mare pentru perioada timpurie.Ulterior, în perioada regatului vechi sau a celui mijlociu, era utilizat acelaşi termen, dar de data aceasta într-o accepţiune care desemna palatul regal.  Se consideră astăzi că în antichitate, faraonul, avea statutul a ceea ce numim monarh absolut, el fiind încarnarea divinităţii pe pământ. În această calitate el conducea regatul conform legilor generate de zeiţa Maat, zeiţa dreptăţii.Fiind conducătorul statului, faraonul era şeful administraţiei, comandantul armatei şi împărţea dreptatea.

VIZIRUL

Termenul ca atare nu a existat pentru egipteni. El a fost preluat din rândul acelora utilizaţi  în cadrul Imperiului Otoman, avându-se în vedere faptul că funcţionarul acesta era cel mai apropiat din punctul de vedere al funcţiei şi poziţiei administrative şi sociale cu acela din Imperiul faraonilor.Termenul avea semnificaţia de „cel al uşii judecător” şi foarte probabil că la origine desemna funcţii aparte. Practic vizirul conducea administraţia statului, atât la nivel central cât şi la cel local. Vizirul juca şi rolul unui ”şambelan” fiind un conducător al palatului regal în care calitate primea şi prezenta faraonului rapoarte zilnice asupra evenimentelor ce aveau loc în acesta. El era şi secretar, calitate în care promulga decretele regale şi îl informa zilnic asupra situaţiei din ţară.

PREOŢII

În Egiptul faraonic corpul sacerdotal cuprindea o varietate de membri, uneori cu atribuţii bine definite, fiind consideraţi „servitori ai zeului”. Existau astfel, preoţi ai morţilor, care oficiau toate serviciile religioase dedicate acestora. Lor li se adăugau preoţii ce slujeau în timpul operaţiei de mumificare şi oficierea funeraliilor.  Clerul era constituit de personalul ce asigura oficierea cultului divin în temple, marele preot fiind şi primul profet – apoi urmau preoţii de rând.  Clerul anumitor zei era condus de un pontif, care în principiu era ales de oracolul zeului, în fapt fiind numit de faraon. El putea fi un preot dar şi un înalt funcţionar sau un comandant militar.

MILITARII

Izvoarele, atât cele interne cât şi cele externe, demonstrează că din punct de vedere al structurii armatei, al strategiei şi tacticii utilizate, au existat diferenţe foarte mari între Regatul Vechi, Regatul Mijlociu şi Imperiu.  La început existau corpuri de gardă care îndeplineau temporar unele sarcini militare, iar soldaţii în intervalul dintre acestea reveneau la viaţa civilă.În perioada Imperiului înregistrăm apariţia unor schimbări profunde iniţiate se pare, în principal datorită pericolului reprezentat de hicsosi şi a luptelor cu aceştia – asistăm la înmulţirea rapidă a titulaturilor militarilor, întrecându-le pe acelea ale preoţilor.  Acum înregistrăm existenţa unei adevărate armate, organizată sub forma unor corpuri independente, fiecare dintre ele având sarcini bine precizate în bătălie. Ele erau în număr de patru: infanteria, unităţi de care de luptă, scutierii şi marinarii.

SCRIBUL

Datorită unui mare număr de documente scrise ce s-au păstrat şi care demonstrează că în anticul Egipt scrierea era foarte mult folosită, dar şi datorită altor informaţii se poate afirma importanţa deosebită a scrisului în cadrul societăţii în general şi în administraţie în special.În acest context putem înţelege locul foarte important ocupat de scrib în societate. El a fost adeseori imortalizat prin intermediul a diverse opere de artă. În societatea egipteană, putem afirma că scrisul şi cititul erau indispensabile pentru toţi cei ce doreau să urmeze o carieră în structurile statului.Învăţământul era empiric, de tipul „din tată în fiu”, aceasta explicând şi apariţia unui gen literar: Învăţăturile lui …către….

Electricitate în Egiptul antic
Literatura de tip PS aduce de mai bine de 25 de ani în discutie teza ca in Egiptul antic ar fi fost cunoscuta electricitatea. Anume ca la constructia piramidelor acestea ar fi fost luminate în interior cu ajutorul curentului electric. Teza a fost pentru prima oara emisa de catre un inginer în electronica norvegian si apoi cu adevarat emisa de catre Peter Krassa si Rainer Habeck. Acestia considera ca si dovada incontestabila a acestui lucru faptul ca în nici unul din culoarele piramidelor sau în cele peste 400 camerele de mormânt subterane, nu au fost descoperite urme de fum pe pereti sau tavane. Interesant este faptul ca pereti camerelor de mormânt sunt perfect prelucrati iar peretii de cele mai multe ori pictati cu o maiestrie desavârsita. Din cunostintele general acceptate egiptenilor le stateau la dispozitie, în acel timp, faclii, lumânari si lamp de ulei. Acestea toate mijloace pentru a produce lumina fac fum si mai ales consumau si oxigen. Alte teorii considera ca lumina a fost proiectata în interiorul camerelor de mormânt cu ajutorul oglinzilor, dar pot foarte usor sa fie desconsiderate din start. În sustinerea tezei ca egiptenii puteau sa fi cunoscut curentul elecric vine si descoperirea asa numitei baterii din Bagdad. Si ca o ultima dovada sunt considerate desene de pe peretii unui templu subteran din Dendera. Pe acestea este înfatisat un con sustinut de o coloana. La capatul mai subtire al conului în acesta intra ceva asemanator unui cablu care în interior se încolaceste ca un sarpe.

Totusi faptul ca nu exista urme de fum pe peretii camerelor mortuare este foarte discutat. Se pune de buna seama întrebarea de ce nu se vad urme de fum lasate de turistii din secolele trecute. Sa nu uitam faptul ca piramidele sunt o atrctie turistica înca din secolul 17. Pe de alta parte o lampa cu ulei care are un fitil foarte scurt nu face aproape de loc fum. Si totusi urme de fum exista în piramide, dar unii au vrut sa nu le vada pentru a putea sustine aceasta teorie. Un alt contraargument este faptul ca asa zisa lampa apare în mai multe forme care difera usor. Astfel bratele care o sustin într-un model patrund în interiorul conului…

 

Egiptul

in Istorie by

Marele_Templu_Abu_Simbel_Ramses_II_Egipt

EGIPTUL  ESTE UN DAR AL NILULUI’’ – sintagma folosită de Heorodot  subliniază importanţa deosebită a acestui fluviu în viaţa Egiptului antic.

  • Civilizaţia egipteană s-a născut ca o civilizaţie dependentă de marele fluviu şi de revărsările sale denumită ea însăşi nilotică .
  • Ca şi Tigrul şi Eufratul în Mesopotamia şi aici existenţa fluviului determină de timpuriu dezvoltarea unei civilizaţii  care s-a bazat în mod esenţial pe agricultură.
  • La revărsările periodice ale Nilului s-a adăugat irigarea şi construcţiile hidrologice care au extins zona fertilă şi au făcut posibil controlul revărsărilor nilotice.

Civilizaţia creată în jurul Nilului a depins :

  • de revărsările acestuia şi de agricultura de irigaţii
  • de necesitatea controlului asupra canalelor de irigaţie
  • de nevoia organizării şi administrării timpurii a teritoriului .

Aceste lucruri au determinat de timpuriu :

  • un sistem administrativ riguros determinat de necesitatea construirii şi controlului teritorial şi a canalelor de irigaţie.
  • o adevărată salbă de instituţii administrative în cadrul unui stat centralizat complet diferit ca structură de alte state ale Orientului Apropiat.

Statul egiptean :

  • s-a născut dintr-un ansamblu de ţinuturi ( nomele ) grupate în jurul axei vitale a fluviului ;
  • era condus de o administraţie organizată ierarhic şi piramidal , avându-l în frunte pe faraon – regele zeu , despot absolut , înzestrat cu atribute divine.

Importanţa Nilului

  • rezidă în mentalitatea egipteană din faptul că fluviul a fost divinizat sub numele de HAPI , revărsarea anuală numindu-se ,, venirea lui Hapi’’.Zeul Hapi este cel care asigură hrana casei regale , a faraonului şi populaţiei.
  • Chiar şi numele pe care egiptenii l-au dat ţării lor reflecta imaginea benefică a revărsărilor nilotice: K M T (Kemet) – Ţara Neagră.
  • Egiptul s-a situat în centrul lumii vechi într-un climat moderat , pe un pământ fertil
  • Nilul este stâlpul vieţii egipteanului utilizat pentru agricultură

 

1.LOCALIZAREA GEOGRAFICĂ

  • Egiptul antic ca şi cel actual este localizat în nordul Africii ,
  • la întretăierea drumurilor ce legau Orientul mijlociu , prin Peninsula Arabică şi prin Marea Mediterană de Asia şi Europa .
  • Această aşezare nu va determina crearea aici a unei civilizaţii de acculturaţie .
  • Din contră civilizaţia egipteană se naşte ca una de extremă originalitate , cu puţine influenţe acceptate din alte zone culturale .
  • În prezent Egiptul , cu capitala la Cairo , este o ţară de limbă arabă, în care este practicat islamismul în proporţie de 93 % .
  • Suprafaţa sa este de 1 000 000 km m 2 din care numai 30 000 fertili, restul fiind deşert .
  • În prezent populaţia este de cca 30 000 000 locuitori iar economia se bazează mai ales pe turism.

 

LOCALIZARE TEMPORALĂ

  • Civilizaţia egipteană durează cca 3200 de ani .
  • Cronologia ei a fost stabilită după tradiţia transmisă de preotul Manethon , un preot al lui Serapis care a trăit în perioada elenistică în oraşul Alexandria .Acesta consemnează 33 de dinastii .
  • Aceste informaţii au fost coroborate cu cele descifrate pe câteva papirusuri – liste regale din diverse perioade care consemnează regii diverselor dinastii egiptene:
  • Cele 33 de dinastii consemnate de Manethon sunt grupate în câteva perioade .

1.EPOCA PROTODINASTICĂ ( THINITĂ) – 3200 – 2686 , dinastiile 1-3

  • Începe prin unirea celor două regate – Egiptul de Jos ,în nord şi Egiptul de Sus în sud, sub sceptrul regelui Narmer (grc.Menes).
  • Acesta întemeiază prima dinastie egipteană denumită şi thinită de la numele capitalei Thinis.
  • Egiptul ia fiinţă acum ca stat centralizat , unitar , condus de o birocraţie ierarhizată şi puternică  subordonată faraonului zeu , întrupare a lui Horus.

 

2.EPOCA REGATULUI VECHI  SAU MEMFITĂ ,2686 – 2181, DINASTIILE 3-6

  • A fost o epocă de pace şi prosperitate .
  • Statul centralizat nu este angajat în nici un fel de conflicte – locale sau cu vecinii
  • Dezvoltă mai ales legăturile comerciale cu Siria, Nubia şi Libia .
  • S-au dezvoltat meşteşugurile şi ştiinţa
  • s-au creat primele opere liturgice şi literare remarcabile – Textele piramidelor.
  • În timpul regelui Djeser ( 2667 – 2648) este construită piramida în trepte  de la Saqqarah , mormântul monumental al faraonului prin care i se asigură nemurirea şi veşnicia de zeu.
  • Tot acum se construiesc şi marile piramide de la Gizeh , ale lui KEOPS, KEFREN ŞI MYKERINOS ( Khufu , Khafra şi Menkaura).

 

3.PRIMA PERIOADĂ INTERMEDIARĂ –2181 – 2040 , dinastiile 7-10,

  • Este o perioadă de anarhie şi declin al autorităţii faraonice ;
  • ţara se descentralizează şi pe acest fond au loc în Egipt primele invazii ale asiaticilor .
  • Totuşi acum se scriu câteva din textele cu caracter sapienţial :Povestea ţăranului bun de gură şi Învăţăturile pentru regele Merikare, precum şi texte cu caracter magic implicate în cultul funerar- Textele sarcofagelor şi prima variantă di Cartea morţilor.

 

4.REGATUL DE MIJLOC SAU TEBAN , 2040 – 1782,DINASTIILE 11-12

  • Capitala regatului este stabilită la Teba
  • iar zeul suprem al Egiptului devine AMON , o ipostază a zeului soare.
  • Statul centralizat şi autoritatea faraonului se refac .
  • Politica Egiptului nu mai este una a păcii ci una expansionistă :sunt cucerite Nubia ,Sudanul .
  • Pe plan local se extind terenurile pentru agricultură prin amenajarea oazei de la Fayum şi se construieşte un canal de navigaţie care leagă Nilul  de Marea Roşie.
  • Se construiesc marile morminte hipogee de la DEIR EL BAHRI.

 

5.A DOUA PERIOADĂ INTERMEDIARĂ , 1782 – 1570 , DINASTIILE 13-17

  • Epocă de năvăliri asiatice , mişcări populare împotriva faraonului şi preoţilor
  • Egiptul este invadat de o populaţie războinică asiatică HICSOŞII,care vor stăpâni aproape 200 de ani o parte a statului egiptean –regatul memfit , cu capitale la Avaris , în deltă .Hicsoşii introduc în Egipt calul, carul de luptă şi arme noi şi performabte.
  • Jumatatea Egiptului – Regatul teban, este controlată de dinastiile egiptene.

 

6.REGATUL NOU ( IMPERIUL ),1570-1070, dinastiile rameside  , 18-20

  • Este perioada cea mai prosperă şi mai glorioasă din istoria de 3000 de ani a Egiptului.
  • Acum statul este condus de faraoni cu o personalitate deosebită –Ramses I şi Ramses II sau Amenofis IV, Ikunaton , faraonul eretic care va exprima cel mai bine prin reforma religioasă iniţiată de ele tendinţa monoteistă a religie egiptene prin proclamare lui Aton ca singur zeu.
  • Aceşti faraoni sunt de asemenea mari cuceritori şi militari pricepuţi ,
  • Egiptul îşi extinde teritoriul până la ţărmul Eufratului .
  • sunt construite marile temple – Teba, Karnak,Luxor,Abu Simbel.

 

7.A TREIA PERIOADĂ INTERMEDIARĂ ,1069-664, DINASTIILE 22-24

  • Este o perioadă de decadenţă cauzată de subminarea puterii regale de către preoţii tebani .
  • Au loc invazii ale ,,popoarelor mării’’,
  • iar Egiptul este stăpânit de dinastii străine – libiană –1085-715 şi etiopiană sau kuşită (D 25) 716-664.

Cu  a 25 –a dinastie începe perioada de decădere a statului egiptean

  • când Egiptul este cucerit pe rând de asirieni ( regele Assurbanipal) care sprijină urcarea pe tron a unui rege libian din oraşul SAIS- care întemeiază aşa numita dinastie saită , a 26-a , 664-525.
  • Urmează cucerirea persană ,
  • cucerirea macedoneană ( 305-30) când Egiptul îşi mută centrul de putere şi cultural în oraşul elenistic Alexandria , întemeiat de Alexandru Macedon.

În anul 30 îen romanii cuceresc Egiptul .

În 641 Egiptul intră sub stăpânire arabilor .

 

 

PĂMÂNTUL ŞI OAMENII

 

ORGANIZAREA TERITORIALĂ, ADMINISTRATIV  -POLITICĂ , JURIDICĂ

 

  • Irigarea , construcţiile hidrologice şi necesitatea de control asupra revărsărilor benefice ale fluviului precum şi unitatea geografică a văii dezvoltate de-a lungul acestuia a dus de timpuriu la o organizare teritorială , administrativă şi politică centralizată , riguros ierarhizată şi ordonată.
  • De la începutul existenţei sale Egiptul s-a născut ca un stat centralizat ,
  • condus de un rege zeu , faraonul ,
  • despotul oriental care are drepturi depline asupra supuşilor şi care deţine proprietatea asupra întregului pământ dispunând de el după cum crede de cuviinţă.

 

  • Administraţia Egiptului este un model de centralizare şi ierarhizare , după celebrul de acum model piramidal al puterii.
  • Teritoriul statului era împărţit în 42 de unităţi teritorial – administrative denumite nome (sepet) conduse fiecare de un nomarh ( adj –mer – cel care sapă canalul) care avea atribuţiile unui prefect de judeţ fiind şeful local al administraţiei şi al aparatului judecătoresc local ,organizat în capitala nomei   unde soluţiona litigiile locale .

De asemenea avea atribuţiile unui înalt funcţionar al statului:

  • care veghea la întreţinerea canalelor pe teritoriul nomei ,
  • la asigurarea eficienţei lucrărilor agricole pentru obţinerea unor recolte bogate,
  • recruta soldaţi pentru armată în caz de conflict.

 

ELEMENTELE PUTERII în statul egiptean erau reprezentate  de:

1.FARAON , regele zeu , autoritate supremă şi despotică , posesor al puterii politice şi a celei religioase .

  • Suveran al celor două ţări ,
  • el reprezintă regalitatea divină asociată cu cosmogonia şi teogonia.
  • Imaginile sale sunt nelipsite de însemnele puterii monarhice şi divine: sceptrul, biciul , barba postişă , şarpele uraeus- cobra regală , simbol al înţelepciunii.
  • Faraonul este de asemenea întruparea zeiţei MA’AT – adevărul ,dreptatea iar viaţa lui decurge în conformitatea cu preceptele obligatorii ale originii sale divine .
  • Numele faraonului este scris înconjurat de semnul hireolglific SEN – a încercui , un medalion care semnifică faptul că el ,,este ceea ce este înconjurat de soare’’.

 

 

  1. CLASA ÎNALŢILOR FUNCŢIONARI REGALI , A CLERULUI DE RANG SUPERIOR , A COMANDANŢILOR ARMATEI.
  • Între aceştia se remarcă VIZIRUL (TJATI – voinţa stăpânului , urechile şi ochii sale ) ;
  • acesta este de obicei un membru al familiei regale şi este de esenţă divină el însuşi.
  • Este şeful administraţiei regale , al nomarhilor .
  • Este şef al justiţiei regale , exercitându-şi atribuţiile prin intermediul tribunalului regal care soluţionează litigiile grave .
  • În acest sens dispune de un sistem judiciar bine organizat , cu norme şi reguli aspre , cu pedepse suficient de severe care mergeau de la simpla bătaie , la pedeapsa cu moartea – ardere, înecare, mutilări fizice sau exil.Exista posibilitatea internării în lagăre de muncă , la construirea necropolelor regale.
  • Vizirul mai conducea grânarul şi visteria ţării , deţinea controlul armatei şi era bineînţeles omul de încredere al faraonului şi întîiul sfetnic.

 

 

CONSILIUL CELOR 10 – se afla în subordinea directă a vizirului  şi reunea pe conducătorii ,,caselor regale’’ – un fel de ministere cu atribuţii specifice.

  • casa ogoarelor – care se ocupa de recolte şi depozitarea grânelor
  • casa apelor – se ocupa de coordonarea observaţiilor nilometrice şi planifica irigaţiile
  • casa albă se ocupa de finanţe
  • casa roşie – avea în grijă cultul funerar regal
  • Serviciul de intendenţă al armatei şi arhivelor.

 

PREOŢII DE RANG INALT – superiorul lor firesc era faraonul, care dispunea de puterea spirutală a zeului.

  • Preoţii au format însă o castă sacerdotală puternică , care deseori a subminat puterea regală.
  • Funcţiile acestora erau ereditare şi deseori funcţia religioasă era combinată cu cea laică a înaltului funcţionar , cancelar sau nomarh.
  • Profitau de o serie de privilegii ca de exemplu scutirea de impozitate .
  • Erau numiţi ,, părinţi divini’’ teoria despre regalitate divină a faraonului extinzându-se şi asupra slujitoilor săi apropiaţi.

 

 CLASA SCRIBILOR  – era formată din funcţionari instruiţi , special pregătiţi în şcolile egiptene pentru a deveni scribi, timp de 12 ani.

  • aceştia aveau un rol primordial în aparatul birocratic şi se bucurau de o deosebită preţuire.
  • Papirus egiptean :,,Nu ocărâ un om ce ţine trestia pe o foaie de papirus .Fapta aceasta este o blestemăţie înaintea zeului’’.
  • Patronul scribilor era zeul înţelepciunii THOT, inventator al scrisului.
  • Pentru prima oară scribii sunt atestaţi în Textele piramidelor ;
  • se face deosebirea între scribul de documente – şi scribul zeilor , cel care copia cărţile sacre , ca de exemplu CĂRŢILE LUI THOT.

 

3.Toată această administraţie birocratică şi nobiliară era susţinută de fapt de o pătură de populaţie productivă , relativ liberă , formată din ţăranii agricultori  şi meşteşugari.

  • Aceştia produceau bunurile societăţii egiptene , pentru consum şi schimb ,
  • plăteau impozite în natură sau prestaţii de tot felul în folosul casei regale şi templelor.

 

4.Ultimii în această piramidă socială şi de putere erau bineînţeles sclavii ,

  • folosiţi nu în economie ci în muncile domestice .
  • Numărul lor nu este foarte mare iar provenienţa lor este legată fie de prizonieratul de război , fie erau datornici.
  • Erau dispreţuiţi iar înţelepciunea egipteană – Înţelepciunea lui Ani , scriere sapienţială din Imperiul Nou , spune :
  • ,,Nu te înfrăţi cu un rob care aparţine altui om , al cărui nume este urât morositor.Căci dacă acest rob este urmărit şi prins şi luat de către stăpânul său atunci vei fi mâhnit şi vei zice – Ce să fac acum?’’.
  • Un sclav putea fi însemnat cu fierul roşu ,
  • dar avea şi o serie de drepturi – puteau poseda bunuri , puteau să se căsătorească cu femei libere , puteau să lase moşteniri şi puteau chiar accede la funcţii înalte în stat – Iosif.
  • Numărul sclavilor a crescut după războaiele de cucerire purtate de ramesizi dar ei nu au avut niciodată un rol esenţial în economie, sclavajul îmbrăcând forme specifice , domestice.

 

ECONOMIA

 

1.RESURSE

Principalele resurse ale Egiptului sunt cele ale solului , legate de cultivarea pământului şi de creşterea vitelor.

  • Egiptenii aveau mai ales cereale ,oi,cornute şi cai.
  • Cultivau de asemenea inul – folosit în alimentaţie , medicină şi textile era considerat plantă sacră din care se făceau veşmintele preoţilor.
  • Dezvoltată era pomicultura, viticultura şi horticultura.
  • Baza economiei egiptene este deci una mixtă – agro –pastorală.

 

Altă resursă principală a Egiptului este asigurată de flora şi fauna bogată a văii Nilului .

  • Exploatau mai ales trestia , lotusul (alimentaţie) , şi bineînţeles papirusul.
  • Lemnul era rar şi se importa din Nubia,Siria şi Liban .
  • Fauna era extrem de variată şi a dat naştere unei ocupaţii active – vânătoarea – de hipopotami în Deltă ,lei în deşert , crocodili pe Nil .
  • Crocodilul este zeificat – sub numele de Sobek , zeitate acvatică.

 

Egiptul are puţine zăcăminte minerale .

  • Are însă suficientă piatră de construcţii – calcar şi granit , dar şi metale – cupru şi aur .Argintul rar era mai scump ca aurul.

 

2.EXPLOATAREA RESURSELOR

1.agricultura  

  • Economia se baza pe munca oamenilor liberi – plugari , păstori şi meşteşugari care asigurau cele necesare subzistenţei şi surplusurile menite schimbului.
  • Aceştia erau plătiţi în natură.
  • Agricultorii puteau deţine mici suprafeţe de teren.

 

2.activităţile mestesugăreşti

  • Activităţile meşteşugăreşti erau asigurate de oameni liberi organizaţii corporatist.

 

3.negustorii

  • Schimbul de bunuri era în întregime controlat de stat şi se efectua pe bază de troc , economia monetară fiind necunoscută.
  • Se baza mai ales pe importuri de materii prime , în special metale , lemn , piatră de construcţie dar egiptenii exportau mai ales cereale , ţesături , peşte . aur şi papirus.

 

MODUL DE VIAŢĂ – locuinţa, alimentaţia, îmbrăcămintea.

  • Herodot – descrie Egiptul sec.V îen , ţară ,, cu multe minunăţii demne de admirat … şi lucruri mai presus de puterea cuvântului ,,.

 

1.LOCUINŢA

  • 1.Cei umili – ţăranii , păstorii ,pescarii locuiau în colibe făcute din trestie sau în case din cărămidă nearsă.
  • Gospodăria ţărănească era dotată cu amenajări pentru animale şi păsări de curte , cu grădină de zarzavat.
  • Nelipsită – pisica divinizată sub numele de Bastet.

1.2.Nobilii ,

  • îşi construiau case din cărămidă crudă , pe două nivele , cu terase .
  • Aerisirea se făcea prin ferestre practicate în acoperiş .
  • Casa nobilului putea fi înconjurată cu un parc cu flori , arbori şi un bazin de apă.
  • Poseda clădiri administrative , bucătării , hambare , locuinţe pentru sclavi.

 

Palatul regal era de asemenea construit din material perisabil – cărămida crudă.

  • Se pare că locuinţa cea mai trainic construită , din piatră şi cea mai frumos împodobită a rămas mormântul – casa cea frumoasă a veşniciei.
  • MOBILIERUL – era simplu constând mai ales din scaune ,paturi , mese şi lăzi pentru depoziotarea veselei şi hainelor .Nobilii şi cei înstăriţi îşi confecţionau mobilierul din lemn preţios , cu încrustaţii .

 

2.ALIMENTAŢIA

  • Alimentul principal în hrana egipteanului îl constituia pâinea şi produsele din grâu , planta lui Osiris , zeul vegetaţiei şi renaşterii .
  • existau peste 4o de produse din grâu.
  • Anumite alimente erau interzise mai ales în hrana preoţilor şi casei regale – pâinea cu sare, carnea de porc , peştele de anumite soiuri şi în anume perioade de timp.
  • Lipsa de combustibil a determinat mai ales consumul crud al alimentelor -legume şi fructe.
  • Carne consumau o dată pe lună şi o preferau pe cea de gâscă .
  • Animalele sacre nu erau tăiate – vaca şi berbecul
  • preoţii nu consumau ceapă , usturoi, peşte , carne de porc.
  • Alte alimente- rădăcina de lotus, tulpina de bambus, laptele şi produsele lactate , berea de orz , vinul de curmale , cel de struguri era scump, uleiul de ricin , susan şi rar de măsline care era considerat un produs de lux.
  • Faraonul consuma legumele exclusiv crude şi nu avea voie să mănânce carne de berbec sau gâscă.

 

ÎMBRĂCĂMINTE

  • Era sumară datorită climei blânde.
  • Existau o serie de interdicţii legate de materialul din care erau confecţionate hainele: preoţii nu purtau piele şi lână , iar hainele colorate erau rezervate zeităţilor şi faraonului restul purtând veşminte albe.
  • Erau confecţionate mai ales din in .
  • Herodot aminteşte cămaşa scurtă cu ciucuri pe poale , mantaua albă .
  • Veşmintelor erau ierahizate pe funcţii şi profesiuni – vizirul purta cămaşa lungă până la glezne iar preoţii purtau o perizoma ( fustă scurtă în jurul şoldurilor şi coapselor) şi o eşarfă petrecută pe piept.
  • Încălţămintea consta maia ales din sandale de papirus dar majoritatea populaţiei mergea desculţă.
  • Toţi purtau multe bijuterii : brăţări pentru glezne şi braţe , coliere , inele ,pectorali , diademe şi cercei.
  • Această preferinţă pentru podoabe a creat o adevărată industrie artizanală de confecţionare a lor din diferite materiale.
  • Costumul femeilor consta din cămăşi lungi de in legate sub sâni şi foarte strânse pe corp .
  • Slujnicele umblau cu bustul gol iar dansatoarele purtau veşminte transparente.
  • Coafura consta din peruci tăiate la nivelul umerilor , unele savant coafate şi acoperite cu împletituri de aur.

 

  • Îmbrăcămintea ceremonială a preoţilor era în primul rând supusă interdicţiilor de confecţionare din anumite materiale .
  • Preoţii îşi rădeau capul şi părul de pe corp şi purtau numai haine din in.

 

  • Îmbrăcămintea faraonului comporta un întreg ceremonial de folosire rezervat zeilor.
  • Faraonul era îmbrăcat în fiecare zi cu haine noi , asemeni universului care renaşte altul în fiecare zi.
  • La ocazii purta ţinuta de ceremonie – veşminte colorate simbolic şi însemnele puterii regale şi divine- coroana dublă –pşent, albă şi roşie , şarpele uraeus , barba falsă , sceptrul cu capul lui Seth ,  biciul , o centură cu numele său sacru în cartuş , un pectoral de aur şi multe bijuterii.

FAMILIA

  • Familia egipteană era monogamă dar faraonul şi anume demnitari aveau haremuri.
  • Condiţiile căsătoriei – era să ai vârsta de 15 ani bărbaţi şi 12 fete.
  • Poezia de dragoste foarte prolifă şi produsă în mediile populare demonstrează că de obicei căsătoriile se făceau din dragoste şi că exista o perioadă de curtare a miresei.Amestecul părinţilor era aminim.

SISTEMUL DOTEI

  • un patriomoniu familial administrat de cei doi soti şi de care nu se atingeau cât trăiau .
  • Dota era compusă din bunurile bărbatului 2/3 şi ale femeii 1/3
  • La moarte soţul rămas dispunea de întreg uzufructul averii şi putea face ce vroia cu partea sa.

CEREMONIA NUPŢIALĂ – se desfăşura ci fastul rezervat rangului superiorilor sau mai umil pentru cei săraci.

  • avea drept moment important drumul la casa mirelui .
  • Exista de asemenea căsătoria de probă şi divorţul.
  • În caz de adulter femeia era omorâtă.

COPILUL – avea un regim plin de solicitudine din partea familiei .

  • Copii foarte numeroşi din familiile egiptene îi scandalizează pe greci care aveau obiceiul abandonului copiilor.
  • Copiii erau alăptaţi 3 ani şi umblau goi până la 7-8 ani când conştintizau nuditatea
  • De obicei băiatul era pregătit să preia meseria tatălui iar copii nobililor erau instruiti de timpuriu în şcolile de scribi.

FEMEIA  avea libertăţi neobişnuite pentru Orient .

  • Era considerată stăpâna casei şi solidară cu bărbatul , chiar egala lui.
  • Prescripţiile religioase cereau ca femeia să fie tratată bine.
  • Unele femei au ajuns la ranguri înalte în stat – regina Hatşepsut, sau mare preotese ale lui Amon.
  • Văduva devenea capul familiei.

 

 

II.VIATA SPIRITUALĂ

 

SCRIEREA EGIPTEANĂ

  • Toată documentaţia actuală despre Egipt se bazează pe descifrarea scrierii egiptene pictografice sau hieroglifică ( hieros -sfânt şi glyphos – a grava litere sacre ), în egipteană – scriere a cuvântului zeului sau a casei vieţii, inventată conform tradiţiei de zeul maimuţă Thot .
  • Constă în ideograme simbolice care redau obiectul pe care vor să-l semnifice : luna /desen lună; a mânca /un om care duce mâna la gură; a merge /două picioare în mers/ a conduce / un sceptru
  • Direcţia scrierii : coloane verticale şi linii orizontale ; se citeşte de la dreapta la stânga şi de sus în jos.

 

Din scrierea hieroglifică au derivat alte două tipuri de scriere :

1.hieratică  ( hiereus -preot) -scriere a preoţilor

  • are un aspect deformat , cursiv , obţinut din viteza de scriere mai mare şi din stilizarea impusă semnelor
  • este folostiă la scrierea textelor sacre

 

2.demotică (demos -popor)

  • a elaborat propriile semne grafice în număr de 260 semne din care 38 sunt vocale
  • este folosită din sec.VII îC până în anul 452 d.C.

 

Un alt tip de scriere egipteană mai târzie este scrierea coptă aparţinând egiptenilor creştinaţi în sec.II d.C.

  • constă din scrierea cuvintelor egiptene cu litere greceşti
  • se naşte din necesitatea traducerii textelor creştine scrise în greceşte în limba egipteană pentru a fi accesibile poporului.
  • în prezent limba coptă este folosită în Egipt ca limbă de cult a bisericii creştine ( peste 5 000 000 adepţi ).

 

PE CE SCRIAU

Suportul pentru scris era format din :

  1. piatră – folosind pereţii mormintelor şi templelor , pe sarcofage ,pe stele comemorative şi pe statui ;semnele erau săpate în piatră şi apoi pictate.

 

  1. lemn – inscripţiile de pe sarcofage

 

3.papirus – grc.papyros (sintagma egipteană p pr) care definesc planta regelui

  • se recolta din Delta Nilului
  • pentru scrieri era utilizat în suluri alcătuite din mai multe foi lipite cu clei care se păstrau în dulapuri de lemn sau vase de argilă alcătuind adevărate arhive.
  • Vocabular : palimpsest – papirus de pe care scrisul a fost răzuit şi refolosit

 

  1. pe piei de animale – rar.

 

CU CE SCRIAU (INSTRUMENTE DE SCRIS )

  • foloseau o plansetă cu găuri pentru păstrarea cernelei de culoare roşie şi neagră
  • pensule făcute din tulpinile unei plante de baltă asemănătoare trestiei
  • în epoca romană foloseau penite din trestie

 

 

  • mojar de piatră pentru sfărmarea materiei din care se obţinea cereneal ( pământuri colorate , plante , negru de fum).

 

SEMNELE pictografice aveau semnificaţie magică în scrierile tombale ;

  • de aceea se foloseau numai anume culori : verde – culoarea lui Osiris care semnifica vegetaţia şi renaşterea
  • şi se evita folosirea roşului culoarea lui Seth.
  • când semnele reprezentau animale feroce în ele se desena înfipt un cuţit sau erau desenate numai jumătate pentru ca nu cumva prinzând viaţă să devore corpul defunctului .

 

GANDIREA STIINTIFICA

  • are caracter empiric şi practic
  • mulţi dintre greci au studiat ştiinţa în egipt : Pitagora , Platon
  • Herodot spune că grecii au învăţat geometria de la egipteni
  1. în domeniul matematicilor :
  • cunoşteau un sistem de notare a nu merelor până la 10
  • calculul cu numere întregi şi fracţii

 

  1. cunostiinte mai extinse au în domeniul geometriei :

geometria este probabil că s-a născut din necesitatea practică a măsurării suprafeţelor de teren

ştiau să calculeze suprafaţa dreptunghiului , pătratului , trapezului ,cercului ( 3,16 în loc de 3,14)

calculau volumul cilindrului şi piramidei

 

  1. dezvoltată este metrologia :

cunoşteau unităţi de măsură pentru volume , suprafeţe , greutăţi  de asmenea cerute de necesităţile practice ale unei civilizaţii agicole

  • SETATA – pentru suprafeţe ; 2735 mp
  • HAKATA – pentru capacitate ; 4,50 l
  • DEBEN – pentru greutate , 91 gr.

 

  1. cosmologia şi astronomia
  • erau foarte dezvoltate dar erau marcate de gândirea mitică şi de teologie
  • implicând o mulţime de aspecte mai puţin concrete şi mai accentuat narative , cunoştinţele de astronomie  şi cosmologie sunt suficient de întinse pentru a le permite să întocmească hărţi ale cerului şi să facă o serie de calcule calendaristice:
  • aveau un calendar solar în care anul de 360 de zile era împărţit în trei anotimpuri :

Revărsarea ( Akhet )

Acoperirea – Peret /iarna

Anotimpul uscat – Semu /vara

  • au întocmit şi un calendar lunar – cu anul de 365 de zile ; după acest calendar se fixau sărbătorile religioase fiind  folosit în temple .

 

  • Aveau aparate de măsuratul timpul : clepsidre , cadrane solare .
  • au precizat nordul adevărat
  • Soarele , luna , astrele erau divizinate

 

  1. Un domeniu stiinţific foarte dezvoltat este cel medical :
  • avem o informaţie bogată culese din cel puţin 10 papirusuri care demonstrează numărul mare de medici practicanţi în Egiptul antic :

Herodot  : Medicina în Egipt este divizată ; fiecare doctor se îndeletniceşte cu un singur soi de boli şi nu de mai multe . medicii misună în tot locul , unii pentru ochi , alţii pentru cap , alţii pentru dinţi , alţiipentru pântece , alţii pentru bolile interne .

  • Medicii sunt numiti : cunoscător al ştiinţei tainice , scrib al regelui şi medic şef al celor două ţări
  • Medicina = cunoaştere
  • o serie de cuvinte din medicina egipteană s-au transmis până astăzi prin intermediul limbii greceşti : farmacie ( ceea ce dă siguranţă ) , amoniac (sarea lui amon ), chimie ( pământ negru ).
  • s-au descoperit reţetare egiptene grupate pe boli  şi cuprinzând indicaţii de igienă fizică şi mentală dar şi formule magice
  • deosebit de dezvoltată era chirurgia
  • şi medicina este marcată de magie : bolile erau cauzate de demoni drept pentru care pe lângî reţete erau folosite şi formule magice de exorcizare
  • existau şcoli de medicină pe lângă temple
  • reţetele prescriau vegetale , minerale , părţi minerale sau chiar insecte  în anumite doze şi combinaţii
  • Reţetele cuprindeau denumirea bolilor , descrierea si simptomelor , diagnosticul , pronosticul şi posologia ; s-au descoperit peste 100 de reţete pentru boli de ochi.
  • Existau şcoli de medicină ca de ex. cea de la Sais în Delta Nilului

 

Diodor din Sicilia :

În timpul expediţiilor militare ori al călătoriilor prin ţară , locuitorii Egiptului sunt îngrijiţi de medici fără nici o plată deoarece medicii sunt întreţinuţi pe socoteala obştii .Ei hotărăsc tratamentele după o lege scrisă a lor pe care au întocmit-o medici vestiţi din vremurile de demult . Dacă ţinând seama de poveţele pe care ei ele citesc în cartea lor sfântă medicii nu lecuiesc pe bolnav ei nu sunt socotiţi a avea vreo vină .În schimb dacă lucrează altfel decât conform celor     prescrise ei sunt aduşi în faţa unei judecăti care-I poate osândi la moarte .

 

Reţete :păstrate în casa vieţii  a marii piramide ; Imhotep era şi medic  nu numai arhitect ; în sec. II medicul roman Galen le consultă ; reţetele cuprindeau : leac pentru boală , cu indicarea locului bolii , instrucţiuni pentru tratament  şi instrucţiuni privind medicamentul (originea divină , timpul când se aplică )

  • Boli oculare argilă galbenă , natron roşu ; cecitate nocturnă : ficat de bou fiert la un foc de tulpini de grâu sau orz şi pătrujns de fum
  • Afecţiuni ale pielii : fricţiuni cu ulei de ricin ; pentru calviţie – sânge de bou cu ulei .
  • Cefalee – fricţiuni şi bandajări ale capului
  • Constipaţie : boabe de ricin înghiţite cu bere , ulei , miere
  • Tusea şi boli respiratorii : miere cu chimen , miere cu smântână
  • Smirnă , răţină , aromate , pulpă de curmale în părţi egale se vor zdrobi împreună . vei căuta şapte pietre ţi le vei încălzi în foc .Vei lua după aceea şi vei pune pe ele acest remediu , vei acoperi piatra cu un vas nou al cărui fund a fost găurit . Vei pune tulpina unei trestii în această gaură astfel ca să înghiţi vaporii ce ies de acolo .După aceea vei mânca ceva gras .
  • Arsuri : miere
  • Insolaţie – broască fiartă în grăsime cu care te ungi
  • Prescriau de asemenea leacuri şi rugăciuni către zei – psihoterapie

Scurta istorie cronologica a evreilor

in Istorie by

107438

Mileniul 3-2 i. hr.- inca din epoca bronzului sunt atestate primele populatii semite in Palestina (Herodot foloseste prima data acest nume pentru teritoriul dintre Marea Mediterana si Siria; termenul deriva de la numele unei populatiei grecesti, filistenii; uneori numita si Canaan).

Mileniul 2 – inceput – in Palestina patrund noi triburi semite de pastori nomazi; printre acestea se aflau probabil si stramosii evreilor.

·                este pomenit numele legendarului Abraham (Avraam), conducator al unui trib care se stabileste in Canaan, pe atunci in zona de influenta a Egiptului.

·                in perioadele de foamete (sau poate doar in cautare de pasuni mai bune), o parte din evrei se refugiaza in Egipt (Biblia vorbeste despre migratia evreilor condusi de Iosif).

·                catre 1730 i. hr. – Egiptul e cucerit de hicsosi, populatie nomada asiatica, numita de egipteni (�printii tarilor straine�); vor conduce Egiptul in timpul dinastiilor 15 (�marea dinastie hicsosa�) si a 16 (�mica dinastie hicsosa�); ocupa Memphis si Avaris, care devine centrul puterii lor; acestia ii accepta pe evrei si le permit sa se aseze in manoasa Delta a Nilului.

·                catre 1550 i. hr. – Hicsosii sunt alungati definitive de Ahmosis I, din dinstia a 13; urmeaza perioada Regatului Nou (dinastiile 18-20) – epoca de maxima putere a Egiptului.

·                sec. XIII i. hr. – incepe procesul de sclavizare a evreilor, pusi sa munceasca in constructii in vremea lui Ramses II (�faraonul costructor�).

 Aceasta situatie determina �fuga din Egipt�a triburilor de evrei conduse de Moise (Moshe, in ebraica ), care pleaca din regiunea Deltei spre rasarit, trecand prin pen. Sinai, prin S M. Moarte, trec Iordanul si ajung in Canaan. Migratia a durat 40 de ani si reprezinta inceputul procesului de formare a �poporului lui Israel� ( numele de Israel apare pe o stela a faraonului Merneptah, c. 1230 i. hr.).

Concluzie – aceasta prima parte a istoriei evreilor, asa cum apare in credintele lor fundamentale, poate fi rezumata astfel: Dumnezeu l-a condus pe Abraham (Avraam) din Mesopotamia in Canaan si face cu el un Legamant, reinoit de Isaac, fiul sau, apoi de Iacov (Iacob), nepotul sau, care va lua numele de Israel (�cel care a luptat cu ingerul�). Principala clauza a acestui Legamant este urmatoarea fagaduinta: sa faca din descendentii lui Iacov un popor numeros (�poporul lui Israel�) si sa stapaneasca tara Canaan. Iacov este obligat sa paraseasca aceasta tara din cauza foametei si sa se retraga in Egipt unde poporul sau cade in robie. Dar Dumnezeul Legamantului ii ajuta sa se elibereze.

Evreii condusi de Moise se reintorc pe pamantul lor (�pamantul fagaduntei�).

·                sec. XIII i. hr. – incepe asezarea celor 12 triburi Israelite pe teritotiului Canaanului. Acestea vor purta timp de doua secole lupte de cucerire, iar teritoriul va fi impartit intre triburi.

·                sec. XII-XI i. hr. – apare o forma noua de conducere caracteristica perioadei numita: �Epoca judecatorilor�. Catre anul 1020 i. hr., un astfel de judecator a fost Saul, un taran razboinic din tribul Veniamin. Este ales rege, poarta mai multe batalii cu populatiile vecine: aminitii, moabitii si filistenii.

·                catre 1004 i. hr. – Saul si trei dintre fiii sai cad in lupta de langa Muntele Ghilboa, impotriva filistenilor. In partea de nord a regatului ii succede fiul sau Isboshet, iar in sud e proclamat rege David, din tribul lui Iuda.

·                1004-965 i. hr. – domnia lui David. A fost ginerele lui Saul (luase in casatorie pe Micol, fiica acestuia, dupa victoria impotriva filistenului, Goliath) si multa vreme in slujba sa Cade in dizgratia regelui Saul, gelos pe popularitatea lui, si fuge, cautand refugiu la filisteni. Dupa moartea lui Saul, tribul sau il proclama rege in partea de sud a regatului, pe care il reunifica insa dupa disparitia lui Isboshet.

Ierusalim devine capitala politica si religioasa a statutului, iar cultul monoteist al lui Iahve religie de stat.

