Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tag archive

astre

RADIATIILE SOLARE

in Astronomie by

Soarele este cel mai mare corp din sistemul solar continând 98% din masa acestuia. El este o sfera de masa gazoasa incandescenta de la care noi primim caldura si lumina. Are diametrul de 1.391.000 km ceea ce înseamna ca este de 109 ori mai mare decât Pamântul. 98% din materia solara este formata din hidrogen (73%) si heliu (25%).

STRUCTURA SOARELUI:

NUCLEUL este regiunea centrala care ocupa 20% din volumul Soarelui, contine jumatate din masa lui si are o raza de aproximativ 120.000 km. Aici temperatura este de 14 milioane de grade Celsius iar presiunea de 340 miliarde de ori mai mare decât presiunea de pe Pamânt (masurata la nivelul marii). Aceste conditii permit ca 4 protoni ( nuclee de hidrogen) sa se uneasca pentru a forma un nucleu de heliu, proces numit fuziune nucleara. În fiecare secunda sunt convertite în heliu 592 milioane tone de hidrogen, proces în care 4,1 milioane tone sunt convertite în energie – conform celebrei relatii E=mc 2

ZONA DE RADIATIE este o regiune cu o latime de aproximativ 380.000 km în care energia eliberata de nucleu sub forma de fotoni îsi cauta drumul catre suprafata. Desi fotonii se deplaseaza cu viteza luminii, strabaterea acestei regiuni poate dura milioane de ani deoarece ei sunt permanent absorbiti si re-emisi de materia solara.

ZONA DE CONVECTIE are o latime de aproximativ 280.000 km. Energia emisa de nucleu ajunge aici sub forma de caldura, care este transportata mai departe prin curenti : gazul cald se ridica la suprafata unde se raceste, dupa care intra în interior pentru a se încalzi – proces numit convectie.

FOTOSFERA este un strat cu grosimea de aproximativ 250 km si reprezinta suprafata vizibila a Soarelui. Ea emite cea mai mare parte din lumina solara si are o temperatura de aproximativ 5700 grade Celsius. Privita printr-un telescop puternic, fotosfera apare ca o suprafata agitata pe care sunt raspândite granulele. Acestea sunt formatiuni de materie gazoasa cu o temperatura cu circa 300 de grade mai ridicata decât cea a fotosferei si pot fi asemanate cu niste boabe de orez cu dimensiunile cuprinse între 250 si 1500 km în diametru, fiind comparabile cu marimea unei tari ca Franta. Ele evolueaza rapid (apar si dispar) în mai putin de un sfert de ora. Granulele sunt determinate de gazele fierbinti care ajung în fotosfera din zona de convectie.

CROMOSFERA este o regiune care poate ajunge pâna la 5.000 km deasupra fotosferei si care are o temperatura medie de aproximativ 4.500 grade (creste odata cu cresterea înaltimii având în partea superioara 20.000 de grade Celsius). Fiind mai rece decât fotosfera ea poate fi observata numai în timpul eclipselor totale de Soare, când discul solar este acoperit de discul aparent al Lunii.

Aceasta regiune a fost denumita cromosfera deoarece în timpul eclipselor se prezinta sub forma unui cerc de lumina rosiatica. Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald numite spicule care pot fi observate la marginea discului solar. Spiculele se formeaza deasupra granulelor care se sparg. Spiculele pot ajunge pâna la înaltimea de 10.000 km, particulele constituente având viteza de 15-20 km/s. Cromosfera este numita si “spayul fotosferic“, deoarece pare a fi facuta în întregime din spicule de o mare varietate de dimensiuni.

COROANA SOLARA este stratul exterior al atmosferei solare si se întinde de la limita superioara a cromosferei pâna la înaltimi de ordinul milioanelor de kilometri, scaldând planetele cele mai apropiate de Soare : Mercur, Venus, Pamânt si Marte.

Fiind de un milion de ori mai putin stralucitoare decât fotosfera ea poate fi observata numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu un aparat special care acopera discul solar, numit coronograf si se prezinta sub forma unui halou argintat mai mult sau mai putin neregulat. Coroana este formata din suvite de gaz rarefiat care evadeaza în spatiu dând nastere unor particule încarcate electric cunoscute sub numele de vânt solar.

Viteza materiei ionizate în vecinatatea Soarelui este mica (de ordinul zecilor de kilometri pe secunda) dar creste pe masura ce acestea se îndeparteaza ajungând ca în vecinatatea Pamântului sa fie de aproximativ 350 km/s. În mod normal concentratia vântului solar este de 5-10 particule pe centimetru cub.

În cadrul expunerii de mai sus straturile exterioare ale Soarelui (fotosfera, cromosfera si coroana) au fost privite ca niste paturi linistite în care nu se întâmpla nimic. Din observatii stim ca în interiorul lor au loc procese active care se desfasoara sub diverse aspecte. Totalitatea acestor procese constituie asa-numita activitate solara. În ceea ce priveste activitatea solara ne vom opri asupra:

•petelor solare ale fotosferei
•protuberantelor din cromosfera
•eruptiilor solare

PETELE SOLARE

Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de activitate solara. Acestea sunt usor de pus în evidenta si au fost observate din timpuri stravechi . O pata solara este o for-matiune de culoare întunecata care apare printre granulele fotosferice . La început ea apare ca un por care se dezvolta si poate sa dureze câteva saptamâni.

Culoarea închisa a petei se datoreaza faptului ca exista un efect de contrast între stralucirea normala a fotosferei si stralucirea petelor care au o temperatura mai scazuta (aproximativ 4230 grade Celsius). Dimensiunile, aspectul si pozitia petelor solare sunt variabile în timp.

O pata obisnuita are diametrul de circa 7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la pâna la 50.000 km, iar în cazuri exceptionale pot avea diametre mult mai mari (cea mai mare pata a fost observata în 1947, ea având diametrul de 230.000 km ). Pentru a le putea vedea cu ochiul liber ( cu masurile de protectie corespunzatoare) diametrul lor trebuie sa fie de cel putin 40.000 km – probabil ca despre astfel de pete se vorbeste în cronicile medievale. Pentru comparatie sa mentionam ca diametrul Pamântului este de 12.740 km!

Din observarea petelor solare s-a constatat ca Soarele se roteste în jurul unei axe care trece prin centrul sau. Sensul acestei rotatii, vazuta de pe Pamânt, este de la stânga la dreapta observatorului, adica de la est spre vest. Totodata s-a determinat ca viteza de rotatie scade de la ecuator spre poli, astfel încât perioada de rotatie este de 27 de zile la ecuator , respectiv de 34 de zile la poli.

