Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tag archive

Dacia

FOTO: Cum arata cel mai asteptat model de la Dacia – NOUL SUV DUSTER va fi lansat de Renault in 2018

in Stiri online by

Cel mai asteptat model de la Dacia, daca nu cumva de la intregul grup Renault, este noua generatie a SUV-ului Duster, care va fi lansata in 2018, noteaza www.drivemag.com.

Fiind varful vanzarilor Dacia, noul Duster cu 7 locuri va avea un design usor diferit, mai dinamic, dar in acelasi timp mai luxos fata de versiunea actuala.
De fapt, noua versiune a Dusterului va semana destul de bine cu Renault Kwid, vandut in prezent pe piata din India si va fi construit pe aceeasi platforma CMF/C, folosita si la constructia Nissan Qashqai si  Renault Kadjar.
SUV-ul de la Dacia va fi disponibil in doua versiuni, cu cinci locuri sau cu sapte locuri, potivit  incont.stirileprotv.ro
Programat sa fie prezentat la Salonul Auto de la Frankfurt din septembrie, noul Duster va fi disponibil la vanzare in Europa incepand din ianuarie 2018.

O lecție de istorie pentru toate cozile de topor din mediul științific românesc. Ce spun ITALIENII despre războaiele DACO-ROMANE. Un VIDEO ce merită văzut!

in Istorie by

Trebuie să recunosc că am fost surprins să descopăr într-un fragment de documentar realizat de italieni o perspectivă corectă (cel puțin pe aspectele pe care le voi sublinia mai jos), cu elemente deosebit de interesante, unele inedite, despre războaiele daco-romane din vremea lui Decebal și Traian.

Dacă astăzi încă sunt istorici ageamii prin România care îi consideră pe daci doar niște înapoiați, incapabili de a produce ceva, italienii le dau acestora peste nas, din voleu! Într-un colaj video (pe care îl puteți vedea mai jos) ce combină fragmente din mai multe documentare, veți putea descoperi și perspectiva pe care o au astăzi unii istorici italieni  asupra dacilor, a lui Decebal și a războaielor daco-romane.

Ei, italienii, subliniază clar că principalele motive pe care le-a avut Traian atunci când a decis invadarea Daciei, au fost jaful (Dacia era considerată un fel de El Dorado al antichității), oprirea unui exemplu rușinos pentru imperiu – subsidiile plătite către daci (un tribut anual plătit de romani încă din vremea împăratului Domițian – anul 89 d. Chr. -, pentru a avea pace cu ei)  și admirația propriului popor, plus titlul de Imperator,  la care tânjea Traian și pe care nu le putea obține decât în urma unui război.

Peste toate, realizatorii filmului subliniază că victoria lui Traian este, poate, cea mai neagră victorie a romanilor, datorită crimelor pe care aceștia le-au făcut aici (astăzi Traian ar fi acuzat de genocid și crime împotriva umanității) .  Și când mă gândesc că avem printre istoricii noștri admiratori de-ai lui Traian!… Ba îl mai cântăm cu admirație și în imnul național!!! Dacă este să facem o paralelă, nu este nicio diferență între a-l slăvi și admira pe Traian sau pe Stalin, astăzi, în România. Cât de cretini sau nemernici sunt cei care ne mențin și acum într-o asemenea mizerabilă confuzie istorică, într-un asemenea fals?!…

Ei, italienii, recunosc că bogățiile dacilor reprezintă cel mai mare jaf din istoria Imperiului și că datorită aurului dacic s-au construit lucruri impresionante la Roma, inegalabile – Forul lui Traian, Columna lui Traian dar și altele, că s-au scutit de taxe toți cetățenii romani, pentru un an, că s-au realizat cele mai lungi și costisitoare jocuri din istorie, că Imperiul a fost scos dintr-o criză financiară prelungită! Și când mă gândesc că o armată de incompetenți români au vorbit, până nu demult, că dacii nu știau să prelucreze aurul…

Tot ei, italienii, ne vorbesc despre minele de aur și argint ale dacilor (din Munții Apuseni), în condițiile în care astăzi, cozile de topor din statul român ne ascund faptul că minele romane de la Roșia Montană sunt realizate peste minele dacice… Nu mai vorbesc de faptul că galeriile miniere antice de la Roșia Montană sunt un monument istoric unic în lume, prin complexitatea și întinderea lor.. Cu toate acestea, puterea politică ticăloasă și trădătoare este dispusă să le sacrifice pentru ca șmecherii de la Gold Corporation să facă burta mare, în loc să transforme zona într-una turistică, de interes internațional!

Vă recomand să vizionați acest colaj pentru că veți descoperi multe lucruri impresionante. Le mulțumim italienilor că, fără să își propună asta, ajută la aducerea adevărului la lumină, aici în GETO-DACIA. Desigur, pe alte aspecte decât cele discutate aici (și prezentate în montajul de mai jos), italienii păstrează o viziune tributară poziției de urmași ai “stăpânilor lumii”, unii dintre ei considerând că dacii au fost exterminați. Cu timpul, o să-i lămurim cum stă treaba, în realitate. Vizionare cu folos!

Sursa: adevaruldespredaci.ro

 

Anunt important pentru toti soferii! Grupul Renault recheamă în service maşinile cu probleme la frânare

in Stiri online by

Grupul Renault recheamă în service 245 de maşini cu probleme la frânare.

Proprietarii autoturismelor Dacia care necesită verificare urmează să primească o notificare din partea companiei.

Potrivit reprezentanților Dacia Renault, aceștia trebuie să se prezinte de urgenţă la un service autorizat pentru a înlocui sistemul de frânare.

Sursa: informatiazilei.ro

Daca ai vazut candva o dacie trebuie sa citesti acest articol

in Articole by

Daca ai vazut candva o dacie, daca ai condus una, daca tatal tau a avut una la un moment dat, daca ai reparat-o doar cu patent si surubelnita, daca te duceau la scoala parintii cu ea, daca e prima masina pe care ai avut-o, daca ai facut scoala de soferi pe ea, daca iti doresti acum una, daca te simti mandru cand o vezi prin New York, daca ti-a placut acest filmulet si daca l-ai dat mai departe… inseamna ca esti nostalgic si ca ti-e dor de trecut!

Daca ai facut asta, inseamna ca esti de-al meu, inseamna ca ai mestecat cel putin o guma turbo si ca mirosul acela de cocktail de fructe iti tresare amintiri. Daca ai citit pana aici iti dai seama ca timpul trece foarte repede si au trecut ani buni de cand mergeai cu cheia la gat legata cu un siret. Inseamnca ca si tu te-ai jucat cu o pusca cu corneturi sau ai sarit elasticul. Va salut respectuos si va urez tot binele din lume!

https://www.facebook.com/jitianu.mihai/videos/1030286147066356/

Descoperire incredibila făcută pe șantierul unei localități maghiare! Istoricii ungurii ne dau dreptate !

in Istorie by

O descoperire arheologică făcută pe șantierul unui drum de centură al localității maghiare Nyíregyháza, dovedește, chiar și pentru istoricii maghiari, că dacii locuiau teritorii mult mai vaste decât actualul spațiu al României.

Agenția de presă MTI informează că, pe parcursul escavărilor de pe șantier, au fost scoase la iveală ruinele unei locuințe. La fața locului au fost chemați specialiștii muzeului Josa Andras, care au apreciat că este vorba despre o așezare dacică, datând probabil din secolul al III-lea.

Cu mult umor, arheologii maghiari presupun că ar fi vorba despre… fuga dacilor în fața unei agresiuni sarmate, ceea ce este, firește, ridicol. Cum poate cineva crede că o populație care fuge în fața unui agresor se oprește și constuiește case???

Revenind la chestiunea serioasă a importanței descoperirii de la Nyíregyháza, pare evident că avem de-a face cu o așezare a dacilor liberi din exteriorul primei provincii Dacia romană, dată fiind perioada probabilă a provenienței artefactelor descoperite.

Este un fapt istoric dovedit și incontestabil că teritoriile triburilor daco-gețior se întindeau până cel puțin la Tisa în periada ocupației romane asupra zonei centrale a fostului regat al lui Decebal,scrie expunere.com.

Comuniştii le-au ascuns, de ruşine! Cele mai HIDOASE modele de Dacia fabricate vreodată.

in Articole by

Unele modele de Dacia au fost reuşite, altele, nu. Câteva prototipuri au „ieşit” atât de hidoase încât şi comuniştilor le-a fost ruşine cu ele.

18

E vorba de automobile rare, unele fabricate in serie, altele in editii limitate sau foarte limitate, care din pacate nu prea mai sunt printre noi, conform 4tuning.ro.

Aceste modele sunt:

1. Dacia 1300 break

2. Dacia Sport 1

3. Dacia 1100S

4. Dacia MaxiBreak

5. Dacia 2000

6. Dacia 1306

7. Dacia Estafette

8. Dacia 1310 TS

9. Dacia 1302

10. Dacia Extase

4_15508700

6_40968400

10_15074700

Dacia ia Franta prin surprindere. Recordul inregistrat de masina romaneasca la Paris, in februarie

in Evenimente by

Inmatricularile de autoturisme noi marca Dacia in Franta au inregistrat, in luna februarie 2016, o crestere de 33,7% in ritm anual, o revenire spectaculoasa dupa contractia de 2,5% inregistrata in prima luna a acestui an, arata datele publicate, marti, de Comitetul Constructorilor Francezi de Automobile (CCFA), potrivit Agerpres.