·                965-928 i. hr. – domnia lui Solomon, fiul lui David si al Betshebei. Reorganizeaza armata, ridica cetati, duce un abil joc diplomatic intre Egipt si Mesopotamia (chiar se casatoreste cu fiica unui faraon din dinastia a 21-a, are bune relatii cu Tyrul si cu regele acestuia, Hiram I. Domnia sa a fost numita si �secolul de aur al Regatului Israel� datorita realizarilor de acum: este construit Templul si palatul regal, regatul e impartit in 12 disctricte, etc. La moartea sa regatul se scindeaza in doua state rivale:

o      regatul nordic, Israel, cu capitala la Sichem, apoi Samaria

o      regatul sudic, Iudeea, cu capitala la Ierusalim, unde vor conduce reprezentantii dinastiei lui David si Solomon.

·                721 i. hr. – dupa un asediu de trei ani Samaria este cucerita de Sargon II, iar Israelul e transformat in provincie asiriana.

·                586 i. hr. – la capatul unui lung asediu Ierusalimul era cucerit si distrus de Nabucodonosor II statul iudeu e desfiintat si multi locuitori sunt deportati in Mesopotamia (�captivitatea babiloniana�).

·                520-515 i. hr. – in timpul domniei regelui persan Darius I e reconstriut Templul din Ierusalim.

·                332 i. hr. – Alexandru cel mare include pe cale pasnica Palestina in marele sau imperiu, iar dupa moartea sa (323 i. hr.) si impartirea statului creat de el, acest teritoriu e inclus in hotarele regatului elenistic al Egiptului, condus de Ptolemei.

·                63 i. hr. – cucerirea romana. Pompei transforma Iudeea intr-o parte a provinciei Siria, condusa de un procurator roman, cu centrul la Cesarea. Aceasta provincie a statutului roman isi va castiga renumele de cea mai dificila si greu guvernabila datorita revoltelor, razboaielor, rezistentei evreilor.

·                37-4 i. hr. – sprijinit de Antonius, apoi de Octavianus, Irod I domneste ca rege al Iudeei, si se bucura de o adevarata autonomie. Dupa moartea sa insa, Iudeea nu va fi decat o simpla procuratura dependenta de provincia romana Siria.

 

 

Iudaismul in sec. I Hr

in Istorie by

6050844_orig

Ucenicii lui Hillel si Shammai au exagerat in regulile si rationamentele lor caracteristicile reale ale lui Hillel si Shammai – intrand in conflict tot mai mult. In privinta rugaciunii „Shema” (Asculta!) – Shema Yisrael Adonai Eloheinu Adonai Echad (Deut. 6:4), ca un exemplu, scoala lui Shamai a interpretat cuvintele „cand te vei culca si cand te vei scula” (Deut. 6:7b) in spiritul unui literalism extrem, spunand ca „Shema” poate fi recitata in pozitie culcata, seara si in picioare, dimineata. Scoala lui Hillel considera ca pasajul se referea la vremea de rugaciune si nu la pozitia trupului persoanei care se roaga. Scoala lui Hillel a fost aceea care a supravietuit in iudaismul fariseic dupa prima rascoala antiromana a iudeilor (66-73 d.H.) si dupa a doua rascoala (132-135 d.H.).

Dupa ce Roma a organizat provincia Iudeea in anul 6 d.H., tensiunea dintre stapanirea romana si iudei a crescut treptat. Provincia a fost guvernata de 14 prefecti romani intre anii 6 – 66 d.H., multi dintre ei foarte nesabuiti. Un exemplu il ofera guvernarea lui Pontius Pilat (26-36 d.H.) care, intre alte actiuni absurde a furat tezaurul Templului ca sa construiasca un apeduct. Cand iudeii s-au plans, Pilat a pus unitatile sale militare sa-i biciuiasca fara mila, astfel incat unii dintre ei au murit din pricina ranilor. Carmuirea terorista a lui Pilat s-a sfarsit cand a atacat un grup fara aparare de samariteni. El a fost transferat in sudul Galiei, unde – se spune – s-ar fi sinucis. Tensiunea dintre populatie si prefecti a determinat inmultirea chemarilor la rascoala armata. Grupuri de felul zelotilor au castigat multi adepti, dezlantuind rascoalele din 66 d.H. si 132 d.H.

Prima rascoala (66-73 d.H.) a condus la distrugerea Templului (70 d.H.) de catre Titus – fiul imparatului Vespasian (69-79 d.H.). In ultima lupta, la Masada (73 d.H.), 960 de iudei s-au sinucis ca sa nu cada in mainile romanilor. Iudeii captivii au fost tarati cu Menorah (candelabrul cu 7 brate) pe sub arcul de triumf al lui Titus, la Roma. Pe langa cuvantul „diaspora” (risipire) a intrat in vocabularul curent al iudeilor si cuvantul „galut” (exil), desemnand alungarea iudeilor din Palestina.

Incetarea existentei Templui a condus, fireste, la incetarea jertfelor aduse acolo si la incetarea slujbei preotesti – adica la sfarsitul iudaismului organizat dupa Legea data prin Moise. Filiala din Alexandria a Templului din Ierusalim si-a incetat si ea activitatea. Comunitatea evreiasca din Alexandria a dat in prima jumatate a sec. I d.H. pe vestitul Filo din Alexandria (20 d.H. – 50 d.H.), filosof elenistic si exeget al Vechiului Testament. Credincios in intregime Torei, ideile lui Filo sunt biblice dar explicatiile lui filosofice in legatura cu aceste idei religioase sunt categoric grecesti, inspirate de filosofia lui Platon. El a intemeiat o scoala alegorica de exegeza biblica umata apoi de numerosi exegeti crestini.

Importanta contextului cultural-religios iudaic in care a aparut crestinismul este atestata de lumina in care este pus Noul Testament de scrierile religioase apocrife descoperite la Qumran. Analiza critica a sustinut ca Evanghelia dupa Ioan si Epistola lui Pavel catre coloseni au un stil literar inrudit cu stilul literaturii gnostice din sec. II d.H. Apocrifele necanonice de la Qumran dovedesc ca stilul acesta exista inca din sec. I i.H. (exista si apocrife deuterocanonice; nu este vorba de ele aici). Asadar, scrierile lui Pavel si Ioan se dateaza in mod logic in sec. I d.H. iar nu in sec. II d.H.. De asemenea, propovaduirea lui Ioan Botezatorul si a lui Isus Hristos are loc pe un fundal de epoca usor de recunoscut in documentele de la Qumran, in tonul si referintele acestor documente, a caror datare corespunde cu datarea misiunii lui Ioan si Isus. Foarte multe s-au spus despre relatia lui Ioan si Isus cu comunitatea de la Qumran. Cei care aderau la acest grup erau purificati printr-un botez (cufundare) in apa. Aici cred unii ca trebuie cautata originea botezului lui Ioan Botezatorul. O analiza atenta arata insa ca respectivele botezuri erau totusi deosebite unul de altul, astfel ca, daca Ioan a provenit din aceasta comunitate (fapt care nu este dovedit), atunci el a facut modificari importante in doctrina si in practica botezului.

In cadrul comunitatii de la Qumran a aparut, ca mesager al lui Dumnezeu, un personaj mesianic, Invatatorul dreptatii sau Invatatorul credintei (in ebraica: More Kassedek), avand anumite coincidente biografice cu Isus Hristos. Dupa apocrifa „Documentul de la Damasc”, Dumnezeu trimite un invatator pentru incheierea unui nou legamant; „la sfarsitul zilelor”, acesta va muri, revenind ca Mesia, ridicat din casa lui Aaron. Nu exista insa dovezi propriu-zise in documentele de la Qumran dupa care Isus sa fi fost un membru al acestei comunitati si nicaieri in Noul Testament nu gasim vreo dovada in acest sens. Mai degraba, putem spune ca Isus avea o conceptie despre lume si in special despre propriul sau popor care era diametral opusa conceptiei de la Qumran si se poate afirma cu tarie ca nu a facut parte niciodata din comunitatea de la Qumran. Este posibil ca El sa fi avut unii ucenici care au iesit din aceasta comunitate.

„Invatatorul dreptatii” de la Qumran a fost un tanar cu idealuri inalte care a murit inainte de vreme; nu exista nici o afirmatie ca ar fi fost osandit la moarte, rastignit si ar fi inviat; nu a fost numit niciodata Fiul lui Dumnezeu sau Dumnezeu intrupat; moartea sa nu a fost o jertfa; ospatul sacramental (daca a fost vorba de asa ceva) nu a fost socotit o pomenire a mortii sale. In cazul lui Isus toate acestea sunt clar si repetat afirmate, formand baza credintei crestine. In pofida unor asemanari superficiale si al unor coincidente tulburatoare, cum ar fi postul de 40 de zile al lui Isus Hristos in pustia eseilor, unde, de altfel, salasluia si Ioan Botezatorul, legalismul strict al comunitatii de la Qumran nu are nimic de-a face cu esenta crestinismului care este harul. Raman atmosfera de epoca, vocabularul si stilul literar care apartin cadrului religios comun. Revelarea faptului ca Isus Hristos nu numai ca nu a colaborat cu eseii, ci i-a apreciat cu severitate, reprezinta cea mai mare contributie romaneasca la exegeza Noului Testament. Comparand textul nou-testamental aramaic cu cel grec, orientalistul roman Constantin Daniel a constatat ca eseii erau numiti in textul aramaic hozeh si hozoia, temeni tradusi in textul grec sub forma „vazatori”. In intentia eseilor, termenul hozeh sau vazator (folosit de ei cu sensul de profet) corespundea, printr-un joc de cuvinte sacru (amfibologie intentionata), termenului grec hosios sau „sfant” – de la care era deviat numele eseilor. Asemenea jocuri de cuvinte erau foarte folosite, ca procedeu stilistic de egipteni, asiro-babilonieni si iudei.

Doctrinele eseilor si legaturile lor cu Irod cel Batran care i-a protejat sunt, dupa C. Daniel, o dovada ca eseii sunt numiti in Noul Testament si irodieni (Marcu 12:13). Alt termen care, dupa C. Daniel, se aplica eseilor in N.T. este acela de fameni (castrati) – o aluzie la abstinenta lor sexuala. In Matei 19:12, asemenea fameni nu sunt criticati dar in 1 Timotei 4:3, cei ce opresc casatoria sunt „infierati cu fier rosu”. C. Daniel a publicat articole despre cei patru termeni care i-ar denumi pe esei in N.T. in reviste din Romania, SUA, Franta, Belgia, Olanda, fiind recenzat elogios de orientalisi ca J. Carmignac, director la „Revue de Qumran”. S-ar putea aminti si ca primul manuscris al eseilor „Documentul de la Damasc” a fost descoperit si publicat de un orientalist originar din Romania, Solomon Schoechter. Inteleptii iudei din primele doua secole dupa Hristos sunt numiti Tannaim. Johanan Ben Zakkai, un ucenic al lui Hillel a fost unul dintre cel mai importanti in deceniile dinaintea nimicirii Templului de catre romani. El pare a fi prevazut criza iminenta a iudaismului si a concentrat reteaua de Tannaim ca sa faca din studiul Torei scopul intregii lor vieti si sa raspandeasca in mase cunoasterea Torei. In avertizarea pe care o adresa studentilor, el exprima necesitatea smereniei: „Daca ai invatat mult Tora, nu-ti atribui nici un merit, intrucat pentru aceasta ai fost creat.”

In timpul asediului Ierusalimului din 70 d.H., Iohanan Ben Zakkai a fost scos intr-un sicriu de ucenicii lui si dus la Titus, caruia i-a cerut permisiunea sa intemeieze o academie „Yeshivah” pe coasta mediteraneana a Palestinei, la Yabneh, ca sa discute viitorul iudaismului. Titus i-a dat voie si Ben Zakkai i-a adunat la o consfatuire pe toti rabinii din Palestina. Printre problemele dezbatute a fost autoritatea si inspiratia cartilor Vechiului Testament. Cartile Torei au fost larg acceptate si la fel majoritatea cartilor Profetilor. Cele mai mari dezbateri le-au prilejuit cartile numite Scripturi (Psalmii, Iov, Esther, Rut s.a.) Astfel, a fost alcatuit canoul de la Yabneh al V.T. Dupa anii petrecuti la Yabneh, conducerea iudaismului s-a mutat in Galileea. Crestinismul s-a despartit complet de iudaism, dupa caderea Ierusalimului, in 70 d.H.

 

Dezbinarea regatului israelit

in Istorie by

18445279

Roboam pricinuieste dezbinarea

Auzind de moartea lui Solomon, capeteniile semintiilor au venit la Roboam, fiul lui, si i-au zis: „Tatal tau a pus jug greu pe noi; insa usureaza-ne munca cea grea a tatalui tau si jugul cel greu care l-a pus el pe noi, si iti vom sluji!” Si a zis el catre ei: „Duceti-va si sa veniti poimaine la mine”. Si a plecat poporul.

Atunci regele Roboam a intrebat pe batranii care fusesera sfetnici pe langa Solomon, tatal lui, pe cand traia el, si le-a zis: „Cum ma sfatuiti sa raspund poporului la cererea aceasta?”.

Grait-au lui aceia si au zis: „Daca tu vei fi astazi sluga poporului acestuia si-i vei sluji; daca le vei face gustul lor si le vei vorbi cu blandete, atunci ei iti vor fi robi in toate zilele”.

Roboam insa nu tinu seama de acest sfat, ci asculta pe tinerii, care crescusera impreuna cu dansul, si raspunse poporului: „Tatal meu a pus jug greu peste voi; eu insa si mai greu voi face jugul vostru; tatal meu v-a pedepsit cu bice, eu insa va voi pedepsi cu scorpioane!”

Atunci zece semintii alesera domn pe Ieroboam, si asa israelitii alcatuira doua regate: regatul lui Israel si regatul lui Iuda. Acesta din urma nu cuprindea decat doua semintii: a lui Iuda si a lui Veniamin. Ierusalimul ramase capitala Iudeii, iar regatul lui Israel isi alese de capitala la inceput Sichemul, apoi Tirta si mai tarziu Samaria. Aceste doua state aproape totdeauna au fost in lupta unul cu altul.

Ieroboam se inchina la viteii de aur

Si a zis Ieroboam in sine: „Regatul poate sa treaca iar la casa lui David. Daca poporul acesta va mai merge la Ierusalim pentru aducere de jertfa in casa Domnului, atunci inima poporului acestuia are sa se intoarca la domnul lor Robeam, regele lui Iuda; pe mine au sa ma ucida, iar ei au sa se intoarca iarasi sub stapanirea lui Roboam, regele lui Iuda”.

Si sfatuindu-se, regele a facut doi vitei de aur si a zis poporului: „Nu trebuie sa va mai duceti la Ierusalim; iata dumnezeii tai, Israele, care te-au scos din pamantul Egiptului!” Si a pus unul in Betel, iar pe celalalt in Dan.

Insa fapta aceasta a dus la pacat; caci poporul a inceput sa mearga pentru a se inchina unuia din ei, pana la Dan, si a parasit templul Domnului. Si astfel a aruncat Ieroboam poporul la inchinarea idolilor. Dar Dumnezeu i-a zis prin proorocul Ahia: „Pentru ca tu M-ai lepadat, starpi-voi si Eu casa ta!”

Dumnezeu trimite prooroci

Pentru a aduce la calea adevarului pe regi si pe popor, Dumnezeu a trimis la ei pe proorocii Sai. Acestia au propovaduit pocainta cu cuvantul si cu fapta; au vestit pedepsele ce avea sa trimita Dumnezeu asupra oamenilor pentru pacatele lor, si au prezis o multime de lucruri din viata Mantuitorului asteptat. Dumnezeu a adeverit proorocirile si spusele lor printr-o multime de minuni, pe care i-a imputernicit sa le faca (2 Regi 12-15).

Un raspuns bland domoleste mania, iar un cuvant aspru atata mania (Pilde 15, 1).

 

Unitatea şi diversitatea civilizaţiilor Orientului Apropiat

in Limba romana by

623308

Numeroasele cercetări întreprinse în ultimele decenii în arheologie, filologie şi istorie au contribuit în mod deosebit la înţelegerea organizării sociale, politice, cât şi a sistemelor economice ale lumii antice.

Analiza structurilor socio-economice ale civilizaţiei mesopotamiene şi egiptene demonstrează că, începând cu mileniul al VIII-lea exista o continuitate în ceea ce priveşte caracterul mixt al sistemului lor economic, care încă de la începuturi prezintă doi factori esenţiali: hidro-agricultura şi creştere animalelor. Chiar dacă este vorba de menţinerea sistemului de irigaţii al Nilului sau al Eufratului, începând din mileniul al III-lea, cei doi factori amintiţi mai sus vor asigura trecerea de la o societate comunitară la una stratificată. Sfârşitul acesteia este marca de apariţia fenomenului urban.

Fără îndoială că şi alţi factori vor fi invocaţi în explicarea naşterii procesului de urbanizare. Dintre aceştia, amintim în primul rând schimburile la mare distanţă. Presiunea demografică va avea drept consecinţă dezvoltarea tehnologică şi intensificarea schimburilor, ceea ce va determina o înflorire deosebită a aglomerărilor de tip urban şi o transformare a organizării sociale. Inovaţiile tehnologice vor ocupa un loc important în evoluţia acestor fenomene diverse: plugul determină o extensiune a teritoriilor, carul permite comunicaţiile, roata olarului favorizează intensificarea schimburilor ceramice, metalurgia determină realizarea unor unelte mai solide. Inventarea scrierii va fi strâns legată de dezvoltarea birocraţiei şi a organizării politice.

 

 

  1. Tipuri de scriere

 

Scrierea cuneiformă

 

         Prin scriere cuneiformă înţelegem desemnarea aspectului exterior al acesteia,  care se prezintă sub forma unei combinaţii de semne în formă de cuie gravate pe tăbliţe de argilă. Acest aspect se datorează faptului că scribul folosea, ţinând

 

strâns în mână, o bucată de trestie tăiată oblic la un capăt, cu care grava tăbliţele de argilă proaspătă prin lovituri scurte şi rapide. Tăbliţele erau apoi puse în cuptoare, căpătând astfel o tărie şi o rezistenţă care le făcea indestructibile. Acesta era însă numai un procedeu care a servit scrierilor diverse a căror structură internă diferă radical. Distingem astfel scrierile sumero-akkadiene şi cele elamite.

Scrierea sumero-akkadiană a fost denumită astfel, pentru că ea a fost folosită mai întâi de sumerieni, iar apoi de akkadieni. Se generalizează  progresiv începând cu mileniul al III-lea. Originile acestei scrieri trebuie căutate probabil în primele pictograme, care apar pe tăbliţele perioadei Warka IV, din mileniul al IV-lea. În evoluţia lor spre scriere vor avea loc două fenomene decisive:

  • Unul va modifica grafia semnelor
  • Altul va afecta valoarea semnificaţiei

Principalele tipuri de scriere sumero-akkadiană vor evolua astfel:

  • 2700-2500, perioadă care începe la prinţul sumerian al oraşului Lagaş, Ur-Nanse şi se termină cu dinastia Agade
  • 2500-2350, adică de la Manistusci la Gudea
  • 2300 dinastia Ur
  • 2100-1800 dinastia Hammurabi
  • 1800-1200 dinastia Kassită din Babilon
  • 1100-600 preponderenţa asiriană
  • 600-540 epoca neo-babiloneană

În regiunea Elamului, îşi face apariţia o altă scriere, proto-elamită, cunoscută astăzi prin săpăturile arheologice de la Susa. Ea va supravieţui doar până în 2450 î. Hr., când sub efectul cuceririlor lui Naramsin, va fi înlocuită de dea sumeriană. Din aceasta din urmă va deriva scrierea elamită. Chiar şi hittiţii, popoare indo-europene, vor împrumuta numeroase semne din scrierea sumero-akkadiană, începând cu secolul al IV-lea î. Hr.

 

Scrierile hieroglifice

 

Dintre toate scrierile vechi, ancestrale, cea egipteană ne oferă cel mai limpede exemplu scriere prin care cuvintele sunt realizate cu ajutorul unor reprezentări de obiecte. Etimologia greacă a termenului „hieroglifă” subliniază aspectul sacru al acestor caractere. Clement din Alexandria distinge trei tipuri de scrieri egiptene:

  • hieroglifică – caractere sacre
  • hieratică – scriere folosită de preoţi
  • epistolografică – scriere pentru redactare scrisorilor, numită astăzi demotică, de care se servea Herodot

Scrierea egipteană, mai exact ideogramele ce desemnau un rege sau un oraş, îşi face apariţia în mileniul IV, deci în perioadele predinastice. Scrierea egipteană pe deplin constituită nu apare înainte de mileniul III.

Tradiţia atribuie inventarea scrierii lui Thot, zeu din Egiptul de Jos. Astăzi, descifrarea textelor ne permite să precizăm evoluţia diferitelor tipuri de scriere. Hieratica, scriere cursivă, se manifestă odată cu prima dinastie şi se prelungeşte până în secolul al III-lea d. Hr. Totuşi, începând cu secolul al VII-lea, ea va ceda locul scrierii demotice, care va avea drept rezultat simplificarea grafiei.

 

 

  1. Cadrul: Lumea rurală şi primele

aglomerări urbane

 

Mesopotamia

 

Mesopotamia a oferit multiple zone geografice ce au permis folosirea resurselor naturale de către grupuri umane care au locuit în aceeaşi epocă, dar care s-au caracterizat prin moduri de viaţă diferite. Pentru anumiţi teoreticieni, agricultura

şi-ar avea originea aici, întrucât ea s-a născut dintr-o necesitate. Această schimbare între modul de subzistenţă va determina modificări în modul de viaţă, în sensul transformării sălaşelor de bază în locuri permanente. Trecerea de la primele sate la aglomerări urbane are loc în mileniile VIII-IV.

În perioada mileniului al VI (5500-5000 perioada Eridu)  foarte puţine zone au fost locuite. De-abia în faza următoare, comunităţile săteşti acoperă Mesopotamia sudică şi cea centrală. Între 4500 şi 3500 (epoca Ubaid), creşterea numărului de aşezări în câmpia aluvială este spectaculoasă. O schimbare notabilă intervine în cursul mileniului al III-lea: albia Eufratului se diminuează şi odată cu aceasta numeroase canale dispar , ceea ce va determina ca populaţiile private de sursele de apă să se concentreze în număr mare şi câteva aglomerări, ce vor da naştere oraşelor. Documentele cuneiforme ne dau câteva indicaţii asupra peisajului: Câmpurile de cereale se întind în jurul centrelor urbane şi al aşezărilor de mai mică importanţă. Oraşul este înconjurat de plantaţii şi grădini.

Printre marile oraşe reţinem cel numit Eridu, centru cultural important în epoca Uruk (3500-3100), ilustrat printr-o arhitectură monumentală. În cursul mileniului al III-lea , aşezarea ocupă o suprafaţă de 90 km, cuprinzând şi oraşul Ur cu o întindere de 20 de ha.

Creştere numărului de aglomerări urbane este considerabilă: de la 18 pentru perioada cuprinsă între 3500 şi 3400, la 108 pentru cea dintre 3300 şi 3100. În cursul mileniului al III-lea, Uruk este o cetate a cărei ziduri delimitează o suprafaţă de mai mult de 400 de ha. Incinta sa se dezvoltă pe mai mult de 9 km. Populaţia a putut şi evaluată la circa 40000-50000 de locuitori. Dar aceste modele de urbanizare nu vor fi atât de impresionante în Mesopotamia centrală ca în Babilonia şi Akkad.

Începând cu mileniul al III-lea, asistăm în aceste centre urbane la separarea şi instituţionalizarea puterilor politice şi a celor economico-religioase. Până atunci. Guvernarea era asigurată de o ierarhie sacerdotală, care controla principalele resurse strategice. Apariţia noii puteri centralizate coincide cu o activitate militară impunătoare, aşa cum ne lasă să presupunem existenţa numeroaselor fortificaţii. Exemplele istorice arată că trecerea de la teocraţie la statul administrativ se realizează în cadrul conflictului care opune cele două clase dominante: cea sacerdotală şi cea militară.

 

Egiptul

 

Valea fertilă a Nilului, cu o lungime de 1200 km, nu prezintă decât o porţiune cultivabilă lată de unul sau doi km. Pe această zonă verde se va desfăşura aproape întreaga istorie a Egiptului. Schema trebuie însă nuanţată pentru perioada primelor sate. Pentru stabilirea locuitorilor au fost alese patru tipuri de „nişe ecologice”: mlaştinile, cursurile temporare de ape, regiunile colinare din apropierea câmpiilor, oazele. Supuse în permanenţă schimbărilor climatice, valea Nilului şi marginile sale deşertice au oferit deseori doar posibilitatea unor habitate temporare. Frecvent este cazul primelor sate, cât şi a siturilor de la Nabta Playa (mileniul III), Faiyûm (mileniul VI), Merimde (mileniul IV).

Hierakonopolis este unul din rarele oraşe ale cărui case datând din mileniul al IV-lea vor supravieţui până în epocile istorice.

În limba egipteană veche există cuvinte diferite pentru a distinge satul de oraş. În ceea ce priveşte construcţia acestora, ea a fost realizată în ambele cazuri din cărămizi făcute din lut şi uscate la soare, căci numai templele trebuiau construite din piatră, ele fiind destinate eternităţii.

S-a păstrat totuşi oraşul Kahun, descoperit la începutul secolului al XX-lea şi  care purta în antichitate numele de Hetep-Senusrit. El se întindea pe o lungime de 300-400 de metri şi era înconjurat de un zid de incintă. Delimitat pe cartiere, avea numeroase străduţe ce înconjurau case modeste. Dar acesta e unul din rarele exemple din perioade Imperiului de Mijloc. Din oraşul Tel el-Amarna, datat în perioada Imperiului Nou, s-a păstrat până azi doar un zid de cărămizi, cu o lungime de 2 metri. De fapt, acest oraş se întindea pe o suprafaţă de 9 km lungime şi 1 km lăţime.

  1. Societatea

 

Mesopotamia

 

Suveranul este cel care exercită diferitele puteri. Palatul său simbolizează centrul administrativ suprem. El deţine puterea în vederea atributelor sale personale şi datorită unui mandat primit de la zei. Funcţia sa este aceea de a face legătura dintre divin şi uman. În virtutea acestei puteri, el deţine mijloacele de existenţă ale întregii populaţii. Administraţia devine instrumentul acestei puteri. El are drept de proprietate asupra tuturor bunurilor şi pământurilor. Regele mesopotamian este în acelaşi timp şef militar şi administrator. Ar fi, deci, uşor să găsim raporturi între regalitatea mesopotamiană şi cea egipteană, deşi pentru cea din urmă, regii sunt ei înşişi zei. Regele mesopotamian nu este decât reprezentantul divinităţii şi puterea lui se extinde astfel asupra tuturor domeniilor vieţii colective.

Aparatul administrativ se compune din demnitari, notabili locali şi dintr-un personal imens. Acesta se recrutează din ansamblul straturilor sociale ale populaţiei. A intra într-un serviciu pentru suveran este considerat un avantaj, întrucât el procura beneficiarului venituri materiale durabile şi gratificaţii pentru întreaga viaţă. Absenţa mijloacelor tehnice dezvoltate constrânge administraţia la folosirea unei importante forţe de muncă, mai ales în lucrările de irigaţie sau cele agricole.

Sclavajul nu va juca un rol important în acest tip de sistem economic. Sclavii, care în general sunt prizonieri de război, nu apar decât rar pe listele personajului. Trebuie făcută distincţia între aceşti şi servitori, a căror viaţă este legată de cea a stăpânului.

Vom cunoaşte mai bine societatea mesopotamiană începând cu secolul lui Hammurabi, graţie codului său de legi, care permite interpretarea nenumăratelor documente emise de regele di Ur, de principele Esnunna sau de regii mileniului al

II-lea. Codul lui Hammurabi diferenţiază 3 tipuri de oameni:1-omul liber ;

2-subalternul, omul care se prosternează; 3-sclavul, proprietate a altui om, care juridic este asimilat unui bun imobiliar. Drepturile femeii sunt protejate juridic. Ea dispune de bunurile sale, pe care le administrează în toată libertatea. Ea poate practica numeroase profesii şi câteodată poate avea importante responsabilităţi. Căsătorită, ea se supune autorităţii soţului. După moartea acestuia, ea poate administra şi apăra interesele moştenitorilor ei. Codul fixează nu numai detaliile succesiunii, dar şi pe cele ale cazului în care femeia ar fi repudiată pe nedrept.

Capul familiei rămâne tatăl, care la moartea sa îşi transmite puterile, mai întâi fiilor săi, iar în cazul lipsei moştenitorilor bărbaţi, fiicei sale. Căsătoria este monogamă, o singură femeie putând pretinde dreptul de soţie legitimă. Totuşi, suveranii beneficiază de anumite privilegii, poligamia fiind unul dintre ele.

Civilizaţia Ebraică

in Istorie by

feniciei

Civilizaţia ebraică s-a constituit şi a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrans: suprafaţa Israelului era la început de aproximativ 15000 km2. Numeroaselor cutremure, vânturilor deşertului, perioadelor lungi de secetă norilor pustiitori de lăcuste, ţânţarilor care răspândeau malaria, invaziilor triburilor nomade, li se mai adăugau primejdiile permanente ale unei faune feroce de lei, urşi, lupi, leoparzi şi şerpi veninoşi. Cursurile de apa erau foarte puţine şi sărace. Cu toate acestea, textele biblice numesc Palestina “ţara în care curge laptele şi mierea”. Căci daca vegetaţia săracă a stepelor din nordul ţării limita posibilităţile economice ale evreilor doar la păstorit, în schimb în valea Iordanului creşteau curmalul şi trestia de papirus; iar pe coline viţa de vie şi smochinul, rodiul şi măslinul, arbori răşinoşi şi arbori folosiţi la construcţii (stejarul, cedru, chiparosul şi sicomorul). În câmpiile văilor se cultivau orzul şi grâul, iar păstorii creşteau turme mari de de oi şi capre.

Din imensul rezervor de populaţii semite a coborât un grup numeros de semiţi nomazi conduşi de legendarul şef de trib Abraham. Penetraţia lor lentă şi paşnică în regiunile Siriei de azi e atestată încă din prima jumătate a mileniului al II-lea î.C. În Egipt – unde unele triburi nomade au migrat în căutare de păşuni pentru turme, majoritatea lor rămânînd în Palestina – prezenţa lor poate fi pusă în legătură cu apariţia în valea Nililui a acelor populaţii semite de imigraţi şi trăind aproape în condiţii de sclavie. În secolul al XIII-lea î.C., în timpul domniei lui Ramses al II-lea evreii erau puşi la munci grele în construcţii. Această situaţie a determinat fuga din Egipt. Aceste triburi semite sub conducerea lui Moise, au migrat din regiunea Deltei spre răsărit, străbătînd nordul Peninsulei Sinai, ocolind Marea Moartă prin sud şi, trecînd Iordanul dinspre partea estica, au ajuns în Canaan.

În timpul acestei migraţi lente care a durat aproximativ 40 de ani evreii s-au organizat într-o confederaţie de triburi, au trecut la o viaţă sedentară şi au început acţiunea de ocupare a Canaanului.

Teritoriul Palestinei, aflat sub suzeranitatea mai mult nominală a Egiptului, era ocupat – la est şi sud de Marea Moartă – de oraşe-state, de micile regate Amon, Moan, Edom; iar la apus, de-a lungul coastei mediteraneene, de canaaneeni. Înaintea acestora însă Canaanul fusese ocupat de amoreeni, o altă populaţie semită. Civilizaţia amoreană se formase sub influenţa celei babiloniene şi a celei egiptiene. Oraşele erau mici ca întindere, dar erau bine organizate şi puternic fortificate. Locuitorii foloseau unelte şi arme de bronz, precum şi obiecte de podoabă lucrate în aur, argint, fildeş şi pietre semipreţioase. Religia lor, politeistă, avea evidente influenţe babiloniene. Anumite elemente de civilizaţie şi de cultură amoreană au fost preluate şi păstrate de noii veniţi, de canaaneni, care i-au împins pe amoreeni spre nord. Aceasta s-a petrecut pe la mijlocul mileniului al II-lea î.C., când teritoriul Palestinei ( până atunci sub suzeranitate babiloniană ) a trecut sub stăpânirea Egiptului. Poziţia geografică a Palestinei îi asigura o importanţă particulară pentru comerţul de tranzit cu regiunile răsăritene. S-au construit aici fortificaţii, palate regale şi temple egiptene.

Către sfârşitul scolului al XII-lea î.C. canaanenii erau cunoscuţi că întrbuinţau fierul în construcţia carelor de luptă. Războnici, dezvoltând o viaţă urbană, puţin dotaţi însă pentru artă, manifestau în schimb o înclinaţie deosebită pentru comerţ. Caracterul complex al culturii canaanene este demonstrat şi de religia lor: cu zeităţi egiptene, babiloniene şi locale. Divinitatea lor supremă era Baal – la origine zeul naturii, al fertilităţii, devenit mai târziu zeul cerului, al furtunii şi al ploii, protectorul prin predefiniţie al vieţii agricole Aceasta este deci ambianţa culturală şi de civilizaţie materială în care vor pătrunde, încă din secolul al XII-lea î.C., evreii.

Momentul politic era favorail. Egiptul era ameninţat de hitiţi, de babilonieni şi de asirieni, discordiile şi rivalităţile interne slăbeau forţa de rezistenţă a canaaneenilor. La început triburile nomade ale evreilor au întreţinut relaţii paşnice cu cananeeni; şi nu rareori se întâmpla ca un clan israelit mai slab să solicite protecţia unui uuni trib canaanean mai puternic. Au fost şi conflicte armate numeroase, dar fiind depăşiţi de superioritatea militară a canaaneenilor şi fiind lipsiţi de experienţă de război, evreii au trebuit să se mulţumească să rămână în regiunile de deal, neputând să ocupe zonele de câmpie care erau protejate de oraşele fortificate şi de numeroasele care de luptă ale canaaneenilor.  Triburile israeliene au început să pătrundă în Canaan sub conducerea lui Ioşua, urmaşul lui Moise care între timp murise. Au înaintat spre nord, ajungând până la zidurile Ierusalimului – “oraşul palmierilor”. Cetatea putea rezista, cu cele două rânduri de ziduri groase de 3.5 metri şi 10 metri înălţime. Dar graţie superiorităţii numerice a israelienilor, entuziasmului, fanatismului şi disperării lor, sistemul de apărare al cetăţii a cedat.

După această primă victorie au urmat altele (contra oraşelor-cetăţi Dabir, Lachiş, etc.). Cu timpul, şi după lupte continui şi cu alte triburi învecinate – ale moabiţilor, amoniţilor – forţa şi experienţa războinică a israelienilor sporesc. Înaintează spre nord şi îi inving pe canaaneni (1125 î.C.). Este perioada în care, după moartea lui Ioşua, apare un tip nou de războinic, tipul conducătorului militar specializat – “judecătorul”, cum este numit în Biblie. Obiectivul principal al triburilor israeliene erau văile fertile ale Canaanului, fâşia de circa 30 km lăţime de-a lungul coastei Mediteranei.

Pe la începutul secolului al XII-lea î.C. apăruse un nou pericol: migraţia în masă a “Popoarelor Mării”, care atacă şi distrug vechile cetăţi maritime feniciene şi invadează nordul Egiptului. Învinşi de Ramses al III-lea, invadatorii se retrag în bogata câmpie a Palestinei. Acest grup de războinici filistinieni era foarte puternic (dotat cu arme noi, superioare, de fier). Cum ei urmăreau să ocupe întreg Canaanul, filistinienii intrară în conflict cu israelienii. După primele victorii aceştia ocupă zona colinară, Palestina centrală, şi îşi dezarmă adversarii. Aşadar, în jumătatea a doua a secolului al XI-lea existenţa poporului israelian era ameninţată.

În anul 1020 î.C. Saul este proclamat rege. Începând un război de guerilă contra filistinienilor, Saul s-a dovedit a fi un bun tactician; după mai multe atacuri surpriză filistinienii au fost învinşi şi alungaţi din teritoriile israeliene. Victoriile lui Saul au dat curaj triburilor ebraice. Dar în cadrul unei mari contraofensive a filistinienilor, israelienii au fost învinşi, iar Saul s-a sinucis. Saul fusese un bun şef militar, dar mai puţin ca organizator şi ca om politic. Când a văzut că ginerele său David se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare, Saul, gelos, l-a persecutat. Ca să scape cu viaţă David a fugit din Iudeea sa natală. După moartea lui Saul s-a intors şi a fost ales rege de tribul său apoi şi de celelalte triburi. Victorios în două lupte contra filistinienilor, îşi eliberă poporul. Cuceri regatul Edom, câstigând astfel un teritoriu foarte important din punct de vedere economic; îi învinse pe armenii din nord, pe amoniţii şi pe moabiţii din sud; după care îşi întinse mult şi spre răsărit frontierele. David a organizat o bună administraţie civilă, a dat ţării ocapitală stabilă, Ierusalimul, a stabilit relaţii de cooperare cu Hiram, regele Tirului şi a creat o armată al cărei nucleu era un puteric corp permanent de mercenari. În lunga sa domnie de 33 de ani David a creat, dintr-o slabă confederaţie de clanuri şi triburi, un regat centralizat puternic. Fiul său Solomon a dus regatul Israelului la un nivel înalt de prosperitate economică. Figură tipică de monarh oriental absolut, Solomon a stabilit mai întâi importante relaţii diplomatice cu Egiptul, cu Tirul, cu regatul Seba, ş.a. Şi-a asigurat ieşirea la mare anexând şi ultima fortăreaţă Geser din Canaan. A construit la Marea Roşie portul Etziongaber, a fortificat punctele ce comandau marile drumuri comerciale care traversau Palestina.

Gradinile suspendate din Babilon

in Istorie by

646x404

Cu  totii stim  si am  auzit de Daniel.

El era unul din printii Israelului care

a   avut   sansa  sa   fie  deportat  in  

Babilon.   Dar    chiar   si    acolo   el

si-a    pastrat   intacta   viata  sa   de

credinta in mijlocul unei cetati care

avea la dispozitie toate  dotarile  de

ultima ora si toate descoperirile cele mai recente din acel timp, si totusi el a fost numit om prea iubit si scump de catre Dumnezeu. Dar nu numai atat el a fost amintit si cu expresia „un duh inalt”. Spre diferenta de unii crestini din timpul nostru care  nu  pot  trai  viata  lor  de  credinta decat  fara televizor, fara ziare si unii chiar fara curent, telefon, oglinda sau alte astfel de lucruri. Dar asta nu este solutia cea mai buna, pentru ca trairea unei vieti crestine vine din inima si nu din

lucrurile exterioare, dupa cum se vede si la Daniel. Iata cateva lucruri despre Babilonul din acel timp.

 

 

Babilonul este un oras istoric, el  era situat pe malul estic al fluviului Eufrat, cam la 50 de km  spre sud de Bagdad actualul Iraq, la aproximativ 400 de mile nord-est de Golful Persic si peste 600 de mile la est de Mediterana. Orasul  a ajuns  sa fie cunoscut pentru prima data in lumea antica in timpul domniei regelui Hammurabi (1792-1750 i.Hr.). Bogatiile orasului au variat in secolele care au urmat domniei sale, dar au atins apogeul sub regii din dinastia Neo-Babiloniana sau Caldeeana. Nabopalasar – fondatorul acestei dinastii – a fost cel care, impreuna cu aliatii sai, a provocat prabusirea Regatului Asiriei, a carui putere dominase timp de mai multe generatii viata politica si sociala a zonei.

 

Fiul sau, Nebucodonosor al II-lea, (Nebucadnetar in biblie),  imparatul Babilonului a fost unul dintre cei mai ilustri si eficienti conducatori ai Mesopotamiei, fiind si unul dintre neobositii constructori ai imperiului. Folosindu-se de o imensa forta de munca a construit palate, temple si cetati. Despre Gradinile Suspendate din Babilon sunt cinci scriitori importanti care ne-au lasat descrieri utile, dar cea mai interesanta descriere este a celebrului inginer Philon din Bizant, care a trait in jurul anului 250 i.Hr., si  care a facut o lista cu Cele Sapte Minuni al Lumii  din acel timp.

 

El scrie despre celebrele gradini ale Babilonului: „Gradinile sunt numite „suspendate”  fiindca au plante cultivate la o anumita inatime deasupra solului si radacinile copacilor sunt fixate intr-o terasa inalta si nu in pamant. Iata tehnica construirii sale. Intreaga masa este sprijinita pe coloane de piatra,  astfel incat intregul spatiu de sub ele este ocupat de bazele scobite ale coloanelor. Coloanele sustin grinzi asezate la intervale foarte mici. Grinzile sunt trunchiuri de palmier, deoarece acest tip de lemn, spre deosebire de altele, nu putrezeste si atunci cand este ud si supus unei mari apasari, se curbeaza in sus. Ba mai mult el da hrana radacinilor si fibrelor, caci admite corpuri straine in pliurile si crapaturile sale. Aceasta structura suporta o cantitate foarte mare si adanca de pamant, in care sunt plantati copaci cu frunza lata de felul celor care se gasesc de obicei in gradini, o mare diversitate de flori din toate speciile si pe scurt, tot ce poate fi mai placut ochiului si care creeaza bucurie si incantare si totoodata uimire.

 

Intreaga zona este arata in acelasi fel ca solul obisnuit si este la fel de potrivit ca orice alt pamant pentru altoire si inmultire. Paraiele care tasnesc din izvoare inaltate curg partial in linie dreapta prin canale inclinate si partial fortate in sus prin meandre si spirale pentru a se revarsa mai sus, fiind impinse prin cotloanele acestor aparate de forte mecanice. Astfel, aduse printr-o multime de tubulete la un nivel mai inalt, aceste ape iriga intreaga gradina, saturand radacinile adanci ale plantelor si pastrand mereu umeda toata zona cultivata. Prin urmare, iarba este tot timpul verde, frunzele copacilor cresc bine prinse de crengile elastice, marindu-si dimensiunile si suculenta datorita umiditatii constante. Aceasta este o opera de arta a luxului imperial si cea mai izbitoare trasatura este ca munca de cultivare a pamantului este suspendata deasupra capetelor spectatorilor”.

 

Acestea  sunt, cunostintele transmise noua de catre autori despre Gradinile Suspendate dintr-un timp destul de indepartat, dar unde nu a lipsit totusi tehnica, imaginatia si inventivitatea  oamenilor care stiu si vor sa construiasca. Babilonul este cea mai mare cetate din Mesopotamia antica, ocupand o suprafata de circa 850 de hectare. Cetatea  insasi  era  inconjurata  de ziduri duble de fortificatie, contruite de Nabopolassar si completate de Nebucodonosor.

 

Acolo a trait Daniel cea mai mare parte din viata sa. El a vazut toate aceste minuni ale stiintei, si a trait alaturi de ele, pentru ca, poate nu este singura minune care era acolo. Nu trebuie sa te separi de minunile stiintei pe care Dumnezeu le-a ingaduit sa apara. Pentru ca Biblia  spune ca in vremurile din urma cunostinta va creste. Daca nu ai curent in casa ta, asta nu te face mai sfant, tot la fel si despre celelalte lucruri pe care poti sa nu le ai voit in casa ta, dar nu asta te face sfant sau curat. Ce te poate  face  deosebit  este  ceea  ce  ai in inima

si intelepciunea de a-ti pastra credinta din inima in pofida acestor lucruri din afara la fel ca si  Daniel. Pentru ca nu degeaba a fost numit „un duh inalt”.

 

 

Babilonul antic

in Istorie by

71810_babilon

De-a lungul celor 2000 de ani ai istoriei sale ,Orasul antic Babilon a fost de doua ori capitala unui mare imperiu ,legendary pentru splendoarea sa .Insa babilonienii au facut si importante progrese intelectuale si stiintifice .

In comparatie cu primele mesopotamiene Sumer si Akkad ,babilonum a aparut mult mai tarziu ,amintit pentru prima oara in sec al 23-lea i.e.n.El a devenit cu adevarat important abi dupa 1900 i.e.n. cand un grup de triburi semitice ,amoritii,au ocupat Sumerul.In cativa ani,Babilonul a devenit capitala micului regat amorit ,care s-a extins si sub domnia lui Hammurabi, s-a transformat intr-un imperiu care a ocupat sudul Mesopotamiei si o parte din nordul Asiriei .