Din studii statistice s-a constatat ca activitatea petelor solare, adica numarul lor si suprafata ocupata de ele variaza ciclic, cu o perioada de 11 ani – 1979 a fost un an cu activitate maxima, în 7 ani scade la minim, dupa care în 4 ani s-a atins iar un maxim în anul 1990).

Aceasta periodicitate se numeste ciclul activitatii solare si este foarte importanta deoarece odata cu variatia petelor solare au loc si alte variatii în modul de manifestare a activitatii solare. Anul 1998 este un an în care activitatea solara se intensifica , îndreptându-ne catre un maxim care se va atinge în anul 2001.

Masuratorile spectroscopice au aratat ca în petele solare exista un câmp magnetic de circa 9.000 de ori mai intens decât cel al Pamântului. Petele solare se comporta ca polii unui imens magnet, ele aparând de multe ori pechi având polaritati opuse.

PROTUBERANTELE

Protuberantele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub aspectul unor tâsnituri ale materiei din cromosfera spre coroana. Protuberantele au forma unor suvoaie de apa aruncate de fântânile arteziene sau pot aparea ca niste limbi de foc care se înalta deasupra cromosferei. Acestea sunt mai putin stralucitoare decât fotosfera si deci pot fi observate numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu aparate speciale.

Unele din protuberante sunt calme, durând chiar mai multe rotatii solare, altele se caracterizeaza prin dinamism si schimbari rapide. Aparitia acestora din urma este legata de petele solare.

ERUPTIILE SOLARE

În timpul unei eruptii solare o cantitate enorma de energie care se afla în cromosfera si în coroana este eliberata dintr-o data. Materia este proiectata în coroana si deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate în spatiul interplanetar, generând rafale ale vântului solar.

În vecinatatea Pamântului viteza particulelor care formeaza vântul solar este în medie de 350 km/s si creste în urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, creste si concentratia lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbatii afecteaza câmpul magnetic terestru, deformându-l. Particulele încarcate electric, care în mod normal sunt deviate de câmpul magnetic terestru, urmaresc liniile de câmp în regiunea polilor si patrund în atmosfera încalzind-o, producând raze X si gaze ionizate.

Ca efecte putem mentiona aurorele polare, perturbarea telecomunicatiilor, aparitia unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora retelele de distribuire a electricitatii; ca urmare a încalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedica pentru sateliti, având ca efect scoaterea lor de pe orbita.

Observarea Soarelui a pus în evidenta faptul ca aparitia protuberantelor si a eruptiilor este strâns legata de prezenta petelor solare, întreaga activitate solara având deci un ciclu de 11 ani Variatiile activitatii solare afecteaza clima de pe Pamânt. Astfel, perioada 1645-1715, în care nu a fost înregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai frigurosi ai „micii ere glaciare”, o perioada în timpul careia temperaturile au fost anormal de scazute în Europa. Începând cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o crestere usoara a temperaturii medii a Pamântului.

CICLUL VIETII SOARELUI

in Astronomie by

Soarele a început sa se formeze cu mai bine de 5 miliarde de ani în urma dintr-un nor de gaz si de praf interstelar cu diametrul de 46 de ani lumina. Acesta radia putina energie si era într-un echilibru instabil: putea fie sa se condenseze, fie sa se disipe.

O perturbatie, generata de trecerea unei stele sau de unda de soc produsa de explozia unei stele apropiate, a initiat colapsul, norul începând sa se fragmenteze. În urmatoarele mii de ani materia a început sa se condenseze în “globule”. Globula din care s-a format Soarele avea un diametru de 100 de ori mai mare decât cel al sistemului solar actual si masa de 25 de ori mai mare decât masa Soarelui.

Dupa 100.000 de ani el s-a micsorat în a milioana parte din dimensiunea originala, fiind înca de doua ori mai mare decât diametrul sistemului solar. Temperatura a devenit suficient de mare pentru a produce radiatie infrarosie ceea ce a încetinit colapsul. Din acest moment a devenit stabila într-o stare care poarta denumirea de protostea.

În numai câteva mii de ani protosteaua s-a micsorat pâna când a devenit mai mica decat orbita planetei Mercur. Temperatura nucleului a crescut la câteva milioane de grade, suficient pentru a produce fuziunea hidrogenului în heliu. Astfel a devenit o stea adevarata si se gaseste în aceasta stare de 5 miliarde de ani.
În zilele noastre Soarele este o stea stabila de vârsta si marime medie. Radiatia solara asigura Pamântului clima, vremea si energia necesara formelor de viata.

Puterea emisa de Soare este de 383 miliarde de miliarde de MW, deci energia emisa într-o secunda este de 13 milioane de ori mai mare decât energia electrica consumata de Statele Unite într-un an. Hidrogenul este suficient pentru ca echilibrul sa fie stabil înca 5 miliarde de ani, timp în care în centrul stelei se formeaza un mare miez de heliu.

Dupa 10 miliarde de ani de stabilitate în centrul Soarelui nu va mai exista suficient hidrogen; acesta se gaseste în schimb din abundenta în straturile exterioare unde reactia de fuziune a hidrogenului în heliu va continua. Aceasta deplasare a reactiei de fuziune spre exterior va avea ca efect cresterea dimensiunilor Soarelui si totodata modificarea culorii sale spre rosu. Soarele va înghiti planetele Mercur si Venus topindu-le, ajungând chiar aproape de orbita Pamântului. Vazut de pe Pamânt, acest glob rosu va acoperi cea mai mare parte a cerului. Dar omul nu va avea posibilitatea sa priveasca acest magnific spectacol cosmic, deoarece razele Soarelui dilatat vor încalzi suprafata Terrei la 4000 grade Celsius si vor evapora tot ceea ce se afla pe planeta. Probabil ca pâna atunci oamenii vor fi plecati spre alta parte a galaxiei…

În final, dupa epuizarea heliului, fara combustibil si incapabil sa produca o presiune a radiatiei care sa mentina regiunile exterioare, Soarele va colapsa într-un corp de marimea Pamântului. Temperatura din interior va fi insuficienta pentru fuziunea nucleelor de carbon (pentru aceasta ar fi necesara o temperatura de 600 milioane de grade Celsius), dar destul de ridicata pentru ca steaua sa apara ca alba-fierbinte. Va deveni o pitica alba, atât de densa încât o lingurita de materie va cântari o tona.

PLANETA PLUTO

in Astronomie by

Pluto este cea mai indepartata planeta de la soare, desi cateodatea vine mai aproape decat Neptun avand orbita sa inalta escentrica. Mica, stancoasa, si recea planeta are nevoie de 247.7 ani pentru o rotatie in jurul soarelui.