12805763_10153561708782266_3390677746307494002_n

Un numar de 8.838 de autoturisme Dacia noi au fost inmatriculate in Franta luna trecuta, comparativ cu 6.608 unitati in luna februarie a anului trecut, astfel ca marca Dacia a ajuns la o cota de 5,30% din piata auto franceza.
La nivel general, un numar de 166.739 de autoturisme noi au fost inmatriculate luna trecuta in Franta, in crestere cu 13% in ritm anual. De aceasta crestere au profitat in special cei doi constructori francezi, in special grupul Renault (crestere de 14,2%) si intr-o mai mica masura Peugeot Citroën (crestere de 9,8%).
In schimb, in ceea ce priveste inmatricularile de utilitare usoare noi marca Dacia in Franta, acestea s-au redus la jumatate in luna februarie 2016, pana la 152 de unitati, in timp ce piata a inregistrat o crestere de 12,9% pana la 33.209 unitati scrie incont.ro
In primele doua luni ale acestui an, inmatricularile de autoturisme Dacia in Franta au crescut cu 15%, pana la 17.493 unitati, aceasta in timp ce pe ansamblu piata auto franceza a inregistrat in perioada ianuarie-februarie 2016 o crestere de 8,7%, pana la 305.139 de unitati. Comitetul Constructorilor Francezi de Automobile preconizeaza pentru acest an o crestere de pana la 2% a pietei auto din Franta.
Compania Dacia a fost preluata de Renault in anul 1999. Relansata in 2004 cu modelul Logan, Dacia a devenit un jucator de notorietate pe piata auto europeana.

DACII SUNT PRIMII OAMENI CARE AU POPULAT EUROPA. ISTORIA ADEVARATĂ A ROMÂNIEI.

in Istorie by

În ultima vreme am dat peste tot felul de informații  despre poporul român şi despre România, care vorbesc despre apartenenţa noastră directă la civilizaţia care a populat Europa – DACII. Astfel am aflat despre adevărata istorie a poporului român, a românilor şi a României: românii sunt daci, nu romani. România este Dacia şi Dacia este România. 

Redau mai jos câteva extrase din textele pe care le-am parcurs până acum despre adevărata istorie a poporului român şi a României, pentru a vă trezi interesul să citiţi mai mult şi să aflaţi adevărul care nu este spus (sau cunoscut) aproape deloc prin şcoli, facultăţi sau la TV: Românii sunt DACI, nu romani, iar România este DACIA, vatra lumii – locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Fiţi mândri că am avut asemenea strămoşi! Detalii în continuare:

Iată câteva extrase din textele pe care le găsiţi la link-urile de mai jos:

(anii/perioadele diferă pentru că mai jos sunt extrase din diferiţi autori)

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană.

Profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, care a studiat istoria Europei, a vorbit despre spaţiul Carpato-dunărean ca fiind vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe.

Cand azi istoria spatiului Carpato-Dunarean este redescoperita de niste straini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densuşianu considera drept vatra a vechii Europe acest spatiu unde noi românii ne gasim astazi, de fapt ne reîntoarcem la El, la Densuşianu, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-români drept popor primordial si formator al Europei.

Noi, românii, ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime.

Dacii sunt strămoşii tuturor popoarelor latine, iar ceea ce ne este predat în şcoli – “noi românii suntem un popor care a fost “latinizat” de către romani” este o falsitate.

Mulţi spun că ne-au ocupat romanii şi ne-au latinizat/civilizat. Cat din teritoriul Daciei a fost ocupat de romani? Doar 14% ! Cati ani au ocupat romanii acei 14%? Doar 146 de ani!  Era imposibil ca limba latină să fie preluată de daci când romanii au ocupat atât de puţin teritoriu şi au stat atât de puţin, mai ales ţinând cont că soldaţii romani vorbeau o latină şubredă. De asemenea, dacă Dacii ocupaţi de romani ar fi preluat limba latină, cum se mai înţelegeau cu restul dacilor de pe restul de 86% din teritoriul Daciei, NEocupat de romani? Logic că vorbeau cu ei tot în “dacă”, adică “română arhaică”. De fapt dacii vorbeau deja o română arhaică, din care a reieşit şi latina la un moment dat. Atunci când s-au întâlnit dacii şi romanii, s-au întâlnit două popoare înfrăţite care se înţelegeau în limbaj.

Concluzie – Noi SUNTEM ROMÂNI DACI, NU ROMANI!

De ce ar fi vrut romanii să impună limba lor într-un teritoriul nou cucerit? Vedeţi americanii impunând engleza în Egipt, Irak, Afganistan, Libia şi alte ţări cotropite (desigur pentru “impunerea democraţiei”) sau îi vedeţi pe americani interesaţi de resursele de petrol, minereuri şi poziţia geo-strategică nou cucerite? Aceeaşi întrebare e valabilă şi în cazul romanilor care au cucerit o mică parte din teritoriul Daciei: pe romani i-a preocupat impunerea limbii latine in Dacia cucerită, sau mai degrabă aveau nevoie doar de bogatiile acesteia (aur, argint, miere, grau, vin, lemn, piatra, si altele)?

Arhivele regilor Daciei (plăcuţele de aur descoperite la Sinaia), contin dovada ca limba dacilor aproape ca nu s-a schimbat (pana astazi n.n.).

Nu putem accepta faptul ca legiunile romane au patruns in Dacia, au cucerit 14% din teritoriu pentru o perioada foarte scurta istorica, 165 de ani, si ca, peste noapte, toata populatia Daciei, ocupata sau nu de romani, a inceput sa vorbeasca cea mai perfecta limba romanica, fara a ne intreba: chiar asa sa fie? Sunteti siguri ca de la soldatii romani (sositi din toate colturile lumii – Africa, Palestina, Germania etc) au invatat dacii latina? Chiar de la acesti soldati, care nu o vorbeau ei insasi, sa fi invatat latina dacii ? Nu cumva are mai mult sens ceea ce ne dovedeste N. Densusianu: ca dacii vorbeau “latina vulgara” (română arhaică) si ca NU printr-o relatie sexuala la nivel de soldati romani versus fete/femei dace s-a produs acest “miracol”?

În ce limbă vorbeau copiii nou nascuti in Dacia de catre femeile dace care  s-au casatorit cu militarii romani? Deoarece, in general, copiii erau crescuti de mame, si nu de tati, ce erau ocupati cu “arta razboiului”, acesti copii vorbeau in mod curent si limba vorbita de catre tati (ce vorbeau diverse limbi, mai putin limba latina) sau vorbeau limba mamelor lor, adica limba care se vorbea in Dacia de catre bastinasi de cand se stiau ei pe acest teritoriu ?

Istoricul Dio Cassius (n.155 – d.229 e.n.) descrie razboaiele purtate de Daci si Romani – spunand despre Traian (conducatorul Legiunii Romane) ca a fost un trac veritabil si ca razboaiele purtate erau fraticide (intre popoare de aceeasi origine). Iar Traian, spunea inainte de a porni la lupta: “ma intorc in tara strabunilor mei“ (sursa AICI)

Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.

În 2014, Miceal Ledwith a oferit într-un nou interviu mai multe detalii despre latinitate şi originea popoarelor:

(partea despre istoria limbii române începe de la min 44:30):

Faptul că NOI, românii (dacii), suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim.

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci – un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă.

Dacii sunt cei care au populat Europa şi au ajuns până aproape de China.

“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi din India vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe dintre ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Lucian Iosif Cueşdean.

Pasaj dintr-un interviu cu Dr. Napoleon Savescu: ” Faceti opinie in societatea americana privind preistoria romanilor?  Răspuns: Sunt invitat la conferinte, in special – de macedoromanii din America. Lumea este interesata de aceasta noua prezentare a poporului daco-roman. Datele pe care le-am adus in plus apartin cercetatorilor impecabili din toata lumea, care sustin de ani de zile ca spatiul carpato-danubian a dat nastere Europei. Romania este vatra Europei. Cand Europa a fost acoperita de doua ori de o hala de gheata, cum a fost ultima, cea alpina, singura arie ramasa neacoperita era cea din Carpatii de Jos. Or, nu putea sa apara o civilizatie in aria Germaniei, aflata atunci sub calota de gheata. In plus, marile civilizatii au aparut la gura de varsare a marilor fluvii: chinezii – la gura Fluviului Galben, indienii – a Gangelui, egiptenii – a Nilului. In acest context, nu puteau occidentalii sa apara la gura de varsare a Rinului, Senei sau sub gheata. Sa fim oameni seriosi, ca si prostia are o limita.” Dr. Napoleon Savescu.

Roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa … chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista. În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii… etc.

SUNTEM ROMÂNI DE PESTE 2500 DE ANI. O română arhaică există în copie la peste 7000 de Km de România, la 3000 de Km est de cea mai estică graniţă a Imperiului Roman.

Conform studiilor genetice, populatia actuala a Romaniei este clar inrudita cu populatiile care au locuit pe teritoriul Romaniei in Epoca bronzului si a fierului, adica acum 2 500 – 5 000 de ani, fapt care scoate in evidenta continuitatea acestui popor… si rastoarna teoria romanizarii Daciei ca si a descendentei romane a poporului nostru (sursa: autor Daniel Roxin – “Spiritul Dacic renaste” Editura Vidia 2012)

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

După “Civilizaţiile Europei vechi”, Ed. Meridiane, Buc., 1978, de Guido A.Mansuelli, un autor francez, pe timpul ultimei glaciaţiuni, Wűrm, nu se cunosc decât două centre de locuire umană, unul în vest, în aria Pirineilor (plus Grimaldi) şi altul în est, în aria Carpaţilor. Splendidele civilizaţii vestice din Pirinei, ca şi cea din Grimaldi (vestul Italiei), au dispărut, fără urmă, acum aproximativ 11.000 de ani. Această zonă a fost repopulată dinspre gurile Dunării abia 4-5 mii de ani mai târziu, astfel că apare logic ca şi limba din Carpaţi să fi urmat aceeaşi cale. Nu a existat nimeni altcineva, în spaţiul Dunării de Jos, decât neamul românesc, până acum 3900 de ani, când se spune că au “venit” grecii, astfel că e firesc ca “româna primară” să fie prima limbă a Europei.