Ierarhia sociala complicata si bunastarea economica a Babilonului reies din documente de lut scrise pe tablite de lut ,descoperite in palatul din Mari al lui Hammurabi.Ele sunt redate si inscris pe pilonii ridicati in intreg imperiu .Desi imperiului lui Hammurabi s-a destramat curand dupa moartea sa ,Babilonul a ramas un oras important –in asa masura incat toata partea de sud a Mesopotamiei o numim Babilonia .Bunastarea orasului se datora asezarii strategice pe raul Eufrat ,care I-a permis sa detina controlul asupra cailor de comert care treceau prin sudul Mesopotamiei.chiar din acest timp Babilonul avea si un statul special de centrul religios si de educatie .Dupa cucerirea Mesopotamiei ,babilonienii si vecinii lor asirieni din nord au preluat cultura din Sumer si Akkad adoptand limba akkadiana,pastrand miturile sumerienilor si inchinandu-se zeilor lor.Insa Hammurabi a schimbat oranduiala religioasa,ridincandu-l pe Marduk ,zeul orasului Babilon in pozitia de conducator al pamteonului Sumerian ,sustinand ca aceasta este dorinta zeitatilor implicate! Cu timpul ,credinta in suprematia lor Marduk a prins radacini si Babilonul a devenit un oras sfant centru cultural si o metropolo bogata .

Acest statut a fost consolidat intr-o perioada lunga –pana in sec al 12-lea i.e.n.-cand Babilonul a fost eclipsat politic sub controlul unui popor barbar ,kasitii.Sub domnia lui Nabucodonosor 1 si a succesorilor sai ,orasul a devenit din nou capitala unui regat independent ,dar in secolul al 10-lea i.e.n.asirienii au ocupat Mesopotamia .Timp de peste trei secole ,Babilonul a fost condus de regi asirieni sau oamani numiti de acestia .Insa doua triburi nomade aparute de curand ,arameonii si caldeeenii,s-au opus cu perseverenat asirienilor.Datorita statutului au de oras sfant Babilonul a fost bine tratat de asirieni si I-a sprijinit in general impotriva celor 2 triburi .Totusi in 689 i.e.n. regele asirian Sennacherib si-a pierdut rabdarea fata de instabilitatea continua din zona si a distrus Babilonul .Desi acest act de sacrilegiu a fost remediat de urmatorul rege ,babilonienii tindeau sa se alieze cu dusmanii Asiriei .Condusi de regele caldeeean Nabopolasar,babilonienii s-au aliat in cele din urma cu mezii ,un popor Iranian ,si au nimicit Asiria la sfarsitul secolului al 7-lea .

Fiul lui Nabopolasar ,Nabucodonosor al II-lea a fost unul din marii cuceritori ai istoriei ,care a intemeiat un imperiu –al doilea imperiu babilonian sau Imperiul Neo-Babilonian –care se intindea de la Canalul Suez pana la Iran .El a cucerit Siria si Palestina aflate sub dominatia Egiptului si a invins in acelasi timp regatul izraelit Iudeea ,distrugand Ierusalimul .Asemenea inaintasilor sai asirieni,Nabucodonosor al II-lea a infrant spiritul ostil al popoarelor printr-o politica de deportari; fiind descrisa in Biblie ,cea mai cunoscuta dintre aceastea este “exilul babilonian “ al evreilor 12489utv73pec2q

Sub dominatia lui Nabucodonosor Babilonul a atins culmea gloriei .Arheologii au descoperit ramasite dinGradinile Suspendate ale Semiramidei si maretul templu care a dat nastere legendei Turnul Babel

In acel timp Babilonul a fost aproape cel mai mare oras din lume ,si timp de mai multe secole oamenii au continuat sa il admire .Pe langa pastrarea culturii sumeriene ,babilonii au facut progrese si in matematica si astronomie care au fost transmise grecilor si,prin acestia ,lumii moderne ;sistemul lor sexazecimal (bazat pe 60 de unitati) se regaseste astazi in cele 60 de seconde al unui minut ,in cele 60 de minute ale unei ore si in cele 360 de grade in care se imparte cercul.Al doilea Imperiu Babilonian si-a gasit sfarsitul brusc in 539 i.e.n.,cand orasul a ajuns sub dominatia persilor condusi de Cirul al II-lea cel Mare ;conform legendei,Cirus a reusit sa patrunda in oras deviind cursul raului Eufrat ,care in acel timp trecea prin Babilon,si inaintand pe albia raului .

Caderea Babilonului a pus capat rolului Mesopotamiei de centru al unor mari imperii .Ca si capitala provinciala in Imperiu persan ,Babilonul a ramas una dintre cele 7 minuni ale lumii si Alexandru cel Mare a vrut sa il transforme in capitala imperiului sau ,dar a murit inainte de a-si putea stabiliza imperiul ..Succesorii sai din oriental mijlociu ,seleucizii ,si-au contruit capitala pe raul Tigru ,si in cele din urma Babilonul a decazut .

 

Civilizatiile orietului mijlociu

in Istorie by

623316

1.Mesopotamia este o regiune fertilă cuprinsă între două fluvii – Tigrul şi Eufratul;

se desfăşoară sub forma unei  fâşii de pământ fertile de cca 1 000 km lungime  şi cca 4oo km lăţime între cele două fluvii .

Mesopotamia antică corespunde teritorial actualului Irak

Vecinii săi erau în nord – zona muntoasă a masivului Zagros , care o despărţea de vechea Persie , actualul Iran şi în sud – Deşertul Arabiei /Pen.Arabică , zonă care va constitui un rezervor permanent de alimentare cu populaţie.

2.Numele de Mesopotamia este dat de către greci şi înseamnă

,,ţara dintre fluvii’’;

sirienii o numeau Aram Nasharaim  – Siria dintre fluvii

iar arabii o numesc El Djerireh – insulă, exprimând poziţia ei de zonă înconjurată pe două părţi de apă.

3.Localizarea Mesopotamiei în zona  interfluvială  dintre Tigru şi Eufrat permite înţelegerea condiţiilor speciale economice în care s-a dezvoltat în această regiune o civilizaţie dependentă de  agricultura de irigaţii care permite de timpuriu , adică cu cel puţin  4000 de ani î-C.:

sedentarizarea  a grupurilor umane care se ocupau cu agricultura

dezvoltarea schimbului de bunuri ca urmare a bunăstării generale ,

cunoaşterea si folosirea  metalelor( arama ).

în final dezvoltarea unor structuri sociale centralizate şi eficiente care să supravegheze buna funcţionare a canalelor de irigaţii şi digurilor de care depindea întreaga economie şi bunăstarea populaţiilor ( din  calcolitic ,  3500 î.C.); astfel încă din mileniul IV exista aici o societate complexă , ierarhizată , condusă  de un rege – preot  şi o aristocraţie birocratică şi instruită având ca parte componentă un corp de preoţi.

4.Procesul de formare a acestei societăţi centralizate şi ierarhizate a fost unul treptat şi direct legat de crearea treptată a zonelor fertile prin răspândirea irigaţiilor , mai întâi în sudul Mesopotamiei ocupând până către anul 1800 î.C. toată zona dintre cele două fluvii.

5.Iniţial formele de societate orientală antică au apărut în cadrul unor concentrări restrânse de populaţie în orasele -stat fortificate ( cetăţi )  şi apoi datorită cuceririlor succesive s-au constituit în primele forme de societate complexă -regatele sau imperiile  :

sumerian – sud

accadian . centru

babilonian – care realizează unitatea întregii văii a celor două fluvii.

asirian  – care înglobează întreaga Mesopotamie şi ulterior devine nucleul marelui Imperiu Persan ahemenid care mai cuprindea  Iranul , Anatolia şi Egiptul.

 

  1. LOCALIZARE TEMPORALĂ

1.Trasarea unor limite de dezvoltare în timp a civilizaţiei mesopotamiene este dificil de făcut datorită succesiunii de state pe acest teritoriu relativ restrâns sau chiar existenţei paralele a unor oraşe – state şi dinastii.

  1. Conform tradiţiei mesopotamiene păstrată de preotul haldeean Berosius care a trăit în perioada elenistică , istoria durează din anul 2850 î.C. – până la 332 î.C. când are loc cucerirea macedoneană. Berosius împarte istoria Mesopotamiei în 33 de dinastii împărţire folosită şi de cercetătorii actuali pentru a periodiza istoria zonei.

Totuşi se consideră , incluzând şi protoistoria, că civilizaţia mesopotamiană se dezvoltă de-a lungul a cca 6000 de ani î.C.

Mesopotamia fiind considerată zona cu cea mai veche cultură de tip urban din istorie  şi cu cea mai veche civilizaţie închegată a lumii ( vezi Kramer – Istoria începe la Sumer).

 

PERIODIZARE ISTORIEI

PRE ŞI PROTOISTORIA

Datorită climatului relativ favorabil (climă musonică având două anotimpuri – unul ploios şi unul secetos)  şi facilităţilor create de existenţa ei ca  regiune la liziera fertilă a celor două  fluvii care a putut fi extinsă prin irigaţii , aici se dezvoltă de timpuriu culturi pre şi protoistorice.

Incă din eneolitic ( cca 4000 de nai î.C.) Mesopotamia cunoaşte înflorirea economică ,schimbul de bunuri şi folosirea metalului – arama .

Protoistoria Mesopotamiei durează cca 2000 de ani  şi se încheie la apariţia primelor dinastii sumeriene în sudul Mesopotamiei.

Descoperirilor arheologice au documentat existenţa aici a patru culturi denumite după  localitatea unde au fost făcute descoperirile :

1.HASSUNA

2.SAMARRA

3.TEL HALAF

4.TEL OBEID

Cele patru culturi prezintă câteva caractere generale şi unele deosebiri care ţin mai ales de producţia ceramică şi decorarea acesteia:

locuirea se face în sate fortificate de tip tell

se practică agricultura iar grupurile sunt relativ sedentarizate

cunosc şi practică metalurgia aramei  şi ceramica pictată cu motive simbolice

în construcţie folosesc piatra şi cunosc construcţia cu arc şi boltă

practică rituri funerare complexe  de incineraţie ,  cu distrugerea rituală a vaselor şi îngroparea urnei sub pavimentul casei (Tel Halaf).

Din cultura Tel Obeid datează primele dovezi de scriere pictografică rudimentară şi

primul edificiu de cult religios organizat – templu de la Eridu.

 

ISTORIA.PERIODIZARE

Istoria Mesopotamiei se împarte în nişte perioade mai lungi care grupează mai multe dinastii pomenite de Berosius şi menţinute de istoricii actuali.

1.Perioada protodinastică  ( sumeriană )  (–3000 –2470 )

2.Perioada accadiană  (–2470-2257)

Se încheie cu pătrunderea triburilor de gutii sau gutiţi din estul Mesopotamiei , dinspre Munţii Zagros. (-2285-2230).

3.Perioada neo-sumeriană – renaşterea oraşelor Kiş,Lagaş,Ur . (-2230-2016).

4.Perioada babiloniană , a dinastiilor amorite( – 2016-1595)

Perioada de  dominaţie  casită .(-1170-1155)având ca sediu al puterii Babilonul

Dominaţia elamită .(-1350-1150)

5.Perioada asiriană  ( neo-asiriană) (– 1245-606)

6.Perioada neo-babiloniană – 732-539.

7.Cucerirea medo-persană .558-330

8.Cucerirea macedoneană –  – 330 î.C. când mesopotamia încetează să mai existe ca unitate politică şi culturală devenind parte a regatelor Part şi apoi Sassanid .

 

Populaţiile mesopotamiene

Termenul de civilizaţie mesopotamiană este un termen generic care de fapt desemnează o civilizaţie rezultată din însumarea contribuţiilor civilizatoare a mai multor populaţii sosite în zonă în timpuri diferite  dar din zone relativ asemănătoare din punct de vedere cultural  dacă ne referim la invaziile semitice .

La formarea civilizaţiei mesopotamiene – o civilizaţie de sinteză şi aculturaţie participă practic două grupe de populaţie diferite din punct de vedere etnic :

1.POPULAŢIA SUMERIANĂ  ajunsă în valea celor două fluvii la cca 3500 de ani î.C.

2.populaţiile semitice sosite la diverse intervale de timp din zona deşertului arabic : accadienii,

amoriţii (babilonienii) ,

arameii ( asirienii).

Primii care au locuit în partea de sud a Mesopotamiei sunt sumerienii – populaţie a cărei origine ne este necunoscută ; se ştie însă că erau un tip nesemitic , mediteraneean , că vorbea o limbă asemănătoare limbilor turcice  şi că a fost creatoarea unei civilizaţii de mare rafinament care a stat la baza sintezei culturale care s-a produs în zonă prin asimilarea culturii mesopotamiene de către  populaţiilor semitice menţionate.De asemenea sumerienii erau agricultori sedentari pe când ceilalţi au fost iniţial triburi nomade de păstori şi crescători de vite.

Sumerienii sunt cei care au creat primele oraşe state din Mesopotamia ( celebrul Uruk  – considerat          a fi fost creat înaintede marele poptop,Ur,Lagaş).

In Biblie sunt amintiţi sub numele de Sinar (Geneza ,X-10).Ei sunt cei care cunosc scrierea pictografică pe care apoi , stilizând şi simplificând semnele, o transformă în scrierea cuneiformă , mai uşor de folosit şi constituind o altă treaptă către închegarea alfabetului pe care îl folosim în prezent.

In perioada proto- sumeriană (3000 – 2300) şi neo-sumeriană (2065 –1955) s-au dezvoltat primele construcţii de arhitectură monumentală – templul cu turnul în trepte – ziggurat.

Sumerienii sunt inovatori în materie de tehnologie (olărit şi metalurgie ) şi transporturi ( apariţia carului cu două roţi).

Sunt creatorii unei fantastice literaturi liturgice – poemul Enuma Eliş care povesteşte creaţia lumii de către zei  sau Epopeea lui Ghilgameş preluate de asirieni şi babilonieni şi descoperite în ruinele bibliotecii de la Ninive.

Practicau de asemenea o religie politeistă – cu peste cca 25oo de zei (Lista canonică An Anum cuprinde mai mult de 2500 de zei clasificaţi după funcţie şi genealogie în diade , triade şi tetrade). Zeii exclusiv  antropomorfi sunt  patroni ai oraşelor – state , fiecare asemenea unitate administrativă având un zeu principal . sau întruchipări ale unor astre sau fenomene naturale .Exista de asemenea o pleiadă de zei primcipali , participanţi la actul creaţiei lumii –Enlil,Şamaş,Marduk,Inanna – zeiţa lunii şi o lume inferioară a demonilor – spirite bune sau rele  , asupra cărora se acţiona cu practicile magiei.

2.Populaţia sumeriană , locuitoare a sudului Mesopotamiei este asimilată şi semitizată datorită a trei valuri de invazie semitică a zonei.Populaţia semită venea din Peninsula Arabică  în valuri succesive după cum urmează:

2.1.ACCADIENII – constituie primul val de populaţie semită care migrează dinspre Peninsula Arabică  şi pătrunde în centrul Mesopotamiei  unde va întemeia importante oraşe- stat :Akkad, Kiş,Babilon, Opis.

Aceştia se ocupau cu păstoritul şi se  deosebeau de sumerienii atât ca tip somatic cât şi ca limbă .

Treptat . după o serie de conflicte ,Sumerul va fi supus de SARGON I (2334 – 2279) care unificând oraşele – state sumeriene şi accadiene sub un singur conducător va înfiinţa de fapt primul imperiu oriental cunoscut în istorie – Imperiul accadian şi va realiza prima sinteză culturală sumero-semită  prin adoptarea scrierii sumeriene – scrierea cuneiformă , prin preluarea celei mai mari părţi a panteonului religios sumerian  şi în general prin adoptarea modului de viaţă sumerian , inclusiv formula de organizare teritorială a oraşelor-state relativ autonome care posedau şi un teritoriu rural ocupat de populaţia producătoare.

Considerat rege întemeietor , Sargon I a creat şi prima armată permanentă cunoscută , de cca 5400 de soldaţi şi s-a intitulat ,,rege al celor patru părţi ale lumii’’ deoarece a supus întreaga Mesopotamie.A domnit 55 de ani , timp în care a cucerit şi anexat numeroase teritorii  ceea ce a făcut ca Imperiul accadian să controleze majoritatea drumurilor comerciale care duceau către Arabia şi India.

Imperiul a cunoscut apogeul său sub regele NARAM – SIN (2254-2218)  care s-a intitulat ,,divinul’’ şi a pretins onorurile datorate unui zeu.

3.BABILONIENII  sunt populaţii amorite venite dinspre zona semită a deşertului arabic.

Vor crea la rândul lor un imperiu( sud şi centru )  care se va dezvolta multă vreme în paralel cu dinastiile asiriene care ocupau nordul Mesopotamiei şi cu care îşi vor disputa hegemonia în zonă .

Regatul babilonian ( 1894 -1595) va realiza însă unitatea întregii văi pe care o va controla economic , politic şi militar.

Dezvoltarea imperiului babilonian  se va lega de numele oraşului de origine accadiană – Babilon de la care şi-au luat numele de babilonieni, oraş care va deveni pentru mai bine de două milenii centrul economic, politic şi cultural al Mesopotamiei.

Reprezentantul cel mai ilustru al dinastiilor bailoniene amorite este HAMMURABI ( 1728-1686)  cel care va lăsa omenirii primul cod de legi cunoscut , domnia sa excelând mai ales prin organizarea juridico-administrativă a teritoriilor stăpânite .

Babilonienii sunt cei care vor realiza a doua sinteză sumero-semită prin preluarea tradiţiei religioase şi culturale mesopotamiene  născută din asimilarea şi aculturarea civilizaţiei sumeriene.

4.ASIRIENII sunt  triburi de arameeni veniţi tot din desertul arabic.

ocupaseră încă din mileniul III o regiune restrânsă din nordul Mesopotamiei intrând în conflict cu babilonienii pe care reuşesc în cele din urmă să-i supună .

In vremea asirienilor are loc ultima sinteză culturală sumero-babiloniano –asiriană.De altfel imperiul creat de asirieni s-a numit multă vreme asiro-babilonian, dinastiile celor două populaţii semite dezvoltându-se o perioadă paralel.

Asirienii sunt amintiţi în Biblie de profetul Ieremia ca ,, neam crud şi fără milă’’ şi în general urmele lor în istorie sunt marcate de violenţe deosebite.

Inceputul istoriei expansioniste a asirienilor este legat numele oraşului stat  ASSUR , dedicat zeităţii principale a acestor triburi arameice – Assur.

Asirienii se afirmă ca cea mai mare putere a zonei în sec.XIV î.C: când întreaga Mesopotamie este supusă de regele SALMANASAR I (1274- 1245)  care îşi ia apelativul de ,,rege al lumii’’.

Din acest moment istoria asiriană şi implicit a Mesopotamiei este una de expansiune presărată cu jafuri , cruzimi , exterminări şi deportări de populaţii ( de ex.deportarea a 30 000 de evrei din Israel sub regele Sargon II care a transformat Israelul în provincie mesopotamiană).

Istoricul R.Grousset i-a numit pe asirieni ,, romani ai Asiei antice care au terminat prin a-i uni pe asiatici sub un singur jug.Prin devastare şi moarte ei au făcut să domnească pacea de la Nil la Ararat.’’ ( O.Drâmba.Istoria culturii şi civilizaţiei. Vol.I pag.6).

Sargon II este însă cel sub a cărui conducere Asiria atinge culmea puterii.Tot el a construit grandioasa capitală de la Khorsabad.

Ultimul rege asirian a fost Assurbanipal II ( în grc.Sardanapalos).(668-627).El este cel care a distrus Babilonul şi a masacrat populaţia . În vremea sa însă cultura asiriană a atins punctul maxim.Au fost construite temple şi palate iar în palatul său de la Ninive a construit marea bibliotecă în care a adunat pe zeci de tăbliţe de lut toate textele pe care scribii săi le-au găsit în templele mesopotamiene.Astăzi biblioteca de la Ninive cu materialul în mare parte descifrat oferă informaţii preţioase privind civilizaţia mesopotamiană.

Asiria dispare odată cu recucerirea zonei de către babilonieni aliaţi cu mezii.

  • Ultimul rege asirian este înfrânt în bătălia de la Karkemiş de către regele babilonian Nabucodonosor ( 605-562) – creatorul noului imperiu babilonian , care are însă o viaţă destul de scurtă – în 532 Mesopotamia devine parte a imperiului persan fiind cucerită de Cyrus .
  • Societatea mesopotamiană este una care s-a format după parcurgerea unui proces lent şi treptat corelat cu crearea unor zone fertile şi prospere mai întâi în sudul Mesopotamiei apoi către centrul şi nordul acesteia  către 1800 îen.
  • cu organizare complexă ,
  • diversificată şi structurată pe baza unei ierarhii riguroase : rege -preot , corp preoţesc , producătorii de bunuri
  • producătoare de bunuri ,
  • care cunoaşte şi practică pe lângă agricultură , meşteşugurile şi comerţul pe pieţe locale şi apoi externe ;

 

De asemenea este o societate care a inventat şi folosit scrierea ca formă grafică de comunicare .

 

SCRIEREA  CUNEIFORMĂ

 

  • Iniţial scrierea era pictografică (aşa cum dovedesc cele 1000 de tăbliţe descoperite la Uruk –biblicul oraş Erech) constând în imagini schematice de fiinţe şi lucruri care prin simpla alăturare sugerau un text, un mesaj.
  • Mai târziu sumerienii au simplificat semnele folosind ideogramele cuneiforme  (lat.cuneus – cui) obţinute prin imprimarea unei amprente pe suprafaţa tăbliţei de argilă crudă , cu ajutorul unui vârf metalic denumit stylus.(grc.)
  • Au fost descoperite până în prezent peste 300 000 de tăbliţe de argilă în scriere cuneiformă şi în mare parte acestea au fost şi descifrate încă în secolul XIX.
  • Mesopotamienii au lăsat în urma lor o bogată literatură şi o mulţime de documente din toate domeniile vieţii sociale care ne-au permis o reconstituire relativ bogată a civilizaţiei lor.
  • Scrierea cuneiformă se citeşte de la stânga la dreapta şi era pusă în pagină în coloane verticale dar rândurile erau orizontale.

Mai bine de două mii de ani aceasta a fost scrierea Orientului fiind adoptată şi de persani în sec.VI – sub Darius.

 

 

STRUCTURA SOCIETĂŢII MESOPOTAMIENE

 

  • Societatea mesopotamiană era bine structurată ierarhic şi relativ stabilă pe lungă durată.
  • Structura ei este una piramidală bazată pe centralizarea puterii marţiale ,economice şi spirituale către vârful piramidei reprezentat de regele – preot ajutat de un foarte eficient aparat birocratic.
  1. Baza piramidei o forma populaţia productivă – a agricultorilor dependenţi care făceau parte din personalul productiv al domeniilor regale şi ale templelor .
  • Ei formau baza economiei şi primeau în schimbul activităţii productive cele necesare traiului  precum şi pământuri concesionate  asupra cărora nu aveau decât dreptul de folosinţă.
  • Pământul aparţinea ,conform dreptului oriental ,zeului reprezentat de rege .De fapt acest lucru ascundea dreptul regelui de a folosi după propria cuviinţă  pământul.
  • Pământul este de fapt împărţit între rege (domeniile regale) şi temple.
  • Acestea sunt şi cele două foruri de putere şi instanţele care organizau viaţa socială din punct de vedere politic şi economic.
  1. Meşteşugarii deţineau de asemenea un loc important în economia mesopotamiană. Ei erau cei care prelucrau metalul şi obţineau bunurile finite care adesea se transformau în bunuri de schimb şi bunuri de prestigiu.
  • Meşteşugarii erau organizaţii în aşa zise corporaţii , dependente din punct de vedere al dotării tehnice de palat şi templu pentru care de fapt produceau cele mai multe obiecte. În cadrul acestor corporaţii ei îşi transmiteau meseria ereditar precum şi secretele tehnice.
  1. Negustorii sunt de asemenea o clasă suficient de bine dezvoltată.

Comerţul se practica sub forma de troc , folosindu-se şi echivalentul general , în metal preţios care precede apariţia monedei.

  • Economia mesopotamiană se baza mai ales pe importuri de materie primă – lemn , metal, pietre preţioase ;
  • comerţul exterior asigură la rândul său o bună circulaţie a bunurilor de lux cum ar fi podoabele şi ţesăturile.

 

  1. Locul sclavilor în această structură socială este unul secundar. Ei apar pomeniţii în listele contabile ale templelor dar rolul lor economic este unul precar. În Mesopotamia sclavia este una domestică şi deloc asemănătoare cu sclavia clasică a Greciei şi Romei. Sclavii proveneau mai ales din rândul prizonierilor de război , al datornicilor şi copiilor adoptaţi. Codul de legi al lui Hammurabi reglementează şi sclavia şi constatăm că deşi în genere sclavul nu se bucură de consideraţie totuşi el avea unele drepturi ieşite din comun : se puteau căsători cu fiica unui om liber şi copii rezultaţi nu mai erau sclavi.

 

STRUCTURA POLITICĂ ŞI ORGANIZAREA JURIDICO – ADMINISTRATIVĂ

 

  • Cele mai vechi formaţii politice sumeriene care erau în acelaşi timp centre administrative, culturale, religioase şi economice erau oraşele – stat , cetăţi fortificate care posedau un teritoriu rural  .
  • Acestea aveau o structură politică care o reproducea oarecum pe cea socială , ierarhizată şi centralizată.
  • Această structură politică care funcţiona la nivelul fiecărui oraş stat în parte a fost integrată unei structuri mai largi la nivelul marilor Imperii create aici.
  1. Autoritatea supremă este regele –preot sau sub accadieni regele –zeu.
  • El asigură legătura între supuşi şi divinitate iar atribuţiile şi îndatoririle sale sunt cele ale marelui preot .
  • Regele primeşte de la divinitate harul conducerii statului astfel că statul este de esenţă teocratică iar regele este locţiitorul zeului în cetate.
  • Regele era autoritatea supremă care derivă direct din cea divină.
  • Regalitatea era centralizată, absolută –despotică şi teocratică – adică sub protecţie divină şi derivată de la autoritatea supremă divinitatea.
  • Indatoririle regelui erau aceleaşi cu ale marelui preot iar hotărârile sale erau inspirate sau relevate.

De aici decurgeau o serie de datorii regale:

  • -datoria de a organiza bine statul şi a asigura bunăstarea :era principalul coordonator al construcţiei şi întreţinerii canalelor de irigaţii şi al lucrărilor publice în general.
  • -datoria de a –şi proteja supuşii: era judecător suprem şi conducător militar.

 

Palatul era centru de putere dar şi centru economic:

  • regele dispunea de resurse proprii obţinute din taxe , impozite, activităţi comerciale .Din aceste resurse el putea recompensa diverse servicii.
  1. Pentru a-şi îndeplini prerogativele regele avea în directă subordonare comandanţii armatei , înalţii functionari şi clerul. adică un aparat birocratic eficient şi dezvoltat pe nivele ierarhice.
  • Toţi trebuiau să răspundă unei condiţii : să aparţină clasei instruite adică să ştie citi şi scrie.
  • Aceştia deţineau elemente de teologie , cunoştinţe empirice – matematice , astronomico-astrologice , cunoştinţe tehnice privind agricultura şi practicarea meşteşugurilor.
  • Desemnaţi sub numele de ,,fiii palatului’’ aceştia alcătuiau ierarhie administrativă care se ocupa de: .
  • -asigurarea bunei organizări a agriculturii cu tot pachetul de lucrări de irigaţii şi protecţia ogoarelor împotriva animalelor sălbatice ;
  • activitatea constructivă – fortificarea oraşelor , programele arhitecturale de prestigiu şi arta de reprezentare ;
  • -reglementarea activităţii ceremoniale , cu diferite ocazii- primirea de audienţe, sărbători
  • organizau activitatea militară – de apărare şi cucerire.
  1. Această aristocraţie politică era recompensată de rege prin redevenţe şi concesii din domeniile regale şi ale templelor devenind ea însăşi deţinătoarea unor domenii sau unităţi de producţie meşteşugăreşti.
  • De asemenea regele dispunea de un sistem, de daruri şi prestaţii ceremoniale care recompensau serviciile deosebite.
  1. Aparatul birocratic politic era completat de unul administrativ la fel de riguros ierarhizat pus sub autoritatea unui scrib :
  • care ţinea contabilitatea strictă a cheltuielilor şi drepturilor în natură a producătorilor direcţi .
  • Ne-au rămas de la mesopotamieni adevărate liste contabile care dovedesc un control strict al economiei .
  1. Ierarhia politică şi cea administrativă erau complementare şi aveau la îndemână ca instrument autoritar de lucru organizarea juridică şi legislaţia .
  • Funcţia legislativă făcea parte din prerogativele regale , regele fiind care primea de la zeu legile de inspiraţie divină, revelate.El îndeplinea de asemenea funcţia de instanţă supremă.
  • Şi în ceea ce priveşte organizarea juridică avem nivele ierarhice: instanţele primare erau stabilite la nivelul celor mai mici unităţi administrative iar cele de apel la nivelul celorlalte eşaloane administrative-provincii.
  • Organizarea juridică o completează şi o copiază pe cea socială şi politico administrativă mergând pe aceeaşi idee a centralizării puterii în mâna regelui – preot.

Sistemul juridic mesopotamian aşa cum a fost el exprimat în Codul de legi al lui Hammurabi   se sprijină pe principiul talionului şi dreptului patrimonial.

  • În perioadele mai vechi s-a afirmat tendinţa înlocuirii pedepselor corporale cu răscumpărări .În perioada asiriană se prefera însă aplicarea pedepselor fizice care au fost chiar agravate şi s-a instituit de asemnea pedeapsa cu moartea prin înecare, ardere sau tragere în ţeapă. Alte pedepse erau mutilările corporale şi munca forţată; pedeapsa cu privare de libertate nu exista.
  • Codul lui Hammurabi , considerat a fi cea mai veche încercare de reglementare legislativă nu este totuşi primul de acest fel. Înaintea lui Hammurabi a existat o activitate legislativă coerentă la nivelul societăţii mesopotamiene – cel mai vechi cod fiind atribuit regelui sumerian Ur – Nammu din oraşul Lagaş.Au existat şi alţi regi legiuitopri înaintea lui Hammurabi – Urukagina ,Gudea .

Codul lui Hammrurabi a juns până la noi sub forma unei stele de diorit negru pe care sunt gravate cele 282 de articole .

 

Concluzie structură politică , administrativă ,juridică.

 

  • În Mesopotamia avem de-a face cu structuri centralizate şi piramidale impuse de organizarea agriculturii de irigaţie şi de o anume mentalitate aparţinând despotului oriental ajutat de aparatul birocratic numeros şi eficient.
  • Aceste structuri funcţionale la nivelul fiecărui oraş –stat în parte sunt de asemenea integrate şi funcţionale la nivelul teritorial al marilor imperii care le menţin şi le dezvoltă.
  • Trebuie să considerăm că încă de la începuturile antichităţii mesopotamiene , oraşele – state ca unităţi teritoriale, administrative şi politice se aflau în raporturi conflictuale şi hegemonice.Hegemonia şi-o disputau marile oraşe –stat- Babilonul.Ur,Assur etc.
  • Într-o altă etapă raporturile sunt şi confederative – asiro-babilonienii – şi sunt exprimate în amplasarea zeităţilor cucerite în templele cuceritorilor consfinţind alianţele.Cu alte ocazii zeităţile sunt pedepsite simbolic.
  • Deci avem de-a face cu un imperiu teritorial ,cu o organizare politică puternic centralizată ,ierarhică .
  • In acest cadru cele două poluri ale puterii – regele şi clerul pot fi adeseori în conflict , singurii în măsură să se opună puterii despotice a regelui fiind preoţii.

Civilizaţia Asiro-Babiloniană

in Istorie by

arta-sumeriana-asiro-babiloniana-si-persana-1

Leagănul civilizaţiei asiro-babiloniene este Mesopotamia; acest nume, care înseamnă: ţara aşezată „între fluvii”, de­semnează bazinul Tigrului şi Eufratului. Acesta a fost locul din Asia antică pre­destinat dezvoltării unei societăţi seden­tare, deoarece condiţiile care au făcut din :gipt, după cum spune Herodot, u’n „dar al Nilului”, se regăsesc şi aici. Locuitorii din această câmpie şi-au extins dominaţia până departe în munţi, creând, astfel, unul din cele mai mari imperii a cărui civilizaţie a durat mai mult de trei mii de ani. Odată cu dezvoltarea culturii asiro-babilo­niene, geografia fizică a ţării a suferit multiple transformări care au favorizat creşterea suprafeţei teritoriilor fertile.

O hartă modernă ne arată Tigrul şi Eufratul reunite aproape de oraşul modern Kornah, la nord-est de Bas-sorah, într-un singur fluviu. Shatt el Arab, lung de mai bine de 160 de kilometri în linie dreaptă, care ajunge la Golful Persic şi se varsă în el formând o mare deltă. Odinioară, însă, cele două fluvii se vărsau în două locuri distincte la 80 de kilometri unul de altul, iar marea se întindea mult spre nord, la o distanţă aproape egală cu cea care separă locul de vărsare actual de locul de întâlnire al celor două fluvii.

Tot teritoriul cuprins între Kornah şi mare a apărut ca urmare a mâlului pe care l-au depus fluviile; acest teritoriu s-a format treptat, în cursul secolelor, şi fenomenul con­tinuă. Aşa se explică de ce, în plin deşert, se află ruinele oraşelor antice despre care tradiţiile şi textele vechi ne spun că s-au dezvoltat aproape de mare (este cazul oraşelor Eridu, Lagash, Nippur). Această înnisipare lentă a fost una din cauzele declinului acestor oraşe străvechi, incapabile să compenseze paguba provocată de re­tragerea apei care le dădea viaţă.

Tigrul şi Eufratul

Cele două fluvii care au dat naştere Mesopotamiei iz­vorăsc la mică distanţă unul de altul, din masivul Niphates care face parte din Munţii Armeniei, unul din numeroasele lanţuri care separă Marea Neagră de Mesopotamia. Aceşti munţi, cu înălţimi care depăşesc uneori 4.000 de metri, sunt acoperiţi de zăpadă, şi cele două fluvii au, chiar de la izvor, un curs tumultuos, mai ales primăvara, când se topesc zăpezile. Tigrul, care se numea în asiriană Idiglat, are izvorul lângă ruinele din Sivan, nu departe de locul unde ia naştere şi Eufratul. După un lung parcurs

printre munţi, Tigrul intră în câmpie şi se apropie de Eufrat la doar circa 15 kilometri, cele două fluvii mergând, apoi, în paralel mai mult de 50 de kilometri. Mai la sud, Tigrul se îndepărtează pe o porţiune, dar se apropie iar şi se uneşte cu Eufratul la Kornah, formând un singur fluviu.

Eufratul — numit de asirieni Purattu — părăseşte munţii după ce trece printr-o serie de povârnişuri rapide pe circa 150 de kilometri lungime şi intră în câmpie. Cele două fluvii au unele caractere comune: născute în mijlocul masivelor înalte, captează imediat un volum mare de apă şi capătă o mare viteză; amândouă ajung în câmpie după o suită de cascade, în câmpia cu solul nisipos şi moale, cele două fluvii se revarsă periodic şi îşi schimbă cursul odată cu creşterea cantităţii de apă adusă din munţi.

Bazinul Tigrului şi al Eufratului este mărginit la nord de Munţii Armeniei, la vest de marele Deşert Sirian, la sud de Golful Persic şi la est de masivele muntoase din Zagros, contraforturi ale Podişului Iranului. Din cauza afluenţilor pe care-i primeşte Tigrul din această parte, cursul său este accelerat şi, în timpul topirii zăpezilor cresc suprafeţele inundate pe tot malul stâng, încă din primele zile ale lui martie şi ating cota maximă în a doua jumătate a lui mai. Eufratul începe să se reverse la sfârşitul lunii martie, ajungând la cota maximă la sfârşitul lunii mai.

în septembrie, cursul ambelor fluvii redevine normal. Din nefericire, această inundaţie nu are decât în mică măsură caracterul binefăcător al inundaţiei Nilului, deoarece este prea bruscă, neregulată şi dezastruoasă pentru plantaţii. Din toate timpurile, locuitorii au căutat să se protejeze săpând canale în scopul regularizării debitu­lui apelor.

Canalele

încă din vechime, suveranii erau interesaţi de săparea acestor canale care au servit atât ca mijloace de comu­nicaţie, cât şi ca rezervoare de apă, din care locuitorii trăgeau prin şanţuri apa necesară pentru udarea tere­nurilor lor. Inscripţii comemorative vorbesc despre astfel de lucrări şi, adesea, în perioadele străvechi, anii au fost denumiţi cu formula: ”anul în care cutare suveran a săpat cutare canal”. Datorită canalelor şi lucrărilor de regu­larizare a cursului fluviilor — care sunt navigabile doar la câmpie şi doar în anumite perioade ale anului — asiro-babilonienii au putut asana câmpiile, le-au făcut mai fertile şi au asigurat imperiului lor o reţea foarte deasă de comu­nicaţii pe apă, care s-a menţinut şi astăzi în unele locuri. De asemenea, asiro-babilonienii au realizat o dublare a celor două fluvii, săpând, la o oarecare distanţă de fiecare din ele, câte un canal navigabil. Unul din ele este Canalul Pallukat. la vest de vechiul Eufrat; astăzi, apele Eufratului curg pe o parte din traiectoria Canalului Pallukat, care pleca din dreptul actualului oraş Felluja.

Importanţa canalelor mesopotamiene este confirmată de expediţia maritimă pe care regele Sennacherib a con-dus-o în 696 Î.H. contra Elamului1^. Regele a construit două flote, una la Ninive, alta la Til-Barsib pe Eufratul de sus: cea din Ninive a coborât pe Tigru, a mers apoi pe ca­nalul Arahtu pentru a ajunge în Eufrat şi ambele flote au ajuns, astfel, la mare.

Peste tot unde omul nu a amenajat cursul fluviului era

1) vechi stat. cu capitala la Susa. situat pe teritoriul actualei provincii Huzistan din sud-vestul Iranului. Amintit de izvoare din mileniul III î.H., când a jucat un rol important. o permanentă mlaştină; în timpul creşterii apelor, bărcile înconjurau insulele acoperite de trestii uriaşe, iar în timpul secetei, porţiuni enorme de nămol se întindeau cât vedeai cu ochii.

Canalele ca şi drumurile caravanelor au făcut din Mesopotamia o adevărată punte de legătură între bazinul Mediteranei şi Golful Persic; dominaţia turcească a distrus însă acest sistem de căi de comunicaţie, care a adus ţării o mare prosperitate pe vremea când Canalul Suez nu era încă săpat.

Climat. Floră şi faună

Mesopotamia îşi datorează fertilitatea irigării raţionale, apa fluviilor fiind încărcată, ca şi cea a Nilului, de un mâl binefăcător, iar uscăciunea este aici mai mică decât în Egipt. Climatul variază după regiuni: munţii din nord sunt acoperiţi de zăpadă în timpul iernii, iar regiunile din jurul Golfului Persic sunt toride în permanenţă; doar în partea de mijloc a Mesopotamiei există o oarecare varietate de anotimpuri: o iarnă blândă în noiembrie şi decembrie, cu ploi a căror frecvenţă şi intensitate slăbesc treptat; o foarte scurtă primăvară în care vegetaţia devine exube­rantă; din mai până în noiembrie este vară, o vară grea. arzătoare.

Din Asiria la Golful Persic, flora diferă din cauza varietăţii climatului şi reliefului: în nord sunt arbori ca pinii, stejarii, nucii etc., dar, mergând mai spre sud. aceştia dis­par făcând loc palmierilor şi pomilor fructiferi, ca smo­chinul, caisul, piersicul, în sud, rezistă doar palmierul. .Viţa-de-vie a fost aclimatizată de mult timp în Asiria, iar mai târziu, măslinul. Tot în sud se cultivă şi bumbacul.

Fauna cuprindea câteva specii periculoase: un leu mai mic decât cel din Atlas1‘, pantera, hiena, şacalul, şerpi, scorpioni; ţânţarii mişunau în mlaştini. Animalele domes­tice folosite erau: bivolul, boul cu cocoaşă, capra şi oaia. Bizonul dispăruse de muit. Măgarul, ca şi măgarul sălbatic domesticit, era folosit din cea mai veche antichitate; calul a fost introdus în mileniul II Î.H., iar cămila ceva mai târziu. Dintre păsări erau cunoscute: gâscau raţa, porumbelul şi găina, adusă mai târziu din Siria, în Siria de sus, se găseau, cândva, elefanţi sălbatici şi struţi, pe care regii Egiptului şi ai Mesopotamiei îi vânau în cursul expediţiilor militare.

Subsolul

Subsolul Mesopotamiei este plin de resurse naturale: petrol, în regiunea Kirkuk şi Moşul, şi bitum, pe care asirienii îl foloseau pentru a calafatul corăbiile^şi pentru fixarea cărămizilor în zid, în loc de mortar, în nordul Mesopotamiei se practica mineritul; obiectele metalice descoperite sunt dovada răspândirii cuprului şi bronzului din cele mai vechi timpuri ale antichităţii. Documentele cuneiforme vorbesc de cumpărarea metalelor fie sub formă de lingouri, fie ca minereu, de la caravanele venite din nord. Aurul, argintul, plumbul, fierul şi cuprul proveneau din Munţii Armeniei şi ai Asiei Mici.

Din nord, din Asiria, muntoasă în partea septen­trională, se aduceau materiale de construcţii: bazalt, cal­car, alabastru.

Cartografie antică

La British Museum se găseşte o tăbliţă care este o adevărată hartă. Babilonienii care îşi orientau hărţile pe actuala direcţie nord-vest credeau că ţara lor, cu teritoriile limitrofe, este înconjurată de „Fluviul amar” (Golful Persic, B), în dreapta Babilonului, în centrul hărţii, se găsea spre nord un „oraş”(a) despre care nu se dau alte detalii; mai [a sud, ţara Âsiriei; şi mai la sud, ţara Dur-llu; la stânga şi în partea de jos a hărţii, alte oraşe (a). La sud, ei notează ţara lui Bit lakin (a), apoi o regiune de „canale şi mlaştini” (f). Pe această hartă, Babilonul este considerat centrul lu­mii. Dincolo de cercul format de Golful Persic, babilonienii bănuiau existenţa altor ţări: ei le indicau, fără a le preciza, prin triunghiuri (Â). Este interesant de constatat că lângă

  1. l) munţi din Africa de Nord care ating în Maroc 4165 m. triunghiul din nord, acum şters, au scris „ţări în care nu se vede Soarele”.

Această hartă ne arată capacitatea mesopotamienilor de a simplifica, atunci când doreau, reprezentarea lumii cunoscute. Dar ei puteau fi foarte exacţi, dovadă plăcuţa găsită la Nippur cu planul oraşului care concordă cu cel făcut de misiunea arheologică care a explorat situl.

POPULAŢIA MESOPOTAMIEI  .

Condiţiile geografice şi climatice atât de diferite sunt factorii care explică diferenţele profunde dintre popoarele care constituiau imperiul asirian, sub aparenta unitate a ţării. Populaţia de la şes, ocupată cu agricultura, nu putea avea obiceiuri asemănătoare cu ale nomazilor de pe pla­touri şi cu ale muntenilor din nord. Câmpia a fost în per­manenţă ţinta poftelor şi jafurilor vecinilor: locuitorii de aici erau deseori forţaţi să-i alunge sau să-i captureze pe muntenii primitivi care făceau incursiuni prădalnice în regi­unile fertile, retrăgându-se apoi pe înălţimile lor.

Ce rase locuiau în Mesopotamia? Ce origini aveau?

Sumerienii şi asianicii

De la începutul Istoriei, se constată în Mesopotamia, după cum arată monumentele, prezenţa a două mari rase: una este reprezentată pe monumente cu un cap ro­tund, brahicefal, cu fruntea joasă, teşită, cu nas coroiat ca ciocul de vultur, cu păr până la umeri, despărţit în şuviţe, de fiecare parte a feţei, şi cu barba lungă, tunsă în formă pătrată, într-o epocă mai târzie, persoanele de acest tip nu mai purtau barbă şi părul era tuns scurt. Acest grup este cel al sumerienilor, care nu sunt semiţi.