Pluto a noua planeta de la soare, cel mai cunoscut membru al sistemului solar. Pluto a fost descoperita in urma unei cercetari prin telescop, inaugurata in 1905 de astronomul american Percival Lowell, care a conexat existenta unei planete dincolo de Neptun, existenta considerata cauza a unor usoare pertuberatii in miscarile planetei Uranus.

Continuata de membri ai echipei observatorului Lowell, cercetarea s-a incheiat cu succes in 1930 cand astronomul american Clyde William Tombaugh care a gasit planeta Pluto langa pozitia pe care o prevazuse Lowell. Masa noii planete parea oricum insuficienta pentru pertuberatiile planetei Neptun si cercetarea pentru o posibila a zecea planeta continua.

Pluto este in rezolutie cu soarele, o data la 247,7 ani la o distanta medie de 5,9 miliarde de Km. Orbita este atatde escentrica incat pe anumite puncte de-a lungul drumului sau, Pluto este mai aproape de soare, decat Neptun. Nici o posibilitate de ciocnire nu exista oricum, pentru ca orbita lui Pluto este inclinata cu mai mult de 17,2 grade fata de planul elipsei si nu traverseaza niciodata drumul lui Neptun.

Vizibila numai prin telescoape mari Pluto este vazuta a avea o culoare aproape galbena. Timp de multi ani putine s-au stiut despre planeta, dar in 1978 astronomii au descoperit o luna relativ mare in orbita lui Pluto, la o distanta de aproape 19000 de Km, si au numit-o Charon.

Orbitele lui Pluto si Charon au provocat trecerea repetata, una in fata celeilalte din 1985 pana in 1990 dand posibilitatea astronomilor sa le determine aproape exact dimensiunile. Pluto are 2.284 Km in diametru si Charon 1.192 Km in diametru facandu-le mai mult decat un sistem de planete duble decat de exemplu Pamantul si Luna lui.

Pluto are de asemenea o atmosfera rarefiata, probabil de metan exercitand o presiune aupra suprafetei planetei care este de 100000 de ori mai mica decat presiunea atmosferei Pamantului, la nivelul marii. Atmosfera apare a se condensa si a forma banchize, de-a lungul lungii ierni pe Pluto.

Cu o densitate aproximativ de 2 ori cat a apei, Pluto pare a fi formata din material pietros mai mult decat pe celalalte planete ale sistemului solar. Aceasta poate fi rezultatul unor combinatii cimice de temperatura rece si densitate scazuta care au avut loc in timpul formarii planetei.

Anumiti astronomi au sugerat ca Pluto ar putea fi un fost satelit al lui Neptun, purtat-lovit pe o orbita separata, in timpul primelor zile ale sistemului solar. Charon ar putea fi deci o acumulare a unor materiale usoare rezultate din coliziune.

PLANETA NEPTUN

in Astronomie by

Neptun a fost identificat ca planeta pentru prima data de catre astronomul german Johann Gottfrie Galle in 1846. Neptun este a patra planeta giganta gazoasa. Este putin mai mica decat Uranus. Face o miscare de spin la 16 ore. Temperatura la suprafata planetei este de aproximativ -218° C.
Planeta indepartata

Neptun este a 8-a planeta de la Soare, se gaseste la peste 4500 milioane de km de acesta. Este atat de indepartata de Soare, încat traseul sau orbital dureaza aproape 165 de ani.

Neptun nu poate fi vazut cu ochiul liber, iar cu binoclul apare doar ca o stea. Chiar si prin telescoapele performante se vede doar un cerc albastrui.

Deoarece este atat de departe de Pamant, astronomii, pana nu demult, n-au putut sa vada planeta Neptun în detaliu. Ei sustineau ca Neptun este o planeta mohorata. Oricum, camerele de pe Voyager 2 au demonstrat ca este similara cu celelalte planete gigante gazoase. De exemplu, suprafata planetei este bantuita de furtuni violente.
Pete intunecate

S-au dezvoltat cateva pete întunecate pe Neptun. Cea mai mare, cam de marimea Pamantului, numita Marea Pata Intunecata, comparabila cu o furtuna uriasa, ca Marea Pata Rosie de pe Jupiter.

Marea Pata Intunecata a fost vazuta pentru prima data în 1989 de sonda Voyeger 2. In anii 1990 însa, Telescopul Spatial Hubble nu a gasit-o. Nimeni nu cunoaste motivul disparitiei Marii Pete Intunecate si nici daca va reaparea.
Planeta albastra

Infatisarea albastruie a planetei Neptun este data de gazul metan din atmosfera sa, gaz de culoare albastra. Atmosfera ei contine de asemenea hidrogen, heliu si apa.

Se crede ca Neptun, sub atmosfera gazoasa, densa de nori, ar fi constituit dintr-un amestec de roca topita, apa, amoniac lichid si metan.
Suprafata furtunoasa

Manunchiuri lungi de nori înconjoara planeta Neptun. Sunt suprafete de cele mai rapide vanturi observate în Sistemul Solar. Langa Marea Pata Intunecata vanturile sufla cu viteze mai mari de 2000 km/h.

O data la 10 ore se ridica un nor. Acestui nor, cercetatorii i-au numele de Scuter deoarece traverseaza planeta atat de repede.
Satelitii lui Neptun

Neptun are 8 sateliti naturali. Cei mai mari sunt Triton si Nereid.
Triton, descoperit în 1846, este cel mai mare chiar decat planeta Pluto, avand diametrul de 2705 km. Spre deosebire de alti sateliti, acesta are o miscare orbitala opusa miscarii de spin a planetei Neptun.

Cea mai mare parte a surafetei lui Triton este neteda si stralucitoare. Prezinta pe alocuri umbre întunecate, iar in jurul polului sudic gheata roz. Are o atmosfera subtire.

Nereid a fost descoperit în 1949, iar diametrul sau nu depaseste 320 km.

In zborul din 1989 sonda spatiala Voyeger 2 a descoperit înca sase sateliti.

Aproape toate cunostintele noastre despre Neptun au fost furnizate de zborul sondei spatiale Voyeger 2 din anul 1989.

Activitatea solară

in Astronomie by

În timpul unei erupții solare o cantitate enormă de energie care se află în cromosferă și coroană este eliberată dintr-o dată. Materia este proiectată în coroană și particule de atomi accelerate până la viteze foarte mari sunt expulzate în spațiul interplanetar.

Aceste fenomene sunt însoțite de o emisie de raze X (Röntgen), de unde radio și, în cazul erupțiilor mai puternice, de lumină vizibilă. Când ajung în apropierea Pământului și intră în atmosferă, în special deasupra regiunii polului nord, particulele creează aurorele polare. De asemenea, ele perturbă propagarea undelor radio în jurul globului. Uneori ele duc și la defectarea rețelelor de distribuire a electricității.