Personalitati dacice

in Istorie by

1376414_503449489750873_1277306795_n

Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o întinsă parte din sud-estul Europei, de la nord de Carpaţi până în Asia Mică şi din Panonia şi Iliria până în ţinuturile de stepă din răsăritul scitic, se grupau în două ramuri principale, despărţite prin lanţul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau întreaga Românie de azi, precum şi largi spaţii în jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau în cuprinsul Bulgariei actuale, precum şi pe coasta de nord a Mării Egee cu Strâmtorile şi partea de nord-vest a Anatoliei.
Cele două grupări trace au avut o evoluţie diferită, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante între ele; chiar influenţele comune pe care le-au primit în decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, greceşti, celtice, romane – s-au concretizat în orientări cu efecte divergente. Pe când Tracia de Sud avea să devină, până la urmă, din punct de vedere cultural un focar de elenism, continuându-şi dezvoltarea în această direcţie chiar în îndelungata ei situaţie de provincie romană, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, formând provinciile Moesia şi Dacia, vor sfârşi prin a fi cu desăvârşire romanizate, cu toate că şi în cuprinsul lor influenţele civilizaţiei elene se manifestaseră din vechi timpuri şi cu o intensitate neîntreruptă.
Primul dintre conducătorii cunoscuţi ai unei populaţii din Dacia antică este Spargapeithes, pe care Herodot îl pomeneşte pe la începutul sec.V î.e.n., ca rege al agatirşilor „Părintele istoriei” ne lasă a întelege că acest personaj a fost oarecum înrudit cu regii sciţi, ceea ce, de altfel, se confirmă şi prin aspectul iranian al numelui său. Se ştie că sciţii, ca toate popoarele nomade din nordul Mării Negre şi de dincolo de Caspica şi ca medo-perşii şi parţii, făceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite convenţional „iraniei”. Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care îi localizează pe râul Maris (Mures), deci în Dacia, istoricul grec îi distinge de sciţi, caracterizându-i ca apropiaţi de traci şi arătându-i ca „foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur”, ceea ce corespunde renumelui de ţară auriferă al Daciei. Această diferenţiere reiese şi din atitudinea ostilă a agatirşilor faţă de sciţi, ca a unui popor sedentar de munte faţă de incursiunile unui popor nomad stepă. Herodot ne mai informează că Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, întinzându-i o cursă probabil cu prilejul unui război. Şi tot de la istoricul grec aflăm că, puţin mai înainte, pe vremea marii expediţii persane a lui Darius I împotriva sciţilor, de prin anul 512 î.e.n., agatişii au refuzat să le dea ajutor acestora, menţinându-se neutri. Iar când, în retragerea lor strategică, sciţii au căutat să se apropie de Carpaţi pentru a-i atrage pe perşi într-acolo şi a-i pune în conflict cu agatirsii, aceştia s-au arătat gata de a-i respinge cu armele şi pe unii şi pe ceilalţi.
Din ştirile pe care ni le oferă Herodot reiese că agatirşii trebuie să fi fost la origine o populaţie iraniană, diferită întrucâtva de sciţi, care, invadând în scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasă dominantă peste tracii nordici locali şi a sfârşit prin a fi asimilată de către aceştia. Mai este, însă, foarte probabil ca numele de agatirşi, pe care numai Herodot îl pomeneşte (căci autorii ulteriori nu fac decât să-l împrumute de la el), să reprezinte doar o poreclă dată de sciţi tracilor carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este că istoricul grec şi-a procurat informaţiile despre regiunile noastre din mediul scitic de la Ilbia şi că, după el, nimeni nu-i mai atestă, pe agatirşi în Dacia. Arheologia, după cum a arătat Vasile Pârvan în Getica şi după cum s-a precizat prin întinsele cercetări mai recente. (Al. Vulpe în Memoria antiquitatis, II, 1970), l-a confirmat pe Herodot dovedind existenţa în acea vreme a unei asociaţii de forme iraniene şi trace în cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei. În lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a cărui obârşie scito-iraniană, deja îndepărtată nu l-a împiedicat să-şi apere cu dârzenie patria tracă împotriva sciţilor.
Au existat şi alţi conducători ai geţilor care s-au distins în luptele pentru apărarea pământului lor, dar al căror nume, din păcate, nu este cunoscut. Nu s-a păstrat numele personalităţilor care a condus viteaza rezistenţă a geţilor împotriva lui Darius în Dobrogra, singurii locuitori de la sud de Dunăre care s-au încumetat să-l înfrunte pe puternicul cuceritor persan, meritând caracterizarea admirabilă a lui Herodot, de cei mai viteji şi cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu ştim cum se va fi numit acel, „rege al dunărenilor” (Histrianorum rex) care, aproape două secole mai târziu, s-a opus cu eficacitate pătrunderii sciţilor lui Atheas în ţările din dreapta Dunării şi care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus) numai prin titlul menţionat, a fost un conducător al geţilor de pe Istros (Dunăre). Tot, astfel, nu stim cine îi va fi condus pe geţii din părţile Teleormanului de azi care, ajutându-i pe tribalii regelui Syrmos, împotriva lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor să-i ameninţe trecând Dunărea demonstrativ, fără a îndrăzni, totuşi – după cum relatează istoricul Arrianus- să-i urmărească în stepele lor. Nu ne este cunoscut nici numele căpeteniei geţilor, prin stepa Bugeacului, au zdrobit oastea macedoneană a lui Zopyrion, generalul aceluiaşi Alexandru cel Mare, într-o bătălie în care trufaşul general a plătit cu viata veleitatea de a se impune unei ţări getice (Trogus-Iustinus).
În schimb nu mult timp după Alexandru istoria a răsunat de numele lui Dromichete (Dromichaites), regele geţilor din Câmpia Română, de azi, personalitate vestită atât prin însuşirile sale militare, cât şi prin înţelepciunea politică şi generozitatea dovedite cu prilejul unei victorii memorabile obţinute asupra macedoneanului Lisimah (Lysimachos), amic din copilărie al lui Alexandru şi unul dintre cei mai buni generali ai săi, devenit după moartea acestuia rege al Traciei balcanice. Căutând să fixeze graniţa regatului său pe Dunăre, Lisimah s-a izbit de împotrivirea geţilor lui Dromichete. În 291 î.e.n., Lisimah a trecut Dunărea în fruntea unei mari oşti. Încumetându-se să înainteze mult în Câmpia Bărăganului, în dorinţa de a-şi asigura un succes fulger, a nimerit în mrejele tacticii geţilor, care se retrăgeau necontenit, obosindu-l pe adversar şi atrăgându-l în părţile cele mai singuratice ale stepei, lipsite de apă şi de hrană. Când oastea lui Lisimah, frântă de osteneală şi stinsă de sete, se afla departe de baza sa de plecare, s-a văzut deodată încercuită de forţele superioare ale geţilor, lovită de pâlcurile lor de arcaşi călări şi ameninţată cu un măcel îngrozitor, fără putinţă de retragere, nici de rezistenţă.
Lisimah a fost nevoit să depună armele cu toţi ai săi şi să se lase la voia învingătorilor. Aşa a căzut prozonier unul dintre cei mai străluciţi monarhi elenistici, care participase la toate gloriaosele campanii ale lui Alexandru cel Mare din Asia. Se povesteşte că, numaidecât după capitulare, sorbind cu nesaţ apa oferită de biruitorul get, Lisimah ar fi exclamat cu tristeţe: „Pentru cât de mică plăcere am ajuns rob din rege ce eram!”.
Numeroşii captivi au fost duşi în cetatea de reşedinţă a lui Dromichete, numită Helis, încă neidentificată. Acolo, oastea getică, reprezentând însuşi poporul, potrivit stadiului de democraţie militară de atunci, a cerut moartea prizonierilor. Dar chibzuitul Dromichete, cugetând să tragă cât mai multe foloase din succesul obţinut, s-a împotrivit acestei porniri. Aducând argumente înţelepte, a izbutit să potolească furia războinicilor îmbătaţi de biruinţă şi să-i convingă că, în loc de o răzbunare sângeroasă, care n-ar avea drept urmare decât alte războaie, poate nu tot atât de norocoase pentru ei, era mai cuminte să se arate omenoşi şi să-i cruţe pe duşmanii prinşi, câştingându-şi recunoştinţa lor şi obţinând de la ei o pace cât mai favorabilă, cu recăpătarea posesiunilor getice din dreapta Dunării. Cuvântul regelui a fost ascultat şi, după cum povesteşte istoricul antic Diodor, a urmat un ospăţ de împăcare, cu două mese, una foarte cumpătată şi sărăcăcioasă pentru geţi, alta deosebit de luxoasă pentru regele captiv şi pentru tovarăşii săi. Ridicând paharul său din corn de vită, Dromichete l-a îndreptat spre cupa de aur a lui Lisimah, întrebându-l care dintre cele două mese i se părea mai demnă de un rege. La răspunsul acestuia: „Fireşte, a macedonenilor”, regele get i-ar fi făcut cu blândeţe o mustrare ironică: „Atunci de ce ai lăsat acasă la tine un trai atât de plăcut şi de strălucit şi te-ai apucat să vii la nişte barbari cu viaţa aspră, într-o ţară fără roade îngrijite, bătută iarna de geruri şi de crivăţ, unde nici o oaste străină nu poate scăpa teafără?” Lisimah ar fi declarat că îi pare rău de nesocotinţa sa, dar că, recunoscător pentru bunăvoinţa cu care a fost tratat, va rămâne totdeauna prietenul geţilor. Fgapt este că pacea a fost încheiată solemn, cu acceptarea condiţiilor lui Dromichete şi că, în semn de consacrare a aliantei, acesta a luat-o în căsătorie pe fata lui Lisimah, cara a fost eliberat cu toţi ai săi. Prin această înrudire dinastică, uniunea triburilor getice de la Dunărea de Jos a intrat sub auspiciile cele mai prielnice, într-un contact şi mai strâns cu lumea elenistică, ceea ce, între altele, a înlesnit intensificarea pătrunderii civilizaţiei greceşti la nord de Dunăre, şi ca reflex, accelerarea progreselor culturii geto-dace, al cărei avânt este constatat de arheologi tocmai cu începere din această vreme.