Pe lângă sumerieni, se observă prezenţa populaţiilor care par a fi autohtone; ele aveau o limbă din aceeaşi fa­milie cu a sumerienilor, acelaşi craniu brahicefal cu frun­tea teşită şi aceeaşi religie; sunt as/an/c//din care fac parte şi sumerienii fără îndoială; ei nu sunt semiţi şi, probabil, nici indo-europeni.

Semiţii

Celălalt grup are un profil mai puţin accentuat; nasul este drept sau uşor acvilin; capul nu mai este rotund, după cât se poate constata, deoarece sunt reprezentaţi cu barbă şi păr lung, care ascunde conturul craniilor. Acest grup face parte din rasa semită sau a akkadienilorcare se vor divide, mai târziu, în babilonieni şi asirieni.

Pe monumentele mai noi cu 1500 de ani sunt reprezentaţi semiţi complet diferiţi de cei pe care i-am prezentat; sunt cei din epoca asiriană —cu nasul acvilin, cu nări cărnoase şi buze groase.

Această diferenţă se datorează probabil încrucişărilor dintre semiţi, asianici şi chiar indo-europeni.

Examinarea craniilor datând de acum aproape 3000 de ani înaintea erei noastre, găsite la Kish, la Ur şi El-Obeid, arată că brahicefalii cu frunte îngustă reprezentaţi pe monumentele sumeriene, sunt rari faţă de dolicocefalii cu frunte înaltă, pe care monumentele nu îi prezintă deloc. Şi antropologii au ajuns la concluzia că sumerienii vechi au făcut parte din grupul mediteranean şi că tipul lor fizic trebuie să fie acela al populaţiilor actuale din Irak, dolico-cefal. La aceleaşi rezultate s-a ajuns şi din examinarea celor trei cranii găsite la Hassuna.

Amoriţii. Arameenii

Două ramuri foarte diferite ale blocului semitic au avut un rol important în Mesopotamia. Unul, cel al amoriţilor. răspândiţi în Siria de sus şi în Canaan1^ constituie grupul semiţilor din vest, care a avut un rol important fiindcă din el a luat naştere prima dinastie a Babilonului (1830-1530 Î.H.), ca urmare a infiltrării continue a amoriţilor în Meso­potamia în timpul celei de a IIl-a dinastii din Ur (2100-2000 Î.H.).

Altă ramură era constituită de arameeni. Ei apar spre mijlocul celui de-al ll-lea mileniu înaintea erei noastre, fiind nomazi. Nu se ştie de unde au plecat, dar au apărut în Mesopotamia de sus, în Aram. fiind în conflict cu Asiria în secolele XIV, XIII şi XII î.H. Teklatphalasar l a purtat 28 de lupte contra lor. Influenţa lor a fost deosebit de mare în timpul monarhiei neobabiloniene. când generalul „cal-deean” Nabopolassar s-a proclamat rege al Babilonului.

Limba arameană pe care o scriau cu semne alfabetice a fost folosită de toţi cei pentru care scrierea cuneiformă era prea grea: în epoca neobabiloniană. poporul vorbea arameană, iar scrierea cuneiformă mai era folosită doar pentru actele oficiale. Multe tăbliţe au pe margine rezuma­tul conţinutului, în arameană.

1)   numele biblic al Palestinei.

Indo-europenii

Au apărut în Mesopotamia numai după ce ţara a fost cucerită de perşii ahemenizi. Dar nu era prima dată când Mesopotamia venea în contact cu ei. Când dinastia asianică a Kassiţilor a luat locul dinastiei l-a babiloniană (pe la mijlocul mileniului II) unii din monarhii lor aveau nume indo-europene. Tipul etnic al indo-europenilor. poate fi studiat pe monumentele ahemenezilor. în special pe basoreliefurile palatelor din Persepolis.

Originea acestor populaţii

După unii arheologi, sumerienii au fost primii locuitori ai ţării, cărora li s-au alăturat semiţii, în antichitate nu erau însă consideraţi autohtoni. Ei veniseră dintr-o ţară cu coline şi, între alte dovezi, unii au invocat turnurile lor cu etaje, în amintirea înălţimilor pe care ei îşi slăveau odini­oară divinităţile.

Locul de origine al asianicilor se consideră că este Caucazul, unde şi astăzi se vorbesc dialecte apropiate de ale lor. Se pare că au venit în Orientul apropiat puţin înainte de începutul Istoriei; ei erau deja aici în epoca apariţiei documentelor scrise.

Se admite, în general, că semiţii ar fi venit din Arabia. Sunt şi păreri, conform tradiţiilor, că au venit din ţara Amurru. adică Siria, în orice caz. primele dinastii semite au venit din vest, intrând în conflict cu sumerienii.

Leagănul indo-europenilor. sau cel puţin punctul de Plecare din care s-au dispersat, a dat naştere ia mai multe ipoteze: Siberia occidentală de unde au plecat când s-au produs modificări ale climei; câmpiile din Germania de nord; câmpiile Rusiei meridionale între Dunărea de jos şi Volga de jos. Dar nici una nu oferă certitudini. Se crede că separarea triburilor indo-europene s-a produs pe la jumătatea mileniului III. Caracterul care diferenţiază civi­lizaţia lor de cea a Orientului şi a Mediteranei este folosirea cailor, în secolul XX î,H. răspândirea lor a luat sfârşit. Ei sunt strămoşii mezilor, perşilor, bactrienilor, sog-dienilor, indienilor a sciţilor şi a sarmaţilor.

 

EXPLORĂRI ARHEOLOGICE

 

Ruinele cetăţii Urm timpul înfloririi sale (2800-2470 î.H.)

cetetea se afla la malul mării; astăzi, ruinele sale se află

destul de departe de Golful Persic. din cauza depunerilor

aluvionare ale Tigrului şi Eufratului

SĂPĂTURILE FĂCUTE ÎNAINTE DE 1914

ană la jumătatea secolului trecut nu se ştia ‘ aproape nimic de civilizaţia care s-a dezvoltat în bazinul Tigrului şi Eufratului. //       Marea şi aproape singura sursă de informaţie este Biblia. Datorită ei se ştia

despre dezvoltarea şi apoi de ruinarea to­tală a oraşelor Ninive şi Babilon. Herodot nu a^adus mai multe precizări, oricât de detaliate au fost relatările sale, şi nici călătorii greci care au scris despre Mesppotamia începând cu anul 500 Î.H. Datorită re­latărilor biblice se înrădăcinase ideea unei distrugeri totale a acestor imperii şi rarii călători occidentali moderni care putuseră să ajungă în Mesopotamia confirmau această distrugere. Nu se făcuse încă nici o săpătură arheologică şi

nimeni nu bănuia ce bogăţii se găseau în movilele Mesopotamiei, denumite aici „teii”1‘. Descoperirile făcute la sfârşitul secolului XVIII, în oraşele acoperite de lavă, Herculanum şi Pompei, şi rezultatele uimitoare ale cam­paniei din Egipt de la începutul secolului XIX, au trezit in­teresul pentru arheologie. Din acel moment, drumul a fost deschis; în prima jumătate a secolului XIX numeroşi călători au vorbit despre starea actuală a Mesopotamiei şi, în 1842, agentul consular al Franţei la Moşul, Bolta, a făcut primele săpături pe cheltuiala sa. pentru ca ulterior să primească o subvenţie guvernamentală, în prima fază, sondajele lui Botta nu au dat rezultatele sperate. El le începuse pe o colină enormă — pe locul unde fusese odinioară Ninive — colină care poartă acum numele Kuyunjickşl care se înalţă lângă Moşul; dar sondajele nu fuseseră făcute destul de adânc.

Antichitatea păstrase amintirea locului exact unde fusese Ninive, oraş distrus în anul 612 Î.H. de babilonieni şi mezi; geograful arab Abulfeda îl va localiza mai târziu pe acea colină.

Prospecţiunile l-au convins pe Botta de corectitudinea informaţiilor, dar, din cauza rezultatelor slabe obţinute, a abandonat situl, atunci când indigenii i-au arătat la 14 kilometri nord-est de Moşul un sit de unde se spunea că s-au dezgropat statui.

Botta a părăsit Ninive prea devreme, din păcate, fără să bănuiască bogăţia de necrezut a sitului pe care-l aban­dona, şi s-a instalat la Khorsabad unde se găseau, acope­rite de pământ, ruinele unui palat şi ale unui oraş de recreere, care odinioară se numea Dur-Sharrukin. con­struite de regele Asiriei, Sargon II (721-705 Î.H.). Pe măsură ce se înlătura pământul, se putea observa că dis­trugerea monumentului nu era totală: desigur, zidurile

  1. l) colină artificială, formată în timp peste nişte ruine, dărâmături etc.

făcute din cărămidă nearsă sau arsă puţin se dezagre­gaseră, formând acea masă de pământ în formă de colină, dar basoreliefurile erau încă acolo: zidurile prăbuşindu-se au protejat părţile de jos şi planul palatului rămăsese vizibil, ca şi cea mai mare parte a ornamentelor. Săpăturile au continuat, dar cu destule probleme din cauza funcţionarilor, locali ai guvernului otoman. După multe greutăţi, primul convoi de antichităţi asiriene ajungea la Luvru în 1847. Colecţiile au fost expuse în săli speciale, deschise publicului în acelaşi an. Botta a murit însă în dizgraţie şi p vreme lucrările începute de el au rămas neterminate, în 1851, lucrările s-au reluat sub con­ducerea lui Place care a dezgropat întregul palat, clădirile din jur şi chiar unele porţiuni din oraşul care înconjura reşedinţa regală, în cursul săpăturilor făcute de Botta şi apoi de Place, au fost scoase la lumină basoreliefuri splendide, multe într-o stare toartă bună, altele degradate; piatra folosită de asirieni era un alabastru gipsos, destul de friabil, care putea fi uşor degradat de factorii atmos­ferici. Din păcate, o parte din piesele trimise de Place după 1851, s-au pierdut din cauza răsturnării unor plute care le transportau pe Tigru.

Botta a deschis deci era săpăturilor în Mesopotamia; după el. englezii, prin Lyard, au început săpăturile la tellul (colina) Nimrud. fostul Kalah. al doilea oraş-capitală al Asiriei, unde au fost găsite palatele lui Asurnazirpal. Sal-manasar III şi Asarhaddon: dar cea mai frumoasă desco­perire a fost cea de la Kuyunjick. unul din tellurile care cuprindeau ruinele oraşului Ninive. situl abandonat prea repede de Botta. Acolo a fost găsită, în afară de o serie de magnifice basoreliefuri, „biblioteca” lui Asurbanipal. adevărată enciclopedie a epocii. — întocmită la ordinele regelm —compusă din mii de tăbliţe care erau îngrămădite în mai multe camere ale palatului.

O nouă misiune franceză (1851) condusă de Fresnel.

Thomas şi Oppert, s-a îndreptat spre nordul Babiloniei. Cu toate eforturile sale. Fresnel n-a obţinut decât puţine rezultate; Babilonul era un sit prea vast pentru mijloacele de care dispunea. Guvernul francez, neînţelegând di-ficujtăţile prin care trecea, i-a întrerupt misiunea.

începând cu anul 1877, De Sarzec, consul al Franţei la Basra, a explorat, din proprie iniţiativă, situl din Tel/o (fostul Lagash) la est de Shatt-el-Haî, descoperind o epocă şi o artă nemaiîntâlnită în săpăturile din Asiria. S-au scos la lumină statui ale lui Gudeea, patesi1^ în epoca di­naintea dinastiei a lll-a din Ur. Era începutul lucrărilor care vor face cunoscută strălucitoarea civilizaţie a sume­rienilor.

Din 1884 până în 1886, Dieulafoy a făcut săpături la Susa — în estul extrem al câmpiei mesopotamiene, la marginea platoului iranian — dezvelind palatul lui Arta-xerxe şi a adus la Luvru. frizele Arcaşilor şi ale Leilor, un capitel monumental şi sculpturi ahemenide2‘.

O expediţie americană,condusă de Hilprecht, Haynes şi Harper, începe, în 1889, să exploreze în sudul Babilo­niei ruinele de la Niffer, vechiul Nippun aici a fost găsit un lot uimitor de mare de tăbliţe din toate epocile.

Părintele Scheil, chemat de guvernul otoman, a făcut cercetări la Abu-Habba, vechiul Sippar (1894) şi. la sud-vest de Bagdad, pe un canal care lega Tigrul de Eufrat, părintele Scheil a găsit vestigiile unei şcoli de scribi.

Săpăturile germane au început în 1899. în situl Babilon. fiind conduse de Koldewey. şi au continuat până în 1917. dar, cu toate că au durat optsprezece ani. ele erau departe de a fi terminate. Babilonul este un câmp de

D   reprezentant   al   unei   puteri   superioare   divine   sau   regale.

guvernator sau vicar. 2)   Ahemenizii – dinastie de regi persani (558-330 ÎH) Cirus

Gambise, Darius. Xerxe.                                              ‘

ruine, lung de doi kilometri şi lat de mai mult de un kilometru. Au fost degajate cele două ziduri de incintă, qăsindu-se patru din cele opt porţi pe care le avea oraşul. A fost identificat, în locul numit Babil, în afara zonei săpăturilor, palatul de vară al lui Nabucodonosor II; în lo­cul numit Qasr, poarta zeiţei Ishtar şi Calea Procesiunilor, care trece de Qasr pentru a ajunge la templul lui Marduk şi la turnul său cu etaje: aproape de poarta lui Ishtar, un fel de muzeu destinat prăzii de război luate de la diferiţi duşmani, templul Emach, palatul care ţine de fostele grădini suspendate. Cu toate eforturile misiunii, degajarea templului lui Marduk, numit Esagil, cu turnul său Ete-menanki, n-a putut fi terminată. Diferite alte temple (al lui Gula, al lui Ninurta. al lui Ishtar din Agade) au fost dega­jate, ca şi o mare clădire din cartierul numit Merkes, re­marcabilă prin faţada sa cu ornamente în formă de dinţi de ferăstrău; s-au degajat, de asemenea, resturile unui teatru datând din epoca elenistică.

Din 1897, explorarea tellului Susa a fost făcută metodic de J. de Morgan. Săpăturile au scos la lumină monumente de cel mai mare interes şi din cele mai vechi timpuri, unele create aici, altele luate Babilonului de către Elam în cursul campaniilor victorioase.

Germanii au făcut săpături la Kalat-Shergat, vechiul sit din Asur şi au evidenţiat civilizaţia Asiriei din epoca veche. S-a constatat că Asiria era în acel moment total depen­dentă faţă de civilizaţia sumeriană. Abia în cursul mileniu­lui II ea va căpăta caracterele pe care i le cunoaştem, sub dinastia sargonizilor.

  1. Andrae a condus, din 1903 până în 1914, săpăturile din Asur. Situl din Asur se găseşte la 100 de kilometri sud de Moşul pe malul drept al Tigrului. Săpăturile au ajuns în adâncime la nivelurile numite G şi H, la un templu al lui ishtar, din prima jumătate a celui de-al lll-lea mileniu; re­construit în timpul celei de a lll-a dinastii din Ur. a fost refăcut după un alt plan în secolul XVIII Î.H. Misiunea a scos la lumină şi resturile zidului, şapte porţi din cele trei­sprezece menţionate de Sennacherib (doar opt după Sal-manasar III), ruinele unor temple din Asur, sanctuarele gemene Anu şi Adad, Sin şi Shamash şi templul Akitu (după numele sărbătorii care se celebra acolo).

Baronul von Oppenheim a făcut sondaje, apoi săpături din 1911 în 1913. şi apoi în 1929, la Tell-Halaf la izvoarele râului Habur. A descoperit un palat împodobit cu reliefuri şi numele regelui Kapara despre care nu se ştie nimic, dar. după stilul construcţiei, poate fi datat în secolul XI sau XII; în straturile adânci, o ceramică pictată provenind din mileniile III si IV, asupra căreia vom reveni. La 70 de kilometri de f elI-Halaf, ia Djebelet-el-Beda, s-au descope­rit sculpturi în bazalt din mileniul III.

  1. Herzfeld şi F. Sarre au scos la lumină, din 1912 până în 1914, la Sammam, pe Tigru, la circa 90 de kilometri de Bagdad, ceramică pictată, asemănătoare, în oarecare măsură, cu cea din Tell-Halaf.

Din situl din Kish (astăzi El Oheimir) la est de Babilon. H. de Genouillac, care a făcut săpături în 1912, a desco­perit numeroase obiecte mici şi a eliberat primele camere ale unui palat.

SĂPĂTURILE FĂCUTE DUPĂ 1918

Perioada care a urmat războiului din 1914 a fost deosebit de rodnică pentru săpăturile făcute în Mesopotamia. Cercetările au continuat în Irak, în Siria de sus şi în Iran, dar în cadrul acestei lucrări se vor prezenta doar cele întreprinse  în Irak şi în câteva puncte din Siria de sus.

Vom vorbi mai întâi, datorită rezultatelor obţinute, despre trei cercetări care au dus la cunoaşterea celor trei perioade protoistorice, care de atunci au servit drept cadru pentru clasarea descoperirilor asemănătoare obţinute în alte situri şi au permis să se stabilească o cronologie re­lativă pentru perioada cea mai veche a civilizaţiei din Mesopotamia. Ne referim la săpăturile făcute la Tell-EI Obeid, Warka şi Jemdet-Nasr: ele au dus la stabilirea pe­rioadelor succesive de dezvoltare a civilizaţiei mesopo-tamiene. care şi-au luat numele de la situl unde au fost observate pentru prima dată.

Dar, mai înainte, trebuie să cităm scurta campanie de săpături făcută în 1918 la Abu-Sharein. vechiul Eridu, pe care mesopotamienii îl considerau ca o metropolă, dacă nu chiar metropola civilizaţiei lor. Eridu a fost întemeiat într-un loc pe care nămolul fluviilor îl va acoperi mai târziu, nu chiar în golf. ci într-o lagună. R. Campbell Thompson a fost însărcinat cu aceste săpături, acolo unde prospecţiile făcute de Taylor în 1855 semnalaseră prezenţa unui zigurat1‘. şi scoseseră la lumină câteva tăbliţe care dădeau numele vechi al locului şi cărămizi plan-convexe (o parte plată şi alta convexă) care se vor dovedi, mai târziu, tipice pentru perioada preakkadiană. R. C. Thompson a studiat turnul cu etaje şi a tras con­cluzia că situl a fost aproape abandonat după perioada sumeriană (sfârşitul mileniului III) şi n-a mai servit decât pentru înhumări. El a descoperit aici ceramică pictată care aminteşte de cea din Susa, amestecată cu scule din piatră, fără nici o inscripţie. Descoperirea lui a avut ca efect începerea cercetărilor la siturile din Ur. Obeid. Uruk şi Jemdet-Nasr.

1)   (cuvânt asirian) turn cu etaje pe care era clădit un templu — construit prima dată de sumerieni.

Perioada El-Obeid

în 1919 făcând săpături la t/r (denumit acum El-Mugheir) în sudul Mesopotamiei. misiunea condusă de R. H. R. Hali a descoperit, la mică distanţă, la vest de U r, un teii modest cu numele de El-Obeid. Era terasa unui templu în ruine datând din timpul primei dinastii din Ur, Lângă terasă se aflau ornamentele zidurilor şi multe ex-veto ‘-uri aruncate ca urmare a jefuirii clădirii.

Dar cea mai importantă a fost descoperirea, într-un cimitir, a unei ceramici pictate, care fusese întâlnită de puţin timp în tot Orientul Apropiat, alături de scule din aceeaşi perioadă, permiţând caracterizarea civilizaţiei ce a primit numele sitului unde a fost găsită — El-Obeid.

dat numele de Uruk perioadei de după Obeid. în stratul XI, s-a pus în evidenţă prezenţa sculelor din metal (cupru).

Cărămida plată şi un mozaic obţinut prin împlântarea în argilă proaspătă a unor conuri de pământ ars. cu vârf colorat, caracterizează nivelul VI.

La nivelul V a apărut un templu pe fundaţii de piatră.

Nivelul IV împărţit în substraturi (a 1. a2, b. c) conţine un templu denumit „roşu”, o sală cu coloane groase împo­dobite cu mozaic; se constată prezenţa inscripţiilor în subnivelul b.

Straturile III şi II aparţin civilizaţiei de la Jemdet-Nasr, despre care vom vorbi rnai departe; caracteristice erau folosirea, în continuare, a decorării cu mozaic, folosirea cărămizii nearse plate cu secţiune pătrată.

Stratul l indică folosirea cărămizii de aceeaşi formă, dar plan-convexă.

Perioada de ia Uruk

în situl Uruk, astăzi Warka (Erech în Biblie), în Meso-potamia sudică, J. Jordan a făcut cercetări din 1928 până în 1939. Lucrările, la care au participat numeroşi ar­heologi, au descoperit, optsprezece straturi succesive care conţineau:

în straturile XVIII – XVI. ceramică de tipul Obeid l. ur­mată de ceramică Obeid II şi tipuri mai dezvoltate decât cel primitiv în straturile epocii următoare.

In straturile XIV – IV, ceramica cea mai obişnuită cu an-gobă2‘ roşie şi gri devine atât de îmbelşugată, încât s-a

1)   obiecte-of rande care se depun într-un sanctuar ca urmare a unui jurământ sau ca mulţumire pentru ajutorul dat de divinitate.

2)   masă ceramică alcătuită din argilă care serveşte la acoperirea în strat subţire a produselor ceramice înainte de ardere.

Perioada de la Jemdet-Nasr

Aceasta a fost pusă în evidenţă de lucrările conduse de Mackay. Langdon şi Watelin care au avut loc la Kish, în 1925. Deplasându-se la circa 25 kilometri de Kish. la Jemdet-Nasr. au găsit o mulţime de tăbliţe cu o scriere arhaică dar deja mai evoluată, scule de metal, cilindri. Ceramica era alcătuită din urne. ulcioare pântecoase, unele neornate, altele cu desene cu una sau mai multe culori, întregul ansamblu, foarte omogen, a fost datat ca fiind de după perioada de la Uruk.

Şi la Ninive. R. ‘Campbell Thompson şi Mallowan. făcând săpături adânci, din 1927 în 1932. au constatarea, din 27 de metri pe care i-au săpat în adâncime până la pământul virgin, doar 5 metri conţineau stratul creştin şi stratul asirian, ceilalţi 22 de metri corespunzând perioadei protoistorice. Ceramica de Uruk a apărut la nivelul IV.

Săpăturile de la Arpachiyah, aproape de Ninive, au fost făcute pentru a verifica rezultatele obţinute ia Ninive. M. E. L. Mallowan. în 1933, a delimitat 15 nivele care arătau începând de sus: straturile de la l la IV. cupru şi ceramică Obeid. V, ceramică Obeid şi Halaf; VI, ceramică policromă Halaf, cu exemplare realizate cu o tehnică minunată, ce se găsesc la muzeul din Bagdad; VII – X, construcţii ridicate pe temelii de piatră, coexistând cu ceramica Halaf şi câteva exemplare din genul Sammara; XI – XV, cioburi cu forme de animale.

Perioada Dinastică Arhaică

Două alte situri explorate de H. Frankfort au permis completarea golului care exista între sfârşitul perioadei de ia Jemdet-Nasr şi începutul Istoriei reprezentată de l-a di­nastie din Ur şi dinastiile din Tello care duc. fără întreru­pere, până la dinastia din Akkad.

Tell-Asmar la circa 70 de kilometri nord-est de Bag­dad, a fost explorat din 1930 până în 1936. Au fost scoase la lumină un templu şi un palat care fusese reconstruit de douăzeci de ori pe aceiaşi amplasament; prima con­strucţie data din epoca de la Jemdet-Nasr şi M. Frankfort a propus o nouă periodă, numită Early Dynastic. subîmpărţită în trei: l de la 3200 la 3000; II. de la 3000 la 2800: III, de la 2800 la 2550 (care începe aproape odată cu perioada istorică).

Hafajise află pe malul stâng al râului Diyala, la sud-est de Tell-Asmar; lucrările s-au eşalonat din 1930 până în 1937. S-a descoperit o ceramică al cărei decor roşu aprins (scarlet ware] devenise pulverulent şi rămânea pe degete. Această ceramică a fost întâlnită şi la Tell-Agrab

în 1935-1937, la 20 de kilometri de situl precedent, spre sud-est. de către Seton Lloyd, alături de figurine din cupru; un car al cărui conducător struneşte un atelaj de patru ani­male este o frumoasă lucrare în metal.

Toată regiunea Ninive a contribuit la confirmarea datei rezultate din săpăturile precedente. La Tell-Billa, la nord-est de Ninive, săpăturile au fost conduse de E. Speiser din 1930 până în 1933. Nivelul cel mai vechi este cel al pe­rioadei de la Jemdet-Nasr, fiind urmat de Early Dynastic. La Tepe-Gawra, sit aflat în apropiere, săpăturile făcute sub aceeaşi conducere, au durat din 1931 până în 1938; a fost găsită o succesiune neîntreruptă de nivele datând din epoca neolitică (nr. XXVI), până la mijlocul mileniului II (nr. III-I). trecând prin perioadele de la Tell-Halaf (XXV-XX), de la Obeid (XIX-XII), Uruk şi Jemdet-Nasr (XI-VIII), prin Early Dynastic (VI1-VI), Akkad şi a lll-a dinastie din Ur (V-IV), terminându-se în epoca hurrită (III-I).

Săpăturile din Ur au constituit evenimentul capital al acestei perioade de cercetări. Conduse de H. R. Hali şi Şir Leonard Woolley, din 1922 până în 1934, ele au făcut să apară un zigurat foarte bine conservat din vechea ţară sumeriană, ca şi alte edificii religioase, un cimitir cu morminte de la începutul Istoriei, numite Morminte regale, de o mare bogăţie, ale regilor din dinastia a lll-a din Ur. O descoperire care a stârnit un mare interes a fost un strat steril părând a fi un sediment lăsat de ape, care a fost atribuit „Potopului”.

In acelaşi timp. o altă expediţie a reluat săpăturile la Kish. aproape de Babilon, începute în 1912 de H. de Genounillac. Expediţia era condusă de E. Mackay şi S. Langdon. In perioada 1923-1933 a fost descoperit un palat sumerian, în ale cărui ruine fusese amenajat, ulte­rior, un cimitir presargonic denumit A, a cărui dată poate » fixată în timpul primelor dinastii din Lagash. în cursul unor săpături s-a atins, la o mare adâncime (invadată de apă) epoca de la Jemdet-Nasr (14-17 metri): deasupra (11-14 metri) era un cimitir (denumit Y) care poate fi com­parat, cu cel al Mormintelor regale din Ur. Deasupra, între 9 şi 11 metri, un strat argilos care poate fi „potopur din Kish. Mai sus (8-9 metri) un strat „roşu” cu resturi de cărămizi plan-convexe şi de ceramică de genul găsit în cimitirul A. Deasupra, până lasoL un nivel neo-babilonian. După o campanie de sondaje la Senkereh (1933). an­tica Larsa, una din metropolele din Sumer, A. Parrot a început săpăturile de la Mari (1933-1939). astăzi Tell-Hariri, la 11 kilometri spre nord-vest de Agu-Kemai. Găsirea întâmplătoare a unei statui atrăsese atenţia asu­pra acestui sit neexplorat. Au fost descoperite: un mare palat, edificii religioase, mici monumente provenind de la începutul Istoriei până la Hammurabi (care a distrus oraşul) precum şi arhivele regale ale ultimilor regi. care conţineau mii de tăbliţe. Datorită lor, întreaga viaţă din zona din vestul Babiloniei a fost descifrată.

Oraşele, foste posturi avansate ale imperiului asirian, nu au fost neglijate. Arslan-Tash. la est de Eufrat, a fost explorat sub conducerea lui F. Thureau-Dangin în 1928. Au fost găsite, sub ruinele palatului lui Teklatphalasar III (745-727) (M. Parrot sugerează Sargon II. 722-705). plăci de fildeş şi ornamente de mobilă.

Tell-Ahmar pe malul stâng al Eufratujui. corespunde anticului oraş devenit asirian. Til-Barsib. într-un palat din vremea lui Salmanasar III, restaurat de Adad-Nirari III. apoi de Asurbanipal (668-626), misiunea condusă de F. Thureau-Dangin (1929-1931) a descoperit o serie de pic­turi murale, ansamblul cel mai important care a fost descoperit vreodată. Ceramica, din tipul obişnuit, în can­titate mare, pare a fi din anul 1750 Î.H. după M. Dunand (şi din 2500 după M. Mallowan): cea de la adâncime mai mare se aseamănă cu cele din Halaf. Arpachiyah şi Obeid.

în partea de est, la marginea Asiriei, se află situl de la Yorghan Tepe, corespunzător anticului Nuzi. aproape de Kirkuk. reşedinţa puterii hurrite . Rezultatele expediţiei americane conduse de E. Chiera (1925-1928). R. Pfeiffer (1928-1929) şi R. Starr (1929-1931), au fost foarte impor­tante: au fost găsite tăbliţe care formau arhivele negusto­rilor iar săpăturile în adâncime au permis să fie reconstituită istoria sitului:

Straturile Xll-Xa: ceramică de tip Obeid şi din straturi adânci din Ninive, Uruk şi Gawra, construcţii din chirpici: X, construcţii din cărămizi nearse; IX-VII, straturi corespunzătoare perioadelor de la Jemdet-Nasr şi Uruk: VI-III, epoca numită de la Gasur, nume pe care îl purta oraşul în perioadele Early Dynastic şi epoca akkadiană; stratul ll£>, corespunzător perioadelor de la Isin şi Larsa, şi Na corespunzător dinastiei din Babilon; straturile II şi l corespund epocii hurrite.

Şase campanii (din 1930 în 1935) au fost făcute de americani la Khorsabad. Cercetările s-au îndreptat spre palatul lui Sargon şi spre alte edificii dintr-o incintă care îngloba palatul Regelui. Unul din ele era locuinţa fratelui lui Sargon, care fusese făcut vizir. S-au găsit numeroase basoreliefuri şi copii ale unei statui găsită anterior de Place şi care făcea parte din antichităţile scufundate în Tigru. A fost găsită, de asemenea, lista completă a regilor Asiriei, cu anii de domnie ai fiecăruia.

In 1931, Muzeul din Pennsylvania i-a încredinţat lui E. Schmidt săpăturile la Fără (anticul Shuruppak), în Sumer. S-au stabilit trei perioade:

  1. (La cea mai mare adâncime) Epoca de la Jemdet-Nasr. O urmă a „potopului”’ a fost găsită în partea de sus

‘) Popor asiatic instalai în Mesopotamia de sus din mileniul III. în secolul XVI Î.H. a întemeiat regatul Mitanni care se va prăbuşi în secolul XII l î. H. a stratului.

  1. Civilizaţia sumeriană până la Sargon din Akkad; tăbliţele reprezentative ale sitului provin de la sfârşitul pe­rioadei.

III. Acest strat plecând de la sol, prea puţin precizat, a dat la iveală obiecte din timpul celei de a lll-a dinastii din Ur.

La Tell-Hassuna, la sud de Moşul, săpăturile lui Seton Lloyd şi ale lui Fuad Safar( 1943-1944) au descoperit un ansamblu al unei civilizaţii care trebuie atribuit unei pe­rioade dinaintea celei din Obeid.

în 1948-1950. guvernul irakian a reluat lucrările la Eridu, conduse de Fuad Safar. în partea nordică, s-a descoperit un palat construit din cărămizi plan-convexe după planul Palatului A de la Kish; cărămizile sunt aşezate în „os de peşte” ceea ce este obişnuit în Early Dynastic. în palat s-au găsit câteva scule de cupru. Cele mai inte­resante rezultate au fost: descoperirea unei civilizaţii an­terioare celei de la Obeid, prezenţa a paisprezece temple protoistorice din cărămidă nearsă, o mare platformă pe care se^afla un altar, platformă care stă la originea zigu-ratului. în sfârşit, descoperirea unei colibe, prima găsită destul de intactă, reprezentând locuinţa primitivă. Cer­cetarea craniilor deshumate a dus la stabilirea existenţei, în acea epocă, a unui tip mediteranean, dolicocefal sau mesocefal, cu faţa îngustă şi nas proporţional de lung. Acest tip domina în spaţiul dintre Portugalia şi India. Prin­tre micile obiecte găsite se află o figurină cu cap de tip ofiomorf1) găsită la Ur şi o mică barcă din pământ ars cu un orificiu pentru fixarea catargului.

La Tell-Jarmo şi Mattara, primul la jumătatea drumului dintre Kiruk şi Suleimaniyah, al doilea la 34 de kilometri la sud de Kiruk, Linda şi R. G. Braidwood au scos la lumină

  1. l) cu aspect de ş unul din cele mai vechi ansambluri cunoscute până acum. După aprecierea lor, acesta ar proveni din mileniul VI Î.H.

Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 de nopţi

in Istorie by

civilizatia-araba-in-vremea-celor-1001-de-nopti-andre-clot-buc-1989-p18587-0

La 8 iunie 632 (13 rabi I), Mahomed murea la Medina, la scurtă vreme după ce luase parte, pentru prima oară, la pelerinajul de la Mecca. El nu lăsa nici un moştenitor de sex bărbătesc şi nu stabilise nimic în privinţa succesiunii. Străini de orice noţiune de putere ereditară, arabii nu i-ar fi acceptat probabil fiul, in cazul în care ar fi avut unul. A urmat o înfruntare între partizanii Meccăi şi ai Medinei. Criza a fost rezolvată graţie înţelepciunii lui Abu Bakr şi Omar, doi dintre oamenii cei mai apropiaţi ai Profetului, şi, totodată, datorită faptului că Aii, ginerele şi vărul lui Mahomed, nu s-a putut impune: Abu Bakr devine calif, Khalifat al-rasul, „imamul trimisului lui Dumnezeu”. Această „ale­gere”, care fusese pe punctul de a-i aduce faţă In faţă, cu arma in mină, pe cei dinţii discipoli ai lui Mahomed, reprezenta un avertisment serios pentru viitor. Doi ani mai tîrziu, simţindu-şi sîîrşitul aproape, Abu Bakr şi-a desemnat el însuşi succesorul, pe Omar, iar acesta a preluat puterea fără să intîlnească vreo opoziţie.

Cavalcade fulger

Abu Bakr a fost primul care a trimis triburile arabe să cucerească provincii in nordul Arabiei. După el, Omar, cel mai energic şi mai strălucit

 

dintre califii raşidun 1, va extinde cu iuţeala fulgerului domeniul Islamului. în 634, bizantinii sînt învinşi la Ajdanain 2. Damascul este cucerit în anul următor, iar victoria de la Yarmuk aduce după sine căderea întregii Sirii. în anul 642, după bătăliile de la Kadisia, în Mesopotamia, şi Nehavend, în Iran, imperiul sassanid se prăbu­şeşte. Capitala sa, Ctesiphon, apoi întreaga Meso-potamie, precum şi Persia occidentală şi centrală, sînt ocupate. împăratul Yasdigird al III-lea fuge în Khorasan şi va fi asasinat la Merv, în 651. în 638, Omar cucereşte Ierusalimul, iar în anul următor Edessa. Egiptul nu mai rezistă nici el. Bizantinii, care îl cuceriseră de la sassanizi în 628, sînt învinşi de către Amr al-As, unul din­tre cei mai străluciţi conducători militari arabi, mai întîi la Heliopolis, apoi la Babilon, în Egipt (localitate situată în apropiere de oraşul Cairo). Alexandria este ocupată definitiv în 646. Prin anul 650, cea dintîi fază a cuceririi arabe este încheiată. Aceasta va continua curînd, spre răsă­rit şi apus, fără să mai întîmpine vreo rezistenţă. în imperiul basileului, sfîşiat de conflicte religioase, bizantinii erau detestaţi. Arameenii şi copţii, monofiziţi3, alcătuiau o adevărată Biserică. O tentativă de a impune monotelismuli îi nemul­ţumise pe ortodocşi şi heterodocşi, încremeniţi şi unii şi ceilalţi pe poziţiile lor doctrinale. Evreii, pe care un decret al împăratului Heraclius voia

1   Primii  patru  califi,  numiţi  raşidun  („cei   drept
călăuziţi”, „cei ce urmează calea dreaptă”), sînt denumiţi
astfel prin opoziţie cu succesorii lor, acuzaţi de a fi deturnat
funcţia în scopuri personale sau ale familiilor lor. Aceşti
patru califi sînt: Abu Bakr (632-634), Omar b. al-Khattab
(634-644),  Othman b.  Affan   (644-656), Aii  b. Abu
Talii (656 — 661). Harun va fi numit şi el Raşid  (n.a.).

2   Localitate în Palestina  (n.tr.).

3   Monofizism, doctrină care nu recunoaşte decît   o
singură natură în Isus Hristos, profesată de către Biserici
creştine independente: Biserica armeană, Biserica iacobită
din Siria şi cea coptă din Siria (n.tr.).

* Monotelism, doctrina celor două firi — divină şi umană — prin care împăratul bizantin Heraclius (610— 641) îşi propunea să împace pe monofiziţi cu punctul de vedere ortodox (n.tr.).

 

să-i constrlngă la botez, erau mînioşi, iar nesto-rienii *, izgoniţi din imperiu, se văzuseră nevoiţi să se refugieze în teritoriu sassanid. Imensa majo­ritate a acestor populaţii i-a acceptat, fără prea mari dificultăţi, pe noii stăpîni, cu atît mai mult cu cît li se micşorau poverile fiscale. Cît despre imperiul sassanid, aflat în plină anarhie, acesta era la capătul puterilor. Războiul de cuceriri, care dusese ostile lui Chosroes 2 al Il-lea pînă la porţile Constantinopolului şi Ierusalimului, se transformase într-un dezastru. Biserica oficială mazdeeană 3 sau zoroastriană îi persecuta pe ere­tici, iar populaţiile excedate şi epuizate erau şi ele gata să-1 întîmpine cu braţele deschise pe pri­mul „eliberator”.

Faţă de aceste două imperii, dezbinate şi obosite, arabii sînt un fel de tinereţe a lumii. Ei nu posedă nici o tactică revoluţionară anume şi nici arme noi, dar sînt minaţi de entuziasm, alimentat la rîndul lui de o credinţă pe care nimic nu o zdruncină şi la care se adaugă atracţia unor prăzi fabuloase. Trupele lor uşoare sînt obişnuite cu privaţiuni îndelungate şi cu clima aspră. Cel mai adesea, noii ocupanţi îşi instalează taberele în afara aglomerărilor urbane deja existente: ei vor deveni astfel întemeietorii unor noi oraşe: Kufa şi Basra în Irak, Fostat 4 în Egipt. Ei nu încearcă să-i convertească pe indigeni şi nici să îi supună unor noi constringeri. Plătind un impo­zit, djiziya, creştinii de toate riturile, evreii, mazdeenii îşi practică propriul lor cult şi se orga­nizează după cum doresc. Şefii comunităţilor nemusulmane (dhimmi) — episcopii din ţinutu­rile   creştine,   diqan   (nobilii   rurali)   în   Iran —

1   Nestorieni, adepţii sectei lui  Nestorius,  care sus
ţine că trebuie distinse în Isus Hristos două personaje
după cum sînt distinse două naturi (n.tr.).

2   Chosroes   II  Parvez,   rege   al  Persiei   (590—628)
(n.tr.).

3   Mazdeism — religie din Iranul antic, reprezentînd
o  formă  evoluată   a  vechiului   zoroastrism,   organizată
doctrinar în jurul cultului zeului suprem Mazda (n.tr.).

4   Actualul Cairo (n.tr.).

 

percep impozite în contul wali-ului, şeful provin­ciei create de autorităţile musulmane. Pământu­rile rămîn, contra unei taxe, kharadj, în stăpînirea proprietarilor lor.

Evenimentele dramatice nu întîrzie să izbuc­nească în rîndul musulmanilor. La 16 iunie 656, cel de al treilea calif, Othman, un Omeiad, este asasinat la Medina. Aii devine calif. Vărul Profe­tului şi soţul fiicei sale Fatima nu fusese amestecat, după toate probabilităţile, în asasinarea lui Oth­man şi majoritatea personalităţilor prezente au fost de acord cu această alegere, nu numai din cauza strînselor legături de rudenie dintre Aii şi Mahomed, dar şi pentru că îi recunoşteau cre­dinţa intransigentă şi voinţa de a aplica în orice împrejurare legea divină. Omeiazii şi partizanii lor au părăsit însă Medina, acuzîndu-1 pe noul calif de regicid şi cerîndu-i să îi execute pe vinovaţi. Înzestrat, după cum o atestă descrierile, cu o inteligenţă medie şi mai mult viteaz decît abil, acesta nu ştie să se apere de acuzaţia care planează asupra lui. Dezbinarea se instalează pentru prima oară şi începe să domnească în comunitatea credincioşilor. Ea nu va dispare, ba dimpotrivă, şi vom vedea cum şiia (partizanii lui Aii) se vor răspîndi şi se vor depărta uneori pînă la aberaţie de sunna, tradiţia stabilită în veacurile VIII şi IX de doctorii islamului, după cuvintele şi faptele Profetului.

La cîteva luni după ce a fost numit calif, AH părăseşte Medina, care nu va mai fi niciodată capi­tala Islamului, şi se stabileşte la Kufa şi apoi la Basra. O primă confruntare cu adversarii săi, cu prilejul bătăliei aşa-numite a Cămilei (Aişa, văduva lui Mahomed, a luat parte la ea suită pe o cămilă), sfîrşeşte cu înfrîngerea aces­tora. Moawia, un membru al familiei Omeiazilor, pe care Othman îl numise guvernator al Siriei, nu încetează să ceară răzbunare. El deţine o poziţie puternică, aflîndu-se în fruntea unei provin­cii bogate şi avînd conducerea unei armate redu­tabile. In scb/imb, poziţia lui Aii este mult mai slabă. Ea slăbeşte şi mai mult după bătălia de la

8

 

Siffin (Eufrat), în 657, cînd sirienii, ale căror oştiri şovăie, înfig în vîrful lăncilor foi din Coran, vrînd să arate astfel că numai judecata lui Dum­nezeu, deci cartea sacră, va reuşi să pună capăt acestei lupte dintre musulmani. Arbitrajul este defavorabil lui Aii şi un grup din propriii săi partizani îl părăsesc: sînt haridjiţii („cei care ies”). îi vom reîntîlni de-a lungul întregii istorii a Islamului. în timp ce forţele lui Moawia înaintea­ză, Aii, refuzînd decizia arbitrilor, comite şi greşeala de a încerca să rezolve prin forţă soarta haridjiţilor. Masacrul acestora va fi şi cauza morţii lui: ca să-şi răzbune fraţii, un haridjit îl ucide cu o sabie otrăvită în faţa intrării la moscheea din Kufa (661). între timp, Moawia a pus stăpinire pe Egipt, apoi pe Hedjaz. El rămîne singurul calif.

Era califilor raşidun luase sfîrşit; acum începea era Omeiazilor J. Formei de organizare rudimen­tară din primii ani îi urmează un adevărat imperiu, la început cu o administraţie mai puţin arabă decît persană şi mai cu seamă bizantină. Avîndu-şi centrul la Damasc şi un personal moştenit in mare parte de la greci (Moawia şi-a luat un secre­tar creştin), noul stat stabileşte principiul dinastic şi reia vechile tradiţii deja existente, sprijinindu-se pe autohtonii convertiţi la religia islamică, aşa-numiţii mawali. Vechii musulmani sînt nemulţu­miţi ; ei nu vor recunoaşte în acest stat, ajuns în mîinile unor nou-veniţi, nici tradiţiile Profetului, nici idealul religios pentru care luptaseră. Urmă­rile vor fi dezastruoase. După mai puţin de un secol, imperiul omeiad se va prăbuşi. Dar, în acest interval, marii săi califi — Moawia însuşi, Abdel Malik, Hisham — vor edifica unul dintre cele mai puternice imperii cunoscute în istoria omenirii. Ei vor încheia şi cucerirea imenselor spaţii din sudul Mediteranei şi, mai departe, din Orient, care vor rămîne musulmane.