Cu timpul, pe măsură ce instrumentele astronomice s-au perfecționat, oamenii au putut observa mai amănunțit toate perturbațiile Soarelui: petele solare ale fotosferei; erupțiile solare, protuberanțele și filamentele cromosferei; jeturile de gaze ale coroanei. Astăzi se știe că aceste fenomene sunt în strânsă legătură unele cu altele. Frecvența și intensitatea lor variază cu o perioadă de aprox. 11 ani.

În timpul acestei perioade numărul petelor solare înregistrează un minimum și un maximum. Următorul număr maxim este prevăzut în jurul anului 2011. Activitatea solară a rămas suficient de învăluită în mister, dar se știe că aceasta este legată de magnetism și de rotația Soarelui.

Când Soarele devine mai activ, suprafața sa se acoperă de pete și se observă mai multe erupții solare decât până atunci. Acestea eliberează în spațiu, printre altele, și mănunchiuri enorme de raze invizibile: raze X, raze ultraviolete, unde radio. Ele sunt însoțite și de producerea unui flux intens de particule atomice, încărcate electric: vântul solar.

Cele care au mai multă energie ajung până la Pământ în câteva ore și se strâng în jurul planetei noastre. Pătrunzând în atmosferă, ele produc raze mișcătoare frumos colorate, aurorele polare. În emisfera nordică acestea sunt numite și aurore boreale, iar în emisfera sudică sunt numite aurore australe. Ele au aspectul unor perdele mari, roșiatice sau verzui, care unduiesc pe cer.

Se pare că variațiile activității solare influențează clima de pe Pământ. Astfel, din anul 1645 până în 1715, nu s-a observat nicio pată pe Soare, iar această perioadă a coincis cu anii cei mai friguroși ai „micii ere glaciare”, o perioadă în timpul căreia temperaturile au fost anormal de scăzute în toată Europa.

Prin contrast, începând de prin anul 1900, Soarele este mai activ și temperatura medie a Pământului a crescut ușor. Au fost descoperite multe legături asemănătoare între activitatea solară și perioadele de frig sau de caniculă de pe Pământ, dar nu se cunoaște încă exact modul în care aceste variații ale activității solare acționează asupra climatului.

Radiația Soarelui

•Majoritatea radiației solare se află în spectrul luminii ultraviolete, vizibile și infraroșii.

•Lumina solară este necesară la fotosinteza plantelor.

•Căldura, sub formă de radiație infraroșie, creează pe Pământ temperatura medie globală necesară vieții și asigură energia necesară circulației oceanice și atmosferice.

•O mare parte din radiațiile nocive ultraviolete este blocată de stratul de ozon din atmosfera Pământului. Restul de UV neblocat care ajunge până la suprafața Pământului poate provoca arsuri grave de piele, cataracte și chiar cancer.

Formațiuni Solare:

Pete Solare

Zone întunecate de pe suprafață ce pot atinge lungimi și de 100.000 km. Câmpurile magnetice puternice din aceste zone inhibă transportul energiei spre suprafață, deci petele solare sunt mai reci decât zonele învecinate. Petele solare durează între 1 oră și 1 lună. Au temperatura de 4000 °C

Spicule

Coloane de gaz cu aspect de flăcări; se înalță până la 10.000 km de la suprafață.

Facule

Pete luminoase temporare ce apar pe suprafața Soarelui.

Protuberanțe

Arcuri în formă de flăcări, susținute de câmpul magnetic solar, se ridică până la zeci de mii de km. Când sunt observate pe fundalul suprafeței solare, par întunecate și se numesc filamente.

Explozii solare

Eliberări explozive de energie care aruncă în spațiu nori de particule atomice, provocând radiații de microunde și unde radio. Acestea pot provoca pe Pământ interferențe electrice, afectând ecranele TV și calculatoarele și creând salturi de tensiune în rețelele și aparatele electrice.

Zeii Soarelui

La babilonieni, zeul Soarelui se numea Șarmaș; la persani, Mitra. Zeul egiptean Ra se năștea pe cer în fiecare dimineață și murea bătrân, în fiecare seară. La vechii romani, Phoebus Apollo umbla cu un car de foc pe cer. Zeii Soarelui la azteci, Tezcatlipoca și Huitzilopochtli, cereau sacrificii umane. Zeița japoneză a Soarelui este reprezentată pe steagul național.

Vântul solar

Este un flux continuu de particule atomice încărcate electric, care pornește de pe suprafața Soarelui și atinge viteze de 1.000 km/s. Cele mai rapide vin din găurile din coroană, stratul exterior al Soarelui.

DESPRE SOARE

in Astronomie by

Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Pământul, toate celelalte planete, asteroizii, meteoriții, cometele precum și cantitățile enorme de praf interplanetar orbitează în jurul Soarelui, care totuși, prin mărimea sa, conține mai mult de 99% din masa întregului sistem solar.

Energia provenită de la Soare (sub forma luminii, căldurii ș.a.) face posibilă întreaga viață de pe Pământ, de ex. prin fotosinteză, iar prin intermediul căldurii și clima favorabilă.

În cadrul discuțiilor dintre cercetători, Soarele este desemnat uneori și prin numele său latin Sol, sau grecesc Helios. Simbolul său astrologic este un cerc cu un punct în centru: Unele popoare din antichitate îl considerau ca fiind o planetă.

Conform cercetărilor actuale, vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani, și el se află pe la jumătatea ciclului principal al evoluției, în care în miezul său hidrogenul se transformă în heliu prin fuziune nucleară. În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt convertite în energie în nucleul soarelui, generându-se astfel neutrino și radiație solară.

Conform cunoștințelor actuale, în decursul următorilor aproximativ 5 miliarde de ani Soarele se va transforma într-o gigantă roșie și apoi într-o pitică albă, în cursul acestui proces dând naștere la o nebuloasă planetară.

În cele din urmă își va epuiza hidrogenul și atunci va trece prin schimbari radicale, întâlnite des în lumea stelelor, care vor conduce printre altele și la distrugerea totală a Pământului. Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de efecte cunoscute sub numele generic de activitate solară, incluzând petele pe suprafața acestuia, erupțiile solare și variații ale vântului solar, care dispersează materie din componența Soarelui în tot sistemul solar și chiar și dincolo de el.

Efectele activității solare asupra Pământului includ formarea aurorei boreale, la latitudini nordice medii spre mari, precum și afectarea comunicațiilor radio și a rețelelor de energie electrică. Se consideră că activitatea solară a jucat un rol foarte important în evoluția sistemului solar și că ea influențează puternic structura atmosferei exterioare a Pământului.