Cetăţi dacice din regiunea Sarmizegetusa

in Istorie by

fortarete-dacice_1814

Cetăţi dacice din regiunea Sarmizegetusa

De-a lungul unei perioade de mai bine de 150 de ani (sec. I î. Hr. – sec I d. Hr.), Dacia a fost înzestrată cu un veritabil sistem de apărare, cuprinzând mai mult de 90 lucrări de fortificaţii, de diferite tipuri: aşezări întărite, cetăţi şi fortificaţii de pământ. În ceea ce priveşte fortificaţiile Daciei preromane, cele din regiunea de sud-vest a Transilvaniei actuale constituie un grup aparte. Ridicate la sud de bazinul mijlociu al râului Mureş – în acea parte a Carpaţilor Meridionali care formează Masivul Şureanu -, ele au permis menţinerea sub control a căilor de acces către capitala regatului dac, Sarmizegetusa.În această regiune a capitalei regatului, vestigiile locuirii dacice formează un ansamblu unic, în care elementele civilizaţiei autohtone se conjugă în modul cel mai fericit cu cele împrumutate din lumea clasică greco-romană. Săpăturile arheologice efectuate la Sarmizegetusa – situată pe piciorul versantului vestic al Muntelui Şureanu – au adus la lumină locuinţe dacice rurale, în vecinătatea celor quasi-urbane, dovedind o preocupare pentru amenajarea teritorială şi urbană, ca şi existenţa unor funcţiuni de ordin economic, proprii centrelor similare (Feţele Albe, Ceata, Sarmizegetusa – Grădiştea de Munte); descoperim, cu această ocazie, şi fortificaţii propriu-zise, incendiate şi distruse de romani, cu ocazia victoriei lor, dobândită de Traian, în anul 106, care a desăvârşit, astfel, a doua campanie împotriva regelui dac Decebal. Fortificaţiile propriu-zise se clasifică în trei categorii: cetăţi ridicate în proximitatea marilor centre civile (Costeşti – Cetăţuie, Vârful lui Hulpe şi Sarmizegetusa – acestea două, din urmă, pe teritoriul actualei localităţi Grădiştea de Munte), cetăţi lipsite de aşezări civile în jur, ridicate din raţiuni strict militare (Costeşti – Blidaru, Luncani – Piatra Roşie) şi impozantul zid de apărare de la Cioclovina – Ponorici. Acesta din urmă este construit din lemn şi pietre nefasonate; are o lungime de mai mult de 2,5 kilometri şi bastioane imense, cu diametre între 40 şi 80 metri, ca şi ziduri perpendiculare şi oblice, adosate zidului principal şi menite să fragmenteze frontul de atac al inamicului. Întregul zid relevă tehnica tradiţională dacică, dar bastioanele şi zidurile perpendiculare trădează împrumuturi din lumea elenistică.

În cazul cetăţilor, planurile sunt fie tradiţionale (dar adaptate, pe cât posibil, configuraţiei terenului, fără ajustări notabile), fie elenistice – mai exact, inspirate din arhitectura militară elenistică. În categoria celor cu planuri tradiţionale intră lucrările de fortificaţie din lemn şi pământ de la Costeşti – Cetăţuie, ca şi cele din pământ, lemn şi piatră de la Sarmizegetusa, în vreme ce în categoria celor cu planuri inspirate din arhitectura elenistică fac parte fortificaţiile de la Costeşti – Blidaru şi Luncani – Piatra Roşie. Aceeaşi observaţie se poate face şi pentru elementele de fortificare: ziduri cu pietre fasonate în maniera elenistică (la Costeşti – Cetăţuie şi, parţial, la Costeşti – Blidaru) şi ziduri din piatră fasonată, inspirate din tehnica elenistică (parţial, la Costeşti – Blidaru, şi la Luncani – Piatra Roşie şi Sarmizegetusa). Împreună, toate aceste fortificaţii constituie un sistem defensiv pentru Sarmizegetusa, dar luate separat, fiecare reprezintă, prin particularităţile sale, o entitate bine configurată. Totuşi, există o caracteristică general valabilă: sursa permanentă de apă găsindu-se sub cota fortificaţiei, ele nu sunt în măsură de a rezista la asedii prelungite. Cea mai veche fortificaţie este cea de la Costeşti – Cetăţuie, ridicată în pragul sec. II d. Hr., când, pe un mamelon înalt de 150 metri, au fost amenajate două valuri de pământ având, pe coama lor, o palisadă multiplă.Este probabil ca, după cucerirea – către anul 55 î. Hr. – a cetăţilor greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre, de către regele dac Burebista, meşteşugarii şi constructorii originari din aceste ţinuturi au contribuit la ridicarea zidului (gros de 4 metri), din piatră fasonată, pe un traseu unghiular, dotat cu trei bastioane – în afară de bastionul situat în incintă, pe unul dintre valurile de pământ, de celelalte trei bastioane din exteriorul fortificaţiei, aşezate pe calea de acces, şi de alte două turnuri locuibile. Toate aceste elemente de fortificaţie sunt construite cu ziduri elenistice, cu umplutură de tip emplecton (pământ şi pietre de râu, aşezate între două paramente din piatră fasonată). Aşa cum se prezintă, şi alte elemente ne duc cu gândul la contribuţia meşterilor greci: este cazul turnurilor locuibile (al căror prim nivel este construit din ziduri de acelaşi tip, în vreme ce etajul este ridicat din cărămizi uşor arse), al scărilor monumentale din piatră, de lângă turnul locuibil din vest, şi al contraforturilor adosate pe un segment al zidului de incintă. În interiorul fortăreţei se găsesc, de asemenea, un turn de pază, o cisternă pentru apa de ploaie, barăci pentru soldaţi şi un sanctuar rectangular cu stâlpi din lemn şi piedestale din piatră fasonată; alte trei sanctuare, de asemenea, rectangulare, şi construite în aceeaşi tehnică, se găsesc în exteriorul zidurilor. La picioarele mamelonului (sub actuala localitate) se întindea marea aşezare civilă.

În apropiere de Costeşti – Cetăţuie, pe un mamelon înalt de 250 metri, se găseşte cetatea de la Costeşti – Blidaru. Planul rectangular, bastioanele de la colţuri, intrarea – situată într-un bastion – şi un turn locuibil semnalează aceeaşi influenţă elenistică, în ciuda faptului că tehnica de construcţie a zidurilor cetăţii nu se conformează, integral, acesteia. Din această abatere de la regulă a rezultat murus dacicus din piatră fasonată, fără butise (blocuri aşezate perpendicular pe direcţia zidului). Într-o a doua fază, fortificaţia a fost mărită – suprafaţa ei fiind dublată -, în spatele zidurilor de nord şi de vest ale incintei fiind adosate ziduri din piatră fasonată, alternând cu ziduri din piatră nefasonată şi legate cu pământ. Acestea constituiau depozite de provizii, pardoselile lor fiind utilizate ca platforme pentru luptă. În aceeaşi perioadă, alături, dar ceva mai jos de fortificaţie, a fost construită o cisternă, cu respectarea integrală a principiilor lui Vitruviu. Literele greceşti incizate pe zidurile turnului locuibil, ca şi cele de pe zidul sudic, sunt semne de marcare în carieră. Supravegherea căilor de acces era asigurată de la înălţimea celor 14 turnuri. Nu departe de fortificaţie existau două sanctuare. La vest de Blidaru , se găseşte cetatea de la Luncani – Piatra Roşie. Într-o primă fază, au fost ridicate, simultan, pe un platou amenajat, zidurile de incintă, înzestrate cu cinci bastioane – patru la colţuri şi unul pe traseul zidului estic -, două mari construcţii şi un sanctuar, marea construcţie din incintă – pe care o numim cazarmă – şi trei turnuri izolate. Într-o fază ulterioară, două dintre acestea au fost unite, la baza platoului, prin ziduri din piatră nefasonată, legate cu pământ. Intrarea în cetate – printr-un bastion -, scara monumentală din piatră şi planul rectangular al ansamblului sunt de inspiraţie elenistică, în vreme ce zidurile din piatră nefasonată relevă tehnica dacică, inspirată, şi ea, din cea elenistică. Având în vedere că fortificaţia de la Vârful lui Hulpe nu a fost, în mod deliberat, cercetată arheologic, ultima cetate explorată este cea de la Sarmizegetusa. Drumul antic, lung de 20 kilometri, de la Costeşti – Blidaru până aici, era supravegheat de turnuri de pază. Capitala regatului dac, Sarmizegetusa, se întindea pe o suprafaţă de 6 km2, construcţiile aflându-se pe terase antropogene, din care unele sunt susţinute de ziduri înalte de 14 metri. În antichitate, oraşul era alcătuit din trei zone distincte: două cartiere civile şi, între ele, fortificaţia şi zona sacră; întregul ansamblu era dotat cu conducte de apă, canale de drenaj, drumuri pavate, scări etc.

Fortificaţiile înconjurau un mamelon înalt de 1.000 metri şi constau dintr-un val de pământ care barează calea de acces. Acesta este surmontat, pe partea de sud, de o palisadă, în vreme ce zidul de incintă este construit în tehnică dacică, de inspiraţie elenistică. Parţial distrusă în 106, cetatea a fost lărgită şi reconstruită de cuceritori.Zona sacră este situată la est de fortificaţie. Au fost scoase la lumină zece sanctuare rectangulare, ca şi un mare altar din piatră, toate fiind integral sau în cea mai mare parte din calcar sau andezit. Sanctuarele rectangulare sunt mărginite, spre exterior, de un şir de pilaştri din piatră, în vreme ce, spre interior, au fost ridicate coloane masive din piatră sau lemn.

Pentru a realiza toate aceste construcţii a fost nevoie, fără îndoială, de un efort ieşit din comun, deoarece această zonă este lipsită de piatră de construcţie.Cu excepţia sanctuarelor sale, microzona de la Sarmizegetusa atestă o îngemănare insolită de elemente tradiţionale indigene (dacice) şi de influenţe elenistice. În acelaşi timp, prin numărul şi anvergura, ca şi prin amplasarea şi modul lor de executare, construcţiile de la Sarmizegetusa reprezintă cele mai importante realizări de arhitectură europeană din antichitate, din afara lumii greco-romane, ele neavând nici un corespondent, din aceeaşi epocă, în părţile barbare ale continentului.

Timpuri stravechi ale dacilor

in Istorie by

daci-roma

Pe teritoriul României au fost descoperite vestigii de o rară frumuseţe ale culturilor neolitice; în acest spaţiu a înflorit civilizaţia geto-dacilor, un neam aparţinând marii familii a tracilor. Geto-dacii s-au impus în fata celorlalte neamuri în condiţii de mare însemnătate istorică ( în anul 335 î.e.n. ei au luptat împotriva celebrului Alexandru cel Mare, iar în jurul anului 290 î.e.n. ei au luat ca ostatic pe succesorul acestuia, regele Lisimac). Domniile elene au influenţat pozitiv cultura si civilizaţia geto-dacilor, care au asimilat benefic această influenţă.