 

 

1 De la numele lui  Umayya, strămoşul comun  al lui Othman şi Moawia (n.a.).

 

în mai multe rinduri, Omeiazii ameninţă Constantinopolul; mai mult decît atit, In cîţiva ani ei ocupă întregul podiş iranian, unde se vor instala mii de familii arabe. Trecînd fluviul Oxus (Amu-Daria), oştirile lor cuceresc oraşele Herat, Kabul, Balch, iar în 710 Buhara şi Samarkandul cad şi ele. Un general arab, Qutayba, caracterizat drept „strateg genial” de către cronicari, conduce flamurile omeiade pînă la Fergana şi Kaşgar, în Turkestanul chinez. In 751, victoria arabă asu­pra chinezilor, la Talas, le oferă supremaţia in regiunile situate între podişul iranian şi munţii Tianşan. Ei nu se vor întinde mai mult la răsărit. Mai la sud, începînd cu anul 712, trupele califului urcau valea Indusului şi cucereau oraşul Multan.

în acelaşi timp, alte oşti arabe se îndreptau spre apus şi nordul Africii. După ce au întemeiat oraşul Kairuan, în 670, arabii ajung la Tlemcen, apoi la Atlantic. în 710, ei supun triburile din centrul şi vestul Maghrebului. Africa bizantină dispare, în timp ce un berber, Tarik ibn Ziyad, străbate, cu 7 000 de oameni, strimtoarea care îi va purta numele: Djebel Tarik ( = muntele lui Tarik, de unde Gibraltar). Acesta poartă o bătălie hotărîtoare pentru soarta peninsulei împo­triva regelui vizigot Agila. Cordoba şi Toledo cad la rlndul lor, urmate de alte centre urbane. în anul 720, Spania este aproape in întregime musul­mană.

Religia islamică se va răspindi in continuare, spre Africa şi Asia. în mai puţin de un veac, esenţialul învăţăturii sale va fi împlinit, iar temeliile sale puternice vor fi puse de către califii raşidun şi Omeiazi.

Revoluţia răzbunării

în istoria islamică, nici un eveniment — poate cu excepţia nopţii în care Mahomed 1-a auzit pe Allah poruncindîi-i să propovăduiască Dumnezeul unic — nu a avut urmări mai grave ca sfîrşitul

10

 

violei

violent al lui Aii la Kufa. Cîţiva ani mai tîrziu, în ziua de 10 octombrie 680, fiul său Husayn va pieri şi el în chip tragic, la Kerbela, in Irak, asasinat de ostaşi omeiazi. Personalităţi nu prea marcante, atît unul, cit şi celălalt, demni de stimă pentru pioşenia şi fidelitatea faţă de moşteni­rea lăsată de Profet, dar lipsiţi de simţ politic, dispariţia lor tragică deschide in religia islamică o rană ce nu va putea fi închisă. Atentatul de la Kufa şi tragedia de la Kerbela îi vor împărţi pe credincioşi pentru totdeauna. Ei vor imprima îndată şiismului — partizanii lui Aii — o colora­tură de mesianism mistic şi de pasiune care va dăinui peste veacuri, pînă în zilele noastre.

Din eveniment in eveniment, dintr-un com­plot în altul, ura împotriva Omeiazilor, consideraţi răspunzători pentru martiriul celor doi descen­denţi ai Profetului va conduce la prăbuşirea dinas­tiei vinovate, în ochii partizanilor lui Aii, de a fi deturnat religia pentru scopuri politice şi personale şi, totodată, de a-i fi asasinat pe doi dintre repre­zentanţii cei mai veneraţi ai familiei lui Mahomed.

Aproape imediat după Kerbela, un grup de locuitori din Kufa, cuprinşi de remuşcări că nu au fost capabili să împiedice uciderea lui Aii, se hotărăsc să-i pedepsească pe făptaşi. La strigătul: „Răzbunare pentru sîngele lui Husayn!”, vreo mie de oameni încep o luptă sinucigaşă cu oştirile omeiade şi sînt zdrobiţi. Cîteva luni mai tîrziu, o altă revoltă mult mai importantă şi mai bine organizată izbucneşte la iniţiativa unui personaj enigmatic, Mukhtar. Acesta intenţionează să smul­gă puterea din mîinile Omeiazilor şi să o dăru­iască descendenţilor Profetului prin Aii. Bănuit de aristocraţia tribală că vrea să se sprijine pe mawali, Mukhtar este ucis în anul 687.

Însufleţiţi de aceeaşi dorinţă de răzbunare, dar în numele descendenţilor lui Abbas \ unchiul

1 Abbas, fratele lui Abdallah (tatăl Profetului) şi al lui Abu Talib (tatăl lui Aii), nu deţinuse un rol impor­tant la începuturile religiei islamice. El primise mai tîrziu însărcinarea de a furniza provizii pelerinilor, ceea ce i-a îngăduit să strîngă o avere considerabilă (n.a.).

11

 

Profetului, un nou complot, care de data aceasta va fi dus pînă la capăt, se urzeşte tot la Kuîa. El se răspîndeşte în Iran, în provincia Khorasan, unde emigraseră vreo 250 000 de arabi de origine irakiană, conduşi de Abu Muslim. Probabil fiul unui iranian convertit la islam, acesta, înzestrat cu o personalitate puternică, un conspirator înnăs­cut, va organiza şi va duce revoluţia la bun sfîrşit. De la o mină de oameni, cîţi erau la început, peste o  sută  de  mii  de  oameni — arabi  musulmani, dar   şi   iranieni   zoroastrieni   şi   mazdeeni — se adună curînd sub flamura neagrăx a emirului din îamilia Proîetului. Focuri aprinse din sat în sat  vestesc  începutul  insurecţiei. în   anul  747 este cucerit oraşul Merv, capitala Khorasanului, urmat de Nişapur. Foarte curînd, partizanii lui Abu Muslim zdrobesc o oştire omeiadă,cuceresc Kuîa la 2 septembrie 749, apoi îl proclamă pe Abu   al-Abbas   amir  al-muminin,   comandantul dreptcredincioşilor,  caliî  al islamului. Cel dinţii caiiî abbasid, cunoscut sub numele de al-Saîfah2, nu va domni decît vreme de cîţiva ani.

Mai rămlnea de rezolvat soarta lui Marwan, califul din Damasc. Ostile sale fuseseră Învinse una după alta, acesta lăsîndu-şi plnă atunci generalii să înfrunte singuri  adversarii. După inîrîngerea suferită de îiul său la Micul Zab, în Djesira, intră şi el In luptă şi participă la o bătălie împotriva lui Abdallah Aii, un unchi al lui Saîf ah, în apropiere de Marele Zab. înîrînt la rindul său, ultimul dintre Omeiazii din Siria ajunge la Damasc, dar locuitorii acestuia ii refuză intrarea în oraş. Rătăcind din ţară în ţară, e urmărit pînă în Egipt, unde este ucis   intr-o   ambuscadă.

Saîfah devenea stăpînul Orientului Mijlociu. Ca să elimine orice risc de propagandă în favoarea

Omeiazilor, el ordonă să fie căutaţi in tot imperi­ul membrii familiei căzute în dizgraţie, spre a-i extermina. El porunceşte chiar să fie dezgropate şi   arse   trupurile   califilor   omeiazi,   iar   cenuşa răspîndită în cele patru vînturi. Istoricul Tabari povesteşte că, după ce i-a prins pe ultimii supra­vieţuitori, „Saffah a poruncitsăfie masacraţi…ll]. Un singur prinţ omeiad a reuşit să scape de măcelul abbasid, Abd al-Rahman ibn Moawia, nepotul   califului   Hisham. După  patru   ani   de peregrinări în Palestina şi Africa de Nord, unde, graţie originii sale berbere, găseşte adăpost, acesta traversează strlmtoarea Gibraltar pentru a întîlni un grup de mawali omeiazi. în toamna anului 756, în marea moschee din C6rdoba, e proclamat amir al-Andalus. Astfel începe dinastia Omeiazilor din Spania, care va domni timp de trei veacuri.

Saffah nu pare să fi   fost   un   personaj  de prim-plan. Cu toate acestea, cuvintele rostite în ziua urcării sale pe tron nu lasă nici o îndoială asupra hotărîrii lui, şi cea a Abbasizilor, de a păstra puterea pe care tocmai o cuceriseră. „Luaţi cu recunoştinţă ceea ce aţi primit”, ar îi spus el locuitorilor din Kufa. „Supuneţi-vă nouă şi nu vă Înşelaţi   asupra locului ce e acum al vostru, căci aceasta pe noi ne priveşte” 2. Mesajul era cum nu se poate mai limpede, dominaţia sirieni­lor sfîrşise pe vecie,  Omeiazii  fuseseră izgoniţi pentru totdeauna, iar legitimitatea abbasidă in­stalată.

Abbasizii  se  stabilesc  temeinic mai întîi  In Irak,   abandonînd   Siria,  pîngărită  de  prezenţa Omeiazilor. Ei  părăsesc Damascul,  centru tra­diţional   al   statelor   din   Orientul  Mijlociu,   şi se  stabilesc  în  sudul Mesopotamiei,   mai  intli aproape de Kufa, iar ceva mai tîrziu înspre nord, la Anbar, capitala imperiului pînă la construirea Bagdadului, zece ani mai tîrziu.

Această repliere spre sud are mai multe semniîi-caţii. Noua   dinastie   nu   părăseşte  Mediterana,

1 Tabari (n.a.).

  • Masudi, Cimpiile de aur (n.a.).

 

 

 

Atitudini ale evreilor în rãzboi

in Istorie by

timthumb

Au apãrut numeroase lucrãri cu caracter propagandistic care trateazã „contribuþia” evreilor la opera de reîntregire a neamului (românesc), umflându-se cifrele celor ce au participat la luptele românilor ºi implicit a celor cãzuþi în aceste lupte. Au existat într-adevãr contribuþii evreieºti care nu sunt nici pe departe atât de semnificative, devenind ºi mai mici dacã le punem în balanþã cu cererile ulterioare ale evreilor (aºa-zis justificate de victime) ºi mai ales cu beneficiile de care au dispus.

 

Pentru exemplificare am ales douã evenimente importante pentru istoria românilor: Rãzboiul de Independenþã (1877-1878) ºi Rãzboiul pentru reîntregirea neamului (1916-1919).

 

În primul caz, cererile abuzive ale evreilor exprimate prin glasul Alianþei Israelite Universale se bazeazã pe aºa-zisele victime evreieºti ale rãzboiului, „martiri” ai neamului românesc, care nu doresc decât împãmântenirea lor ºi a confraþilor lor. Presa occidentalã abundã de cifre mistificate, interviuri inexistente, declaraþii fantomã, mergând de la aberanta cifrã de „50000 de tineri evrei care ºi-au dat tributul lor de sânge acestei þãri”, pânã la afirmaþia conform cãreia, nici mai mult nici mai puþin, „primii soldaþi care au luat cu asalt parapetele Plevnei erau evrei”. (R. Theodoru, op.cit., pag.233).

 

Este drept cã au participat evrei (pânã la 1% din totalul combatanþilor) la lupte, dar statistic existã doar un singur cãzut, alþi trei murind de tifos. Este drept cã s-a contribuit cu sume din partea comunitãþii evreieºti cãtre armatã, dar de aici ºi pânã la victime ºi la pretenþii deocheate mai e…

 

Statisticile Primului Rãzboi Mondial nu sunt, nici acestea, prea favorabile israeliþilor. Din 500000 de evrei declaraþi, trebuiau sã rãspundã la mobilizare cam 10%, deci 50000, dintre aceºtia prezentându-se doar 16000. Dintre cei 16000, 8000 s-au „aºezat” la serviciile auxiliare prin certificate medicale false, prin corupþie ºi prin protecþie politicã; 20% au dezertat înainte de a pleca pe front, iar din cei plecaþi pe front o bunã parte au dezertat la inamic, punându-se în slujba acestuia ca tãlmaci, spioni, delatori; alþii dezertând la ruºi dupã izbucnirea revoluþiei. („Ibidem”, pag.298)

 

Remarcãm printre documentele vremii ºi câteva exemple clare: Regimentul 13 infanterie, cu garnizoana la Iaºi, are la mobilizare 1040 evrei. Dintre aceºtia 276 dispar fãrã urmã, 176 dezerteazã la inamic, 71 sunt necombatanþi, 2 sunt condamnaþi pentru delicte, iar la primele lupte se prezintã la regiment doar 161. Un mister deplin pluteºte peste cei 452 de evrei care ar fi trebuit sã fie trecuþi la rubricile morþi, rãniþi, dispãruþi.

 

La Regimentul 67 Bacãu: din 448 evrei, 130 au dezertat, 7 au dispãrut ºi mulþi s-au aciuat pe la servicii.

 

La Regimentul 37 Botoºani din 359 evrei, 135 s-au fãcut nevãzuþi, 59 au dezertat la inamic, 63 s-au tupilat la servicii, s-au evacuat 68, prezentându-se dupã primele lupte 108.

 

Nu intrã în obiectul criticii evreii care au luptat cu adevãrat pe front, meritul lor putând fi consemnat alãturi de cel al soldaþilor români, fiind „demni” de oprobiu doar cei care au umblat cu „cioara vopsitã”. Nu de alta, dar titluri pretenþioase de genul „Contribuþia evreilor la rãzboiul pentru reîntregirea neamului” ar putea fi luate în serios de cãtre oamenii de bunã credinþã.

 

 

Antisemitism

in Istorie by

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Orice curent sau idee naţionalistă se loveşte de o tendinţă tot mai acută astăzi, globalizarea, care tinde spre anularea oricăror particularităţi locale, naţionale, în ciuda celor afirmate de mentorii „noii ordini”, care susţin că este vorba doar de un schimb reciproc avantajos.

 

Istoria ne arată însă că nu este deloc reciproc avantajoasă această „nouă ordine”. Să ne gândim în primul rând la promotorii acestei ordini, considerând că nu sunt sioniştii (deşi am greşi), ci sunt, spre exemplu, americanii. Ar accepta ei o colaborare cu statele mici sau ar fi mai degrabă o integrare forţată în ordinea pe care ei ne-o propun şi impun? Oare nu avem exemplele războaielor din Coreea, Vietnam, Iugoslavia, Golful Persic? Ce a fost, dacă nu impunerea abuzivă a interesului financiar şi politic în numele păcii, al bunăstării şi al înţelegerii? Aceste fapte, prin ele însele, sunt strigătoare la cer, nemaifiind necesar nici un comentariu. Noi de ce trebuie să înghiţim ideile lor demagogice?

 

Cine ar vrea să distrugă ideea de naţionalism, ideea de tradiţie? Un om cu conştiinţa de neam trează? Un om care simte că aparţine unui suflet comun, îmbogăţit de jertfele înaintaşilor? Este greu de crezut, deşi în mijlocul educaţiei care i se oferă astăzi neofitului în ale politicii, mintea este atât de confuză încât nu mai ştie ce este bun şi rău pentru el, pentru alţii. Snobismul îi face astăzi pe oameni să accepte o idee pentru „că aşa e la americani”, fără să o treacă prin filtrul raţiunii.

 

Ne punem în acest context întrebarea dacă evreul sionist are conştiinţa apartenenţei la poporul în mijlocul căruia trăieşte (american, francez, român)? Este gata să facă un cât de mic sacrificiu pentru naţia care l-a hrănit? Răspunsul ni-l putem da şi singuri.

 

Fiind lipsiţi de suflet, s-au robit banului şi, fiind animaţi de convingerea că deţin controlul asupra aurului, cred că îşi pot permite orice la acest nivel (material). Ei aveau astfel tot interesul să creeze o societate robită banului, care este în mâna lor. Acest lucru nu este prea greu de realizat, marea majoritate a mijloacelor de comunicare fiind în mâna evreilor sionişti, amintind aici doar marile televiziuni occidentale: NBC, fondat în 1926 de evreul David Sarhoff; CBS, care are ca preşedinte pe evreul Wiliam Paley; ABC, preşedinte fiind evreul Leonard Goldenson.

 

Cele mai mari companii de film sunt fondate şi controlate de către evrei. Ce spirit creştin ar fi putut denatura în asemenea hal arta cinematografică, încât să poţi viziona numai filme violente, cu crime şi homosexuali etc.?

 

Marile trusturi de presă sunt controlate sau conduse de evrei. 97% din editorii evrei sionişti propagă prin aceste mijloace, care se vor „de informare”, adulterul, avortul, homosexualitatea.

 

Puţini ştiu că cele două partide ale „democraţiei” americane: (50% din bugetul P. Democrat şi 25% din bugetul P. Republican) sunt finanţate de către evrei. Şi cine plăteşte dă tonul, nu?

 

Patria sionismului este peste tot, în orice regiune, în orice stat în care îşi pot face jocul. Sionistul este un om universal, fapt ce n-ar deranja pe nimeni dacă nu s-ar interveni în politica şi interesele altor (celorlalte) popoare. Conform Zohar-ului evreii sunt sortiţi să conducă lumea, afirmându-se că atunci când Israel va scutura dominaţia neevreilor Dumnezeu se va coborî. Ar putea fi un motiv întemeiat să lupte pentru dominaţie, nu?

 

Lumea s-ar fi aşteptat ca după înfiinţarea statului Israel să nu mai existe nici o problemă evreiască. Această problemă s-a acutizat însă în umbra mitului evreilor, prezentaţi ca prigoniţi ai soartei, ai războiului (produs şi finanţat tot de ei) ca nişte martiri care nu merită să mai fie blamaţi.

 

Nu este un secret faptul că la ora actuală evreii deţin controlul asupra finanţelor (prin bănci), asupra mijloacelor de informare (în mare parte), deci asupra opiniei publice. Cum vi-l închipuiţi pe acest evreu, care deţine un asemenea control şi o asemenea putere, că suportă ideea ca fiii săi să fie educaţi în şcoli creştine, în spirit creştin (căci trăiesc în cadrul unui stat creştin)? Când deţii puterea este normal să doreşti să-ţi impui legea!

 

Luând cunoştinţă cu textul Protocoalelor, cu atrocităţile pe care le-au săvârşit şi le mai săvârşesc împotriva arabilor în Palestina, credeţi că au de gând să se poarte altfel cu alte popoare (care pentru ei nu sunt decât nişte goimi)?

 

A existat o formaţie de muzică rock în anii ’60 care promova şi încuraja dezmăţul, consumul de droguri, libertinajul destructiv, producând la acea vreme stupoare şi consternare celor cu o cât de mică doză de bun simţ. După un astfel de concert care îndemna la incest şi crimă (vezi „The Doors” cu piesa „The End”), nimeni nu mai dorea să încheie contracte cu ei. S-a găsit totuşi un sponsor, o casă de discuri care aparţinea magnatului sionist Rotschild. Probabil ştiţi că şeful acestei formaţii, Jim Morrison, fanul şi modelul de nonconformism a milioane de tineri a murit de o supradoză de stupefiante. Oare Rotschild de dragul binelui a finanţat această formaţie? Exemple de acest gen, în care se promovează şi se finanţează non-arta, „estetica” urâtului, a maleficului, în numele noului, a liberalismului, se găsesc în toate domeniile artei, mai bine zis a ceea ce a mai rămas din artă.

 

În schimb domnii sionişti pozează tot timpul în victime, apostrofându-i în fel şi chip pe cei care îndrăznesc să li se opună, nu de dragul opoziţiei, ci din dorinţa de a păstra intactă moralitatea, naţiunea, legitatea transmisă de veacuri.

 

Lecturând „Memoriile” lui Alexandru Şafran, fost şef Rabin al comunităţii evreieşti din România în perioada celui de-al doilea război mondial, nu este greu de dedus sentimentul pe care-l poartă românilor, analizând judecata pripită a evenimentelor, insultele pe care cu dărnicie le oferă acestora. Referindu-se la senatorii români, el nu ezita să-i numească „fiare sălbatice” neuitând nici un moment să amintească cititorului prin câte pericole a trecut în mijlocul acestora. Nu ezită să-l numească dictator fascist pe marele român Ion Antonescu, nu ezită să facă greşeli de interpretare. Depănându-şi amintirile referitor la o perioadă, e drept, destul de tulbure, el nu atribuie nici o vină evreilor, ei fiind acei năpăstuiţi care au fost nevoiţi să vină în România şi pe care românul nemilos i-a prigonit de-a lungul istoriei.

 

Evreul Leon Volovici, într-o lucrare privind problema evreiască în România anilor ’30, insultă fără remuşcări oamenii de cultură ai vremii care, în „obsesia lor maniacă”, consideră evreii o problemă. Astfel, N.C.Paulescu, ilustru fiziolog român, descoperitor al insulinei, este categorisit drept „un caz interesant de antisemitism visceral obsesiv” care „atinge forme delirante”. (Leon Volovici, „Ideologia naţionalistă şi <problema evreiască> în România anilor ’30”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag.49). Domnul Volovici a uitat să amintească faptul că acestui „caz visceral” i-a fost refuzat premiul Nobel tocmai pentru faptul că s-a legat de cei care „n-au nici o vină”: evreii!

 

Atunci, toţi cei care pun în discuţie problema evreiască sunt obsedaţi şi maniaci, problema constituind-o faptul că lista cuprinde nume de răsunet: M. Eminescu, V. Alecsandri, Vasile Conta, B. P. Haşdeu, N. Iorga, A. C. Cuza, M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, O. Goga, etc. Cam mulţi viscerali!!!

 

Am urmărit probabil, majoritatea dintre noi, emisiunile de la ProTV de ziua naţională a României, 1 Decembrie 1997. S-a remarcat cu tristeţe că nu s-a făcut nici măcar o aluzie cu privire la acest eveniment, prezentându-ni-se în schimb „importante” concursuri şi jocuri care nu puteau fi întrerupte. Să ne amintim şi de emisiunile de Crăciun difuzate la aceea şi televiziune. Nu s-a amintit nimic cu privire la semnificaţia reală a acestei sărbători: naşterea Domnului Iisus Cristos. Asistăm la o laicizare treptată a acestei sărbători creştine (şi nu numai), vorbindu-se doar despre Moş Crăciun şi despre cadourile pe care le vom primi. Cum rămâne cu îmbogăţirea sufletului, aspect „uitat” sau evitat? Să fie oare cauza originea etnică (iudaică) a domnului Tatulici? Să mai amintim şi de Florin Călinescu?

 

Pe 6 decembrie 1997, de Sfântul Nicolae, în Piaţa Universităţii a avut loc un mare festival. Bineînţeles, nu s-a pomenit nimic despre semnificaţia sărbătorii creştine, având loc acelaşi fenomen de laicizare. Este mult mai greu să-i spui omului: „de mâine să nu mai vorbeşti despre Iisus”, dar, substituind motivul real al sărbătorii cu un altul plăcut, care corespunde planurilor de dezcreştinare, este mult mai simplu şi nici nu se observă.

 

    Toate acestea se petrec sub privirile noastre îngăduitoare, iar dacă vreun om bine intenţionat se opune, i se pune fără drept de apel eticheta: „antisemit”. Aşa s-a născut acest termen, care desemnează bravul apărător al fiinţei sale naţionale şi morale în ochii contemporanilor, trecând adesea ca fiind conservator, învechit, un om care nu vrea să fie în pas cu lumea. Dar până la urmă cine este „anti-„? Nu cumva sionistul care vrea să schimbe ordinea existentă, considerată a fi învechită? Aşa-zisul antisemit, în contextul realităţilor, ne apare ca fiind de fapt un „pro”, un apărător şi nu un distrugător. El n-o să meargă niciodată în Israel să facă acolo ordine sau să intervină în politică. Nu va merge nici în alt stat, rămânând doar în „scumpa” lui ţară. Cum poate fi el atunci antisemit?

 

    Şi nu trebuie să uităm că semiţii sunt şi arabii. Are acest patriot numit antisemit vreo răfuială cu arabii? Nu! În schimb, după cele ce se petrec în Israel, chiar evreii sunt antiarabi, deci antisemiţi! Vedeţi, domnilor, unde se ajunge dacă ne jucăm cu termenii?

 

 

Constitutia din 1923

in Istorie by

2

Art. 1. – Regatul Romaniei este un Stat national unitar si indivizibil.

Art. 2. – Teritoriul Romaniei este nealineabil.

Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decit in virtutea unei legi.

Art. 3. – Teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populatiune de ginta straina.

Art. 4. – Teritoriul Romaniei din punct de vedere administrativ se imparte in judete, judetele in comune.

Numarul, intinderea si subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili dupa formele prevazute in legile de organizare administrativa.

TITLUL II.

Despre Drepturile Romanilor.

 

Art. 5. – Romanii, fara deosebire de origine etnica, de limba sau de religie, se bucura de libertatea constintei, de libertatea presei, de libertatea intrunilor, de libertatea de asociatie si de toate libertatile si drepturile stabilite prin legi.

Art. 6. – Constitutiunea de fata si celelalte legi relative la drepturile politice determina cari sunt, osebit de calitatea de Roman, conditiunile necesarre pentru exercitarea acestor drepturi.

Legi speciale, votate, cu majoritate de doua treimi, vor determina conditiunile sub cari femeile pot avea exercitiul drepturilor politice.

Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalitati a celor doua sexe.

Art. 7. – Deosebirea de credinte religiose si confesiuni; de origina etnica si de limba, nu constitue in Romania o piedica spre a dobandi drepturile civile si a le execita.

Numai naturalizarea aseamana pe strain cu Romanul pentru exercitarea drepturilor politice.

Naturalizarea se acorda in mod individual de Consiliul de Ministri; in urma constatarii unei comisiuni; compusa din: primul-presedinte si presedintii Curtii de apel din Capitala Tarii, ca solicitantul indeplineste conditiunile legale.

O lege speciala va determina conditiunile si procedura prin care strainii dobandesc naturalizarea.

Naturalizare nu are efect retroactiv. Sotia si copiii minori profita, in conditiunile prevazute de lege, de naturalizarea sotului sau tatalui.

Art. 8. – Nu se admite in Stat nici o deosebire de nastere sau de clase sociale.

Toti Romanii, fara deosebire de origina etnica, de limba sau de religie, sunt egali inaintea legii si datori a contribui fara osebire la darile si sarcinile publice.

Numai ei sunt admisibili in functiunile si demnitatile publice, civile si militare.

Legi speciale vor determina Statutul functionarilor publici.

Strainii nu pot fi admisi in functiunile publice decat in casuri exceptionale si anume statornicite de legi.

Art. 9. – Toti strainii aflatori pe pamantul Romaniei se bucura de protectiunea data de legi persoanelor si averilor in genere.

Art. 10. – Toate privilegiile de orice natura, scutirile monopolurile de clasa sunt oprite pentru totdeauna in Statul Roman.

Titulurile de noblete sunt si raman neadmise in Statul Roman.

Decoratiunile straine se vor purta de romani numai cu autorizarea Regelui.

Art. 11. – Libertatea individuala este garantata.

Nimeni nu poate fi detinut sau arestat decit in puterea unui mandat judecatoresc motivat care trebue sa-i fie comunicat in momentul arestarii sau cel mai tarziu in 24 ore dupa detinere sau arestare.

In caz de vina vadita, detinerea sau arestarea se poate face imediat, iar mandatul se va emite in 24 ore si i se va comunica conform aliniatului precedent.

Art. 12. – Nimeni nu poate fi sustras in contra vointei sale dela judecatorii ce-i da legea.

Art. 13. – Domiciliul este neviolabil.

Nici o vizitare a domiciliului nu se poate face decat de autoritatile competente, in cazurile anume prevazute de lege si potrivit formelor de ea prescrise.

Art. 14. – Nici o pedeapsa nu poate fi infiintata, nici aplicata decit in puterea unei legi.

Art. 15. – Nici o lege nu poate infiinta pedeapsa confiscarii averilor.

Art. 16. – Pedeapsa cu moartea nu se va putea reinfiinta afara de cazurile prevazute in codul penal militar in timp de rasboi.

Art. 17. – Proprietatea de orice natura precum si creantele asupra Statului sunt garantate.

Autoritatea publica, pe baza unei legi, este in drept a se folosi, in scop de lucrari de interes obstesc, de subsolul oricarei proprietati imobiliare, sub obligatiunea de a desdauna pagubele aduse suprafetei, cladirilor si lucrarilor existente. In lipsa de invoiala, despagubirea se va fixa de justitie.

Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica si dupa o dreapta si prealabila despagubire stabilita de justitie.

O lege speciala va determina cazurile de utilitate publica, procedura si modul exproprierii.

In afara de expropriere pentru caile de comunicatie, salubritate publica, apararea tarii si lucrari de interes militar, cultural si acele impuse de interesele generale directe ale Statului si administratiilor publice; celelalte cazuri  de utilitate publica vor trebui sa fie stabilite prin legi votate cu majoritate de doua treimi.

Legile existente privitoare la alinierea si largirea stradelor de prin comune precum si la malurile apelor ce curg prin sau pe langa ele raman in vigoare in tot cuprinsul Regatului.

Art. 18. – Numai Romanii si cei naturalizati romani pot dobandi cu orice titlu si detine imobile rurale in Romania. Strainii vor avea drept numai la valoarea acestor imobile.

Art. 19. – Zacaminte miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea Statului. Se excepteaza masele de roci comune, carierele de materiale de constructie si depozitele de turba, fara prejudiciul drepturilor dobandite de Stat pe baza legilor anterioare.

O lege speciala a minelor va determina normele si conditiunile de punere in valoare a acestor bunuri, va fiixa redeventa proprietarului suprafetei si va arata tot de odata putinta si masura in care acestia vor participa la exploatarea acestor bogatii.

Se va tine seama de drepturile castigate, intrucat ele corespund unei valorificari a subsolului si dupa distinctiunile ce se vor face in legea speciala.

Concesiunile miniere de exploatare, instituite sau date, conform legilor azi in vigoare, se vor respecta pe durata pentru care s’au acordat, iar exploatarile miniere existente facute de proprietari numai cat timp le vor exploata. Nu se vor putea face concesiuni perpetue.

Totate concesiunile si exploatarile prevazute in aliniatul precedent vor trebui insa sa se conformeze regulelor ce se vor stabili prin lege, care va prevedea si maximum de durata al acelor concesiuni si exploatari si care nu va trece de cincizeci de ani dela promulgarea acestei Constitutii.

Art. 20. – Caile de comunicatie, spatiul atmosferic si apele navigabile si flotabile sunt de domeniul public.

Sunt bunuri publice apele ce pot produce forta motrica si acele ce pot fi folosite in interes obstesc.

Drepturile castigate se vor respecta sau se vor rascumpara prin expropriere pentru caz de utilitate publica, dupa o dreapta si prealabila despagubire.

Legi speciale vor determina limita in care toate drepturile de mai sus vor putea fi lasate in folosinta proprietarilor, modalitatile exploatarii, precum si despagubirile cuvenite pentru utilizarea suprafetei si pentru instalatiile in fiinta.

Art. 21. – Toti factorii productiunii se bucura de o egala ocrotire.

Statul poate interveni prin legi, in raporturile dintre acesti factori pentru a preveni conflicte economice sau sociale.

Libertatea muncii va fi aparata.

Legea va regula asigurarea sociala a muncitorilor, in caz de boala, accidente si altele.

Art. 22. – Libertatea constiintei este absoluta.

Statul garanteaza tuturor cultelor o deopotriva libertate si protectiune, intrucat execitiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si legile de organizare ale Statului.

Biserica crestina ortodoxa si cea greco-catolica sunt biserici romanesti.

Biserica ortodoxa romana fiind religia marei majoritati a Romanilor, este biserica dominanta in Statul Roman; iar cea greco-catolica are intaietatea fata de celelalte culte.

Biserica ortodoxa romana este si ramane neatarnata de orice chiriachie straina, pastrandu-si insa unitatea cu Biserica ecumenica a Rasaritului in privinta dogmelor.

In tot regatul Romaniei, biserica crestina ortodoxa va avea o organizatie unitara cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici si mireni.

O lege speciala va statornici principiile fundamentale ale acestei organizatii unitare, precum si modalitatea dupa care Biserica isi va reglementa, conduce si administra, prin organele sale proprii si sub controlul Statului; chestiunile sale religiose, culturale, fundationale si epitropesti.

Chestiunile spirituale si canonice ale Bisericii ortodoxe romane se vor regula de o singura autoritate sinodala cenntrala.

Mitropolitii si episcopii Bisericii ortodoxe romane se vor alege potrivit unei singure legi speciale.

Raporturile dintre diferitele culte si Stat se vor stabili prin lege.

Art. 23. – Actele starii civile sunt de atributia legii civile.

Art. 24. – Invatamantul este liber in conditiunile stabilite prin legile speciale si intru cat nu va fi contrar bunelor moravuri si ordinei publice.

Invatamantul primar este obligator. In scolile Statului acest invatamant se va da gratuit.

Statul, judetele si comunele vor da ajutoare si inlesniri elevilor lipsiti de mijloace, in toate gradele invatamantului in masura si modalitatile prevazute de lege.

Art. 25. – Constitutiunea garanteaza tuturor libertatea de a comunica si publica ideile si opiniunile lor prin grai, prin scris si prin presa, fiecare fiind raspunzator de abuzul acestor libertati in cazurile determinate prin codicele penal, care nici intr-un caz nu va putea restrange dreptul in sine.

Nici o lege exceptionala nu se va putea infiinta in aceasta materie.

Nici cenzura, nici alta masura preventiva pentru aparitiunea, vinderea sau distributiunea oricarei publicatiuni nu se va putea infiinta.

Nu este nevoe de autorizatiunea prealabila a nici unei autoritati pentru aparitiunea oricarei publicatiuni.

Nici o cautiune nu se va cere dela ziaristi, scriitori, editori, tipografi si litografi.

Presa nu va fi pusa nici odata sub regimul avertismentelor.

Nici un ziar sau publicatiune nu va putea fi suspendat sau suprimat.

Orice publicatiune periodica de orice natura va trebui sa aiba un director raspunzator. Directorul sau redactorul vor trebui sa se bucure de drepturile civile si politice. Numele directorului si numele redactorului vor fiigura vizibil si permanent in fruntea publicatiunii.

Inainte de aparitiunea publicatiunii periodice, proprietarul ei e obligat a declara si inscrie numele sau la tribunalul de comert.

Sanctiunile acestor dispozitiuni se vor prevedea prin legi speciale.

Art. 26. – In ce priveste publicatiunile neperiodice, raspunzator de scrierile sale este autorul, in lipsa acestuia editorul ; patronul tipogafiei raspunde cand autorul si editorul nu au fost descoperiti.

La publicatiunile periodice, responsabilitatea o au : autorul, directorul sau redactorul in ordinea enumerarii.

Proprietarul in toate cazurile este solidar raspunzator de plata despagubirilor civile.

Delictele de presa se judeca de jurati, afara de cazurile aci statornicite, cari se vor judeca de tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun :

  1. a) Delictele ce s’ar comite impotriva suveranilor tarii, Principelui Mostenitor, membrilor Familiei Regale si Dinastiei, Sefilor Statelor straine si reprezentantilor lor ;
  2. b) Indemnurile directe la omor si rebiliune, in cazurile cand nu au fost urmate de executiune ;
  3. c) Calomniile, injuriile, difamatiile aduse particularilor sau functionarilor publici, oricari ar fi, atinsi in viata lor particulara sau in cinstea lor personala.

Arestul preventiv in materie de presa este interzis.

Art. 27. – Secretul scrisorilor, telegramelor si al convoribirilor telefonice este neviolabil.

O lege speciala va stabili cazurile in cari justitia, in interesul instructiunii penale, va putea face exceptiune la dispozitiunea de fata.

Aceeas lege va determina responsabilitea agentilor Statului si a particularilor pentru violarea secretului  scrisorilor, telegramelor si conforbirilor telefonice.

Art. 28. – Romanii, fara deosebire de origina etnica, de limba sau de religie, au dreptul de a se aduna pasnici si fara arme, conformandu-se legilor care reguleaza exercitarea acestui drept pentru a trata tot felul de chestiuni ; intru aceasta nu este trebuinta de autorizare prealabila.

Intrunirile sub cerul liber sunt permise, afara de pietele si caile publice.

Intrunirile, procesiunile si manifestatiile pe caile si pietele publice sunt supuse legilor politienesti.

Art. 29. – Romanii, fara deosebire de origina etnica, de limba sau de religie, au dreptul a se asocia, conformandu-se legillor care reguleaza exercitiul acestui drept.

Dreptul de libera asociatiune nu implica in sine dreptul de a crea persoane juridice.

Conditiunile in cari se acorda personalitatea juridica se vor stabili prin o lege speciala.

Art. 30. – Fiecare are dreptul de a se adresa la autoritatile publice prin petitiuni subscrise de catre una sau mai multe persoane, neputand insa petitiona decat in numele subscrisilor.

Numai autoritatile constituite au dreptul de a adresa petitiuni in nume colectiv.

Art. 31. – Nici o autorizare prealabila nu este necesara pentru a se excercita urmariri contra functionarilor publici pentru faptele administratiunii lor de partile vatamate, ramanand insa neatinse regulile speciale statornicite in privinta ministrilor.

Cazurile si modul urmaririi se vor regula prin anume lege.

Dispozitiuni speciale in codicele penal vor determina penalitatile prepuitorilor.

Art. 32. – Nici un Roman, fara autorizarea guvernului, nu poate intra in serviciul unui Stat strain, fara ca insus prin aceasta sa-si piarda cetatenia.

Extradare refugiatilor politici este oprita.

 

TITLUL III.

Despre puterile Statului

 

Art. 33. – Toate puterile Statului emana dela natiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiuni si dupa principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata.

Art. 34. – Puterea legislativa se exercita colectiv de catre Rege si Reprezentatiunea nationala.

Reprezentatiunea nationala se imparte in doua Adunari :

Senatul si Adunarea deputatilor.

Orice lege cere invoirea a cator trele ramuri ale puterii legiuitoare.

Nici o lege nu poate fi supusa sanctiunii regale decat dupa ce se va fi discutat si votat liber de majoritatea ambelor Adunari.

Art. 35. – Initiativa legilor este data fiecareia din cele trei ramuri ale puterii legislative.

Totus orice lege relativa la veniturile si cheltuelile Statului sau la contingentul armatei trebuie sa fie votata mai intai de Adunarea deputatilor.

Art. 36. – Interpretatiunea legilor cu drept de autoritatee se face numai de puterea legiuitoare.

Art. 37. – Promulgarea legilor, votate de ambele Adunari; se va face prin ingrijirea ministerului justitiei, care va pastra unul din originalele legilor votate, iar al doilea original se pastreaza de Arhivele Statului.

Ministerul justitiei este si pastratorul marelui Sigiliu al Statului.

In fiecare an ministerul justitiei va publica colectiunea legilor si regulamentelor, in care legile vor fi inserate putand numarul de ordine dupa data promulgarii.

Art. 38. – Nici o lege, nici un regulament de administratiune generala, judeteana sau comunala nu pot fi indatoritoare decat dupa ce se publica in chipul hotarat de lege.

Art. 39. – Puterea executiva este incredintata Regelui, care o exercita in modul regulat prin Constitutiune.

Art. 40. – Puterea judecatoreasca se execita de organele ei.

Hotaririle lor se pronunta in virtutea legii si se executa in numele Regelui.

Art. 41. – Interesele exclusiv judetene sau comunale se reguleaza de catre consiliile judetene sau comunale, dupa principiile asezate prin Constitutiune si prin legi speciale.

 

CAPITOLUL I.

Despre reprezentare nationala.

 

Art. 42. – Membrii Adunarilor reprezinta natiunea.

Art. 43. – Sedintele Adunarilor sunt publice.

Regulamentele lor fixeaza cazurile si modul in care aceste sedinte pot fi declarate secrete.

Art. 44. – Fiecare din Adunari verifica titlurile membrilor sai si judeca contestatiunile ce se ridica in aceasta privinta.

Nici o alegere nu poate fi invalidata decat cu doua treimi din numarul membrilor prezenti.

Art. 45. – Nimeni nu poate fi totdeodata membru al uneia si al celeilalte Adunari;

Art. 46. – Deputatii si senatorii numiti de puterea executiva intr’o functiune salariata, pe care o primesc, pierd deplin drept mandatul lor de reprezentanti ai natiunii.

Aceasta dispozitiune nu se aplica ministrilor si subsecretarilor de Stat.

Legea electorala determina incompatibilitatile.

Art. 47. – La inceputul fiecarei legislaturi si a fiecarei sesiuni ordinare, Adunarea deputatilor si Senatul aleg din sanul lor pe presedintele, vicepresedintii si membrii birourilor, potrivit regulamentelor interioare.

Art. 48. – Orice hotarire se ia cu majoritatea absoluta a voturilor, afara de cazurile cand prin Constitutiune, legi sau regulamentele Corpurilor legiuitoare se cere un numar superior de voturi.

In caz de paritate a voturilor, propunerea in deliberare este respinsa.

Adunarile tin sedinte cu jumatate plus unul din numarul membrilor inscrisi in apelul nominal.

Art. 49. – Voturile se dau prin ridicare si sedere, prin viu graiu sau prin scrutin secret.

Un proect de lege nu poate fi adoptat decat dupa ce s’a votat articol cu articol.

Art. 50. – Fiecare din Adunari are dreptul de ancheta.

Art. 51. Adunarile au dreptul de a amenda si de a desparti in mai multe parti articolele si amendamentele propuse.

Art. 52. – Fiecare membru al Adunarilor are dreptul a adresa ministrilor interpelari; la care acestia sunt obligati a raspunde in termenul prevazut de regulament.

Art. 53. – Oricine are dreptul a adresa petitiuni Adunarilor prin mijlocirea biroului sau unuia din membrii sai.

Fiecare din Adunari are dreptul a trimite ministrilor petitiunile ce-i sunt adresate. Ministrii sunt datori a da explicatiuni asupra cuprinderii lor ori de cate ori Adunarea o cere.

Art. 54. – Nici unul din membrii uneia sau celeilalte Adunari nu poate fi urmarit sau prigonit pentru opiniunile si voturile emise de dansul in cursul exercitiului mandatului sau.

Art. 55. – Nici un membru al uneia sau celeilalte Adunari nu poate in timpul sesiunii, sa fie nici urmarit, nici arestat in materie de represiune, decat cu autorizarea Adunarii din care face parte, afara de cazul de flagrant delict.

Daca a fost arestat preventiv sau urmarit in timpul cand sesiunea era inchisa, urmarirea sau arestarea trebuesc supuse aprobarii Adunarii din care face parte, indata dupa deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare.

Detentiunea sau urmarirea unui membru al uneia sau celeilalte Adunari este suspendata in timpul sesiunii; daca Adunarea o cere.

Art. 56. – Fiecare Adunare determina, prin regulamentul sau, modul dupa care ea isi exercita atributiunile.

Art. 57. – Fiecare din Adunari delibereaza si ia hotariri separat, afara de cazurile anume specificate in Constitutiunea de fata.

Art. 58. Orice intrunire a unuia din Corpurile legiuitoare in fara de timpul sesiunii celuilalt este nula de drept.

Art. 59. – Fiecare din ambele Adunari are dreptul exclusiv de a execita propria sa politie prin presedintele ei, care singur, dupa incuviintarea Adunarii, poate da ordin gardei de serviciu.

Art. 60. – Nici o putere armata nu se poate pune la usile sau in jurul uneia sau alteia din Adunari fara invoirea ei.

Art. 61. – Legea electorala stabileste toate conditiunile cerute pentru a fi alegator la Adunarea deputatilor si la Senat, incapacitatile si nedemnitatile precum si procedura electorala.

Art. 62. – Membrii ambelor Corpuri legiuitoare sunt alesi pentru patru ani.

Art. 63. – Diurnele deputatilor si senatorilor se stabilesc prin lege.

 

SECTIUNEA I.

Despre adunarea deputatilor.

 

Art. 64. – Adunarea Deputatilor se compune din deputati alesi de cetatenii Romani majori, prin vot universal, egal, direct obligator si secret pe baza reprezentarii minoritatii.

Art. 64. – Alegerea deputatilor se face pe circumscriptii electorale. Circumscriptia electorala nu poate fi mai mare decat un judet.

Legea electorala stabileste numarul deputatilor de ales in fiecare circumcriptie proportional cu populatia.

Art. 66. – Spre a fi eligibil la Adunarea deputatilor se cere:

  1. a) A fi cetatean roman;
  2. b) A avea execitiul drepturilor civile si politice;
  3. c) A avea varsta de douazeci si cinci de ani impliniti;
  4. d) A avea domiciliul in Romania.

Legea electorala va determina incapacitatile.

 

SECTIUNEA II.

Despre Senat.