Deși este cea mai apropiată stea de Pământ și a fost intens studiată, multe întrebări legate de Soare nu și-au găsit încă răspuns; ca de exemplu, de ce atmosfera exterioară a Soarelui are o temperatură de peste un milion Kelvin, în timp ce suprafața vizibilă (fotosfera) are o temperatură de „doar” aproximativ 6.000 K.

Investigațiile curente legate de activitatea Soarelui includ cercetări asupra ciclului regulat al petelor solare, originea și natura fizică a protuberanțelor solare, interacțiunea magnetică dintre cromosferă și coroană, precum și originea vântului solar.

Hidrogenul reprezintă aproximativ 74% din masa Soarelui, heliul 25%, iar restul este constituit din cantități mici de elemente mai grele. Datorită acestei compoziții și a temperaturilor ridicate, pe Soare nu există o crustă (scoarță) solidă, și nici materie în stare lichidă, toată materia solară fiind în întregime în stare de plasmă și gazoasă.

Soarele face parte din clasa spectrală G2V. „G2” înseamnă că
•temperatura la suprafață este de aproximativ 5.500 K (de aici rezultând culoarea sa galbenă-portocalie),
•iar spectrul său conține linii de metale ionizate și neutre precum și foarte slabe linii de hidrogen.

Sufixul „V” indică apartenența Soarelui la grupul majoritar al stelelor aflate în faza principală. Aceasta înseamnă că își generează energia prin fuziunea nucleară a nucleelor de hidrogen în heliu, și că se află în echilibru hidrostatic, adică nici nu se contractă nici nu se dilată. Numai în galaxia noatră sunt mai mult de 100 de milioane de stele din clasa G2. Datorită distribuției logaritmice a mărimii stelelor, Soarele este de fapt mai strălucitor decât 85% din stelele galaxiei, majoritatea acestora fiind pitice roșii.

Faza principală a existenței Soarelui va dura în total aproximativ 10 miliarde de ani. Vârsta actuală, determinată folosind modele computerizate ale evoluției stelelor și nucleocosmocronologia, se consideră a fi de aproximativ 4,57 miliarde de ani. Soarele orbitează în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, la o distanță de 25-28 de mii de ani lumină de acesta, realizând o revoluție completă în circa 225-250 de milioane de ani. Viteza orbitală este de 220 km/s, adică un an-lumină la fiecare 1.400 de ani, sau o UA la fiecare 8 zile.

Soarele este o stea din a treia generație, a cărei formare este posibil să fi fost declanșată de undele de șoc ale unei supernove aflate în vecinătate. Acest fapt este sugerat de prezența în abundență în sistemul nostru solar a metalelor grele cum ar fi aurul și uraniul; cea mai plauzibilă explicație a provenienței acestora fiind reacțiile nucleare dintr-o supernova sau transmutațiile prin absobția de neutroni din interiorul unei stele masive de generația a doua.

Masa Soarelui este insuficientă pentru a genera explozia într-o supernovă, în schimb, în 4-5 miliarde de ani, el va intra în faza de gigantă roșie, straturile exterioare urmând să se extindă, în timp ce hidrogenul din centru va fi consumat, iar miezul se va contracta și încălzi. Fuziunea heliului va începe când temperatura în centru va ajunge la 3×108 K.

Deși probabil expansiunea straturilor exterioare ale Soarelui va atinge actuala traiectorie a Pământului, cercetări recente sugerează că în faza premergătoare, datorită pierderii de masă, orbita Pământului va fi împinsă mai departe, prevenind astfel înghițirea Pământului (totuși atmosfera Pământului se va evapora și împrăștia).

Faza de gigantă roșie va fi urmată de împrăștierea straturilor exterioare ale Soarelui datorată intenselor pulsații termice, dând naștere unei nebuloase planetare. Soarele se va transforma apoi într-o pitică albă, răcindu-se în timp. Această succesiune a fazelor este tipică evoluției stelelor de masă mică spre medie.

Lumina și căldura Soarelui constituiesc principala sursă de energie pe suprafața Pământului. Constanta solară este cantitatea de energie solară care ajunge pe Pământ pe unitatea de suprafață direct expusă luminii solare. Constanta solară este aproximativ 1.370 watt/m2 la distanța de Soare de o unitate astronomică (UA).

Lumina ce ajunge pe suprafața Pământului este atenuată de atmosfera terestră, de fapt pe suprafața Pământului ajunge o cantite mai mică de energie, undeva în jurul valorii de 1.000 watt/m2 în condițiile unei expuneri directe, când Soarele se află la zenit. Această energie poate fi utilizată printr-o multitudine de procedee naturale sau artificiale:

•fotosinteza realizată de plante, care capturează energia solară și o folosesc la conversia chimică a bioxidului de carbon din aer în oxigen și compuși reduși ai carbonului

•prin încălzire directă

•prin conversie realizată de celule fotovoltaice pentru a genera electricitate.

•Energia stocată în petrol și alți combustibili fosili a provenit inițial tot din energia solară, prin fotosinteză, în trecutul îndepărtat.

Lumina Soarelui prezintă câteva proprietăți biologice interesante. Lumina ultravioletă de la Soare are proprietăți antiseptice și poate fi utilizată pentru a steriliza diverse obiecte. De asemenea, poate cauza și arsuri solare, având de asemenea și alte efecte medicale, cum ar fi producția de vitamină D.

Lumina ultravioletă este puternic atenuată de atmosfera Pământului, astfel încât cantitatea de lumină UV variază mult cu latitudinea locală, datorită drumului mai lung al luminii solare prin atmosferă la latitudini mari. Această variație este responsabilă pentru multe adaptări de natură biologică, cum ar fi variațiile de culoare a pielii omului în diferite regiuni ale globului.

Meteori, meteoriţi şi impacturi

in Astronomie by

Un meteor e o dâră luminoasă pe cer (o „stea căzătoare”) produsă de intrarea unui mic meteoroid în atmosfera Pământului. De obicei, în serile cu cer senin se pot observa câteva astfel de stele într-o oră. Pe durata ploilor de meteoriţi (anuale) se pot vedea până la 100 într-o oră.

Cei mai luminoşi se numesc „mingi de foc”. Dacă zăriţi vreuna, relataţi cele observate. Ploile de meteoriţi sunt impresionante. Meteoriţii sunt bucăţi din sistemul solar, căzute pe Pământ. Celemai multe provin din asteroizi, unele însă provin din comete.

Căteva sunt de origine Lunară (23) sau Marţiană (18). nul dintre cei de origine marţiană, cunoscut ca ALH84001 (stânga), pare să indice prezenţa timpurie a vieţii pe Marte. Deşi meteoriţii pot părea doar simple roci, sunt extrem de importanţi deoarece permit analiza materială a universului care se întinde dincolo de Pământ.