Prin faptul că a reuşit să-i sperie pe geto-daci, expansiunea Imperiului Roman în Peninsula Balcanică a contribuit la întărirea unităţii lor. La mijlocul secolului I al erei noastre, regele get Burebista reuşeşte să întemeieze un stat foarte puternic, unind triburile geto-dacice dintr-un spaţiu vast, care se întindea de la actualul teritoriu al Slovaciei până în Balcani; el a forţat toate oraşele pontice, de la Olbia la Apolonia din Tracia, să se supună stăpânirii sale. Lupta dintre armatele conduse de Burebista şi cele conduse de Iuliu Cezar urma să aibă loc în anul 44 î.e.n.; tocmai atunci însă împăratul roman a fost asasinat; după puţin timp, Burebista a avut aceeaşi soartă.

La începutul erei noastre, Imperiul Roman, în expansiunea sa, s-a apropiat tot mai mult de Dunăre, geto-dacii neavând altă soluţie decât să menţină relaţii cu acesta, fie cordiale, fie ostile, să asimileze elemente ale civilizaţiei romane si de tehnică militară. Aceştia vor ţine piept romanilor din punct de vedere politic şi militar vreme de aproape un secol, până în vremea împăratului roman Traian. În anul 106 e.n., după lungi şi teribile războaie, acesta reuşeşte să înfrângă rezistenţa eroică a dacilor, al căror rege, Decebal, intrat în legendă pentru curajul său, a preferat să-şi ia viaţa decât să devină prizonierul romanilor. Generaţiile ce aveau să urmeze au păstrat în conştiinţa lor, ca pe o faptă glorioasă, rezistenţa şi înfrângerea Daciei conduse de Decebal. Monumentele care dăinuie – Columna lui Traian, aflată la Roma, şi Tropaeum Trajani de la Adamclisi, Dobrogea – stau mărturie, prin scenele pe care le reprezintă, a curajului arătat de daci în apărarea ţinutului lor şi a munţilor lor ca o pavăză şi plini de bogăţii.

Cu toate suferinţele îndurate, includerea Daciei în Imperiul Roman a avut si părţile ei bune: prin strădania localnicilor şi a coloniştilor romani, prin spiritul lor întreprinzător, Dacia atinge un înalt grad de dezvoltare materială şi spirituală, şi are loc un important proces de romanizare, cu amprente durabile, ce pot fi regăsite până astăzi în limba latină a poporului român, în numele său în conştiinţă şi cultură. În etnogeneza poporului român elementul etnic primordial este cel geto-dacic, peste care se suprapune elementul etnic roman.

În anul 271 e.n., datorită crizei care macină Imperiul Roman, precum şi presiunii exercitate de popoarele barbare, Împăratul Aurelian s-a văzut nevoit să treacă la retragerea din Dacia a trupelor sale, a administraţiei şi a unei părţi din populaţia oraşelor, deplasându-le la sud de Dunăre. Cu toate acestea, majoritatea populaţiei, alcătuită din ţărani români şi daci romanizaţi, nu şi-a părăsit pământul, rămânând strâns legată de lumea romană sud-dunăreană. Daco-romanii, în contact cu popoarele barbare, au adoptat forme de organizare impuse de nou createle condiţii istorice. Ei s-au organizat în ceea ce marele istoric roman Nicolae Iorga numea „romanii populari” sau „romanii rurali”, respectiv acele teritorii unde autoritatea imperială încetase şi a căror populaţie se grupase în organisme populare. Aceasta era considerată drept romani prin locuitori, care erau conştienţi că aparţin sau că aparţinuseră Imperiului Roman.

Lista regilor Daciei

in Istorie by

646x404 (8)

REGI – înaintea lui Burebista –
SITALCES – sec 5 î.e.n. – Tucidide spune că acesta conducea uniunea odryzilor la N de Haemus de la Abdera în S Traciei.
SEUTHES – urmaşul lui Sitalces, primea un tribut de 400 de talanţi de la „barbari” şi greci din izvoarele aceluiaşi Tucidide.
CHARNABON – sec 5 î.e.n. – menţionat de Sofocle.
REX HISTRIANORUM – în 339 scitul Ateas întâmpina în Dobrogea puternica rezistenţă a anonimului rege get care însă moare din cauze nemenţionate lăsând calea deschisă lui Ateas spre Filip al II-lea după cum ne spune Arrian.
MOSKON – în 335 î.e.n. – se afla în fruntea unei uniuni de triburi din Câmpia Dunării care se va opune lui Alexandru Macedon. Numele acestui basileu apare pe monede descoperite în regatul său.
DROMICHAETES – în 300 î.e.n. – geto-dacii din Muntenia sub conducerea lui Dromichaetes ţin piept lui Lisimah (urmaşul lui Alexandru Macedon din 306 î.e.n.). Dromichaetes într-o primă luptă îl ia prizonier pe Agatocle, fiul lui Lisimah dar îi dă drumul în 292 î.e.n. După o nouă confruntare, Lisimah însuşi cade prizonier şi primeşte o lecţie de la Dromichaetes prin banchetul organizat de regele get prin diferenta de bogăţie dintre mesele celor doi regi, episod relatat de Diodorus. Pausania adaugă că Lisimah şi-a căsătorit fiica după regele get. De reţinut că Dromichaetes îi convinge pe soldaţi nu le ordona salvarea lui Lisimah ceea ce denotă o democraţie militară.
ZALMODEGIKOS – în sec 3 î.e.n., ne e atestată de către un decret histrian existenţa unui rege get din Muntenia sau poate din sudul Moldovei destul de puternic pentru a ţine ostatici 60 de histrieni şi de a bloca veniturile majore ale cetăţii milesiene.
RHEMAXOS – în anul 200 î.e.n., un decret histrian în cinstea lui Agatocle ne comunică că regele get Rhemaxos stăpânea pe malul stâng al Dunării poate până în Muntenia, Moldova şi Bugea dar îşi întindea autoritatea şi asupra cetăţilor pontice care îi plăteau tribut, apărându-le de scitul Zoltes cu 100 de călăreţi mai apoi prin intermediul intervenţiei fiului regelui Rhemaxos – Phradmon cu 600 de călăreţi.
OROLES – în 200 î.e.n., dacii suferă o înfrângere în faţa bastarnilor mai mult ruşinoasă decât dureroasă, în urma căreia regele dac îşi pedepseşte soldaţii să devină sclavii soţiilor lor până când îşi vor fi spălat ruşinea în război. De reţinut din datele oferite de Pompeius Trogus diferenta doar geografică dintre daci şi geţi precum şi autoritatea regelui asupra ostaşilor săi.
RUBOBOSTES – fără o datare precisă Pompeius Trogus ne indică o creştere a puterii dacilor sub Rubobostes, cel mai probabil imediat după Oroles. Acesta reprezintă momentul mutării centrului puterii geto-dacilor din Câmpia Munteană în Transilvania.

REGI – după Burebista –
DECENEU – 44-X î.e.n. – Preotul vicerege preia şi puterea laică după moartea lui Burebista (în probabil cel mai mare din cele 4 apoi 5 regate în care reîmparte Dacia burebistiană), imaginându-ne că au existat 2 facţiuni, una răsculată şi una condusă de Deceneu, ultima câştigând, astfel lui Deceneu i se mai adaugă şi titlul de rege, judecător suprem (ceea ce atestă existenţa altor judecători) şi probabil comandant al armatei, titlurilor pe care le avea şi pe vremea lui Burebista: mare preot, instructor în filozofie, morala, ştiinţe – fizică, logică-psihologie, astronomie, medicină -)
COMOSICUS – X-29 e.n. – Aceeaşi situaţie e şi în cazul lui Comosicus, preotul care îi urmează lui Burebista şi care „nu îi este cu nimic mai prejos”
SCORILO – CORYLLUS – 29-69 e.n. – Acesta conducea Dacia în timp ce la Roma erau mari războaie civile după moartea lui Nerva. Majoritatea dacilor îl îndemnau pe rege la amestecul prin forţă în lupta pentru putere de la Roma. Frontinus ne comunica că regele dac le dă o pilda vie contra acestei acţiuni: el ia doi câini pe care îi pune să se lupte şi aduce un lup. Atunci cei doi câini (romanii) uită de divergenţă şi se aliază să se apere de lup (daci).
DURAS – DIURPANEUS – 69-87 e.n. – Fratele lui Scorilo menţionat de Dio Cassius şi Iordanes nu are parte de evenimente marcante, lui surâzându-i însă atacurile asupra posesiunilor romane până îi cedează locul nepotului său Decebal.
COSON – ~30 î.e.n. – Regele get îl ajută pe Brutus în lupta pentru putere dintre Ovidiu şi Antoniu care este de partea celui de-al doilea. Alegerea este greşită deoarece Ovidiu iese învingător dar îl va ierta pe Coson (după cum ne spune Suetoniu vorbind despre posibila încuscrire dintre Coson şi Ovidiu).
DICOMES – ~30 î.e.n. – Se amestecă şi el în lupta pentru putere într-un prim moment de partea lui Ovidiu dar acesta nerăspunzându-i îl ajuta pe Antoniu. Dacii căzuţi prizonieri sunt puşi să lupte în amfiteatre cu suebi.
ROLES – ~30 î.e.n. – Regele dobrogean câştigă titlul de „aliat şi prieten al poporului roman”, de la Octavian la Corint, după ajutorul dat lui M. Licinus Crassus în a învinge tracii denteleţi.
DAPYX-~30 î.e.n. – Intră în conflict cu Roles, vecinul din sud care, cu ajutorul lui Crassus îl alungă până într-o cetate unde un trădător se înţelege în greceşte cu generalul roman. Dapyx piere eroic în fruntea soldaţilor săi.
ZYRAXES – ~30 î.e.n. – Regele cu tribul dobrogean cel mai nordic este atacat în capitala sa Genucla de către Crassus pentru că deţinea stindardele lui Hybrida din 61 î.e.n. Zyraxes ştiind că nu va rezista se retrage în stânga Dunării.
REICIPIER – Rege cu capitala la Ramidava.
TIAMAROS – Acest rege get este menţionat fără alte date.