 

Art. 67. – Senatul se comune din senatori alesi si senatori de drept.

Art. 68. – Toti cetatenii Romani dela vasta de 40 ani impliniti aleg, pe circumcriptii electorale care nu pot fi mai mari decat judetul, prin vot obligator, egal, direct si secret, un numar de senatori.

Numarul senatorilor de ales in fiecare circumscriptie, care nu poate fi mai mare decat un judet, se stabileste de legea electorala, proportional cu populatia.

Art. 69. – Membrii alesi in consiliile judetene si membrii alesi in consiliile comunale urbane si rurale, intruniti intr-un singur colegiu, aleg, prin vot obligator, egal, direct si secret, cate un senator de fiecare judet.

Art. 70. – Membrii camerelor de comert, de industrie, de munca si de agricultura, intruniti in colegii separate, aleg din sanul lor cate un senator de fiecare circumscriptie electorala. Aceste circumscriptii electorale speciale se fixeaza de legea electorala, numarul lor neputand fi mai mare de sase.

Art. 71. – Fiecare universitate alege din sanul sau, prin votul profesorilor sai, cate un senator.

Art. 72. – Sunt de drept membri ai Senatului, in virtutea Inaltei lor situatiuni in Stat si Biserica:

  1. a) Mostenitorul Tronului de la varsta de 18 ani impliniti; el insa nu va avea vot deliberativ decat la varsta de 25 ani impliniti;
  2. b) Mitropolitii tarii;
  3. c) Episcopii eparhioti ai Bisericilor ortodoxe romane si greco-catolice, intrucat vor fi alesi conform legilor tarii;
  4. d) Capii confesiunilor recunoscute de Stat, cate unul din fiecare confesiune, intrucat sunt alesi sau numiti conform legilor tarii si reprezinta un numar de peste 200.000 credinciosi; precum si reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat;
  5. e) Presedintele Academiei Romane.

Mandatul acestor senatori inceteaza odata cu calitatea sau demnitatea care le atribue dreptul.

Art. 73. – Devin senatori de drept :

  1. a) Fostii Presedinti de Consiliu, intru cat vor avea o vechime de patru ani ca Presedinti de Consiliu titulari, si fostii Ministri avand o vechime de cel putin sase ani intr’una sau mai multe guvernari;
  2. b) Fostii Presedinti ai Corpurilor Legiuitoare cari vor fi exercitat aceasta demnitate cel putin in cursul a opt sesiuni ordinare;
  3. c) Fostii Senatori si Deputati alesi in cel putin zece legislaturi, independent de durata lor;
  4. d) Fostii Primi-Presedinti ai Inaltei Curti de Casatie si Justitie cari au ocupat aceasta functiune sau pe aceea de presedinte la Casatie cinci ani;
  5. e) Generalii de rezerva si in retragere :

1) Cari vor fi exercitat comanda unei armate in fata inamicului, ca titulari, cel putin 3 luni.

2) Cari au indeplinit functiunea de Sef al marelui Stat-Major, sau de inspector general de armata (comandant de armata, in timp de pace, cel putin patru ani.

Numarul celor din categoria a doua nu va fi mai mare de patru, luati in ordinea vechimei, la vacante existente;

  1. f) Fostii Presedinti ai Adunarilor Nationale din Chisinau, Cernauti si Alba Iulia, cari au declarat Unirea.

Art. 74. – Verificarea indeplinirii conditiunilor senatorilor de drept se face de o comisiune compusa din Presedintii sectiunilor Inaltei Curti de Casatie si Justitie sub presedintia Primului Presedinte al acestei Inalte Curti.

Constatarea se face din Oficiu, la cererea Presedintelui Senatului sau a acelora cari au dreptul.

Presedintele Senatului inscrie senatorii de drept pe baza incheierii Comisiunii.

Senatul poate discuta si semnala Comisiunii, spre rectificare, erorile constatate in stabilirea drepturilor.

Art. 75. – Spre a fi eligibil la Senat se cere:

  1. a) A fi cetatean roman;
  2. b) A avea exercitiul drepturilor civile si politice;
  3. c) A avea varsta de 40 ani impliniti;
  4. d) A avea domiciliul in Romania.
  5. e) Aceste conditiuni, afara de varsta, se cer si senatorilor de drept.

 

SECTIUNEA III.

Despre Consiliul legislativ

 

Art. 76. – Se infiinteaza un Consiliu legislativ, a carui menire este sa ajute in mod consultativ la facerea si coordonarea legilor, emanand fie dela puterea executiva, fie din initiativa parlamentara, cat si la intocmirea regulamentelor generale de aplicarea legilor.

Consultarea Consiliului legislativ e obligatorie pentru toate proiectele de legi, afara de cele cari privesc creditele bugetare ; daca insa, intr’un termen fixat de lege, Consiliul legislativ nu-si da avizul sau, Adunarile pot proceda la discutarea si aprobarea proiectelor.

O lege speciala va determina organizarea si modul de functionare a Consiliului legislativ.

 

CAPITOLUL II.

Despre Rege si ministri.

 

SECTIUNEA I

Despre Rege.

 

Art. 77. – Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboritoare directa si legitima  a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu exclusiunea perpetua a femeilor si coboritorilor lor.

Coboritorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religiunea ortodoxa a Rasaritului.

Art. 78. – In lipsa de coboritori in linie barbateasca ai Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai in varsta dintre fratii sai sau coboritorilor acestora, dupa regulele statornicite in articolul predecent.

Daca nici unul din fratii sau coboritorii lor nu s’ar mai gasi in viata sau ar declara mai dinainte ca nu primesc Tronul,  atunci Regele va putea indica succesorul sau dintr’o dinastie suverana din Europa cu primirea Reprezentatiunii nationale, data in forma prescrisa de art. 79.

Daca nici una, nici alta nu va avea loc, Tronul ramane vacant.

Art. 79. – La caz de vacanta a Tronului, Ambele Adunari se intrunesc de indata intr’o singura Adunare, chiar fara convocare, si cel mai tarziu pana in opt zile dela intrunirea lor, aleg un Rege dintr’o dinastie suverana din Europa occidentala.

Prezenta a trei patrimi din membrii cari compun fiecare din ambele Adunari si majoritatea de doua treimi a membrilor prezenti este necesara pentru a se putea procede la aceasta  alegere.

La caz cand Adunarea nu se va fi facut in termenul mai sus prescris, atunci in a noua zi, la amiazi, Adunarile intrunite vor pasi la alegere oricare ar fi numarul membrilor prezenti si cu majoritatea absoluta a voturilor.

Daca Adunarile s’ar afla dizolvate in momentul vacantei Tronului, se va urma dupa modul prescris la articolul urmator.

In timpul vacantei Tronului, Adunarile intrunite vor numi o locotenenta regala, compusa din trei persoane, care va execita puterile regale pana la suirea Regelui pe Tron.

In toate cazurile aratate mai sus, votul va fi secret.

Art. 80. – La moartea Regelui, Adunarile se intrunesc chiar fara convocare cel mai tarziu zece zile dupa declararea mortii.

Daca din intamplare ele au fost dizolvate mai inainte si convocarea lor a fost hotarita in actul de dizolvare pentru o epoca in urma celor zece zile, atunci Adunarile cele vechi se aduna pana la intrunirea acelora cari au a le inlocui.

Art. 81. – Dela data mortii Regelui si pana la depunerea juramantului a succesorului sau la Tron, puterile constitutionale ale Regelui sunt exercitate, in numele poporului, de ministri, intruniti in consiliu si sub a lor responsabilitate.

Art. 82. – Regele este major la varsta de optsprezece ani impliniti.

La suirea sa pe Tron, el va depune mai intaiu in sanul Adunarilor intrunite urmatorul juramant:

„Jur a pazi Constitutiunea si legile poporului roman, a mentine drepturile lui nationale si integritatea teritoriului”.

Art. 83. – Regele, in viata fiind, poate numi o regenta, compusa din trei persoane, care, dupa moartea Regelui, sa execite puterile regale in timpul minoritatii succesorului Tronului. Aceasta numire se va face cu primirea Reprezentatiunii nationale, data in forma prescrisa la art. 79 din Constitutiunea de fata.

Regenta va exercita totdeaodata si tutela succesorului Tronului in timpul minoritatii lui.

Daca, la moartea Regeului, Regenta s’ar gasi numita si succesorul Tronului ar fi minor, ambele Adunari intrunite vor numi o regenta, procedand dupa toate formele prescrise la art. 79 din Constitutiunea de fata.

Membrii Regentei nu intra in functiune decat dupa ce vor fi depus solemn inaintea ambelor Adunari intrunite juramantul prescris prin art. 82 din Constitutiunea de fata.

Art. 84. – Daca Regele se afla in imposibilitatea de a domni, ministrii, dupa ce au constatat legalmente aceasta imposibilitate, convoaca indata Adunarile.

Acestea aleg Regenta, care va forma si tutela.

Art. 85. – Nici o modificare nu se poate face Constitutiunii in timpul Regentei.

Art. 86. – Regele nu va putea fi totdeodata si seful unui alt Stat fara consimtimantul Adunarilor.

Nici una din Adunari nu poate delibera asupra acestui obiect daca nu vor fi prezenti cel putin doua treimi din membrii cari le compun, si hotarirea nu se va putea lua dacat cu doua treimi din voturile membilor de fata.

Art. 87. – Persoana Regelui este inviolabila. Ministrii lui sunt raspunzatori.

Nici un act al Regeului nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine raspunzator de acel act.

Art. 88. – Regele numeste si revoaca pe ministrii sai.

El sanctioneaza si promulga legile.

El poate refuza sanctiunea sa.

El are dreptul de a ierta sau micsora pedepsele, in materii criminale, afara de ceeace se statorniceste in privinta ministrilor.

El nu poate suspenda cursul urmaririi sau al judecatii, nici a interveni prin nici un mod in administratia justitiei.

El numeste sau confirma in functiunile publice potrivit legilor.

El nu poate crea o nuoa functiune fara o lege speciala.

El face regulamente necesare pentru executarea legilor, fara sa poata vreodata modifica sau suspenda legile si nu poate scuti pe nimeni de executarea lor.

El este capul puterii armate.

El confera gradele militare in conformitate cu legea.

El va conferi decoratiunile romane conform unei legi speciale.

El are dreptul de a bate moneda conform unei anumite legi.

El incheie cu Statele straine conventiunile necesare pentru comert, navigatiune si alte asemenea ; insa pentru ca aceste acte sa aiba autoritate indatoritoare, treuie mai intaiu a fi supuse Puterii legislative si aprobate de ea.

Art. 89. – Legea fixeaza lista civila pentru durata fiecarei Domnii.

Art. 90. – La 15 octomvrie a fiecarui an, Adunarea deputatilor si Senatul se intrunesc fara convocare, daca Regele nu le-a convocat mai inainte.

Durata fiecarei sesiuni este de  cinci luni.

Regele deschide sesiunea prin un Mesaj la care Adunarile fac raspunsurile lor.

Regele pronunta inchiderea sesiunii.

El are dreptul de a dizolva ambele Adunari deodata sau numai una din ele.

Actul de dizolvare trebue sa contina convocarea alegatorilor pana in doua luni de zile si a Adunarilor pana in trei luni.

Regele poate amana Adunarile; oricum amanarea nu poate depasi termenul de o luna, nici a fi reinoita in aceeas sesiune fara consimtamantul Adunarilor.

Art. 91. Regele nu are alte puteri decat acele date prin Constitutiune.

 

CAPITOLUL III.

Despre ministri.

 

Art. 92. – Guvernul exercita puterea executiva  in numele Regelui, in modul stabilit prin Constitutiune.

Art. 93. – Ministrii intruniti alcatuesc Consiliul de Ministri, care este prezidat, cu titlul de presedinte al Consiliiului de Ministri, de acela care a fost insarcinat de Rege cu formarea guvernului.

Departamentele ministeriale si subsecretariatele de Stat nu se pot infiinta si desfiinta decat prin legi.

Art. 94. – Nu poate fi ministru decat cel care este roman sau cel care a dobandit naturalizarea.

Art. 95. – Nici un membru al Familiei Regale nu poate fi Ministru.

Art. 96. – Daca Ministrii nu ar fi membri ai Adunarilor, ei pot lua parte la desbaterea legilor, fara a avea insa, si dreptul de a vota.

La desbaterile Adunarilor prezenta cel putin a unui ministru e necesara.

Adunarile pot exige prezenta ministrilor la deliberatiunilor lor.

Art. 97. – In nici un caz ordinul verbal sau in scris al Regelui nu poate apara pe ministru de raspundere.

Art. 98. – Fiecare din ambele Adunari, precum si Regele  au dreptul de a cere urmarirea ministrilor si a-i trimite inaintea inaltei Curti de Casatie si Justitiei, care singura, in sectiuni unite, este in drept a-i judeca, afara de cele ce se vor statornici prin legi in ceeace priveste exercitiul actiunii civile a partii vatamate si in ceeace priveste crimele si delictele comise de ministri afara de exercitiul functiunii lor.

Punerea sub urmarire a ministrilor de catre Corpurile legiuitoare nu se poate rosti decat prin majoritate de doua trreimi a membrilor de fata.

Instructiunea se va face de o comisiune a inaltei Curti de Casatie, compusa din cinci membri trasi la sorti in sectiuni unite. Aceasta comisiune are si puterea de a califica faptele si de a decide sau nu urmarirea.

Acuzarea, inaintea inaltei Curti de casatie si justitie, se va sustine prin ministerul public.

Legea responsabilitatii ministeriale determina cazurile de raspundere aplicabile ministrilor.

Art. 99. – Orice parte vatamata de un decret sau o dispozitiune semnata sau contrasemnata de un ministru care violeaza un text expres al Constitutiunii sau al unei legi, poate cere Statului, in conformitate cu dreptul comun, despagubiri banesti pentru prejudiciul cauzat.

Fie in cursul judecatii, fie dupa pronuntarea hotaririi, minitrul poate fi chemat, dupa cererea Statului, in urma votului unuia din Corpurile legiuitoare, inaintea instantelor ordinare, la raspundere civila pentru dauna pretinsa sau suferita de Stat.

Actul ilegal al ministrului nu descarca de raspundere solidara pe functionarul care a contrasemnat, decat in cazul cand acesta a atras atentia Ministrului, in scris.

Art. 100. – Se vor putea infiinta Subsecretariate de Stat.

Subsecretarii de Stat vor putea lua parte la desbaterile Corpurilor legiuitoare sub responsabilitatea ministrilor.

 

CAPITOLUL IV.

Despre puterea judecatoreasca.

 

Art. 101. – Nici o jurisdictiune nu se poate infiinta decat numai in puterea unei anume legi.

Comisiuni si tribunale extraordinare nu se pot crea sub nici un fel de numire si sub nici un fel de cuvant in vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau in vederea judecarii unor anume persoane.

Art. 102. – Pentru intregul Stat Roman este o singura Curte de Casatie si justitie.

Art. 103. – Numai Curtea de Casatie in sectiuni unite are dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor si a declara inaplicabile pe acelea cari sunt contrarii Constitutiunii. Judecata asupra inconstitutionalitatii legilor se margineste numai la cazul judecat.

Curtea de Casatie se va rosti ca si in trecut asupra conflictelor de atributiuni.

Dreptul de recurs in casare este de ordin constitutional.

Art. 104. – Judecatorii sunt inamovibili in conditiunile speciale pe cari legea le va fixa.

Art. 105. – Juriul este statornicit in toate materiile criminale si pentru delictele politice si de presa, afara de cazurile statornicite prin Constitutiunea de fata.

Actiunea pentru daune-interese rezultand din fapte si delicte de presa nu se poate intenta decat inaintea aceleiasi jurisdictiuni de competenta careia este delictul.

Art. 106. – Justitia militara se organizeaza prin osebita lege.

Art. 107. – Autoritati speciale de orice fel cu atributiuni de contencios administrativ, nu se pot infiinta.

Contenciosul administrativ este in caderea puterii judecatoresti, potrivit legii speciale.

Cel vatamat in drepturile sale, fie print-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune facut cu calcarea legilor si a regulamentelor, fie prin reavointa a autoritatilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instantele judecatoresti pentru recunoasterea dreptului sau.

Organele puterii judiciare judeca daca actul este ilegal, il pot anula sau pot pronunta daune civile pana la data restabilirii dreptului vatamat, avand si caderea de a judeca si cererea de despagubire, fie contra autoritatii administrative chemate in judecata, fie contra functionarului vinovat.

Puterea judecatoreasca nu are caderea de a judeca actele de guvernamant, precum si acelea de comandament cu caracter militar.

CAPITOLUL V.

Despre institutiunile judetene si comunale.

 

Art. 108. – Institutiunile judetene si comunale sunt regulate de legi.

Aceste legi vor avea de baza descentralizarea administrativa.

Membrii consiliilor judetene si consiliilor comunale sunt alesi de catre cetatenii romani prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu si cu reprezentarea minoritatii, dupa formele prevazute de lege. La acestia se vor putea adauga prin lege si membrii de drept si membrii cooptati. Intre membrii cooptati pot fi si femei majore.

 

TITLUL IV.

Despre finante.

 

Art. 109. – Nici un impozit de orice natura nu se poate stabili si percepe decat pe baza unei legi.

Art. 110. – Prin lege se pot crea impozite numai in folosul Statului, judetelor, comunelor si institutiunilor publice cari indeplinesc servicii de Stat.

Art. 111. – Orice sarcina sau impozit judetean sau comunal nu se poate aseza decat cu invoirea consiliilor judetene sau comunale in limitele stabilite de lege.

Art. 112. – Nu se pot statornici privilegiuri in materii de impozite.

Nici o exceptiune sau micsorare de impozit nu se poate statornici decat prin o lege.

Monopoluri nu se pot constitui decat prin lege si exclusiv in folosul Statului, judetelor si comunelor.

Art. 113. – Nici un fond pentru pensiuni sau gratificatiuni in sarcina tezaurului public nu se poate, acorda decat in virtutea unei legi.

Art. 114. – In fiecare an adunarea deputatilor incheie socotelile si voteaza bugetul.

Toate veniturile sau cheltuelile Statului trebuiesc trecute in buget si in socoteli.

Daca bugetul nu se voteaza in timp util, puterea executiva va indestula serviciile publice, dupa bugetul anului precedent, fara a putea merge cu acel buget mai mult de un an peste anul care a fost votat.

Art. 115. – Controlul preventiv si cel de gestiune al tuturor veniturilor si cheltuelilor Statului se va exercita de Curtea de conturi, care supune in fiecare an Adunarii deputatilor raportul general rezumand conturile de gestiune ale bugetului trecut, semnaland totdeodata neregulile savarsite de ministri in aplicarea bugetului.

Regularea definitva a socotelilor trebuie sa fie prezentata Adunarii deputatilor cel mai tarziu in termen de doi ani de la incheierea fiecarui exercitiu.

Art. 116. – Pentru toata Romania este o singura Curte de conturi.

Art. 117. – Toate fondurile provenite din Case speciale, si de cari guvernul dispune sub diferite titluri, trebuie sa fie cuprinse in bugetul general al veniturilor Statului.

Art. 118. – Legile financiare se publica in Monitorul Oficial ca si celelalte legi si regulamente de administratiune publica.

 

TITLUL V.

Despre puterea armata

 

Art. 119. – Tot Romanul, fara deosebire de origine etnica, de limba sau de religie, face parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale.

Puterea armata se compune din : armata activa cu cadrele ei permanente, rezerva ei si militiile.

Art. 120. – Gradele, decoratiunile si pensiunile militarilor nu se pot lua decat numai in virtutea unei sentinte judecatoresti si in cazurile determinate de legi.

Art. 121. – Contingentul armatei se voteaza pentru fiecare an de ambele Corpurile legiuitoare.

Art. 122. – Se va infiinta un Consiliu superior al apararii tarii, care va ingriji, in mod permanent, de masurile necesare pentru organizarea apararii nationale.

Art. 123. – Nici o trupa armata straina nu poate fi admisa in serviciul statului, nici nu poate intra sau trece pe teritoriul Romaniei, decat in puterea unei anumite legi.

 

TITLUL VI.

Dispozitiuni generale

 

Art. 124. – Culorile drapelului Romaniei sunt : Albastru, Galben si Rosu, asezate vertical.

Art. 125. – Resedinta guvernului este in Capitala tarii.

Art. 126. – Limba romaneasca este limba oficiala a Statului roman.

Art. 127. – Nici un juramant nu se poate impune cuiva decat in puterea unei legi, care hotaraste si formula lui.

Art. 128. – Constitutiunea de fata nu poate fi suspendata, nici in total, nici in parte.

In caz de pericol de stat, se poate prin lege institui starea de asediu generala sau partiala.

 

TITLUL VII.

Despre revizuirea Constitutiunii

 

Art. 129. – Constitutiunea poate fi revizuita in total sau in parte din initiativa Regelui sau oricarei din Adunarile legiuitoare.

In urma acestei initiative ambele Adunari, intrunite separat, se vor rosti cu majoritatea absoluta, daca este locul ca dispozitiunile constitutionale sa fie revizuite.

Indata ce necesitatea revizuirii a fost admisa, ambele Corpuri legiuitoare aleg din sanul lor o comisiune mixta, care va propune textele din Constitutiuni ce urmeaza a fi supuse revizuirii.

Dupa ce raportul acestei comisiuni va fi citit in fiecare adunare, de doua ori in interval de cincisprezece zile, ambele Adunnari intrunite la un loc, sub presedintia celui mai in varsta dintre presedinti, in prezenta a cel putin doua treimi din totalitea membirlor ce le compun, cu majoritatea de doua trimi, stabilesc in mod definitv cari anume articole vor fi supuse revizuirii.

In urma acestui vot Adunarile sunt de drept dizolvate si se va convoca corpul electoral in termneul prescris de Cosntitutiune.

Art. 130. – Adunarile cele noi proced in acord cu Regele la modificarea punctelor supuse revizuirii.

In aces caz Adunarile nu pot delibera daca cel putin doua treimi ale membrilor din care se compun nu sunt prezenti si nici o schimbare nu se poate adopta daca nu va intruni cel putin doua treimi ale voturilor.

Adunarile alese pentru revizuirea Constitutiunii au o durata constitutionala obisnuita si, in afara de modificarea Constitutiunii, ele functionezaza si ca Adunari legiuitoare ordinare.

Daca adunarile de revizuire nu-si pot indeplini misiunea, noile Adunari vor avea acelas caracter.

 

TITLUL VIII.

Dispozitiuni tranzitorii si suplimentare

 

Art. 131. – Sunt si roman cu caracter constitutional dispozitiunile din legile agrare privitoare la pamanturile cultivabile, padurile si baltile expropriabile in totul sau in parte, la starea lor juridica, la subsol, la pretuire, la modul de plata, etc. asa precum sunt formulate in articolele de mai jos ale fiecareia din legile agrare si cari articole, in intregul lor fac parte integranta din prezenta Constitutiune si ca atare nu se pot modifica decat cu formele prevazute pentru revizuirea Constitutiunii, si anume :

  1. a) Art. 1 (unu) alin. II, art. 2 (doi), 3 (tri) alin. I, art. 4 (patru), 6 (sase), 7 (sapte), 8 (opt), 9 (noua), 10 (zece), 13 (treisprezece), 14 (patrusprezece), 16 (sasesprezece), 18 optsprezece), 21 (douazeci si unu), 23 (douazeci si trei), 32 (treizeci si doi), 36 (trezeic si sase) si 69 (sasezeci si noup) din legea pentru reforma agrara din Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea (vechiul Regat) din 17 Iulie 1921 ;
  2. b) Art. 2 (doi), 4 (patru), 5 (cinci), 6 (sase), 7 (sapte), 8 (opt), 9 (noua), 10 (zece), 11 (unsprezece), 12 (doisprezece), 13 (treisprezece), 16 (sasesprezece), 45 (patruzeci si cinci), 46 (patruzeci si sase), 47 (patruzeci si sapte), 48 (patruzeci si opt) , 49 (patruzeci si noua), 50 (cincizeci) si 53 (cincizeci si trei), din legea pentru reforma agrara din Basarabia din 13 martie 1920;
  3. c) Art. 3 (trei), 4 (patru), 5 (cinci), 6 (sase), 7 (sapte), 8 (opt), 9 (noua), 10 (zece), 11 (unseprezece), 12 (doisprezece), 13 (treisprezece) 14 (patrusprezece), 16 (saseprezece), 18 (optsprezece), 22 (douazeci si doi), 24 (douazeci si patru), 32 (treizeci si doi), 50 (cincizeci) si 85 (optzeci si cinci), din legea pentru reforma agrara din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures din 30 Iulie 1921;
  4. d) Art. 2 (doi), 3 (trei), 4 (patru), 5 cinci), punctu a alin. 1, art. 6 (sase), 7 (sapte), 9 (noua), 10 (zece), 12 (doiseprezece), 13 (treisprezece), 29 (douazeci si noua), 31 (treizeci si unu) si 55 (cincizeci si cinci), din legea pentru reforma agrara din Bucovina din 30 Iulie 1921.

Art. 132. – In scop de a satisface trebuintele normale de lemne de foc si constructie ale populatiei rurale din vechiul Regat, Basarabia si Bucovina, Statul e dator ca din padurile sale din campie, deal sau munte sa se destine suprafetele necesare in acest scop.

In vechiul Regat si in Bucovina, acolo unde Statul nu ar avea paduri, intr’o raza de douazeci kilometri de centrul comunei, pentru satisfacerea trebuintelor mai sus aratate, el prin derogare dela art. 7 lit. C si art. 8 lit. a, b si c din legea pentru reforma agrara din Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea, din 17 Iulie 1921 si dela art. 5, puntul a, alin. IV si dela art. 6 si 7 din legea pentru reforma agrara din Bucovina si 30 Iulie 1921; va putea expropria din padurile persoanelor juridica, fie publice, fie private, cari s’ar afla in aceasta raza si numai in lipsa acestora, va expropria proportional din padurile tuturor proprietarilor particulari, aflate in aceasta raza, insa numai in limita acestor trebuinte si in toate cazurile cu respectul unei suprafete intangibile de una suta hectare de fiecare proprietate.

Contractele de vanzare spre exploatare a padurilor expropriabile care vor fi in vigoare in momentul exxproprierii, se vor respecta.

Padurile astfel expropriate raman in proprietatea Statului si se vor administra si exploata de dansul spre a satisface potrivit legii si in prima linie nevoile de mai sus.

Exproprierea acestor paduri se va face cu drapta si prealabila despagubire fixata de justitie.

Modul de expropriere va fi regulat prin lege speciala.

Art. 133. – Se ratifica decretele legi : No. 3902 din 29 Decemvrie 1918, publicat in Monitorul Oficial No. 223 din 30 Decemvrie 1918, privitor la acordarea drepturilor cetatenesti; No. 2085 din 22 mai 1919, publicat in Monitorul Oficial No. 33 din 28 mai 1919 si No. 3468 din 12 August 1919 publicat in Monitorul Oficial No. 93 din 13 August 1919, privitoare la incetatenirea evreilor cari locuiau in vechiul Regat.

Deasemenea se ratifica si toate decretele-legi de incetatenire individuala cari s’au facut inaitnea decretelor specificiate mai sus.

Evreii, locuitori din vechiul Regat, cari nu-si vor fi regulat incetatenirea in termenul prevazut de decretul lege No. 3464 din 12 August 1919, vor putea face declaratiunile de incetatenire conform decretului-lege No 2.085 din 22 mai 1919, in termen de trei luni dela promulgarea acestei Constitutiuni.

Art. 134. – Pana la facerea unei legi de organizarea Consiliului legislativ prevazut in aceasta Constitutiune, prezentarea proectelor de legi inaintea Corpurilor legiuitoare va continua sa se faca in conformitate cu legile si regulamentele azi in vigoare.

Art. 135. – Pana la promulgarea legii speciale bazata pe principiile din prezenta Constitutiune, legile relative la organizare si judecarea contenciosului administrativ roman in vigoare.

Art. 136. – O lege speciala va fixa lista civila a intaiului Rege al Romaniei intregite.

Art. 137. – Se vor revizui toate condicile si legile existente in diferitele parti ale Statului roman spre a se pune in armonie cu Constitutiunea de fata si asigura unitatea legislativa.

Pana atunci ele raman in vogoare.

Din ziua promulgarii Constitutiunii, sunt desfiintate acele dispozitiuni din legi, decrete, regulamente si orice alte acte contrarii celor inscrise in prezenta Constitutiune.

Art. 138. – Actualele Adunari nationale dupa promulgarea prezentei Constitutiuni pot functiona pana la expirarea mandatului lor legal.

In acest timp ele vor trebui sa faca pe baza principiilor din aceasta Constitutiune, legea electorala.

Pana la facerea acestei legi, decretele-legi electorale raman in vigoare.

Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918

in Istorie by

actul-unirii-basarabiei

CONTEXTUL INTERN şi INTERNAŢIONAL.

– UNIREA BASARABIEI, BUCOVINEI şi TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA – ACT CU CARACTER     DEMOCRATIC Şl PLEBISCITAR.

– IMPORTANŢA ISTORICĂ A MARII UNIRII DIN 1918.

 

– Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martie/9 aprilie 1918

– Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918

– Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918

 

Contextul intern şi internaţional.   Intrarea României în războiul mondial, în vara anului 1916, alături de Antantă, a urmărit realizarea deplinei unităţi naţionale prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei şi Bucovinei, străvechi teritorii locuite de români. Luptele din anii 1916-1917 au pus în lumină, cu multă putere, durabilitatea sentimentului naţional şi convingerea că se apropia ziua înfăptuirii marelui act al unirii tuturor românilor.

 

   În ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918, şi a prezenţei trupelor străine pe o mare parte a teritoriului naţional, România, redusă teritorial la Moldova, prin retragerea armatei şi autorităţiior, continua să existe ca stat de sine stătător. În condiţiile în care, în 1918, pe fronturile de luptă Puterile Centrale înregistrau înfrângeri categorice, imperiile multinaţionale, şi în primul rând Austro-Ungaria, s-au prăbuşit sub acţiunea unui avânt revoluţionar de proporţii, popoarele aflate sub dominaţie străină dorind să-şi decidă singure soarta. Paralel cu lupta politico-diplomatică şi militară a României pentru supravieţuire, s-a desfăşurat lupta românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină pentru libertate naţională. Aceştia au hotărât, într-un cadru democratic reprezentat de adunările populare şi printr-o consultare largă a maselor populare, să se unească cu Ţara. Deplasarea armatei române în provincii s-a făcut doar la chemarea organelor reprezentative ale populaţiei româneşti şi numai atunci când hotărârea unanim aprobată a populaţiei majoritare a fost pusă în pericol de vreo posibilă intervenţie armată străină. Se încheia, astfel, un proces legic prin care românii s-au reunit în limitele unuia şi aceluiaşi stat national.

 

 

Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România – act cu caracter democratic şi plebiscitar.   Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărtirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. În 1917 s-a constituit în provincie Partidul National Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul „Cuvânt Moldovenesc”.

 

   Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte al sau a fost ales loan Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării unitaţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la laşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, reiaţiile diplomatice cu România.

 

   În ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească şi-a proclamat, la rândul său, la 4 februarie 1918, independenţa. La 27 martie/9 aprilie 1918 ,Sfatul ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor – 138 deputaţi – a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

 

   Desfăşurarea primei conflagratii mondiale a adâncit şi criza de structură a regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite de către români, şi anume, Bucovina şi Trsnsilvania. Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolati în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. Numeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi prizonieri în Rusia, s-au înrolat în detaşamentele de voluntari care susţineau lupta pentru unitate natională. La 27 mai/8 iunie 1917 a sosit la laşi primul detaşament de voluntari transilvăneni şi bucovineni.

 

   Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi lancu Flondor, s-a convocat, în aceste condiţii, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria, acum, practic prăbuşită. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu National. Lider politic a fost ales lancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de orice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainene l-a determinat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.

 

   În atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, şi anume, al reprezentanţilor românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a participanţilor. La propunerea lui lancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, „unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”. Reprezentanţii celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea românilor.

 

   În Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s-a trecut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. În aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. În condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul „Adevărul”. În ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice greve generale.

 

   În acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece mai existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în S.U.A. şi Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia, S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu, loan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc la Roma, Congresul popoarelor asuprite din tmperiul Austro-Ungar, la care au participat din partea românilor Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu. G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, care publica ziarul „La Roumanie”.

 

   În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat, astfel, activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama „independenţa naţiunii române” din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a făcut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de asemenea, numeroase actiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.

 

   Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.) din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român – Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazâr şi şase ai Partidului Social Democrat – loan Flueraş, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, losif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.

 

   Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-lulia.

 

   Adunarea naţională de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm poputar, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea „acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia Unirli prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat Naţional care a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfinţit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.

 

 

 

 

   Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc a recunoscut, la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918. în acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), CongresulşvabHorde la Timişoara (august 1919), ConsiliulNaţional Maghiar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. într-un manifest din 3 noiembne 1918 se sublinia că: „Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Ş/ noi ne considerăm o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ru/ne/e monarhiei. Ne trezim uşurati la conştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupriiii. Să trâim unullangă altul în pace…”. Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele amenintări proferate de Bela Kun la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armate’i maghiare împotriva românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând fortele maghiare, a pătruns în Budapesta.

 

 

 

 

Importanţa Istorică a Marii Uniri din 1918.   Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al actiunii românilor înşişi. S-a creat astfel un cadru favorabil dezvoltării societătii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.

 

   Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea, au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, lonel Brătianu, luliu Maniu, lon Nistor, Take lonescu, lon Inculeţ, Nicolae lorga şi mulţi alţii. În noul cadru istoric de după anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării a sporit de la 137 000 km2 la 295 049 km2, populaţia de la 7 250 000 locuitori, înainte de 1918, la 18 052 896 locuitori, la recensământul din 1930. Au marcat creşteri importante, între altele, suprafaţa arabilă de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, suprafaţa acoperită cu păduri – de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4300 km la 11 000 km. A avut loc integrarea deplină, social-economică şi politică, a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un progres economic real şi eficient, aplicarea unui program democratic de propăşire a ţării.

 

   Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi economice, după reformele din 1921-1923, s-a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social-politice, mutaţii în ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit, în acelaşi timp, o lume a contrastelor, în care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea populaţiei, trăia relativ greu, mai ales din gospodăriile proprii, iar Bucureştiul a devenit „Micul Paris”, principala capitală din sud-estul Europei, un oraş modern, aliniat standardelor urbanismului internaţional.

 

   Într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene noi, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar, violenţa, au avut loc conflicte sociale. Degradarea poziţiilor forţelor conducătoare a făcut loc manifestărilor de extremă stângă şi dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istoncă, negative. Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă diplomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi securităţii europene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial. În noile condiţii internaţionale din deceniul al patrulea al secolului nostru, marcate de ascensiunea fascismului, a tendinţel către autoritarism, promovată de regele Carol al 11-lea, România Mare s-a dezmembrat,în vara anului 1940, sub loviturile de forţă ale puterilor totalitare, democraţia făcând loc regimurilor totalitare.

 

 

 

 

               Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martie/9 aprilie 1918

 

   „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

   Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove,

   În puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor,

   de azi înainte şi pentru totdeauna

   se uneşte cu mama sa România.

   Această unire se face pe următoarele baze:

  1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român;
  2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi administraţia proprie; 3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor;
  3. c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale, prin Organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern; 4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;
  4. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minoritătilor din Basarabia;
  5. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român; 8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proportional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie…”

 

 

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918

 

   „Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotareldr acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei tări, umăr la umăr cu fratii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferintele unei acârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate cămpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferintă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat national unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

   Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea Romăniei şi a puternicilor şi nobililor ei aliati s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

   Drept aceea

   Noi,

   Congresul general al Bucovinei,

întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,

   în numele Suveranitătii naţionale,

   Hotărâm:

   Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

 

 

 

Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918

 

   „I. ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT Şl TARA UNGUREASCĂ, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-lulia, în 1 DECEMBRIE 1918, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

  1. ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.

   III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român Adunarea Naţională proclamă următoarele:

  1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.

   Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

  1. Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
  2. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
  3. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
  4. Reforma agrară radicală.

   Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidel comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o poate munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.

  1. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus.
  2. Adunarea naţională dă expresie voinţei sale ca, congresul de pace să înfăptuiască comunitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale.
  3. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi de jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.
  4. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea natiunilor subjugate până aci în monarhia austro-ungară, anume naţiunile: ceho-slovacă, austro-germană, jugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se aducă la cunoştinţă tuturor acelor naţiuni.

   VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea Naţiunii Române.

   VIII. Adunarea Naţională dă expresie mulţumirii şi admiraţiunii sale tuturor puterilor aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.

  1. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română, oricând şi pretutindeni, faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii”.

Unirea Dobrogei

in Istorie by

Trecerea_dunarii_1878

În ziua de 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat Basarabia de Sud, după ce autorităţile române se retrăseseră din cele trei judeţe – Ismail, Cahul şi Bolgrad. „Totul s-a petrecut în cea mai deplină ordine”. În felul acesta, se făcuse primul pas „pentru îndeplinirea dispoziţiunilor Tratatului de Pace de la Berlin”.

 

Duminică, 8 octombrie, a avut loc intrarea solemnă a trupelor române victorioase în capitala ţării, Bucureşti. Întreaga procesiune, pornită de la bariera Herăstrău, a fost grandioasă. La rondul al doilea de la Şosea fusese ridicat un mare Arc de Triumf – menit a indica „începutul căii de intrare a trupelor în Capitală”. În amintirea faptelor de eroism în războiul independenţei, se schimbaseră denumirile unor artere centrale ale Bucureştilor. Strada principală (Podul Mogoşoaiei) luase numele de Calea Victoriei, alte străzi se numeau Griviţa, Plevna, Smârdan, Rahova.

 

În zilele următoare au început pregătirile în vederea unirii Dobrogei cu România. La 15 octombrie a fost promulgată o lege prin care se puneau la dispoziţia Guvernului un milion de lei pentru „luarea în stăpânire a Dobrogei şi pentru primele organizări din acea provincie”.

 

Delegaţia română pe lângă comisia europeană ce trebuia să fixeze frontiera româno-bulgară, era alcătuită din Mihail Pherekyde, delegat civil, şi din coloneii Slăniceanu, Arion şi Fălcoianu.

 

La Palat, Domnitorul stabilea, cu ministrul de război, generalul Alexandru Cernat, dispoziţiunile pentru ocuparea militară, în primă etapă, a Dobrogei. O întreagă divizie de trupe urma să fie concentrată la Brăila, gata să înceapă marşul (de data aceasta paşnic) peste Dunăre.

 

I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu au pornit-o, prin Călăraşi, spre Silistra, unde urmau să întâlnească pe membrii comisiei europene rizaţi să stabilească noua fruntarie dobrogeană. De acolo, Kogălniceanu îşi continua drumul la Galaţi, unde trebuia să reprezinte România la întrunirea Comisiei Europene a Dunării.

 

La 28 octombrie, prim-ministrul Brătianu comunica Principelui Domnitor, la Bucureşti, că fusese fixat de către comisia europeană primul punct al frontierei româno-bulgare, la „distanţă de 800 metri spre răsărit de porţile Silistrei”, astfel că „poziţia dominantă Arab-Tabia cade în partea României”.

 

Rusia îşi exprima dorinţa ca dispoziţiile Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877 să fie deja extinse şi asupra Dobrogei româneşti. Guvernul român a răspuns, fireşte, că acest lucru va fi acceptat numai după preluarea provinciei sud-dunărene.

 

Rămânea lucru stabilit ca Domnitorul României să participe în persoană, în fruntea armatei, la luarea în stăpânire a Dobrogei.

 

Într-un Consiliu de Miniştri, prezidat de Domnitor, la 10 noiembrie 1878, s-au fixat „normele pentru luarea în stăpânire a Dobrogei”. Pe de altă parte, s-a stabilit ca ministrul Kogălniceanu să comunice consulului rus la Bucureşti că Guvernul român trebuie să intre în stăpânirea Dobrogei înaintea deschiderii Parlamentului, mai cu seamă că „fără Parlament nu se putea încheia o nouă Convenţie de trecere a trupelor ruse prin teritoriul românesc”.

 

Urmare a acestor ferme demersuri diplomatice, la 12 noiembrie, seara, sosea noutatea că „cererile româneşti au fost admise de Guvernul imperial” şi că „s-a dat ordin autorităţilor ruseşti din Dobrogea să predea administraţia în mâinile românilor”. Concret, ministrul rus Giers expediase baronului Stuart, la Bucureşti, telegrama următoare: „… Neavând în vedere decât stricta executare a Tratatului de la Berlin, fără nici un gând ascuns şi presupunând că Guvernul român are acelaşi sentiment, consimţim la amendamentul propus de Kogălniceanu (intrarea în vigoare a dispoziţiilor Convenţiei din 4 aprilie şi pentru Dobrogea numai după ce România lua în posesie respectiva provincie). Informează pe Belozeskovici că poate să procedeze la remiterea Dobrogei”.

 

Tot în acele zile, Domnitorul Carol a primit în audienţă de rămas bun pe generalii ruşi Cerkasov şi Nikitin. Întregul Stat Major al armatei ruse pleca din România, strămutându-şi Cartierul General în Basarabia. Concomitent, se strămuta „şi întreaga linie de etape”.

 

13 noiembrie. Principele Domnitor şi prim-ministrul Brătianu stabileau ultimele dispoziţii pentru intrarea armatei în Dobrogea. Brătianu îl preceda pe Domnitor la Brăila. În urmă, Kogălniceanu şi Principele Carol au redactat Proclamaţia către locuitorii Dobrogei şi Ordinul de zi către armată. Au fost numiţi primii noi prefecţi: la Tulcea – N. Opran, la Constanţa – G. Ghica. Comisar pentru chestiunile trecerii Dobrogei în stăpânire românească a fost numit tot N. Catargiu – „care supraveghease descărcarea afacerilor din Basarabia”.

 

Proclamaţia Domnitorului României către dobrogeni, datată 14 noiembrie 1878, era o afirmare, era o asigurare şi era un îndemn: „Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte.

Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă…

Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.

Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii. drapelul dreptăţii şi al păcii.

În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţiune definitivă. care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornice poziţia voastră cetăţenească.

Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră”.

 

14 noiembrie. După o noapte de călătorie, fără somn, Domnitorul Carol a ajuns în zorii zilei la Brăila. Aci i se pregătise – deşi în grabă – o frumoasă primire. Erau de faţă I.C. Brătianu, comandantul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea, generalul G. Anghelescu, prefectul judeţului, ofiţeri superiori, primarul în fruntea consiliului municipal al Brăilei; un numeros public manifesta pentru Suveranul României.

 

În cadrul ceremoniei de rigoare, cu discursuri şi urale din partea gazdelor, Principele Carol s-a adresat spontan asistenţei: „Prima bombă, aruncată asupra Brăilei, a fost semnalul de război; bateriile de la Calafat au răspuns la ea în aceeaşi zi! Prin luptele de dincolo de Dunăre s-a întărit neatârnarea şi mărirea României; azi trecem a doua oară Dunărea, însă în pace şi linişte, spre a lua în stăpânire o ţară pe care armata noastră a câştigat-o prin eroismul său!”.

 

După încheierea acelei scurte festivităţi, Domnitorul a încălecat roibul său preferat şi a mers la locul unde era înşiruită Divizia militară. Pe un timp întunecoas şi umed, cu străzi noroioase, Principele a străbătut oraşul călare în fruntea trupelor, apoi le-a trecut în revistă şi s-a citit Ordinul de zi:

 

„Soldaţi!

Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte.

Azi veti pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi al locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri.

Soldaţi! În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea şi la dragostea voastră…

Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază.

Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt.

Trăiască România!”

 

Pe o movilă din apropiere şi în faţa unui altar de câmp, episcopul Dunării de Jos, Melhisedec, înconjurat de clerul său, a oficiat un Te-Deum. Apoi, Principele Domnitor, călare, în fruntea Diviziei, a străbătut centrul oraşului, salutat de miile de brăileni ieşiţi să întâmpine cortegiul.

 

Trecerea Dunării s-a făcut cu vapoarele. Domnitorul, Brătianu şi alte oficialităţi s-au îmbărcat pe vasul „Ştefan cel Mare”.