Căzător înseamnă că cineva a fost martor „căderii” meteoritului. „Găsit” înseamnă că meteoritul nu a fost văzut în cădere ci abia ulterior.

Cam 33% sunt văzuţi în cădere. Tabelul următor face parte din cartea lui Vagn F. Buchwald. Include statistici despre meteoriţi observaţi între 1740-1990 (înafara celor găsiţi în Antarctica).

Statistici
Tip Căzător % Găsit % Căzător – Greutate Găsit – Greutate
Rocă 95.0 79.8 15200 8300
Rocă şi fier 1.0 1.6 525 8600
Fier 4.0 18.6 27000 435000

Un număr mare de meteoroizi intră în atmosfera Pământului în fiecare zi, aducând peste 100 de tone de substanţă. Sunt totuşi foarte mici, fiecare având câteva mil amounigrame. Doar cei mai mari reuşesc să atingă suprafaţa pla almost netei devenind meteoriţi. Cei mai mari găs Oniţi vreodată au 60 de tone (Hoba, în Namibia).

Viteza medie cu care intră în atmosferă este între 10 şi 70 km/sec. Doar cei mai mari însă îşi menţin viteza, cei mici fiind frânaţi la căteva sunte de Km/oră de frecarea cu aerul. Cei mari reuşesc însă să atingă Pământul cu viteză mare şi produc cratere. Un bun exemplu legat de ce poate produce un asteoid mic care loveşte Pământul este Craterul Barringer de lângă Winslow, Arizona.

S-a produs acum 50.000 ani în urma unui impact cu un meteor de fier de circa 30-50 metri diametru. Craterul are 1200 metri diametru şi 200 adâncime. Circa 120 cratere de impact au fost identificate pe Pământ până acum (vedeţi mai jos).

Un impact mai recent e cel produs în 1908 într-o regiune nelocuită din Siberia (Tunguska). Meteoritul avea cam 60 metri diametru. Spre deosebire de impactul de la Barringer, acesta s-a dezintegrat complet înainte de a a tinge Pământul astefel că nu s-a produs nici un crater. Totuşi copacii de pe o rază de 50 Km au fost culcaţi la pământ, iar sunetul exploziei a fost auzit pănâ la Londra. Există probabil cel puţin 1000 de asteroizi mai mari de 1km diametru care intersectează orbita Pământului.

Unul dintre ei loveşte cam o dată la 300.000 ani în medie. Cei mari lovesc destul de rar planeta noastră, dar aceste impacturi au consecinţe dezastruoase. Un impact cu o cometă sau cu un asteroid de dimensiunea lui Hephaistos sau SL9 este responsabil probabil de dispariţia dinozaurilor de acum 65 milioane de ani. A lăsat un crater de 10 Km, ale cărui urme mai pot fi văzute în jungla de lângă Chicxulub în Peninsula Yucatan, Peninsula (dreapta).

Calcule bazate pe observarea unui număr mare de asteroizi arată că aproximativ3 cratere de 10 km s-au format pe Pământ la fiecare 1 milion de ani. Ele corespund dovezilor geologice. Este mai dificil însă să se calculeze frecvenţa impacturilor mari (precum cel de la Chicxulub), dar o estimare destul de bună pare să indice un impact la 100 milioane de ani.

Aici există câteva estimări legate de consecinţele unor impacturi de diferite intensităţi:

Impact Diametru (metri) Duritate (megatone) Interval (ani) Consecinţe
< 50 < 10 < 1 Meteori în atmosfera superioară, nu ating Pământul

75 10 – 100 1000 cei de fieri produc cratere, cei din rocă ard aerul

160 100 – 1000 5000 Ating Pământul; cometele ard aerul iar impactul distruge o suprafaţă de mărimea unui oraş mare (cât New York sau Tokyo)

350 1000 – 10,000 15,000 Impactul distruge o suprafaţă egală cu cea a uni stat mic, dacă se produce în ocean apar tsunami

700 10,000 – 100,000 63,000 Impactul distruge o suprafaţă egala cu cea a unui stat mare, pe ocean apar tsunami

1700 100,000 – 1,000,000 250,000 Un astfel de impact ar avea implicaţii globale şi ar distruge o suprafaţă de dimensiunea unui stat mare(California, Franţa)

DESPRE NEPTUN

in Astronomie by

Neptun a fost descoperit în anul 1846, chiar în locul în care astronomul francez Urbain Le Verrier a calculat ca ar trebui sa se afle , fiindca numai prezenta sa putea explica anumite anomalii ale miscarilorlui Uranus . Neptun se afla la o distanta medie de 4,5 miliarde de km de Soare . Prin aspectul talia si masa sa , Neptun este o adevarata sosie a lui Uranus , dar atmosfera lui estemai agitata .

La diferite altitudini s-au observat nori deplasati de vanturi de peste 1000 km/h . Formatiunea cea mai spectaculoasa este o pata mare , intunecata , de marimea Pamântului. Ea aminteste de marea pata rosie a lui Jupiter . Aceasta este un uragan enorm, al carui turbion are peste 600 km/h . La altitudine mai mare circula nori luminosi , foarte rapizi , formati fara indoiala din cristale de gheata di metan .

Din cauza indepartarii mari fata de Soare , Neptun primeste de 900 de ori mai putina enrgie solara decât Pamântul . În acelasi timp , s-a constatat ca el emite de 2,7 ori mai multa energie decât primeste . Nu se cunoaste sursa acestei calduri interne , dar ea explica vilentele miscari ale atmosferei .

Datorita lui Voyajer 2 , au fost identificate în jurul lui Neptun 3 inele cufundate intr-un disc de pulberi; particularitatea celui din exterior este aceea ca reprezinta 3 arcuri mai conturate, de-a lungul carora exista mai multa materie . Neptun are 8 sateliti cunoscuti. Cel mai mare , Triton , este corpul cel mai rece observat vreodata în sistemul solar.

Temperatura la sol este de – 228 grade .
Neptun e a 8-a planetă de la Soare şi a 4-a ca mărime (diametru). Neptun e mai redus ca diametru dar mai masiv decât Uranus. orbită: 4,504,000,000 km (30.06 UA) de Soare diametru: 49,532 km (ecuatorial) masă: 1.0247e26 kg.

În mitologia romană Neptun (la greci, Poseidon) era zeul mărilor.

După descoperirea lui Uranus, s-a observat că mişcarea sa nu corespunde legilor newtoniene. S-a prezis că o altă planetă perturbă orbita lui Uranus Neptun a fost iniţial observat de către Galle şi d’Arrest pe 23 septembrie 1846 aproape de locaţiile prezise anterior de Adams şi Le Verrier din calcule efectuate observând poziţiile lui Jupiter, Saturn şi Uranus.