Mari personalitati ale tracilor de nord înainte de Burebista

in Istorie by

dac1

Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o întinsă parte din sud-estul Europei, de la nord de Carpaţi până în Asia Mică şi din Panonia şi Iliria până în ţinuturile de stepă din răsăritul scitic, se grupau în două ramuri principale, despărţite prin lanţul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau întreaga Românie de azi, precum şi largi spaţii în jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau în cuprinsul Bulgariei actuale, precum şi pe coasta de nord a Mării Egee cu Strâmtorile şi partea de nord-vest a Anatoliei.
Cele două grupări trace au avut o evoluţie diferită, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante între ele; chiar influenţele comune pe care le-au primit în decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, greceşti, celtice, romane – s-au concretizat în orientări cu efecte divergente. Pe când Tracia de Sud avea să devină, până la urmă, din punct de vedere cultural un focar de elenism, continuându-şi dezvoltarea în această direcţie chiar în îndelungata ei situaţie de provincie romană, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, formând provinciile Moesia şi Dacia, vor sfârşi prin a fi cu desăvârşire romanizate, cu toate că şi în cuprinsul lor influenţele civilizaţiei elene se manifestaseră din vechi timpuri şi cu o intensitate neîntreruptă.
Primul dintre conducătorii cunoscuţi ai unei populaţii din Dacia antică este Spargapeithes, pe care Herodot îl pomeneşte pe la începutul sec.V î.e.n., ca rege al agatirşilor „Părintele istoriei” ne lasă a întelege că acest personaj a fost oarecum înrudit cu regii sciţi, ceea ce, de altfel, se confirmă şi prin aspectul iranian al numelui său. Se ştie că sciţii, ca toate popoarele nomade din nordul Mării Negre şi de dincolo de Caspica şi ca medo-perşii şi parţii, făceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite convenţional „iraniei”. Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care îi localizează pe râul Maris (Mures), deci în Dacia, istoricul grec îi distinge de sciţi, caracterizându-i ca apropiaţi de traci şi arătându-i ca „foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur”, ceea ce corespunde renumelui de ţară auriferă al Daciei. Această diferenţiere reiese şi din atitudinea ostilă a agatirşilor faţă de sciţi, ca a unui popor sedentar de munte faţă de incursiunile unui popor nomad stepă. Herodot ne mai informează că Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, întinzându-i o cursă probabil cu prilejul unui război. Şi tot de la istoricul grec aflăm că, puţin mai înainte, pe vremea marii expediţii persane a lui Darius I împotriva sciţilor, de prin anul 512 î.e.n., agatişii au refuzat să le dea ajutor acestora, menţinându-se neutri. Iar când, în retragerea lor strategică, sciţii au căutat să se apropie de Carpaţi pentru a-i atrage pe perşi într-acolo şi a-i pune în conflict cu agatirsii, aceştia s-au arătat gata de a-i respinge cu armele şi pe unii şi pe ceilalţi.
Din ştirile pe care ni le oferă Herodot reiese că agatirşii trebuie să fi fost la origine o populaţie iraniană, diferită întrucâtva de sciţi, care, invadând în scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasă dominantă peste tracii nordici locali şi a sfârşit prin a fi asimilată de către aceştia. Mai este, însă, foarte probabil ca numele de agatirşi, pe care numai Herodot îl pomeneşte (căci autorii ulteriori nu fac decât să-l împrumute de la el), să reprezinte doar o poreclă dată de sciţi tracilor carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este că istoricul grec şi-a procurat informaţiile despre regiunile noastre din mediul scitic de la Ilbia şi că, după el, nimeni nu-i mai atestă, pe agatirşi în Dacia. Arheologia, după cum a arătat Vasile Pârvan în Getica şi după cum s-a precizat prin întinsele cercetări mai recente. (Al. Vulpe în Memoria antiquitatis, II, 1970), l-a confirmat pe Herodot dovedind existenţa în acea vreme a unei asociaţii de forme iraniene şi trace în cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei. În lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a cărui obârşie scito-iraniană, deja îndepărtată nu l-a împiedicat să-şi apere cu dârzenie patria tracă împotriva sciţilor.
Au existat şi alţi conducători ai geţilor care s-au distins în luptele pentru apărarea pământului lor, dar al căror nume, din păcate, nu este cunoscut. Nu s-a păstrat numele personalităţilor care a condus viteaza rezistenţă a geţilor împotriva lui Darius în Dobrogra, singurii locuitori de la sud de Dunăre care s-au încumetat să-l înfrunte pe puternicul cuceritor persan, meritând caracterizarea admirabilă a lui Herodot, de cei mai viteji şi cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu ştim cum se va fi numit acel, „rege al dunărenilor” (Histrianorum rex) care, aproape două secole mai târziu, s-a opus cu eficacitate pătrunderii sciţilor lui Atheas în ţările din dreapta Dunării şi care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus) numai prin titlul menţionat, a fost un conducător al geţilor de pe Istros (Dunăre). Tot, astfel, nu stim cine îi va fi condus pe geţii din părţile Teleormanului de azi care, ajutându-i pe tribalii regelui Syrmos, împotriva lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor să-i ameninţe trecând Dunărea demonstrativ, fără a îndrăzni, totuşi – după cum relatează istoricul Arrianus- să-i urmărească în stepele lor. Nu ne este cunoscut nici numele căpeteniei geţilor, prin stepa Bugeacului, au zdrobit oastea macedoneană a lui Zopyrion, generalul aceluiaşi Alexandru cel Mare, într-o bătălie în care trufaşul general a plătit cu viata veleitatea de a se impune unei ţări getice (Trogus-Iustinus).
În schimb nu mult timp după Alexandru istoria a răsunat de numele lui Dromichete (Dromichaites), regele geţilor din Câmpia Română, de azi, personalitate vestită atât prin însuşirile sale militare, cât şi prin înţelepciunea politică şi generozitatea dovedite cu prilejul unei victorii memorabile obţinute asupra macedoneanului Lisimah (Lysimachos), amic din copilărie al lui Alexandru şi unul dintre cei mai buni generali ai săi, devenit după moartea acestuia rege al Traciei balcanice. Căutând să fixeze graniţa regatului său pe Dunăre, Lisimah s-a izbit de împotrivirea geţilor lui Dromichete. În 291 î.e.n., Lisimah a trecut Dunărea în fruntea unei mari oşti. Încumetându-se să înainteze mult în Câmpia Bărăganului, în dorinţa de a-şi asigura un succes fulger, a nimerit în mrejele tacticii geţilor, care se retrăgeau necontenit, obosindu-l pe adversar şi atrăgându-l în părţile cele mai singuratice ale stepei, lipsite de apă şi de hrană. Când oastea lui Lisimah, frântă de osteneală şi stinsă de sete, se afla departe de baza sa de plecare, s-a văzut deodată încercuită de forţele superioare ale geţilor, lovită de pâlcurile lor de arcaşi călări şi ameninţată cu un măcel îngrozitor, fără putinţă de retragere, nici de rezistenţă.
Lisimah a fost nevoit să depună armele cu toţi ai săi şi să se lase la voia învingătorilor. Aşa a căzut prozonier unul dintre cei mai străluciţi monarhi elenistici, care participase la toate gloriaosele campanii ale lui Alexandru cel Mare din Asia. Se povesteşte că, numaidecât după capitulare, sorbind cu nesaţ apa oferită de biruitorul get, Lisimah ar fi exclamat cu tristeţe: „Pentru cât de mică plăcere am ajuns rob din rege ce eram!”.
Numeroşii captivi au fost duşi în cetatea de reşedinţă a lui Dromichete, numită Helis, încă neidentificată. Acolo, oastea getică, reprezentând însuşi poporul, potrivit stadiului de democraţie militară de atunci, a cerut moartea prizonierilor. Dar chibzuitul Dromichete, cugetând să tragă cât mai multe foloase din succesul obţinut, s-a împotrivit acestei porniri. Aducând argumente înţelepte, a izbutit să potolească furia războinicilor îmbătaţi de biruinţă şi să-i convingă că, în loc de o răzbunare sângeroasă, care n-ar avea drept urmare decât alte războaie, poate nu tot atât de norocoase pentru ei, era mai cuminte să se arate omenoşi şi să-i cruţe pe duşmanii prinşi, câştingându-şi recunoştinţa lor şi obţinând de la ei o pace cât mai favorabilă, cu recăpătarea posesiunilor getice din dreapta Dunării. Cuvântul regelui a fost ascultat şi, după cum povesteşte istoricul antic Diodor, a urmat un ospăţ de împăcare, cu două mese, una foarte cumpătată şi sărăcăcioasă pentru geţi, alta deosebit de luxoasă pentru regele captiv şi pentru tovarăşii săi. Ridicând paharul său din corn de vită, Dromichete l-a îndreptat spre cupa de aur a lui Lisimah, întrebându-l care dintre cele două mese i se părea mai demnă de un rege. La răspunsul acestuia: „Fireşte, a macedonenilor”, regele get i-ar fi făcut cu blândeţe o mustrare ironică: „Atunci de ce ai lăsat acasă la tine un trai atât de plăcut şi de strălucit şi te-ai apucat să vii la nişte barbari cu viaţa aspră, într-o ţară fără roade îngrijite, bătută iarna de geruri şi de crivăţ, unde nici o oaste străină nu poate scăpa teafără?” Lisimah ar fi declarat că îi pare rău de nesocotinţa sa, dar că, recunoscător pentru bunăvoinţa cu care a fost tratat, va rămâne totdeauna prietenul geţilor. Fgapt este că pacea a fost încheiată solemn, cu acceptarea condiţiilor lui Dromichete şi că, în semn de consacrare a aliantei, acesta a luat-o în căsătorie pe fata lui Lisimah, cara a fost eliberat cu toţi ai săi. Prin această înrudire dinastică, uniunea triburilor getice de la Dunărea de Jos a intrat sub auspiciile cele mai prielnice, într-un contact şi mai strâns cu lumea elenistică, ceea ce, între altele, a înlesnit intensificarea pătrunderii civilizaţiei greceşti la nord de Dunăre, şi ca reflex, accelerarea progreselor culturii geto-dace, al cărei avânt este constatat de arheologi tocmai cu începere din această vreme.