 

Încă de dimineaţă flutura steagul românesc pe malul drept al Dunării. Fusese instalată acolo la repezeală şi o staţie de telegraf. De asemenea, erau prezenţi mulţi dobrogeni – mahomedani, români, bulgari – în aşteptarea momentului trecerii Dunării de către trupele române.

 

Domnitorul şi prim-ministrul Brătianu au debarcat la Ghecet, în uralele noilor supuşi, Principele şi consilierul său preţuit „călcau astfel întâia oară pe o bucată de ţară transdanubiană ce revenea la matca română”. De aci, Domnitorul României a urat „drum bun” trupelor, care porneau spre Măcin, cu steagurile tricolore fâlfâinde şi în sunetele imnului naţional.

 

Principele Carol revenea în Capitală, unde îl aştepta Kogălniceanu cu textul Mesajului Domnesc pentru deschiderea Corpurilor Legiuitoare.

 

La 15 noiembrie, Comisiunea din Tulcea „îndeplinea în modul prescris predarea administraţiei civile ruseşti din Dobrogea, în mâinile autorităţilor româneşti”.

 

Curând, Guvernul Brătianu-Kogălniceanu – atât de solicitat în cei doi ani trecuţi – a intrat într-o inevitabilă criză ministerială, dar din cu totul alte cauze decât chestiunile Basarabiei şi Dobrogei. Mihail Kogălniceanu a ieşit din Guvern la 25 noiembrie 1878. Vorba lui Schiller -Maurul îşi făcuse datoria, şi de această dată, Maurul putea (trebuia) să plece. Şi a plecat… ministru plenipotenţiar al României la Paris…

 

I.C. Brătianu şi-a refăcut Cabinetul, în coaliţie cu alte forte şi personalităţi politice, şi s-a aşternut pe guvernare, până în anul 1888, cu o singură mică „vacanţă” de două luni de zile, imediat după proclamarea Regatului (la 14 martie 1881). Iată cum relata Domnitorul Carol scurtul interimat al fratelui Dumitru Brătianu: „Spre marea uimire a Regelui, I. Brătianu îşi dă demisia, motivând-o în mod aşa de stăruitor cu trebuinţa sa de odihnă, încât Regele nu poate să i-o refuze. I. Brătianu propune ca urmaşul său pe fratele său Dumitru Brătianu, ministru la Constantinopol.

 

Regele primeşte bucuros această propunere, însă spune lui I. Brătianu că îl consideră pe fratele său numai ca înlocuitor că îşi rezervă dreptul de a-1 rechema în curând în capul afacerilor, deoarece e încă departe de a-şi fi împlinit misiunea. E adevărat că contururile exterioare ale Regatului sunt trase, însă opera internă nu este complectă şi Brătianu are mult de lucru pentru dezvoltarea sănătoasă a patriei sale”.

 

I.C. Brătianu a revenit, în adevăr, la conducerea treburilor ţării cu un Guvern care a durat din 9 iunie 1881 până la 22 martie 1888. În aceşti din urmă şapte ani a prezidat cu autoritate şi cu folos procesul consolidării Regatului Român. „Cucerirea Plevnei interne”, însă – după una din acele inspirate expresii ale lui C.A. Rosetti – s-a dovedit mult mai anevoioasă. Prea lunga guvernare aduce în adevăr un omagiu de continuitate şi de stabilitate îa administrarea ţării. Însă în mod inevitabil şi expune, compromite, uzează. Din acest punct de vedere, este regretabil că I.C. Brătianu nu   s-a retras la timp de la putere. În consecinţă, a trebuit să demisioneze în plină criză internă, cu agitaţii ce cochetau cu războiul civil. Din acest punct de vedere, bătrâneţele i-au fost triste marelui bărbat de Stat Ion C. Brătianu. Fiul său, Ionel, l-a întrecut în strălucire… dar şi în noroc; lui până şi moartea i-a venit la timp, în plină apoteoză, în noiembrie 1927, fiindcă ne este imposibil să ne imaginăm ctitorul României Mari asistând – bătrân şi neputincios – la ravagiile crizei economice, la autorestaurarea lui Carol Caraiman pe Tronul României, la ciopârţirea României în dramatica vară a anului 1940.

 

Un adversar respectabil al Brătienilor, conservatorul junimist Titu Maiorescu, a facut cel mai reuşit portret în alb şi în negru (cu lumini şi cu umbre) al artizanului Independenţei absolute de Stat şi al Regatului, care a fost Ion C. Brătianu. În Istoria contemporană a României (1866-1900), Titu Maiorescu are aceste două caracterizări antologice. Prima: „Oricâte întâmpinări se pot face şi le-am făcut şi noi în paginile precedente în contra acţiunii politice a Guvernului liberal din acea epocă, meritul lui Ion Brătianu de a fi participat la război şi de a fi provocat proclamarea şi recunoaşterea Regatului, rămân covărşitoare. Numele său este pentru totdeauna împreunat cu cel mai mare eveniment al Istoriei noastre contemporane”.

 

A doua: „Ion C. Bratianu, dominat de simţământul omnipotenţei sale, se arată tot mai rar la Cameră; la atacurile opoziţiei ori nu răspunde deloc, ori răspunde cu violenţă; pe Fleva îl numeşte Ťbutoi fără fundť, lui Kogălniceanu îi zice că-i dă Ťtot ce cereť. Închis în micul cerc al unei camarile de familiari, el se ocupă cu toate amănuntele administraţiei şi devine tot mai insensibil la observările puţinilor membri independenţi din partid, cu cât toţi ceilalţi 1-au deprins la cea mai oarbă supunere…

 

Şi Ion C. Brătianu tot nu vrea să înţeleagă că venise momentul retragerii, venise de mult. Uitând marele adevăr zis de Bismarck la Versailles în faţa detegaţilor francezi: la patrie veut être servie et non pas dominée, el persistă cu orice preţ la Guvern, şi mulţi din partizani sunt convinşi că Brătianu e ministru pe viaţă”.

 

După Congresul şi Tratatul de Pace de la Berlin (1878), Franţa şi Anglia s-au arătat oarecam dezinteresate de Balcani şi de Orient, România resimţea din plin experienţa dureroasă avută cu marele aliat din războiul de independenţă. În atari situaţii, Guvernul Brătianu, susţinut asiduu de Regele Carol, a început să caute o apropiere de Germania şi, vrând-nevrând, de Austro-Ungaria. Contactele s-au derulat cu încetul, mai întâi în domeniile comerciale, economice şi apoi sub aspect politic. Noua orientare politică presupunea destule inconveniente, şi toate venind dinspre vecina de la nord-vest. Era greu să ajungi la încheierea unei aliante cu Austro-Ungaria, care subjuga nemilos românii din monarhia bicefală. Era anevoios să accepţi semnarea unui tratat cu imperialo-regalii de la Viena şi Budapesta, care în chestiunea Dunării se infiltraseră abuziv, internaţionalizând dupa bunul lor plac navigaţia pe marele fluviu pâna la vărsarea lui în Marea Neagră.

 

Totuşi, frica de ruşi a păţiţilor prim-ministni Brătianu şi Rege Carol i-a făcut să semneze, la 30 octombrie 1883, Tratatul secret cu Puterile Centrale, grupate în Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia). Diplomaţia austro-ungară a încercat atunci să introducă în textul negociat al Tratatului – cu referire expresă la România şi la Austro-Ungaria – „obligaţia de a nu tolera nici un fel de acţiune politică îndreptată împotriva intereselor celuilalt Stat”. I.C. Brătianu a protestat, sub motivaţia că ar fi cel puţin imprudent a se exprima o vădită neîncredere tocmai înlr-un tratat de alianţă. Aşa a rămas Tratatul secret de la 1883 fără dispoziţia înşelătoare prin care Austro-Ungaria voia să se asigure că românii de pe ambele versante ale Carpaţilor vor putea fi împiedicaţi să se manifeste întru Unire”

 

Acest Tratat – ferecat în seiful Regelui Carol – a fost reînnoit de trei ori: la 1892, 1902 şi, ultima oară, la anul 1913, în timpul războaielor balcanice. Existenţa Tratatului era bănuită de mulţi, ştiută cu siguranţă de puţini, Însă numai 2-3 prim-miniştri români au avut cunostinţă de conţinutul lui. N-a fost adus în dezbaterea Parlamentului din teama că nu va fi ratificat, fiindcă se ştia că este absolut nepopular.

 

Alianţa aceasta cu „Centralii” a avut efecte pozitive, în ceea ce priveşte ieşirea tânărului Regat din izolarea diplomatică în care se afla; mai mult, i-a asigurat României o anume preponderenţă în sud-estul european; au fost şi unele beneficii de natură comercială, economică.

 

Cu toate acestea, consecinţele sale negative au fost mult mai mari. A dus la stagnarea acţiunilor purtate pentru întregirea naţional-teritorială a României, a îngreunat formele şi posibilităţile de ajutorare a românilor asupriţi din monarhia austro-ungară. Liderii naţionali români din Transilvania aşa au şi calificat la început Tratatul – ca pe o primă de încurajare a „hegemoniei maghiare”, în detrimentul românilor ardeleni. Presa franceză socotea Tratatul ca pe o crimă de „lèse-nation”, gest ignobil de care ar fi putut fi cruţat „nobilul popor român”.

 

Astfel că, în perspectiva timpului atoatejudecălor, Tratatul secret încheiat de România cu Tripla Alianţă apare ca mergând împotriva intereselor naţional-teritoriale şi chiar a curentului unionist al marii majorităţi a românilor. Aşa se face că el a fost total inoperant atât la 1914, când s-a declanşat războiul mondial, cât şi la 1916, când a intrat România în acţiunea pentru întregire naţională.

 

Dar ce se mai putea cere unei generaţii de oameni politici şi de bărbaţi de Stat care făcuseră, într-o viaţă de om, o revoluţie (1848), o ţară (1859), proclamaseră independenţa absolută (1877) şi făuriseră Regatul Român (1881)? Generaţia Brătianu-Kogălniceanu era la apogeu, mai mult nu mai putea da. Grija, marea lor grijă era să consolideze ceea ce ctitoriseră cu atâta muncă şi cu atâtea sacrificii. Abia după ce Regatul Român devenea puternic şi înfloritor, se putea gândi asupra procesului de unitate naţional-teritorială. Dar porunca aceasta testamentară le era lăsată fiilor şi nepoţilor, cărora le-au trecut mâna norocoasă şi au înfăptuit, la rându-le, România Mare.

 

Desigur, fuseseră emoţionante şi pline de adânci semnificaţii gesturile românilor transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni de sprijinire a României în războiul independenţei absolute. Simbolul căpitanului bănăţean Moise Grozea, rănit în două rânduri pe câmpui de luptă din Balcani, spunea mult, foarte mult; mai cu seamă că astfel de exemple fuseseră cu sutele. Căpitanul erou Moise Grozea scrisese lui Iacob Mureşanu, la Braşov, aceste profetice cuvinte: a spune ungurilor că nu s-au născut încă turcii care să fie în stare să arunce armata Domnitorului Carol peste Dunăre…; n-o să aibă deci ungurii „plăcerea de-a ne vedea aruncaţi peste Dunăre. Decât aceasta, mai curând ne pot vedea aruncaţi peste Carpaţi”. Frumos, foarte frumos spus, numai că momentul Unirii nu venise încă…

 

Teoretic, Ion Ghica putea să afirme într-o scriere a sa că „la români aspiraţiunea către Unire nu este tendinţă de mărire sau cotropire, ci este spirit de conservare şi de legitimă apărare în contra vecinilor ce-i înconjoară, căci temerea de cotropire şi reducerea lor la o stare de inferioritate şi umilire este încă mare şi le impune datoria de a căuta să devie un Stat puternic, ca să-şi poată apăra cu succes existenţa”. Profundă cugetare, în adevăr, pentru anul 1892, dar timpul Marii Uniri nu venise încă…

 

Regele Carol – cu toate îndemnurile la prudenţă venite din partea tatălui său, Prinţul Carol-Anton, din partea împăraţilor şi cancelarilor occidentali – a sprijinit şi apărat pe cât i-a stat în putinţă drepturile naţional-culturale ale românilor din Austro-Ungaria. I-a îndemnat să facă „mişcarea memorandistă” şi i-a apărat în faţa împăratului Franz Joseph, când cu faimosul lor proces din 1894. Pe unul din liderii mişcării naţionale din Ardeal, moderatul Teodor Mihali, i-a primit în răstimp de 15 ani de 22 de ori în audienţă, dar mai mult decât să-i mărturisească părerea, „convingerea sa intimă că Transilvania se va alipi într-o zi de România, prin împlinirea principiilor de dreptate”, şi să-i dea o fotografie cu chipul perechii regale, pe dosul căreia a scris „răbdare şi încredere, 1905” – n-a putut face.

 

Şi pentru ca să fim şi mai convingători, atunci când susţinem că generaţia de aur a Unirii Principatelor, Independentei şi Regatului îşi rostise în chip exemplar mesajul său, îşi încheiase în triumf misiunea istorică, vom apela la două citate adânc grăitoare din opera lui Kogălniceanu. Primul a fost rostit în şedinţa Parlamentului din 28 septembrie 1878: „… Ce aspiraţiuni o să avem noi, românii? Să le avem peste Carpaţi sau peste Prut? Ar cuteza dl. D.A. Sturdza să îndemne ţării sale o asemenea politică revoluţionară, şi cu asemenea politică credem noi a asigura viitorul patriei noastre? Dumnezeu poate în viitor să plece munţii şi să usuce rîurile, dar noi dacă voim să intrăm şi să trăim în pace în familia statelor europene trebuie să ne rostim în lege de a trăi bine şi liniştit cu vecinii noştri, cu ruşii şi cu ungurii, repudiind orice politică de revendicare peste Prut şi peste Carpaţi”.

 

Al doilea citat este din 1888 şi se află cuprins într-o scrisoare adresată Mureşenilor din Braşov, cu prilejul sărbătoririi semicentenarului „Gazetei Transilvaniei”: „Noi, românii din Regat, un minut n-am fost, nu suntem fără a împărtăşi durerile voastre, fără a simpatiza cu sforţările voastre pentru asigurarea naţionalităţii române, acolo unde Dumnezeu şi divul Traian au împlântat-o, căci ştim că atunci, când – dar aceasta nu va fi – când naţionalitatea română ar fi stinsă peste Carpaţi, nici noi, românii de dincoace de Carpaţi nu vom avea propria noastră existenţă naţională asigurată…

Facă Dumnezeu şi energia voastră, ca jubileul de 100 de ani să se serbeze în mijlocul unei naţiuni fericite, adică ajunse la culmea împlinirii dreptelor sale aspiraţii”.

 

Astfel numea imperativele timpului său omul politic şi istoricul Mihail Kogălniceanu. Ceea ce nu înseamnă că un bărbat politic şi un gânditor de talia lui Kogălniceanu n-a întrevăzut Marea Unire a tuturor românilor, n-a luat atitudine dârză împotriva nedreptăţilor de care aveau parte românii de peste Carpaţi, că n-a amendat cu toată severitatea politica duplicitară a unor oportunişti ca D.A. Sturdza, în problema naţională. A protestat, a criticat, a apărat. Dar atât. La zenitul unei vieţi glorioase, generaţia lui Kogălniceanu şi Brătianu nu mai putea decât să facă gestul frumos al schimbului de ştafetă către generaţia următoare, tânără şi mai norocoasă, căreia i-a fost dat să realizeze visul visurilor: Unirea cea mare şi veşnică.

 

Când, la 1912, a apărut conflictul din Balcani, s-a văzut dintr-o dată deosebirea de vederi, de metodă şi de temperament dintre generaţii. Regele Carol I şi prim-ministrul Titu Maiorescu făceau paşii mărunţi, prudenţi şi şovăielnici ai frumoşilor părinţi albiţi de grijile ţării, ţintind timid la întregirea României în direcţie exact opusă decât o faceau noii protagonişti ai vieţii politice româneşti, în frunte cu providenţialul lon I.C. Brătianu Bătrânul Rege şi venerabilul său consilier se nevoiau să rectifice o fruntarie în Dobrogea, ce l-a făcut pe P.P. Carp să observe cu ironie că el are pământ mai mult pe moşia de la Ţibăneşti decât fâşia dobrogeană obţinută de fostul său prieten Maiorescu. Pe când Ionel Brătianu lansa la 8 septembrie 1913 faimoasa Scrisoare-Program a marilor reforme agrară şi electorală şi dădea semnalul acţiunii naţionale pentru întregirea României.

Perioada interbelica

in Istorie by

bucuresti-interbelic

Între Vechiul Testament şi Noul Testament se află o perioadă de peste patru sute de ani în care nu avem nici un prooroc şi nici o scriere biblică. Perioada Vechiului Testament se încheie pe la anul 430. Pe acea vreme, Palestina se afla sub stăpânirea persană. În anul 332 î.d.Cr. , Palestina e ocupată de Alexandru cel Mare. Stăpânirea greacă durează până în anul 167 î.d.Cr. Din 167-63 î.d.Cr. , este o perioadă de independenţă sub Macabei sau Aşmonieni. Cărţile Macabeilor nu au fost cuprinse în canonul Vechiului Testament. Ele se găsesc între cărţile apocrife. În anul 63 î.d.Cr. , Palestina este cucerită de armatele romane sub comanda lui Pompei. Antipater, un idumean, (edomit – descendent din Esau), a fost însărcinat cu guvernarea Iudeii. El a fost succedat de fiul său Irod cel Mare (37-3 î.d.Cr. ), care, spre a câştiga simpatia evreilor, el nefiind evreu, a reclădit templul din Ierusalim cu o mare splendoare.

Din vremea stăpânirii greceşti, în Palestina a rămas limba greacă, aşa se explică faptul că scrierile Noului Testament sunt în greacă; iar de la romani le-a rămas drumuri şi şosele, parcă înadins pregătite pentru misionarii ce aveau să poarte Evanghelia la alte popoare.

Încă în timpul stăpânirii greceşti o comunitate de evreii s-au retras în peşterile din dealurile sterpe ce se află în partea de nord şi de vest a Mării Moarte. Erau membrii unei secte ce a înflorit în ultima parte a secolului al doilea până în jurul anului 70 d.Cr. De atunci timp de aproape două mii de ani, nimeni n-a ştiut nimic de ei.

O parte din criticii necredincioşi şi unii rabini evrei multă vreme au tăgăduit autenticitatea capitolului 53 din cartea proorocului Isaia. Capitolul zugrăveşte pe Cristos Domnul ca om al durerii şi cu lux de amănunte arată suferinţele Lui. Parcă ar fi fost scris de unul care a stat lângă cruce. Rabinii evrei, fiindcă nu voiau să creadă că Isus este Mesia, au spus că acest capitol nu ar fi fost scris de Isaia, ci un copist creştin l-ar fi introdus în cartea lui Isaia; că ar fi fost strecurat acolo ca să semene a profeţie şi să-i facă pe evrei să creadă în Isus. Criticii necredincioşi s-au alăturat şi ei acestei susţineri.

Cu ce puteai să te aperi? Cum puteai să dovedeşti contrariul? Capitolul într-adevăr descrie prea limpede suferinţele Domnului Isus. Dar oare să fi făcut un creştin aşa ceva? Ca să dorească mântuirea evreilor, el trebuia să fie un bun creştin. Fiind un bun creştin, nu-şi putea permite o aşa falsificare, adică prin minciuna lui, scrisul lui interpolându-l în cartea lui Isaia, să dea la lumină cel mai glorios adevăr; prin inducerea în eroare a unui popor să-l scoată din starea de păcat.

Raţionamentul logic este just, dar lipsea dovada. Oamenii voiau dovadă. Şi Dumnezeu a dat-o. În anul 1947, doi băieţi păzeau caprele la Kirbet-Qumran, lângă Marea Moartă. Spre seară când să plece acasă, unul din ei, Muhammed ed Dhib, avea o capră lipsă. Numaidecât porni în căutarea ei. Pe malul abrupt al Mării Moarte, el observă nişte scobituri în stâncă şi a aruncat cu pietre într-acolo. O piatră a intrat în scobitură şi în cădere s-a auzit că a spart ceva. Curios să vadă ce s-a spart, copilul s-a căţărat şi a văzut că acolo era o peşteră. S-a strecurat înăuntru şi a observat că piatra lui nimerise un vas mare de lut pe care l-a spart. În vas se afla, înfăşurat în pânză de in, un sul de piele pe care îl luă cu gândul că îi va fi de folos spre a-şi face curele la sandalele lui. După ce a ieşit afară a împărţit pielea cu celalalt beduin. Nu-şi dădeau seama că pe sulul acela puteau să-şi cumpere mii de perechi de sandale.

Sulul purta o scriere veche necunoscută de ei. O parte a ajuns în atelierul unui cizmar din Betleem. Abia în 1948, s-a stabilit că pergamentul constitue o descoperire de mare valoare, căci avea pe el anumite cărţi din Biblie. Imediat oamenii de ştiinţă au trecut la cercetări în regiunea Qumran şi rezultatele au întrecut cu mult toate aşteptările. Au fost descoperite mai multe peşteri cu mii de suluri scrise. I.D.Amusin vorbeşte de circa 40.000 de fragmente de manuscrise. Din martie 1947, când a fost găsit primul sul, lucrările de cercetări arheologice au durat peste zece ani. Pe lângă suluri au fost găsite monede, vase de lut, instrumente de scris.

Între sulurile de piele ce conţineau Vechiul Testament s-a găsit şi cartea proorocului Isaia. De notat este faptul că avea şi capitolul 53. Oamenii voiau să ştie când au fost puse acolo, ce vechime au sulurile. Stabilirea vechimii unui manuscris se face de experţi pe baza materialului pe care s-a scris, a felului cum s-a scris, adică paleografia scrisului, ortografia scrisului, cuvintele folosite, ideile incluse, cerneala utilizată. O metodă mai recentă este cea pe baza radioactivităţii cabonului 14. Experţii de la Institutul de Studii Nucleare din Chicago au căutat să stabiliească vechimea sulului. Examinând radioactivitatea cenuşei cu un contor Geigher, li s-a indicat că ar fi din anii 166-233 î.d.Cr. Deci cu mult înainte ca un creştin să poată scrie capitolul 53 din Isaia, el se afla în grota de la Qumran. Ştiinţa a limpezit şi lucrul acesta.

Ce ne spune aceasta? Nimic altceva decât că Biblia este adevărată. Oamenii nu vreau să accepte aceasta, dar în faţa ştiinţei, în faţa dovezilor de netăgăduit, trebuie să plece capul şi să tacă. E minunat cum în secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, secole ale necredinţei, Dumnezeu a făcut, ca nicicând altădată, ca tocmai ştiinţa să vină şi să confirme adevărul Bibliei. Cu alte cuvinte, a luat armele necredinţei şi le-a făcut să-I arate slava.

Manuscrisele din perioada interbiblică de la Qumran au căpătat grai şi au mărturisit că Biblia este adevărată.

 

Procesul Ilascu

in Istorie by

victor-barsan---procesul-ilascu-9082136

In 1792, in urma castigarii razboiului ruso-turc din 1787-1792, frontiera sud-vestica a Imperiului Tarist se muta de pe Bug pe Nistru.

Tot in 1792, este intemeiat orasul Tiraspol, pe vatra satului romanesc Sucleia.

In 1812, in urma castigarii razboiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia anexeaza interfluviul dintre Prut si Nistru (numit, de atunci incolo, Basarabia), care reprezinta jumatatea estica a Principatului Moldovei.

Atat Basarabia, cat si Transnistria (regiunea de pa malul stang al Nistrului) sunt supuse unei intense politici de rusificare. In acest sens, este ilustrativ de consemnat modificarea componentei etnice a populatiei Tiraspolului: in 1799 – 2% rusi, 69% romani (in rest, tatari, armeni, evrei); in 1905 – 14% rusi, 21 ucraineni, 42% romani;(ultimul recensamant, din 1989, a indicat existenta a 41,3% rusi,32,2% ucraineni, 17,7% romani).

In 1918, in urma prabusirii puterii tariste, Basarabia se intoarce la patria-mama.

1.2. Politica sovietica fata de Basarabia

Rusia Sovietica a incercat sa redobandeasca Basarabia prin metode politico-diplomatice. Dupa ce a devenit clar ca aceasta cale nu are sorti de izbanda, a fost creata, in Transnistria, o formatiune pseudo-statala: Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca (RASSM).

Intr-un memoriu strict secret adresat CC al PC (bosevic) din Rusia in legatura cu utilitatea creerii RASSM, se spune [bibliogarfie: „Memoriul cu privire la necesitatea crearii RSSM” semnat de Gr. Kotovski,etc., traducere si prezentare de Anton Moraru, in Cugetul (Chisinau), nr.5-6, p.55]:

„Republica Moldoveneasca ar putea juca acelasi rol de factor

politico-propagandistic, pe care il joaca Republica Bielorusa fata de Polonia si cea Carela – fata de Finlanda. Ea ar focaliza atentia si simpatia populatiei basarabene si ar crea pretexte evidente in pretentiile alipirii Basarabiei la republica Moldoveneasca. (…) Unirea teritoriilor de pe ambele parti ale Nistrului ar servi drept bresa strategica a URSS fata de Balcani (prin Dobrogea) si fata de Europa centrala (prin Bucovina si Galitia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod in scopuri militare si politice”.

Decizia formarii RASSM a fost luata la 12 octombrie 1924, de Comitetul Executiv Central al PC (b) din Ucraina.

Aparitia RASSM reprezinta momentul crucial al aplicarii „politicii celor doua popoare”, initiata in perioada stalinismului timpuriu si continuata pana astazi. Conform ideologilor sovietici, Basarabia si Transnistria sunt populate de „moldoveni” care vorbesc „limba moldoveneasca”; ei sunt un popor distinct de poporul roman, iar limba lor este diferita de limba romana. Conform acestei pseudo-teorii, in 1918 „imperialistii romani” au ocupat o parte a teritoriului locuit de „poporul moldovenesc”. Pentru a asigura acestui „popor” o viata nationala si statala proprie, puterea sovietica a creat RASSM, in partea ramasa „libera” a teritoriului „moldovenesc” – adica in stanga Nistrului. Formal, conform documentelor „de stat”, RASSM cuprindea si Basarabia – teritoriu „ocupat vremelnic” de „imperialistii romani”. Intre 1932 si 1938, in RASSM s-a putut scrie in „limba moldoveneasca”, cu alfabet latin. In 1938 a devenit obligatoriu alfabetul chirilic.

Din 1929, capitala RASSM a fost Tiraspolul.

La 23 august 1939, protocolul secret al pactului Ribentrop-Molotov consfintea includerea Basarabiei si a tarilor baltice in sfera de influenta sovietica. La cateva zile dupa capitularea Frantei, guvernul sovietic cere ultimativ guvernului roman cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord.

Ultimatumul este acceptat, astfel ca Basarabia si Bucovina de Nord, avand un teritoriu de 50.500 km.p. si o populatie de 3.700.000 locuitori, dintre care 85% romani, sunt anexate de URSS.

La 2 august 1940, prin hotararea Sovietului Suprem al URSS, este creata RSS Moldoveneasca. Ea cuprindea teritoriul de facto al RASSM, plus teritoriul Basarabiei. Politica stalinista „de eliberare” a „poporului moldevenesc” reusise.

La 4 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS traseaza noile frontiere dintre RSS Moldovenesca si RSS Ucraineana: sudul si nordul Basarabiei, ca si Bucovina de Nord, sunt cedate RSS Ucrainene, iar o fasie ingusta din stanga Nistrului (cam o treime din teritoriul fostei RASSM) este incorporata in RSS Moldoveneasca. Aceste frontiere – trasate dupa principiul stalinist al maximei complicatii politico-etnice – sunt frontierle actuale ale Republicii Moldova.

Intre 1941 si 1944, Basarabia reintra in componenta Romaniei (care nu formuleaza nici un fel de pretentii fata de Transnistria), dar dupa 1944 este anexata din nou URSS. Anii post-belici au fost caracterizati prin deportari in masa, in conditii de exterminare, executii sumare ale indezirabililor, foamete organizata, deplasari de populatie. Circa 600.000 de persoane au fost deportate in Siberia si internate in lagare, in conditii de exterminare; circa 300.000 de persoane au murit in urma foametei organizate; circa 300.000 de persoane au fost mutate fortat in Rusia si Kazahstan.

Aceste peste un milion de victime ale stalinismului au fost, aproape integral, de nationalitate romana [bibliografie: „Republica Moldova” de Vasile Nedelciuc, Chisinau, 1992].

Asadar, populatia romaneasca a RSS Moldovenesti a fost supusa unui genocid care a redus-o cu aproximativ o treime. Totodata, in republica au fost adusi rusi si ucraineni. S-a promovat, prin toate mijloacele, o intensa politica de rusificare.

Propaganda oficiala a speculat participarea Romaniei la razboiul antisovietic pentru a mari diferenta dintre „romani” si „moldoveni”: a fi roman inseamna a fi fascist, a fi moldovean inseamna a fi sovietic. Limba romana, scrisa in alfabet chirilic, a devenit „limba moldoveneasca”.

1.3. Sfarsitul puterii sovietice

La sfarsitul anilor ’80, in RSS Moldoveneasca s-a petrecut, ca in toate republicile unionale, un proces de democratizare si redesteptare nationala. Au aparut astfel tendinte centrifuge care, in cele din urma, au dus la formarea Republicii Moldova.

La 31 august 1989 limba romana a fost proclamata limba de stat.

La 27 aprilie 1990 Sovietul Suprem al RSS Moldovenesti adopta tricolorul (romanesc) cu cap de zimbru ca drapel de stat.

La 3 septembrie 1990 Sovietul Suprem creeaza institutia prezidentiala si il alege ca presedinte pe Mircea Snegur. La 23 mai 1991, RSS Moldoveneasca devine Republica Moldova. La 23 iunie, Parlamentul Republicii Moldova (fostul Soviet Suprem al RSS Moldovenesti) proclama suveranitatea Republicii Moldova.

La 19-22 august 1991, la Moscova are loc un puci pro-comunist.

La 27 august 1991, Parlamentul proclama independenta Republicii Moldova.

La 8 decembrie 1991, la Minsk, Rusia, Bielorusia si Ucraina decid dezmembrarea Uniunii Sovietice. La 21 decembrie, la Alma-Ata, 11 lideri de foste republici unionale semneaza declaratia de constituire a CSI.

1.4. Reactii conservatoare. Separatismul transnistrean

Procesele de democratizare trezesc o reactie prompta din partea conservatorilor. La 11 august 1989 (deci inaintea adoptarii legii limbii de stat!), in intreprinderile de subordonare unionala se formeaza organizatii similare sovietelor de muncitori (OSTK), ce duc o lupta inversunata (care in curand va lua si forme armate) impotriva introducerii limbii romane, a alfabetului latin si a reformelor democratice. In toamna anului 1989, OSTK-urile vor organiza nenumarate mitinguri si greve de protest, impotriva limbii romane si a alfabetului latin.

In septembrie 1989, sovietele locale (organele administratiei locale) din Tiraspol, Tighina si Rabnita resping legea limbii de stat si initiaza un program de nesupunere civila fata de legislatia RSS Moldovenesti.

In decembrie 1989 – ianuarie 1990 au loc referendumuri la Rabnita si Tiraspol, in scopul obtinerii statutului de „teritoriu autonom” in cadrul RSS Moldovenesti pentru teritoriul din stanga Nistrului.

In aprilie si mai 1990, sovietele locale din Tighina si Tiraspol refuza prezenta tricolorului in aceste orase. Au loc mitinguri si referendumuri, in special in orase, impotriva prezentei tricolorului in Transnistria. Ultimele sunt organizate cu concursul OSTK, al formatiunilor paramilitare ilegale si al unitatilor Armatei a 14-a.

La 2 septembrie 1990 are loc la Tiraspol „al doilea congres extraordinar al deputatilor din Transnistria”, care proclama „republica moldoveneasca sovietica socialista nistreana”. La 2 noiembrie 1990, formatiunile paramilitare separatiste provoaca primele incidente sangeroase, atacand o unitate de politie din Dubasari. In aceeasi perioada, in sudul republicii, separatistii gagauzi organizeaza alegeri pentru legislativul „republicii gagauze”; un numar mare de voluntari moldoveni incearca sa impiedice aceasta actiune prin pichetarea centrelor de vot, dar in ajutorul separatistilor gagauzi sosesc trupe speciale ale Ministerului de Interne sovietic si voluntarii sunt obligati sa se retraga.

La 22-25 noiembrie 1990, liderii separatisti, sprijiniti de formatiuni paramilitare proprii si de trupe ale armatei sovietice, organizeaza alegeri legislative pentru „sovietul suprem” al „republicii sovietice moldovenesti nistrene”.[bibliografie: Vasile Nedelciuc, Republica Moldova. Chisinau, 1992]

In toata aceasta perioada, autoritatile centrale de la Chisinau se multumesc sa condamne separatismul, sa declare ilegale organele paralele ale puterii, create de separatisti. La 22 decembrie 1990, Mihail Gorbaciov, in calitatea sa de presedinte al URSS, semneaza un decret prin care se propun masuri de normalizare a situatiei din RSS Moldoveneasca; decretul declara nule hotararile „congresului II al deputatilor poporului din Transnistria” care avusese loc la 2 septembrie 1990.

In afara acestor hotarari si decrete, masurile luate de autoritatile de la Chisinau impotriva separatismului sunt infime. Astfel, structurile puterii de stat ale Moldovei sunt inlocuite cu structurile „republicii nistrene”; in timp ce armata Moldovei este practic inexistenta, formatiunile paramilitare separatiste devin tot mai redutabile; unitatile de politie ale Moldovei sunt constranse sa se transforme in unitati de militie ale „republicii nistrene”. Intreg anul 1991 este marcat de asemenea transformari. Cetatenii din Transnistria fideli Moldovei se gasec lipsiti de orice aparare in fata separatistilor. In aceasta situatie, cand autoritatile centrale de la Chisinau nu intreprind nici un fel de masuri eficiente pentru apararea integritatii Moldovei, aceasta sarcina ramane in seama societatii civile.

1.5. Reactia societatii civile moldovenesti

„Perestroika” gorbaciovista gaseste societatea civila distrusa, atomizata, lipsita de orice experienta a vietii politice democratice, incapabila de a lupta contra comunismului. Singurul element capabil de a antrena energiile individuale intr-o miscare relevanta in plan politic este sentimentul national.

De aceea, organizatia in care s-a grupat majoritatea fortelor democratice, anticomuniste a fost, ca si in alte republici unionale, Frontul Popular. In 1989-1991, Frontul Popular Moldovenesc a constituit intr-adevar o organizatie de mase, capabila sa mobilizeze sute de mii de oameni la mitinguri si alte actiuni de strada, deopotriva pasnice si eficient politic. Se poate spune ca aceste manifestatii pasnice au jucat un rol important in votarea unor legi democratice de catre Sovietul Suprem (sau Parlamentul) Moldovei.

O buna parte din manifestarile de mase de la sfarsitul anilor ’80 au fost manifestari dedicate limbii romane. Poate parea straniu ca simpla revendicare a unei evidente lingvistice – anume ca moldovenii vorbesc romaneste si ca nu exista limba moldoveneasca, asadar ca limba de stat a Republicii Moldova trebuie sa fie limba romana – a dus la mari tensiuni interne care au degenerat, in cele din urma, in razboi. De fapt, situatia este foarte simpla. Aceasta disputa filologica – a carei transare este evidenta – transpune in plan lingvistic o problema de legitimitate politica: Basarabia a fost ocupata sau eliberata de Armata Rosie ? A accepta, in plan filologic, ca limba populatiei bastinase din Republica Moldova este limba romana inseamna a accepta, in plan politic, ca Basarabia a fost ocupata de Armata Rosie, ca puterea sovietica a fost (si este) ilegitima si ca Moldova s-ar putea uni, mai devreme sau mai tarziu, cu Romania.

1.6. Activitatea Frontului Popular in Transnistria

In general, populatia Transnistriei este „mai sovietica” decat cea a Basarabiei. Aceasta situatie este, in parte, o consecinta a faptului ca Transnistria nu a intrat in componenta României si, in parte, un efect al unei politici specifice complexe (economice, demografice, culturale) dusa de fosta Uniune.

Astfel, simpatia pentru Frontul Popular a fost intotdeauna sensibil mai redusa in Transnistria, comparativ cu Basarabia. La Tiraspol functionau in 1990 doua organizatii ale Frontului Popular. Una era formata din cadre si studenti ai Institutului Pedagogic din Tiraspol; presedintii ei au fost Tudor Strisca si Stefan Urâtu. Ea numara cam 300 de membri. Sedintele ei aveau loc in sediul Institutului. Cealalta – sectia oraseneasca Tiraspol a Frontului Popular – avea cam 300-400 de membri si era condusa de Ilie Ilascu. Sedintele sectiei aveau loc in Cladirea Veteranilor, vis-à-vis de Casa Sovietelor sau, mai rar, la sediul Institutului Pedagogic.

In toamna lui 1990, dupa ce asa-zisul congres al II-lea al deputatilor din Transnistria a adoptat hotararea crearii „republicii nistrene”, tensiunile politice din Tiraspol s-au intensificat.

La 17 septembrie 1990, Ilascu da publicitatii Hotararea nr. 6 a Organizatiei Orasenesti Tiraspol a Frontului Popular, „in legatura cu proclamarea asa-zisei republici sovietice socialiste moldovenesti nistrene, care este anticonstitutionala si orientata contra integritatii Republicii Moldova si a poporului ei”. In acest document se hotaraste „sa nu se recunoasca si sa se blameze formarea autoproclamatei RSSMN” si cere populatiei sa nu se supuna structurilor de putere ale pretinsei RSSMN, iar „delegatii la Cogresul II si persoanele care intra in conducerea autoproclamatei republici sa fie trasi la raspundere penala”. Textul Hotararii nr.6 a aparut imediat in presa din Tiraspol (presa de limba rusa, singura care exista aici).

Tot atunci, Comitetul Orasenesc al Partidului Comunist al RSS Moldovenesti face o declaratie in care adreseaza critici severe si amenintari conducerii de la Chisinau si chiar „poporului moldovenesc” pentru politica de emancipare dusa in ultimul an. Postul de radio Tiraspol a transmis in aceeasi zi atat Hotararea nr.6, cat si Declaratia Organizatiei de Partid.

Majoritatea membrilor Frontului Popular din Tiraspol au fost surprinsi de aparitia Hotararii nr.6, pe care au considerat-o prea transanta. In fata acestei atitudini a frontistilor, Ilascu a subliniat ca Hotararea nr.6 reprezinta o declaratie in nume propriu si nu o pozitie colectiva a organizatiei orasenesti. In octombrie 1990, Organizatia Institutului Pedagogic a Frontului Popular a dat o declaratie prin care se delimita de Hotararea nr.6 si in care facea o discutie comparativa a Hotararii nr.6 si a Declaratiei Comitetului Orasenesc de Partid, incercand sa analizeze cauzele care au dus la tensionarea atmosferei politice in Transnistria si sa gaseasca modalitati de normalizare a situatiei. Pe cat de prompta a fost presa din Tiraspol in a publica Hotararea nr.6, pe atat de refractara a fost in publicarea acestei declaratii conciliante; au trebuit doua saptamani de insistente pentru ca Trudovoi Tiraspol sa accepte materialul.

Atmosfera tot mai apasatoare din Tiraspol a dus la scaderea numarului membrilor organizatiilor locale ale Frontului Popular. La sfarsitul anului 1990, cele doua sectii s-au contopit, iar ca presedinte a fost ales Ilascu. In sedinta de alegeri, Ilascu a fost criticat pentru elaborarea Hotararii nr.6, dar s-a considerat ca aceasta greseala politica poate fi iertata, avand in vedere meritele sale, abnegatia si curajul puse de el in lupta pentru integritatea Moldovei.

Propaganda sovietica a speculat in mod copios Hotararea nr.6, incercand sa o prezinte ca o dovada a intentiilor agresive ale moldovenilor, a unor comploturi criminale contra populatiei rusofone, a necesitatii ca rusii din Transnistria sa primeasca un ajutor consistent din partea rusilor din restul Uniunii.

In realitate, Hotararea nr.6 trebuie evaluata in contextul politic in care a fost difuzata si elaborata: o societate civila imatura, de-abia formata; oameni politici lipsiti de experienta vietii politice si lipsiti de o cultura politica solida; o explozie de organizatii si asociatii, care in multe situatii reprezentau doar un nucleu restrans in jurul unei personalitati; o inflatie de declaratii, hotarari, apeluri, prea multe si prea confuze pentru ca societatea sa le ia in serios; un numar covarsitor de personaje dubioase, provocatori costumati in haine de patrioti, gata oricand sa furnizeze textul unui apel teribilist, tocmai bun de folosit de propaganda sovietica pentru incriminarea „nationalismului moldovenesc”. Caci tocmai fantasma acestui „nationalism moldovenesc” obliga etern-agresata comunitate rusa sa isi ia „masuri de aparare” si sa creeze un stat secesionist, pe malul stang al Nistrului.

1.7. Situatia in Transnistria dupa puciul din august 1991

Liderii de la Tiraspol au salutat cu promptitudine si entuziasm puciul pro-comunist din 19 august 1991. Unul dintre pucisti, Lukianov, presedintele prezidiului Sovietului Suprem al URSS, fusese un sprijinitor activ al separatismului transnistrean. Dupa esecul puciului, liderii separatisti au intrat in panica si, o buna perioada de timp, au stat ascunsi. In aceasta perioada – extrem de favorabila pentru lichidarea separatismului – autoritatile de la Chisinau au avut o atitudine ambigua, despre care ne va relata mai jos chiar Ilascu. [Ilie Ilascu, interviu acordat revistei Alianta Civica (Bucuresti), martie 1992 ]

Rep: Ce s-a intamplat dupa puciul de la Moscova ?

I.I.: Dupa esecul puciului, pucistii au fost pedepsiti la Moscova, in Rusia si in toate republicile. Asa ar fi trebuit sa se intample si la noi. Imediat dupa victoria lui Eltin, voluntarii care se oferisera sa se inroleze in fortele militare ale republicii s-au adunat in piata centrala din Chisinau si au cerut pedepsirea pucistilor si a complicilor lor. Toata conducerea de la Tiraspol era vizata. Temandu-se ca oamenii se vor rafui cu tradatorii, pentru linistirea spiritelor in republica, Snegur a propus pedepsirea vinovatilor, conform legii. La 25 si 26 august au sosit in raioanele din Transnistria organele de drept, pentru a aresta persoanele implicate in sustinerea puciului.

Aceasta arestare nu era o operatie de rutina. Secesionistii erau deja puternici, avand de partea lor garzile paramilitare si complicitatea tacita a Armatei a 14-a. Fata de asemenea forte, cele cateva sute de politisti ai Ministerului de Interne din Chisinau reprezentau un efectiv infim.

I.I.: La arestari au participat si vreo 50 de membri ai Frontului.

Rep: Care era rolul dumneavoastra ?

I.I.: Atunci, Smirnov, Iakovlev, Maracuta, Reliakov erau fugari. Noi ii cunosteam la fata si le cam stiam si ascunzisurile. Politia, subunitatile speciale nu-i cunosteau si nu stiau de unde sa-i ia. Si nu uitati ca era si olecuta periculos, puteau sa iasa incaierari si varsari de sange. Pe urma, am inteles ca dansii isi faceau ascunzisul pe teritoriul unei unitati militare a Armatei a 14-a, unde era comandant generalul Iakovlev.

Rep.: Cum aratau unitatile trimise sa-i aresteze ?

I.I.: Erau oameni in civil, dar inarmati si pregatiti anume pentru asemenea operatii. Ma gandeam ca aceste unitati chiar vroiau sa-i aresteze, dar dupa o saptamana de lupte, de nesomn, de fugarit pe Smirnov si pe ceilalti prin toate padurile …

Rep.: Prin paduri ?!

I.I.: Prin paduri, pe la vile, pe la padurari, pe unde aveam noi informatii ca se ascund … Asadar, dupa multa alergatura, am inteles ca domnii de la Chisinau nici n-aveau de gand sa-i aresteze. Asta a fost o farsa pentru a potoli spiritele la Chisinau si in republica. Eu am simtit-o personal. Totul s-a facut atat de ilogic, de parca li s-ar fi spus separatistilor: hai, hai, opuneti rezistenta ! Caci simuland arestarile astea, in timp de doua saptamani, s-au ridicat femeile de acolo, la inceput 10 femei, apoi 20, apoi 100, apoi 1000 de femei, s-au asezat pe calea ferata protestand.