O dezbatere internaţională între englez şi francez s-a născut, însă acum descoperirea lui Neptun e atribuită amândurora.Orbitele calculate de ei diverg însă faţă de orbita lui Neptun şi dacă cercetarea lor s-ar fi efectuat ceva mai târziu sau mai devreme Neptun putea să nu fie descoperit de către ei.

Cu mai mult de 2 secole înainte, în 1613, Galileo a observat planeta Neptun foarte aproape de Jupiter, dar nu a crezut că e vorba de o stea. Două nopţi la rând el a observat că se mişcă încet faţă o altă stea apropiată. Dar apoi a pierdut posibilitatea de a o mai observa.

Neptun a fost vizitat doar de Voyager 2 pe 25 august 1989. Aproape toate informaţiile actuale le datorăm acestei întâlniri. Observaţiile recente ale HST au şi ele un rol important.

Pentru că orbita lui Pluto este excentrică, ea intersectează uneori orbita lui Neptun făcând ca Neptun să fie cea mai îndepărtată planetă de Soare din sistemul solar pentru câţiva ani.

Neptun are o compoziţie similară lui Uranus: numeroşi „gheţari”, rocă având cam 15% hidrogen şi puţin heliu. Ca şi Uranus, dar spre deosebire de Jupiter şi Saturn, nu are o stratificare internă. Există totuşi un nucleu mic (având cam masa Pământului) din rocă. Atmosfera conţine mai ales hidrogen şi heliu cu o concentraţie redusă de metan.

Neptun are o culoare albastră datorată absorbţiei roşului de către metanul din atmosferă dar şi datorită unor cromofori.

Ca orice planetă de gaz, Neptun are vânturi rapide şi furtuni puternice. Vânturile de pe Neptun sunt cele mai rapide din sistemul solar şi ating 2000 km/oră.

Ca şi Jupiter şi Saturn, Neptun are o sursă internă de căldură – şi radiază o energie de 2 ori mai mare decât cea primită de la Soare.

La momentul vizitei lui Voyager, cea mai interesantă caracteristică a lui Neptun era dată de prezenţa Marelui Punct Întunecat din emisfera sudică. Are cam jumătate din dimensiunea Marelui Punct Roşu de pe Jupiter(cam cât diametrul Pământului). Vânturile ui Neptun l-au împins la vest cu 300 metri/secundă (700 mph). Voyager 2 a observat şi câteva puncte mai mici dar la fel de întunecoase în emisfera sudică şi un nor alb neregulat care înconjoară planeta la fiecare 16 ore – „The Scooter” . Natura acestuia rămâne un mister.

În orice caz însă, observaţiile lui HST legate de Neptun din 1994 arată că Marele Punct Negru a dispărut! Fie s-a dezintegrat, fie este acoperit de formaţiuni prezente în atmosferă. Câteva luni mai târziu HST a descoperit un nou punct întunecat în emisfera nordică a lui Neptun. Asta indică schimbarea rapidă a atmosferei sale, probabil datorită schimbărilor de temperatură.

Neptun prezintă de asemenea formaţiuni speciale numite inele. Observaţiile de la sol arată nişte formaţiuni neclare, dar Voyager 2 a reuşit să captureze imagini complete. Unele dintre inele par să aibă o structură ciudată, parând răsucite.

Ca şi Uranus şi Jupiter, Neptun are inele întunecate dar de structură necunoscută.

Inelele au primit nume: cel exterior se numeşte Adams (are trei arce numite Libertate, Egalitate, Fraternitate), următorul nu are nume, proximul se numeşte însă Leverrier (cu extensiile Lassell şi Arago), şi în final Galle.

Neptun are un câmp magnetic ciudat orientat (ca şi Uranus) şi generat probabil de mişcări de fluid (probabil apă) din straturile mijlocii.

Sateliţii lui Neptun

Neptun are 8 sateliţi cunoscuţi; 7 mai mici şi Triton.

În 13 iunie 1983, sonda spaţială Pioneer 10 a străbătut orbita planetei Neptun şi a devenit primul obiect construit de om care a părăsit sistemul nostru solar. Sonda a fost lansată la 2 martie 1972. Ea se deplasează în linie dreaptă faţă de Soare, la o viteza constantă de aproximativ 12 km/sec.

La 30 de ani de la lansarea sa, pe 27 aprilie 2002, NASA a primit cu succes informaţiile de telemetrie trimise de pe Pioneer 10, aceasta aflându-se la o distanţă de 757 milioane kilometrii de Pământ, timpul în care a fost primit semnalul fiind (in raport cu viteza luminii) de 22 de ore si 35 de minute.

Sonda a trimis informatii de la un instrument ştiintific aflat înca în stare de funcţionare, Telescopul Geiger. În prezent, naveta spaţială se îndreaptă spre steaua roşie Aldebaran, care formează ochiul constelaţiei Taurus.

Misiuni spațiale pe Jupiter

in Astronomie by

Dincolo de Marte se afla doua panete gigant : Jupiter si Saturn. Usor vizibile si cu ochiul liber , ele au fost urmarite înca din antichitate . Cele mai concrete informatii în privinta lor au fost furnizate de sondele americane Voyager care le-au survolat între 1979-1981 . Spre deosebire de Pamânt , Jupiter si Saturn nu au o suprafata solida : aceste doua planete sunt doua imense sfere de gaz .
Jupiter

Planeta Jupiter este a cincea planetă de la Soare în Sistemul Solar și cea mai mare planetă. Cu excepția Soarelui, Lunii și planetei Venus, Jupiter este cel mai mare corp ceresc de pe cerul terestru (cerul observabil de pe Pământ), și este de aproximativ de trei ori mai mare decât Sirius, care e cea mai mare stea. Având în vedere proeminența sa pe cer, romanii l-au numit Jupiter pentru Jove, care era cel mai mare zeu roman.

Jupiter e situată la aproximativ 780 de milioane km față de Soare, cam de cinci ori mai mare decât distanța de la Pământ la Soare. Perioada sa de revoluție este în aproximativ 11.9 ani tereștri, iar perioada sa de rotație este de 9,9 ore.

Față de planetele telurice (Marte, Mercur, Venus și Pământ), Jupiter este o gigantă minge de gaz. Nucleul sau este relativ mic, alcătuit din topitură de fier și roci sfărâmate. Masa sa este de 318 ori mai mare decat a Pamantului si diametrul sau de 11,2 ori mai mare decat al Pamantului. In atmosfera inalta a planetei Jupiter, gravitatia este de 2.5 ori mai mare decat a Pamantului.