Portretul regelui Burebista

in Istorie by

burebista-coverinterior

BUREBISTA

BUREBISTA, cel mai mare dintre Regii TRACIEI, s-a născut cam pe la începutul secolului I B.C., la mai mult de 2000-3000 de ani de la prăbuşirea MARELUI IMPERIU PELASGIC, atunci când lumea antică era dominată de Imperiul Roman. Burebista îşi propune şi realizează reunificarea populaţiei tracice, în care rolul limbii şi religiei comune păgâne au constituit un mijloc puternic de neîntreruptă legătură a unităţii şi frăţiei între toate pâlcurile neamului nostru, fărâmiţat până la EL; Burebista a unit neamurile într-o împărăţie respectată aici în CENTRUL şi RASARITUL EUROPEI, întinzându-şi hotarele de la pădurea Hercinica (Moravia de azi) până la Bug şi din Carpaţii Nordici până la Sud de Balcic (Dionysopolis).
Numele adevărat al lui Burebista s-a pierdut undeva prin veacuri, dar inteligenţa, puterea şi vitejia lui în luptă avea să-i aducă meritatul nume de BU-ERE-BU-IST-AS (Care-era-care-este-nu) înseamnă „Nemaipomenitul”, „Cum nu a mai fost şi nu mai este”. Monede descoperite din vremea lui, în Transilvania, ni-l înfăţişează pe acest rege al regilor cu două capete, simbolizând trecutul şi prezentul. Inscripţiile de pe monede sunt în limba tracică „latină vulgară”, SARMIS VASIL, Cel Mai Mare Rege.
Numele soţiei lui ZINA, împărăteasa şi marea preoteasă a tracilor s-a găsit tot pe două monede din Transilvania. Alt nume al lui, cu înţelesul de stăpân absolut al tracilor „PAVEL-TER”. Sfătuitorul lui Marele Preot Deceneu i-a instruit pe traci să trăiască potrivit cu legile Naturii cunoscut până azi ca „Legile Belagines”. Se pare că în timpul lui Burebista s-a decis ca anul I să fie anul când s-au născut cei doi Zamolxis, 713 BC, iar anul reformelor politice-religioase 666 apare pe tot felul de inscripţii de pe tot teritoriul pelasgic, ca „SSS” (6,6,6) sau „CCC” (C-grecesc) ori „VIVIVI” (6-latin).
Si nu pot să nu amintesc şi rugăciunea unei femei gete, Zamolxiene, găsită pe o placă de marmură la Tomis, conţinând şi un … ACROSTIH… dovedind încă o dată marele rafinament atins de geto-daci.

Dar citind doar primele litere apare „ABT SSS KAN”: „Cu 666, de ani” acesta fiind semnul la care se închinau cei întorşi la adevărata religie, semn ce se purta pe mâna dreaptă sau pe frunte.

Reşedinţa iniţială a regelui (Argedava sau Sargedava) este localizată pe undeva pe la Costeşti (dealurile Orăştiei). Principalul ajutor al regelui trac de atunci era DECENEU, marele preot care, după ce a fost pentru o perioadă de timp în Egipt, iniţiindu-i pe preoţii egipteni în tainele sacerdotale pelasgice, revine în Geţia (Gotia – după povestirea istoricului ostrogot Iordanes), devenind şeful suprem al spiritualităţii tracice, reuşind împreună cu Burebista să-i unească pe traci atât militar, cât şi spiritual. Burebista îşi îndeamnă supuşii la „abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci”, noul mod de viaţă fiind propagat dintr-un centru spiritual, numit de Straborn „Muntele Sfânt”, Legendarul KAGAION care, după Adrian Bucurescu din „Dacia Secretă”, ar fi undeva în munţii Bucegi, lângă „Sfinxul Românesc”, deoarece KOG-A-ION însemna şi „Capul Magnificului”; cu toate astea, azi, mulţi arheologi localizează legendarul Kagaion undeva pe Dealul Grădiştei (1200m altitudine) în Masivul Sureanu, la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea Muscelului) aflându-se şi unul din sanctuarele patrulatere. Să fie oare acesta locaşul unde preoţii lui Zamolxis, Zeul sub-pământean, ofereau credincioşilor acea nemurire completă, atât a sufletului, cât şi a trupului, unde ucenicii („recruţii”) cântau: „Sfânt e Domnul Nopţii”?

La sudul Dunării proconsulul provinciei Machedonia, generalul Varro Lucullus, în cadrul celui de-al doilea „război Mithridatic” (74-72 B.C.), ocupă oraşele greceşti vest-pontice, de la Apollonia până la Delta Dunării, încheind un tratat între romani şi alte cetăţi vecine, cu avantaje şi obligaţii pentru ambele părţi. Această tutelă mascată îi nemulţumeşte pe locuitorii oraşelor greceşti, care trimit o solie la Burebista să-i ajute. Oastea proconsulului Macedoniei, a generalului Antonius Hybrida este învinsă lângă Histria; Burebista supune pe cale paşnică oraşele: Tomis (Constanta de azi), Calatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic) şi Apollonia. Pe calea războiului sunt integrate cetăţile: Aliobrix (Cartal, sudul Basarabiei, ocupat azi de ruşi, sub numele de Orlovka), Tyras (Tiraspolul de azi, ocupat tot de ruşi, unde Ilie Ilaşcu, un adevărat erou naţional, este ţinut prizonier!), Odessas (Odesa, azi oraş ucrainean ce are în centrul lui cel mai romantic cartier, cartierul… „Moldoveanca”!).

Burebista îşi începe organizarea puterii monarhice cu caracter militar prin activităţi administrative cum ar fi: recrutarea de oameni însărcinaţi cu administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obşteşti obligatorii, făcând posibilă realizarea sistemului de fortificaţii în Dacia (nucleul din Munţii Sureanu întins pe o suprafaţă de 200 km pătraţi). Incinta militară din centrul religios are o suprafaţă de 3 hectare, cu ziduri de piatră ecarisată (blocuri de calcar fasonate) care fac din Sarmisegetusa dacică un unicat în Europa; Zidul Dacic (Murus Dacicus) este format din cetăţi construite din blocuri de calcar; a construit şi cetăţi de piatră nefasonate, legate cu lut, ca cele de la Piatra Neamţ (Piscul Bâtca Doamnei şi colina Cozla), Cetăţeni (Jud. Argeş), Covasna-Valea Zânelor sau Sighişoara. Armata lui număra, la vreme de război, mai mult de 200.000 de oameni, făcându-l de temut. Burebista ducea şi o politică externă activă, intervenind chiar şi în cadrul conflictului deschis dintre cei doi rivali ai Romei (respectiv Cezar şi Pompei) în anul 48 B.C. În legătură cu aceasta, o inscripţie recent descoperita la Balcic (anticul Dyonisopolis) citează numele lui Acronion, un mesager personal trimis de Burebista la generalul Pompei pentru a-i sugera ipoteza unei alianţe cu ultimul. Vor mai trece cam 3-4 ani până când Cezar, după ce-l va învinge decisiv pe Pompei lângă Farsalla, pentru a se răzbuna pe fostul aliat al inamicului sau şi ca rezultat, să trimită numeroase legiuni cu „misiuni de pedepsire” către graniţele regelui geto-dacilor. Oricum, la scurt timp înainte de a începe lupta decisivă cu regele trac, pe 15 martie 44 B.C., Cezar a fost asasinat în senat de noii săi adversari politici secreţi şi la scurt timp şi Burebista va muri în circumstanţe asemănătoare. Doi dintre cei mai străluciţi militari ai lumii antice au dispărut astfel, aproape simultan, istoria conferindu-le astfel destine similare.

Marele preot DECENEU a fost ulterior numit succesor al regelui defunct. Azi e dificil să apreciem în întregime cunoştinţele sale ştiinţifice extrem de vaste. Numeroase inscripţii în piatră sugerează noţiuni de matematică cum ar fi triunghiul lui Pitagora, aşa-numitul „număr perfect” 6 sau „numărul cosmic” 36; informaţii de astronomie despre „pentagonul planetar” (acesta fiind: Saturn, Jupiter, Marte, Venus şi Mercur); poziţia soarelui la echinoxii şi solstiţii; poziţia Lunii la cele patru faze ale sale şi calendarul dacic (unde un an de 360 de zile alterna cu unul de 365 de zile). Ultimul este confirmat de scena pictată pe o cupă de fructe descoperită la Bâtca Doamnei, ca şi pe o lampă de lut ars găsită pe lângă Barboşi-Galţi. O tabletă descoperită la Dumbrava (judeţul Iaşi) confirmă înţelegerea de către Marele Preot a celor 4 anotimpuri şi 12 semne zodiacale într-o manieră ce aminteşte de zodiacele vechi chinezeşti sau maiaşe.

În contextul celor prezentate, cum putem crede că aşa o societate evoluată şi puternică şi-ar fi putut uita limba naţională, costumele tradiţionale şi obiceiurile adânc înrădăcinate în mai puţin de două secole de asuprire romană, aşa cum unii „istorici” (sunt ei oare ai noştri?) caută să ne înveţe?! Cum este posibil ca, în timp ce doar 14% din teritoriul dacic fiind cucerit şi ocupat de nesătulul imperiu Roman (constând aproape numai din trupe de mercenari analfabeţi, care de-abia puteau închega două vorbe în latina) aceştia să ne înveţe pe noi o limbă pe care ei înşişi nu o vorbeau cum trebuie? Oricum, se argumentează că ei ne-au învăţat latina şi mai mult, ne-au făcut să ne uitam dialectul nostru matern până la limita la care doar vreo 7-8 cuvinte au mai rămas în limba noastră română contemporană!

Tracii ar fi putut fi, în ceea ce ne priveşte, oameni inteligenţi, dar, vă rog, lăsaţi-o baltă, domnilor „istorici”, pentru că este absurd să şi gândim că strămoşii noştri, trăind liberi şi fericiţi pe restul de 86% din teritoriile trace, să înceapă subit un maraton prin văi şi defileuri, păduri şi mlaştini către teritoriile (mult mai mici) dominate de opresori, hotărâţi să înveţe o limbă mai la modă! Însăşi gândul este absurd. Colegii Dumneavoastră de peste Prut (nu mai puţin „lingvişti şi istorici de renume mondial” decât Domniile voastre) propovăduiesc fără încetare majorităţii române din Basarabia despre limba „lor” ca fiind numită „moldovenească”, cu rădăcini slave „clare” sau despre propria „lor” istorie ca fiind aşa de diferită de a noastră?!