In semn de protest fata de actiunile autoritatilor de la Chisinau, un grup de femei rusofone au blocat calea ferata, oprind circulatia trenurilor pe ruta Chisinau -Tiraspol – Odessa si Chisinau – Tiraspol – Moscova. Pagubele inregistrate in urma acestei actiuni au fost de peste 70.000.000 ruble. Ulterior, femeile au devenit tot mai agresive, formand grupuri de presiune care, impreuna cu gardistii si cazacii, au atacat cazarmi si au capturat armament.

I.I.: Atunci si Smirnov a fost arestat. Dar pe el au fost nevoiti sa-l ieie.

Rep.: Smirnov a fost arestat la Kiev …

I.I.: La Kiev ! … Nemaigandind ca gruparea pentru arestarea lui Smirnov, formata din 30 de oameni din unitatile speciale plus 5 frontisti, l-au prins de cateva ori pe Smirnov aici, in Transnistria, cand era insotit doar de 1-2 oameni de paza, neinarmati, intr-o vila la Tirnauca si n-au vrut sa-l ieie. Comandantul a spus, zambind cu subinteles: „Stiti … hm, … chiar nu intelegeti ?”

Rep.: In afara de Smirnov a mai fost arestat cineva ?

I.I.: Inca alte cateva persoane, de ochii lumii … Nici nu se auzise de dumnealor. Si Topal, presedintele „republicii gagauze”. Dupa o luna le-a dat drumul la toti. Smirnov a fost eliberat dupa o luna si ceva.

Rep.: A fost gratiat ?

I.I.: A fost eliberat ilegal. Dosarul a fost inaintat procuraturii pentru cercetari. Nu stiu cum procuratura republicii a putut face asa ceva. Sa deie drumul ilegal unui om vinovat de inalta tradare. Nu putea fi pus in libertate decat prin decret semnat de presedinte. Si nu stiu cum in capul tarii poate sa steie asa om, care nici idee nu are de lucruri ca acestea …

In cursul lunii octombrie, la Chisinau sosise Medvedev, presedintele Comisiei pentru relatii interetnice a Sovietului Suprem, care ceruse eliberarea lui Smirnov si evacuarea politiei din Dubasari si Grigoriopol, garantand in schimb ca nu vor mai avea loc nici un fel de incidente si ca Transnistria nu va mai cere niciodata sa fie republica.

Rep.: Cum a reactionat Smirnov ?

I.I.: Cum a iesit din puscaria din Chisinau, in prima zi a si facut conferinta de presa la Tiraspol si a spus ca i-a amagit. „Am iscalit si am spus: voi respecta legile. Dar n-am spus care legi ! N-am spus ca legile Moldovei. Las’ sa gandeasca ce vor”. Adica si-a batut joc.

Rep.: Cine este in fond Smirnov ?

I.I.: E un personaj trimis de la Centru in Republica Moldova, acum trei ani. E nascut in Magadan, la Marea Ohotk, spre Kamceatka. Si-a facut studiile in Ural, apoi a lucrat in Ural, in posturi de conducere. A fost director la o intreprindere din Kerson, in Ucraina. Apoi a venit director la complexul militar din Tiraspol, care fabrica aparatura militara. Dupa un an de stat in Tiraspol a inceput activitatea separatista. E fricos. Repeta ca un papagal ce i se spune de la Centru. Are comportament de terorist. Pot sa zic ca un terorist ca dansul nu mai este. Indeamna mereu la violenta, la varsare de sange. Cand intra pe linia asta, a incitarilor, nu se mai poate opri, fie ca vorbeste la mitinguri, fie la radio, fie la televiziune. Incita la ura impotriva frontistilor, cu amenintari: ca vor fi nimiciti, striviti, toti frontistii din Tiraspol.

Toamna lui 1991 a marcat o intarire considerabila a separatistilor. La 1 decembrie 1991 autoritatile nistrene au organizat alegeri „prezidentiale” – cu ajutorul formatiunilor paramilitare proprii si al militarilor Armatei a 14-a; alesul „poporului nistrean” a fost Igor Smirnov, sosit in Moldova in 1987. La 8 decembrie, in republica au avut loc alegeri prezidentilae; lista candidatilor continea un singur nume: Mircea Snegur. In Transnistria, participarea la alegerile prezidentiale de la 8 decembrie este interzisa, alegatorii sunt terorizati, dar un numar mare de persoane infrunta pericolul si se prezinta la urne.

Alegerile prezidentiale marcheaza un nou moment de tensiune in organizatia oraseneasca Tiraspol a Frontului Popular. Se confrunta doua opinii: aceea sustinuta de Ilascu, anume ca alegerea lui Snegur trebuie boicotata, deoarece este un om politic compromis si aceea sustinuta de Urâtu, anume ca situatia este prea disperata pentru a intretine disensiuni intre moldoveni, cu atat mai mult cu cat nu exista un contracandidat a lui Snegur. Cele doua pareri raman ireconciliabile, iar partizanii celei de-a doua pozitii parasesc Frontul; organizatia oraseneasca Tiraspol, condusa in continuare de Ilascu, intra in anul 1992 cu efective diminuate.

La 15-16 februarie 1992 are loc la Chisinau Congresul III al Frontului Popular (care, de acum inainte, se va numi Frontul Popular Crestin si Democrat); lucrarile sunt publice; problema Transnistriei este abordata cu prudenta si ingrijorare; nimeni nu parea sa isi aminteasca de existenta Hotararii nr.6; Ilascu a avut o scurta interventie, in care a atras atentia asupra situatiei disperate din Transnistria, dar a fost intrerupt de la prezidiu, cu cuvinte linistitoare. Principalele obiective ale Congresului au fost studierea oportunitatii trecerii in opozitie a Frontului (atitudine in cele din urma adoptata) si alegerea unei noi echipe la conducere. In legatura cu Transnistria s-a dat un singur comunicat, pe ton prudent, in care se condamna separatismul. Toate documentele Congresului au aparut in presa.

1.8. Razboiul

La 1 martie, Moldova este primita in ONU. In aceeasi zi, efective ale garzii transnistrene si unitati de cazaci ataca postul de politie din Dubasari – ultimul care, in Transnistria, era inca sub controlul Chisinaului. Acest incident marcheaza inceputul razboiului dintre „republica nistreana” si Republica Moldova. Este un razboi in care Moldova intra practic fara a avea armata (armata nationala se infiinteaza de-abia in mai 1992); este, probabil, singurul razboi din lume in care o tara, atacata de forte armate redutabile, se apara folosind in principal efective ale politiei.

O data cu declansarea razboiului, situatia transnistrenilor care sustineau autoritatile de la Chisinau devenea tot mai dramatica. Incitarile la ura contra cetatenilor fideli Moldovei, la alungarea lor sau chiar la lichidarea lor fizica devin moneda curenta a propagandei tiraspolitane. De exemplu, in ziua de 5 martie 1992, cand la Tiraspol au fost inmormantati luptatorii separatisti cazuti in primele zile ale razboiului, la postul de radio local, care a transmis in direct mitingul de doliu, numele lui Ilascu a fost rostit de cel putin 23 de ori, populatia fiind incitata la acte de violenta impotriva lui [bibliografie: Masacrul inocentilor. Razboiul din Moldova, 1 martie – 25 iulie 1992. V. Bârsan, Bucuresti 1992]. Prietenilor care il sfatuiesc sa plece din oras, caci poate plati cu viata pentru convingerile sale, Ilie Ilascu le raspunde ca ramanerea sa la Tiraspol este un simbol al rezistentei românesti in Transnistria, care trebuie mentinut cu orice pret.

Iata cum povesteste Ilascu atmosfera acelor prime zile de razboi [citat din interviul acordat revistei Alianta Civica Bucuresti, martie 1992]:

I.I.: Situatia din Transnistria e atat de incordata … si nemaivazuta … multi români au plecat … care la parinti, care la rude … mai ales cei implicati in activitatea Frontului (…) Foarte mult au avut de suferit oamenii care au activat in politie. (La Tiraspol nu mai exista politie moldoveneasca, dar multe dintre fostele cadre de politie continua sa locuiasca in oras, n.n.) Sunt 85 de politisti care au refuzat sa depuna juramant separatistilor. Printre ei sunt si rusi – chiar fostul comandant, colonelul Serbatîi, care intelege ce-i legitim si ce nu-i legitim. Si ca rasplata, e atacat mereu si murdarit din cap pana-n picioare.

Rep.: Atacat fizic ?

I.I.: Numai moral. Fizic sunt agresati moldovenii. Sunt batuti, batuti … E periculos si a vorbi româneste la Tiraspol. E o psihoza nemaivazuta in Transnistria, ca-n timpul fascismului, o campanie de românofobie la radioul si televiziunea locala, tot timpul. Se aduc oameni care au suferit in timpul razboiului de la români, si care povestesc ca românii i-au batut (dar nu spun si de ce i-au batut) si zic iaca, ce? vreti in România ? Situatia se agraveaza cand pleaca Snegur din republica. Toate acestea se fac intentionat, pentru ca intre Snegur si Smirnov exista o legatura.

Rep.: O complicitate ?

I.I.: Noi avem probe clare in aceasta privinta. Pentru toate varsarile de sange e raspunzator Snegur. El are o tactica comunista: intai agraveaza situatia la maximum, situatia explodeaza cand el pleaca, iar cand se-ntoarce, se face liniste si se potolesc si varsarile de sange. Si, in felul acesta, el devine un pacifist nemaivazut. Snegur are legaturi secrete cu Smirnov …

Dar de aceasta data nu se va face pace decat dupa patru luni de razboi.

__________________________________________________________________

Aici se incheie Capitolul 1 – Contextul istorico-politic – al cartii document

„Procesul Ilascu” . Autor: Victor Bârsan. Bucuresti 1994.

Alte capitole din Procesul ILASCU

4.  Desfasurarea procesului

4.6.9.  Declaratia finala a lui  Ilie Ilascu

[Declaratie facuta de Ilie Ilascu in sedinta publica din 19 octombrie 1993, publicata in revista Tara, Chisinau, 27 oct.1993 ]

    In ziua urmatoare, 19 octombrie, Ilie Ilascu si-a rostit declaratia finala. Strangand in mana dreapta gratiile custii si tinand in mana stanga un stegulet tricolor pe care insusi l-a cusut in celula, Ilascu a vorbit liber, cam o ora si jumatate, timp in care a atins toate chestiunile esentiale ale procesului. Stapanit initial de o emotie vizibila, Ilascu si-a revenit treptat, punandu-si in valoare talentul oratoric, trecand de la chestiuni generale la exemple concrete, de la gravitate la umor. Iata cateva pasaje din cuvantarea sa.

    Acest spectacol la care asistati si care a inceput cu mai bine de jumatate de an in urma a fost organizat, cum v-am mai spus, de catre serviciile rmn si de catre serviciile speciale ale Rusiei. Singurele scopuri ale acestui spectacol au fost demoralizarea populatiei romanesti autohtone din Transnistria si musamalizarea propriilor crime pe care le-au savarsit aceste servicii si pe care continua sa le savarseasca si in prezent … Daca in 1989 fortele imperiale ale Rusiei oplosite la Tiraspol n-ar fi pus la cale o agresiune impotriva republicii suverane Moldova, impotriva unei parti a acestei republici, atunci nu s-ar fi intamplat atata nenorocire in anii trecuti si in prezent. Ea va continua din pacate deoarece fortele comuniste prin insasi esenta lor sunt violente, ucigase.

    Nici o filozofie din lume nu admite doua sau mai multe adevaruri, numai filozofia marxist-leninista admite existenta catorva adevaruri. Astazi este convenabil un adevar, maine altul, dar de fapt si unul si altul este un neadevar, o minciuna.

    Ne aflam pe aceasta scena, in acest spectacol de teatru absurd doar pentru ca suntem membri ai Frontului Popular Crestin Democrat. Aceasta organizatie social-politica a fost singura formatiune de opozitie din Tiraspol si din partea stanga a Nistrului in general. Celelalte care mai existau – OSTK, diverse partide politice – toate au fost create pentru a sprijini crminalii de stat care au pus mana pe putere cu ajutorul armelor rusesti, „capturate” din arsenalul Armatei a 14-a care le-a oferit de buna voie, desi astazi cauta sa se justifice. Singura noastra vina consta in faptul ca am stiut despre toate acestea si ca timp de 3-4 ani am urmarit, am fixat, am documentat toate aceste abuzuri, tot acest banditism care face ravagii pe teritoriul republicii independente Moldova cu ajutorul serviciilor secrete ale Federatiei Ruse. Atunci cand cetatenii unui stat se amesteca in treburile altui stat, mai ales cand o fac cu ajutorul armelor, in intreaga lume civilizata acest fenomen se numeste AGRESIUNE si IMIXTIUNE in treburile interne ale altui stat. Si nu poate exista nici un fel de justificare pentru cei care ne-au adus la aceasta tragedie.

    Reprezentantii nostri (ai Frontului Popular, n.n.) sunt in toate sferele, la toate intreprinderile. Noi nu ne-am dedat la actiuni teroriste, ci ne-am limitat doar la activitatea politica si propagandista. Anume aceasta activitate a devenit cea mai periculoasa pentru Smirnov si clica lui. Tocmai din acest motiv el a hotarat sa ne elimine.

    Si vreau sa va declar in mod oficial ca a facut-o nu fara sprijinul fortelor proimperiale si procomuniste de la Chisinau, inclusiv al Ministerului Securitatii Nationale (KGB-ul de la Chisinau). De ce? pentru ca nu exista un minister al securitatii Transnistriei si un minister al securitatii Moldovei in mod independent. Este un tot. Ei au lucrat impreuna in acest rastimp. Masacrul de la Tighina este opera lor. Macelul organizat la Tighina de comun acord prin intelegerea dintre Tiraspol si Chisinau a urmarit scopul de a nimici pe de o parte fortele patriotice care luptau pentru eliberarea nationala a Moldovei, iar pe de alta parte de a neutraliza unele batalioane care in acel moment iesisera de sub controlul separatistilor, batalionul lui Kostenko, bunaoara. Eu stiu ce spun.

    Nici in timpul anchetei preliminare, nici in timpul asa-zisului proces judiciar, nimeni nu si-a dat osteneala sa clarifice cine suntem noi in realitate, de ce ni se incrimineaza ca am fi agenti si colaboratori ai Ministerului Securitatii Nationale din Republica Moldova. Sa va dau doar un argument care elimina orice acuzatie. In 1991, la 7 iulie, in ziarul Pravda – care, slava Domnului, a fost inchis – si sper ca pentru totdeauna – jos pe prima pagina, este publicat un interviu cu presedintele de atunci al KGB-ului moldovenesc, Botnaru, in care e scris negru pe alb ca impotriva lui Ilascu este intentat un dosar penal. Impotriva mea a fost intentat un dosar penal inca din 1985. Dosarul a fost intocmit la Tiraspol si la Slobozia de Iuri Alexeevici Rescikov si Vadim Turcan, iar la Tiraspol, incepand din 1989, de un oarecare colonel caruia i-am uitat numele.

    In perioada respectiva (pregatirea si savarsirea atentatului contra lui Ostapenko, n.n.) eu pur si simplu nu ma aflam la Tiraspol. Aceasta o dovedeste si adeverinta de la hotel privind sederea mea la Chisinau. Eram de fata cand avocatul meu i-a inmanat acest document procurorului Starojuk, insa acesta a refuzat sa-l anexeze la dosar, iar mai tarziu „a uitat” sa-l anexeze si judecata. In schimb n-au uitat s-o interogheze, sub amenintari, pe sotia mea, care in luna iulie se afla  in partea dreapta a Nistrului. Au sunat-o de la Tiraspol sa vina urgent, mintind-o ca s-a intamplat ceva cu mine. Dar ea a refuzat bineinteles sa plece. Starojuk si Averina, adica Larina, incercau s-o „convinga”, spunandu-i: „Dumneata vei veni sa depui marturii: in caz contrar, nu-l vei mai vedea pe sotul tau”. Va intreb: ce putea sa faca sotia mea ? Ea era atat de inspaimantata, incat putea depune orice marturie. Cu atat mai mult ca era ingrijorata de soarta celor doi copii, stiind prea bine ca eu eram vandut de mult de „baietii cu ochi albastri”. De ce judecata n-a dat citire textului integral al acestei interogari ?

    Cat priveste armamentul. Am cerut de nenumarate ori, si in timpul anchetei preliminare si la judecata, sa se dea lamuriri in privinta acestei cantitati enorme de armament care figureaza la dosar. Este vorba despre zeci de pistoale-automat, lazi cu grenade si multe altele. Pe cand aici au fost adunate si ni se arata cateva pistoale si o pusca. Unde este celalalt armament la care se face trimitere, incriminandu-ni-se ca l-am fi pastrat, l-am fi transportat, s.a.m.d.? Nu este. Dar de ce nu este ? Daca noi am tras, atunci unde este macar arma cu care au fost ucisi acesti oameni, fapt ce ni se imputeaza noua ? Nu exista acest armament. Si nici nu putea fi. Am cerut de la judecata sa fie determinate, dupa cea mai simpla metoda, asa cum s-a facut recent la Moscova, numerele de serie ale armelor din care s- tras. La Moscova, expertiza a stabilit ca este vorba de armamentul Armatei a 14-a (Ilascu se refera la armamentul folosit de catre rebeli in timpul „loviturii de stat” de la 3 octombrie 1993, supus ulterior unor expertize la Moscova, pentru a-i determina provenienta, n.n.). Tot asa ar fi trebuit sa se procedeze si in acest caz: de unde si al cui este armamentul ? Din care depozite a fost sustras ? Si totul ar fi devenit clar, deoarece Armata a 14-a si serviciile speciale ale Rusiei nu puteau sa nu stie aceste lucruri.

    Trimiterile la Biblie facute de d-na Averina in discursul ei de acuzare sunt de-a dreptul caraghioase. Si cine face aceste trimiteri ? O comunista ai carei colegi de partid timp de 70 de ani au distrus bisericile si au umplut Siberia de preoti.

    Cine este acest Garbuz, pe ce se bazeaza, ca sa zicem asa, toate acuzatiile ? Numai pe „marturiile sincere” a lui Garbuz. Cine este acest Garbuz ? Din 1990 Garbuz a inceput sa vina la adunarile Frontului Popular, la Institutul Pedagogic, sa stea chitic intr-un ungher fara a-si scoate trenciul si palaria. Camarazii mei au remarcat de la bun inceput ca tipul este de la KGB. Dar fiindca adunarile Frontului Popular se tineau cu usile deschise, noi nu puteam sa interzicem nimanui accesul in sala. Veneau si reprezentanti ai OSTK-ului, si d-na Volkova, si Bolsakov s.a. Dar Garbuz avea alta misiune.

    Eu am stiut la ce merg si nu regret ca am inceput aceasta lupta impotriva totalitarismului. Sunt mandru ca, incepand cu anul 1988, am contribuit, intr-o masura mai mare sau mai mica (ramane sa aprecieze istoria), la daramarea acestui monstru numit Uniunea Sovietica, la distrugerea totalitarismului comunist.

    Pe parcursul anchetei preliminare toata presa din Tiraspol a incercat din mers sa modeleze opinia publica a „poporului transnistrean”. Desi nu exista un asemena popor, pentru ca nu se incadreaza in nici o definitie de popor. Rasfoiti doar colectia ziarului Dnestrovskaia Pravda care numai dupa 4 zile de la arestarea noastra scria: „vina celor arestati este pe deplin dovedita”. Si n-ar fi fost nimic daca aceste afirmatii nu ar fi purtat o semnatura. Dar ea este semnata de procurorul Boris Lucik. Deci, in acel moment Lucik stabilise deja ca am fi vinovati, desi vina noastra o poate dovedi numai judecata. Asa se procedeaza in tarile civilizate, dar nu aici. Deci este clar ca toata aceasta masinarie trebuia sa demonstreze cu orice pret vina noastra. Si s-a lucrat zi de zi, saptamana de saptamana, luna de luna, conform instructiunilor lui Sevtov, pana cand „totul a fost demonstrat”. Rezultatele anchetei au fost tinute in taina. De ce ? Pentru ca autorii acestei anchete trebuiau sa-si acopere propriile crime, atribuindu-le unui agresor imaginar.

     Referitor la Hotararea nr.6. Eu am scris aceasta hotarare, dar intre textul original semnat de mine si ceea ce a fost publicat in Dnestrovskaia Pravda este o diferenta. Eu atunci nu am intervenit pentru ca nu-mi ardea de asta. (In acest moment, pare imposibil de reconstituit textul exact al Hotararii nr.6: originalul s-a pierdut, fie in redactia ziarului Dnestrovskaia Pravda, fie in redactia ziarului Trudovoi Tiraspol ; textul publicat nu a respectat originalul, iar Ilascu nu a semnalat atunci, public, abaterile respective. In locul originalului, exista doar niste copii xerox, a acaror provenienta exacta nu este cunoscuta. O asemena copie xerox – pusa la dispozitie de o persoana refugiata din Tiraspol – am folosit si noi ca document de lucru, inclusiv pentru citarile de la cap. 1.6, n.a.)
Ancheta si judecata scot din context acele puncte care le convin, dar, citit in intregime, textul nu contine apelurile la aplicarea fortei. Sensul era ca vom opune rezistenta numai in cazul in care vom fi atacati. Dar cine s-au inarmat primii ? Cine a sustras armament din depozitele Armatei a 14-a? Oare nu gardistii din Transnistria? Oare nu amazoanele Galinei Andreeva ?

    In prezent, cand parlamentele si guvernele lumii, inclusiv ale Romaniei si Republica Moldova, precum si Biserica Romana, cer incetarea acestei farse, in Transnistria, colectivul retelei alimentatiei publice din Slobozia cere pedeapsa cu moartea. Si alaturi sta scrisoarea d-nei Catherine Lalumière, secretar general al Consiliului Europei, care cere curmarea acestei faradelegi …

Comunistii de pe malul stang si de pe malul drept al Nistrului tot comunisti raman. In Republica Moldova nu este un guvern democratic, ci comunist. In Tiraspol, asa-zisul guvern este fascisto-comunist. Cinste lui Eltin care se debaraseaza de bolsevici. Poate va ajunge si el la Tiraspol.

    La sfarsit, Ilascu a spus cateva fraze in romaneste:

    Vreau, in incheiere, sa multumesc tuturor organizatiilor obstesti, guvernului, corpului diplomatic din Romania, din Republica Moldova, din alte tari, care au luat atitudine fata de procesul de la Tiraspol; sa le multumesc din partea colegilor mei de cusca pentru acesta atitudine si sa-i incredintez ca pe noi nu ne-au invins. Nu ne-au biruit.

    El a multumit persoanelor din Romania care au sprijinit, in aceasta perioada, familiile lor; presei din Romania si Republica Moldova, Frontului Popular, patriotilor romani din Tiraspol.

    Am fost si raman membru al Frontului Popular, pentru ca lupta noastra nationala, ideea noastra de reintregire a tarii, de refacere a Romaniei Mari, pe care hoardele comuniste au distrus-o in 1940, ramane la ordinea zilei.  Lupta continua.

   Cuvantarea lui Ilascu a trezit reactii diverse. Ea a starnit adesea admiratia celor din sala, inclusiv a gardistilor, in ciuda adversitatii de principiu a acestora. In mai multe randuri, atunci cand Ilascu a vorbit despre drepturile istorice ale Romaniei, persoane din asistenta au scuipat. Judecatoarea Ivanova a anuntat in final amanarea procesului pentru data de 15 noiembrie, fara a motiva in nici un fel aceasta hotarare.

Razboiul din 1992

in Istorie by

aiud

  • La 1 martie Moldova este primita in ONU. In aceeasi zi, efective ale garzii transnistriene si unitati de cazaci ataca postul de politie din Dubasari – ultimul care, in Transnistria, era inca sub controlul Chisinaului. Acest incident marcheaza inceputul razboiului dintre „republica nistreana” si Republica Moldova. Este un razboi in care Moldova intra practic fara a avea armata (armata nationala se infiinteaza abia in mai 1992!); este probabil, singurul razboi din lume in care o tara, atacata de forte armate redutabile, se apara folosind in principal efective ale politiei.

  • 28.03.1992 Starea exceptionala in toata Moldova. Prim-ministrul Valeriu Muravschi indeamna poporul sa fie gata sa-si apere tara

  • 29.03.1992 Guvernul Modovei da minoritatii rusesti din Transnistria doua zile sa-si depuna armele, dupa care guvernul ameninta sa inceapa actiunile ofensife asupra rebelilor

  • 01.04.1992 Moldova trimite grupuri de politisti din Ministerul de Interne in orasul Bender. Atacul este prima actiune de razboi oficiala intre Moldova si separatistii din Transnistria

  • 02.04.1992 Rusia promite sa apere rusii din tarile vecine, la nevoie cu forta. Ministrul de externe Kozirev intelege prin asta trimiterea propriilor forte armate, insa a respins trimiterea de grupuri de oameni inarmate. In ajutorul rusilor din Transnistria au aparut deja sute de cazaci inarmati, care calatoresc prin Ucraina. In razboiul dintre Moldova si Transnistria au murit deja cazaci. Aceasta a facut ca ei sa se inroleze mai mult. Ei ajung din regiunea Don, unde sefii cazacilor sunt comunisti conservativi care si-au schimbat blana.

  •  05.04.1992 Vicepresedintele rus Aleksandr Rutskoi cere independenta regiunei din Transnistria. Guvernul din Moldova a descris vizita lui Rutskoi ca un grav amestec in treburile interne ale Moldovei. In timpul vizitei sale in Transnistria Rutskoi intilnise reprezentanti de-ai rusilor separatisti si facuse o vizita la cazarmele armatei a 14a a fostului USSR. In vederea guvernului Moldovean vizita lui Rutskoi aduce aminte de actiunile de tip imperialist ale fostei USSR. Vizita de asemeni este vazuta ca un sprijin deschis fata de Moscova separatistilor din Transnistria. Rutskoi a spus: „Suntem la un pas de un razboi total.”

  • 21.06.1992 Jeltsin ameninta cu intervenire militara daca luptele nu inceteaza. In opinea modovenilor asta inseamna declaratia de razboi a Rusiei.

  • 22.06.1992 Moldova in razboi cu Rusia! Moldova concentreaza noi trupe imprejurul orasului Bender si se pregateste sa ia orasul din nou in posesia sa. Presedintele Mircea Snegur spune in parlamentul Moldovei ca republica este practic in razboi cu Rusia. Snegur acuza Rusia ca vrea sa devina politaiul CSI. Cu o zi mai devreme Snegur acuza Rusia de incercari imperialiste si l-a avertizat pe Eltin sa se amestece in treburile interne ale Moldovei. Dupa ministerul de aparare al Moldovei in luptele de la sfarsit de saptamana pentru orasul Bender au murit 100 si s-au ranit 300 de separatisti. Propriile victime 30 de morti si 200 de raniti.

Andrei Ivantoc, nascut la 09.03.1961, sat Opaci, raion Causeni, casatorit, fara copii

Alexandru Lesco, nascut la 21.02.1955, sat Cosernita, raion Floresti, casatorit, fara copii

Tudor Petrov (Popa), 23.02.1963, sat Chistelnita, raion Telenesti, casatorit, doi copii

Articol din Romania Libera, dupa sentinta data la Tiraspol, in decembrie 1993

” Ilie Ilascu a fost condamnat la moarte, fratii lui, Ivantoc, Petrov-Popa, Lesco si Godiac au fost trimisi in temnita grea pentru idealul Romaniei eterne, iar guvernantii de la Bucuresti nu fac nimic ca sa-i salveze. Mai mult, cuteaza sa-si faca un detestabil capital politic – ne intrebam, in fata cui?! – din proteste uluite si fara eficienta. Din pacate, nici societatea civila si partidele de opozitie – singurele care au ales sa iasa in strada pentru fratii nostrii – nu dau protestului o finalitate concreta. Chiar daca in cazul lor, protestul inseamna continuitate. Rarem cu totii sa nu ne dam seama ca zilele sunt numarate, iar bolnavii de la Tiraspol, in stare sa puna, pe neasteptate, sentinta in aplicare. Asa cum, cu luciditate, ne-a avertizat Suveranul exilat la Versoix, cerand tuturor romanilor sa foloseasca toate mijloacele pentru salvarea patriotilor romani si pentru salvarea patriotilor romani si pentru curmarea anomaliei secesioniste de la Tiraspol, care tinde sa federalizeze Moldova de peste Prut, ingreunand procesul reintregirii.
In aceasta situatie revoltatoare, tovarasii de la Chisinau se multumesc si ei ca „omologii” de la Bucuresti, sa debiteze proteste formale. Nu le-a trecut prin gand sa treaca Nistrul, nici macar acum, fiindca propria piele aservita Moscovei le e mai draga decat datoria stabilita de functiile lor atat de scumpe. In acest timp, guvernantii de la Bucuresti isi dau arama pe fata si se fac de ras in fata studentilor din Liga Universitatii Bucuresti. O mana da tineri fragili, dar hotarati, cum au fost si in Decembrie 1989 – Gabriel Zbarcea, Toni Popescu, Claudiu Capatana, Corina Caramete si Razvan Gavrila – au cerut guvernantilor solutii concrete. Le-au oferit. Dar domnii Vacaroiu, Hrebenciuc si Maior, in loc sa se dovedeasca barbati demni de inaltele functii – abuziv ocupate – au avut treaba sa se rasteasca la studenti si ziaristi, etalandu-si egoismul si badarania.

Ce enormitati credeti ca au putut dumnealor sa debiteze studentilor?! Atunci cand liga a propus sa li se confere de urgenta cetatenia romana de onoare patriotilor de la Tiraspol, purtatorul ilegal de nume roman V. Hrebenciuc a replicat, infuriat: „Si daca-l impusca pe Ilascu?”. Auziti dumneavoastra, daca-l impusca pe Ilascu! Cand tocmai asta e problema, statul roman, prin pigmeii lui reprezentanti, fuge de raspunderea de al apara, de a-l lua sub juristictie, fiindca ei, da, guvernantii din Romania se tem de… scandal diplomatic!! Iar premierul Vacaroiu le explica studentilor ca, mai copii, asta ar insemna sa ne implicam (!), fiindca voi stiti ca ei sunt acuzati de actiuni teroriste si de spionaj in favoarea Romaniei!!! Iar daca le-am da cetatenia, ar insemna sa recunoastem ca Romania e implicata in razboiul din Transnistria!
Bravos natiune! Halal guvernanti. Daca ei au vreun strop de sange romanesc e cazul sa rupa lantul cu Moscova. Si sa adopte masuri complete. Snegur si Sangheli sa treaca Nistrul si sa ceara ONU trimiterea castilor albastre si evacuarea armatei a 14-a din Transnistria. Aceeasi somatie sa-i fie adresata lui Eltin. Secesionistii ar fi dezarmati. Ei trebuie dezarmati si la propriu. Nu neaparat printr-o actiune de comando, ci prin prezenta unei masive delegatii a societatii civile si a parlamentului din Romania, care sa faca de urgenta deplasarea la Tiraspol. […] Altfel, cu simple vorbe Ilascu va muri IMPUSCAT, iar pe noi toti ne va blestema Dumnezeu.”

Spuse de-a mamei lui Ilie Ilascu prin intermediul radio Romania

  • „Iti dau buna ziua… Stiu ca n-ai aer si caldura… Doresc sa te tii cum te-ai tinut si pan-acuma…Sa nu te ingenunchezi inaintea paganilor…Iti doresc sanatate, si te-astept acasa… ”

Arestarea

Dupa declansarea ostilitatilor militare, situatia celor care, ramasi in Transnistria, continuau sa sprijine activ integritatea Moldovei, devine tot mai critica. Locuintele unora dintre ei sunt supravegheate indeaproape. Se inregistraza atacuri asupra domiciliilor lui Ilascu si Uratu, descinderi la caminele Institutului Pedagogic din Tiraspol, in timpul carora studentii sunt terorizati, batuti si umiliti de gardisti.
In jurul datei de 01.06.1992 au avut loc un val de arestari printre transnistrenii fideli autoritatilor Chisinau. Au fost ridicati Ilascu, Ivantoc, Petrov Popa, Lesco, Uratu, Marian, Costov s.a., in total 15-18 persoane.

  • Ilie Ilascu arestat la 02.06.1992 ora 04.30!!! Iata cum a relatat el scena arestarii sale:
    Cum am fost arestat? In dimineata zilei de 2 iunie m-am trezit la ora 4.30, intrucat trebuia sa plec la Chisinau cu trenul de 5.20. Am deschis usa. In acest moment au dat navala 10-12 insi inarmati cu pistoale-automat, m-au doborat la podea, au prins a ma bate si m-au legat. Au intrat, au tabarat in toate camerele… La judecata, toti martorii au vorbit in contradictoriu, depozitiile lor privind locul in care au gasit pistolul sau alte obiecte sechestrate nu au concis. Nici procurorul, nici judecata nu doresc sa ia in considerare aceste detalii. Procesul-verbal al perchezitiei era intocmit de Homitki in timp ce obiectele „gasite” erau pe masa. Homitki scrie in procesul verbal ca a gasit un detonator… Insa expertiza facuta de o comisie moscovita nu a putut stabili identitatea, provenienta acestuia, si nici daca acesta ar apartine categoriei dispozitivelor explozive. Reiese ca Homitki a stiut din timp ce scrie. Cand l-am intrebat de unde stie ce este acest obiect, mi-a raspuns : L-am studiat la universitate.

  • Andrei Ivantoc a fost arestat in aceeasi zi, la ora 8 dimineata. Sotia sa plecase la serviciu la ora 6, astfel ca atunci cand a sosit echipa de arestare el era singur acasa. Ivantoc a fost batut crunt, cu patul armei in cap, cu pumnii si cu bocancii; se pare ca tricolorul pe care il purta la reverul hainei a stimulat agresivitatea „oamenilor legii”. Atunci cand sotia sa, Eudochia Ivantoc, s-a reintors acasa, a gasit toate lucrurile ravasite; pe unele haine erau urme de sange. Disparusera cateva covoare, 50000 de ruble si „un ceas frumos”, dupa declaratia Eudochiei. Afirmatia arestatorilor, conform careia Ivantoc i-ar fi amenintat cu explozia unei grenade, nu este credibila; de altfel, pretinsa grenada nu a fost retinuta drept corp delict. Arestarea si perchezitia s-au efectuat fara martori; in camera se afla doar papagalul vorbitor al sotilor Ivantoc; din acea zi, pasarea nu a mai vorbit.
    La trei zile dupa arestare, Eudochia l-a putut vizita pe sotul sau; Ivantoc pastra pe frunte urma unei lovituri puternice, degetul mare al mainii stangi nu mai avea unghie, iar hainele ii erau sfasiate

  • Tudor Petrov Popa a fost arestat in ziua de 4 iunie, la ora 6.45. Se afla acasa, impreuna cu sotia sa si cu cei doi copii. El a fost ridicat de doua persoane, printre care ofiterul de militie Victor Gusan. La ora 11, la domiciliul sau s-a prezentat o echipa de 7 persoane, printre care anchetatorii Starojuk si Glazirin; ei au efectuat o perchezitie, dar nu au gasit absolut nimic.

  • Alexandru Lesco a fost arestat in noaptea zilei de 2 iunie. La ora 3 urma sa plece lao nunta, intr-un sat din apropiere; sotia sa se afla deja acolo. La ora 2.45, Lesco a primit un telefon surprinzator de la Garbuz, care l-a tinut de vorba — fara a-i comunica nimic deosebit — pana ce echipa de arestare a aparut la usa apartamentului. A doua zi a avut loc perchezitia.
    Sotia sa, Tatiana, a descoperit unde se afla Alexandru abia la cinci zile dupa arestare, desi s-a adresat si autoritatilor de la Tiraspol, si celor de la Chisinau (!?!) Cand l-a intrebat pe anchetatorul-sef Starojuk despre situatia sotului sau, i s-a raspuns: „Inca nu a fost impuscat, dar il pregatim”.

  • Stefan Uratu a fost arestat in seara zilei de 2 iunie, in acel moment prodecan al Facultatii de Matematica si Fizica a Institului Pedagogic din Tiraspol; el avea sa fie eliberat dupa 82 de zile de detentie. Stefan Uratu a avut, pentru o buna bucata de timp, aceleasi conditii de arest ca si ceilalti arestati; de aceea, marturiile sale – a caror credibilitate este neindoielnica – sunt foarte utile pentru cunoasterea conditiilor de detentie a „grupului Ilascu”.

Soarta sotiilor arestatilor

La Tiraspol, sotiilor arestatilor li s-a creat o atmosfera de intimidare si ostilitate.

  • Nina Ilascu a intentionat sa ramana cat mai aproape de sotul sau, dar la mijlocul lui iulie 1992, o echipa de patru persoane, condusa de anchetatorul Starojuk, a sosit la domiciliul sau si a intocmit un inventar complet al tuturor bunurilor, care au fost sechestrate. Dupa acest episod, Nina Ilascu a trebuit sa se refugieze la Chisinau.

  • Eudochia Ivantoc a fost obligata sa paraseasca Tiraspolul intrucat colegii ei de serviciu (de la fabrica de mobila) au adresat directiei numeroase petitii in care se cerea sa fie data afara

  • Nina Petrov-Popa s-a hotarat sa paraseasca Tiraspolul dupa ce, timp de doua saptamani, un coleg al lui Tudor din Comitetul Militarilor Internationalisti din Afganistan a hartuit-o in permanenta, intreband-o ce facea sotul ei, ce prieteni avea etc.

  • Tatiana Lesco a fost acuzata in public de directorul adjunct al fabricii la care lucra ca este „sotia unui dusman al poporului”; dupa acest incident, s-a decis sa se refugieze la Chisinau

  • In primele doua saptamani, sotiilor li s-a permis in mai multe randuri sa ii viziteze pe arestati, dar ulterior aprobarile s-au dat din ce in ce mai greu – ajungandu-se la un interval de o luna-doua intre o vizita si alta. Cererile de vizitare erau aprobate – sau refuzate – de anchetator sef Starojuk, dupa un timp de asteptare de 2-3 zile. Sotiile s-au plans de faptul ca, in aceste ocazii, Starojuk se purta arbitrar si jignitor dandu-le informatii false si incercand sa le descurajeze

Conditii de detentie

  • Imediat dupa arestare, detinutii au fost tinuti in arestul militiei din Tiraspol; apoi ei au fost transferati la comenduirea Armatei a 14-a, unde au stat circa doua luni. In cele din urma, au ajuns la inchisoarea din Tiraspol, unde au ramas pana la proces.

  • Se stie ca in inchisorile sovietice conditiile de detentie sunt foarte proaste. Pe acest fond s-au suprapus efectele atitudinii rauvoitoare ale autoritatilor.

  • Una dintre sotii a reusit sa-si viziteze sotul la locul de detentie, respectiv intr-o celula a arestului preventiv al militiei, aflata la subsol. Ea a declarat ca opt detinuti erau tinuti intr-o celula de 12 m2, umeda si rece. In loc de pat, existau doar niste scanduri, fara saltele, perne sau cearsafuri.(!!!)

  • In primele doua luni de arestare (iunie si iulie), detinutii nu au putut face baie (!!!), desi erau invadati de paduchi si de plosnite; ei au ramas in hainele in care au fost ridicati.

  • Initial, detinutilor li s-a refuzat dreptul la plimbarea zilnica. (!!!) Dupa multe insistente, li s-a acceptat sa fie scosi „la aer”, 10-15 minute pe zi, intr-un spatiu inchis din apropierea WC-ului.

  • Regimul alimentar: dimineata – 200 g apa calda si 100 g paine veche; la pranz – 300 g apa calda si 100 g paine; seara – 200 g apa calda, 100 g paine si 150 g mamaliga nefiarta (fara comentarii)

  • Arestatii nu au dreptul de a primi presa, carti sau scrisori, (!!!) iar celulele in care stau nu au lumina directa.

  • Valul de frig din octombrie 1993 i-a gasit pe Ivantoc si pe Lesco cu geamul de la celula spart.

  • In ultimele zile ale lunii iunie 1993 arestatii au facut greva foamei, cerand sa li se dea saltea si patura (Atentie!: Ei fusesera arestati cu un an in urma. Deci un an intreg fara saltea si patura!!!), sa poata fi vizitati de sotiile lor si sa aiba acces la un aparat de radio. (!!!) Ca pedeapsa pentru a fi intrat in greva foamei, arestatii au fost trimisi la carcera, dar dupa 4-5 zile au fost trecuti inapoi in celule; in cele din urma, li s-a permis accesul la un aparat de radio.

  Tratamente abuzive

  • Arestatii au fost supusi unor tratamente, in special in primele luni ale detentiei. Cu totii au fost batuti, amenintati, mintiti, umiliti; asupra lor au fost asmutiti cainii-lup ai militiei; au fost supusi unor anchete abuzive etc.

  • Imediat dupa arestare, prizonierii au fost izolati, dupa care li s-au dat informatii false, in masura de a-i alarma. De exemplu, lui Ilascu i s-a comunicat ca sotia si fetita lui sunt terorizate de gardisti si cazaci, si ca, pentru a le scapa, e cazul sa semneze o declaratie, propusa de organele de ancheta. Arestatilor li s-a spus printre altele, ca „republica nistreana” a fost recunoscuta pe plan mondial, etc.

  • Din ziua arestarii, detinutii si familiile lor au auzit, in repetate randuri, ca urmau sa fie judecati „peste doua saptamani”, ca „vor fi impuscati in curand” sau ca „toti ceilalti au fost deja impuscati”.

  • Cum asemenea tratamente nu au dus, in general, la rezultatele scontate, a fost aplicata bataia. In arestul militiei exista un grup de 4 barbati, de constitutie atletica, numiti „boxerii”, a caror sarcina era aceea de a-i bate pe arestati.

  • Una dintre metodele de umilire era aceea de a impune arestatilor un anumit barem de timp, insuficient, pentru a merge la toaleta (!!!). In cazul in care nu ar fi reusit sa se incadreze in baremul acordat, asupra lor urmau sa fie asmutiti cainii-lup(!!!).

Andrei Ivantoc si Tudor Petrov-Popa

Lor li s-au aplicat tramante foarte dure.

  • Ancheta s-a straduit sa demonstreze ca ei erau autorii directi ai actelor de terorism.Cei doi au fost supusi unui tratament cu preparate psihotrope.

  • Aceste tratamente, peste care s-au suprapus intoxicarea cu stiri false si alarmante referitoare la rude sau evolutia evenimentelor politice, au avut efecte tragice asupra lui Andrei Ivantoc. Sanatatea sa era deja zdruncinata, in urma suferintelor produse de un chist hidatic (operat in 1988, cu recomandari severe de regim alimentar si de efort).

  • In urma batailor, amentintarilor si abuzurilor psihiatrice, Ivantoc a fost victima unor grave tulburari psihice. El a incercat sa se spanzure cu fasiile pe care le-a facut rupandu-si maioul, dar nu a reusit; insa tentativa a fost descoperita. Drept prima consecinta, i s-au luat absolut toate hainele si a fost last complet gol timp de 24 de ore.

  • Apoi a fost consultat de un medic, care nu a putut pune un diagnostic clar. Ivantoc a fost trimis la Odessa pentru un consult mai detaliat; in urma acestui consult, i s-a recomandat intrarea intr-o clinica psihiatrica. Cu toate acestea, Ivantoc a fost trimis inapoi in inchisoare, a fost examinat din nou si s-a stabilit ca este „sanatos”. Totusi, sotia sa a afirmat ca, in mai multe randuri Ivantoc nu a recunoscut-o(!!!).

Tratamentele cele mai rele s-au inregistrat in primele trei luni (iunie-august), cand prizonierii au fost tinuti in arestul militiei din Tiraspol, apoi in comenduirea Armatei a 14-a(!!!). Dupa (Atentie!: DUPA) ce principalele „marturii” au fost stranse, prizonierii au avut dreptul la un avocat. Petrov-Popa si Godiac nu au avut avocat pana la inceputul procesului (!!!).

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...