Datorita diametrului sau impresionant si vitezei ridicate de rotatie, materia de la suprafata planetei circula foarte rapid pentru a inconjura planeta. Aceasta viteza ii da materiei o tendinta accentuata de a se deplasa de pe suprafata panetei si de a se indrepta in spatiu, pe o linie relativ dreapta.

Cea mai mare viteza a particulelor se atinge in dreptul Ecuatorului,deoarece aici trebuie sa parcurga cea mai mare distanta pentru a inconjura planeta. Astfel, aici corpurile au cea mai mare tendinta de a se deplasa in spatiu, pierzandu-si gravitatia.

Datorita faptului ca Jupiter este o planeta gazoasa, nu are aceeasi putere de a-si pastra materia la suprafata sa, asa cum pot face planetele telurice, solide, iar datorita acestiu fapt Jupiter arata precum o minge turtita.. la Ecuator diametrul este de 143.000 km, iar diametrul de la poli este de doar 133.700km.

Jupiter a fost observata printr-un telescop in 1610, de filozoful si omul de stiinta Galileo Galilei. Pana atunci se credea ca Universul, cel putin metagalaxia cuprindea doar planetele si stelele care sunt in jurul orbitei terestre-descoperire facuta de Ptolemeu in secolul al 2-lea.

Galileo a observat patru sateliti pe orbita acestei planete. Simpla observare a altor corpuri ceresti in afara de Pamant sau stelele inconjuratoare, a primit denumirea de “revolutia Copernic” dupa astronomul polonez Nicolaus Copernicus. Aceasta revolutie a folosit astronomilor si oamenilor de stiinta inca din Antichitate, pana in zilele noastre. Satelitii observati de Galileo au fost numiti “sateliti lui Galileo” in onoarea celui care I-a descoperit.

Cand a fost pentru prima data observat printr-un telescop modern, Jupiter parea ca un cerc colorat cu maro,bej si nuante de albastru. Cel mai bine se putea observa atunci cand cand Pamantul si Jupiterul erau aliniate pe aceeasi directie cu Soarele. Atunci jupiterul este la distanta minima fata de Pamant si astfel apare de aproximativ doua ori mai mare.

De asemenea, atunci Jupiter se ridica la apus si apune la rasarit, ceea ce inseamna ca este posibila observarea sa toata noaptea. Aceasta prielnica perioada, in care Pamantul prinde Jupiterul in aceata pozitie, este posibila doar la mai mult de un an, adica la 399 de zile.

Undele radio,arata ca Jupiterul isi roteste axa polilor magnetici in 9 ore si 55,5 de minute. Cu aceasta rapida rotatie, intreaga suprafata a planetei poate fi observata in doua zile, in timpul asezarii sale pe aceeasi directie cu Soarele.Pe la mijlocul anilor ’50, astrologii au putut observa ca Jupiter emite puternice unde radio,pe mai multe frecvente.

Datele prelevate de la astrologi au scos la iveala faptul ca campul magnetic al planetei Jupiter este foarte asemanator cu cel al Pamnatului, dar, pe de alta parte, mult mai puternic. Astfel, in atmosfera sa inalta, campul magnetic este de 10 ori mai intens decat al Pamantului.

De asemanea, s-a observat ca axa polilor este de asemenea inclinata,la aproximativ 10 grade fata de orbita. Interactiune puternica dintre campul magnetic al lui Jupiter si particulele emise de Soare, creaza unde radio si de asemenea, in apropierea polilor, aurore, asemanatoare cu aurorele boreale de pe Pamant. Deci,se poate observa,ca, desi Jupiter nu este o planeta telurica, fenomenele prezente pe suprafata ei sunt asemanatoare cu cele petrecute in atmosfera terestra si pe suprafata Terrei.
Datorita rotatiei axei polilor, intensitatea undelor radio scade.

La nivelul superior al atmosferei, temperatura scade sub punctul de inghet al amoniacului. In regiunile unde se constata o crestere a gazelor, amoniacul proaspat ingheata, formind astfel cristale de gheata. Cristalele de gheata sint impinse pe orizontala de catre materiale noi formate in straturile inferioare, formindu-se diverse benzi cu o luminozitate mai ridicata. Radiatiile ultraviolete interactioneaza cu moleculele straturilor superioare generind un praf dens (smog) de culoare galben-maroniu.

Furtuni puternice apar din senin pe suprafata planetei. Comparativ cu furtunile pamintene care sint conduse de catre caldura solara in atmosfera. Furtunile jupiteriene se datoreaza efervescentei gazului cald care se inalta in atmosfera dinspre interiorul planetei.

Misiuni spațiale :

-Voyager 1 a fost lansată pe 5 septembrie 1977, de către NASA, cu scopul de a studia planetele Jupiter si Saturn.A trecut pe lângă Jupiter în vara lui 1977 .
-Naveta spatiala Galileo si-a inceput calatoria in jurul orbitei lui Jupiter in decembrie 1995, initializind o examinare in profunzime a satelitilor. Astfel ca, Ganymede are propriul cimp magnetic si Callisto prezinta anumite modificari ale structurii cauzate de mediul inconjurator.

2 familii a cite 2 sateliti au fost localizati la o mare distanta de Jupiter, pe orbita eliptica. Leda, Himalia, Lysithea si Elara sint la o distanta de cca. 11 milioane km siAnanake, carme, Pasiphae si Sinopa se afla la o distanta de aprox. 21-23 milioane km.
Cei 12 sateliti apropiati ai planetei precum si inelele se rotesc in aceeasi directie ca si planeta in jurul axei sale, comparativ cu cei mai indepartati care se rotesc in sens invers.
Aceasta semnifica faptul ca grup ul de sateliti mai indepartati este posibil sa fi rezultat din coliziunea celor 2 mari corpuri.

-La 19.01.2006 a fost lansat modulul New Horizon care a ajuns la sfârsitul lunii februarie la 2,25 milioane km de suprafata planetei Jupiter, de unde a transmis spre Pamânt peste 700 de fotografii diferite. Acestea dezvaluie imagini ale unei eruptii vulcanice de pe cel mai mare satelit al planetei, Io, precum si detalii despre furtuna „Punctul Rosu”, care transporta materiale de greutatea Terrei printre norii de gaze ai planetei.

Inelele lui Jupiter
Sunt mai putin spectaculoase decât cele ale lui Saturn . Inelul principal are marginea exterioara la aproximativ 57000 kmde cei mai inalti nori ai atmosferei . Cu o inaltime de aproximativ 6000 km , el se prelungeste spre planeta intr-un halo difuz si, în partea opusa printr-un inel exterior mare.

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...