PODUL DE PIATRĂ DE PESTE DUNĂRE
Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichităţii pe care romanii ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată şi de unii dintre „istoricii noştri”. Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (Stiinţa… cultura… documente din Renaşterea Daciei – Noiembrie 1992).

Este ilogic ca o armată care posedă teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic. Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani… ori „istoricii” susţin că Traian l-a construit la începutul celui de al doilea război cu dacii în doi ani ?!… Domnilor „istorici”, credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioadă atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunăre, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că nici un itinerar antic şi nici un text epigrafic nu ne vorbesc de „podul lui Traian” şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.

Deoarece „Comentariile ” De Bello Dacico ” ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive române, astăzi avem la dispoziţie numai COLUMNA lui TRAIAN, unde se vede clar că în anul 101 A.D., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare – un pod de piatră peste Dunăre care era chiar opera sa ?!

Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria: „Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, ataca, trecea fluviul când voia prin Macedonia”. Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea de lemn carosabilă a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arata bârnele arse de la faţa locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !

În secolul al III-lea A.D., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.

Menţionăm că într-o baladă aromână, „Puntea din artă”, se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.

Din vremea lui Burebista şi Decebal

in Istorie by

646x404 (5)

Numele celui ce a fost acad. Constantin Daicoviciu (1 martie 1898-27 mai 1973) a rămas legat de Sarmizegetusa, capitala dacilor liberi. O viaţă întreagă, cu o pasiune neostoită, a cercetat cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. La Grădiştea Muncelului, la Piatra Roşie, la Blidaru, la Rudele, la Fetele Albe ş.a., săpaturile desfăşurate sub conducerea sa au făcut ca vechile pietre dacice să-şi dezlege tainele şi să-şi depene, de peste milenii, istoriile. La centenarul naşterii sale, să recitim câteva dintre paginile închinate de savant vestigiilor dacice. Ele fac parte din comunicarea Dacii din Munţii Orăştiei şi începuturile statului sclavagist dac, prezentată la Academia Română la 10 iunie 1950.

Pe un teritoriu relativ mic (cca. 150 km2) din regiunea deluroasă muntoasă a Carpaţilor sudici, în partea de est a judeţului Hunedoara, la sud de Mureş, concentrate în jurul pârâului Apa Oraşului (zis şi Apa sau Valea Grădiştei), ce izvorăşte din masivul Godeanu şi se varsă în Mureş la Orăştie, răspândite însă de-a lungul nenumăratelor văi ce spintecă aceasta regiune, se găsesc, aninate pe vârfuri de dealuri sau pe spinarea lor, pe platouri cu grijă amenajate de mâna omului, ca şi pe reşalele mai mult sau mai puţin naturale ale acestor dealuri, o serie de aşezări cu caracteristici şi forme uimitor de unitare.
Dealurile alese cu preferinţă au, de obicei, formă de mameloane, nu excesiv de înalte (de la 500-950 de metri), pe cât se poate de izolate de restul dealurilor, retrase, în aparenţă, dar stăpânind în chip hotărât căile de acces către vreo cetate mai mare din apropiere, iar toate la un loc constituind un sistem de împresurare strategică a cetăţii principale, care, singura dintre ele, se afla, în fundul văii Apei Oraşului, aşezată pe spinarea Dealului Grădiştei ( o ramificaţie a Godeanului) la 1200 m înălţime deasupra mării. Această „cetate Mare” nu domina, de fapt, nimic; ea constituie în realitate un loc de refugiu greu de atins, straşnic apărat din faţă şi din laturi de sistemul de redută al fortificaţiilor înşirate de-a lungul văii centrale a Apei Oraşului, atât dinspre nord, cât şi dinspre nord vest, iar dinspre sud de masivul de munţi greu de trecut ce-i acoperea spatele, poate şi aceştia întăriţi din loc în loc.

Seria cetăţilor şi forturilor de apărare a „Cetăţii Mari” de pe culmea Dealului Grădiştei o deschide, acolo unde valea largă a Apei Oraşului se strâmtează dintr-o dată până la gâtuire, Castelul de pe Cetăţuia Costeştilor. Însuşi acest punct prim de rezistenţă e străjuit din mai multe părţi de forturi mai mici, înfipte pe culmile de dealuri înconjurătoare, ca Faeragul, Blidarul, Cetăţuia Înaltă, ele însele întărite de turnuri şi bastioane presărate la orice punct vulnerabil. De la Costeşti şi până la Grădiştea Muncelului valea foarte strâmtă a Apei Oraşului e păzită de turnuri dispuse, la distanţe variate, pe terasele superioare, în locuri potrivite.
Dinspre Nord vest, Vârful lui Hulpe şi fortificaţiile de pe Ciata, Dealul Muncelului (şi ele încercuite de turnuri pe piscurile vecine) formează incinta laterală nord estică a reduitului. Din acest sector de apărare a flancului nord estic face parte, desigur, şi cetatea de la Căpâlna, de pe valea Frumoasei (Sebeşului). Accesul dinspre vest respectiv nord vest şi sud vest, peste dealul Luncanilor sau Poiana Omului, e oprit vrăjmaşului de puternica cetăţuie de pe Piatra Roşie ca şi de alte forturi, cum e, de pildă, acela de la Lupoaia, sau de valurile de pământ şi piatră de la Cioclovina.

Tehnica construcţiilor militare sunt a) ziduri, durate din blocuri de piatră bine şi regulat tăiate, întărite cu bârne de lemn după un sistem local, continuate în sus fie în cărămidă, fie în lemn; sau b) valuri de piatră şi de pământ, îmbinate cu puternice îngrădituri de pari groşi şi zdraveni (palisada). Gropi, ascunse în faţa întăriturilor, şi rostogolirea de trunchiuri de copaci sau de bolovani, făceau aceste cetăţi, meşteşugit întărite de oameni şi natură, şi mai de necucerit. Aşezările dacice din Munţii Orăştiei nu constituie însă numai construcţii militare.
Valea largă şi roditoare a Apei Oraşului, la Nord de Costeşti, cu Valea Mureşului apropiată, ca şi luncile şi poienile minunatei regiuni fac din acest ţinut, încă din cele mai îndepărtate vremuri, un îmbelşugat loc de rai pentru o populaţie destul de numeroasă.
Dintre „cetăţi” puţine vor fi avut numai un rol militar. Rol strict militar îl au doar bastioanele şi turnurile de pază risipite peste tot. Cele mai multe dintre „cetăţi” trebuie considerate ca nişte lăcaşuri întărite ale unor fruntaşi militari, mari proprietari de turme în munţi, de ogoare întinse în văile apropiate şi desigur şi de sclavi.

O a treia categorie a aşezărilor o alcătuiesc gospodăriile ţărăneşti cu care sunt împănate „într-o măsură mai mare chiar decât astăzi” poienile şi culmile mai blânde şi mai late ale dealurilor, cu casele lor de bârne, lipite cu lut prins în nuiele, acoperite cu şindrila şi înconjurate cu garduri de pari împletiţi cu crengi de copac.
Hambare mari de lemn, sprijinite pe baze rotunde de piatră, pe terasele cetăţilor, dar şi în poieni roditoare, cisterne în şi afara de cetăţi, căptuşite cu bârne de gorun, ţevi de apeduct din pământ ars, aducând apa de izvor la câte o aşezare mai mare, obiecte de cult, de uz practic şi de podoabă, produse ale meşterilor şi artiştilor locali sau importate din lumea vecină „barbară” ori „civilizată” greco-romană, întregesc icoana de până acum a traiului dacic.

Am spus că tot acest complex de civilizaţie prezintă o înfăţişare uniformă. Începuturile vieţii omeneşti în aceste locuri, după unele descoperiri izolate, trebuie că se adâncesc cu multe sute de ani înainte de construirea măreaţă şi impunătoare a cetăţilor de piatră. Din aşezări ale unui trib de munteni, regiune a devenit, în anumite condiţii istorice, un centru mult mai puternic decât al unui trib singuratic.

Data acestor construcţii uriaşe şi coordonate după un plan unitar nu poate fi alta decât aceea pe care o indică mărturiile arheologice: cele două secole înainte de cotropirea romană care le trece pe toate prin foc şi sabie. Cu alte cuvinte, epoca celor doi hegemoni ai poporului dac, Burebista şi Decebal.
Vorbind de civilizaţia materială a acestei înfloritoare şi ultime perioade a aşezărilor din Munţii Orăştiei, ea întruneşte toate caracteristicile aşa zisei culturi Latene târzii din ultima fază a vârstei fierului, dezvoltate pe baze autohtone şi simţitor influenţate de civilizaţiile înconjurătoare. E o civilizaţie ce a ieşit din stadiul formei săteşti, îmbrăcând un caracter de cultură superioară, oppidană, împrejurare care-şi explică adoptarea şi asimilarea la fondul propriu autohton a împrumuturilor de forme şi tehnică venite din afară, din sudul sclavagist grecesc şi roman (inclusiv coloniile greceşti de la Marea Neagră şi Italia de sud) şi de la popoarele de pe aceeaşi treaptă de civilizaţie, vecine.

Tezaurul dacic

in Istorie by

646x404 (4)

Cu 1.600 de ani în urmă, istoricul Dio Cassius a notat: „Se găsiră şi comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sargetia… Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de felul acesta. După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soţ de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea…” Cele de mai sus erau scrise la 200 de ani după cel de-al doilea război daco-roman. Nu se ştie dacă ele reprezintă adevărul istoric, dar o realitate a rămas: după acel război, imperiul şi-a refăcut finanţele, un an romanii au fost scutiţi de impozit, Traian a organizat timp de 123 de zile sărbători la Roma şi a construit o serie de edificii măreţe. Cercetătorii au evaluat la 165 de tone aur şi 330 tone argint prada luată de Traian din Dacia, dar oare acesta era tot aurul strămoşilor noştri? Unii oameni de ştiinţă, evaluând producţia de aur din Munţii Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensă şi străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s-au găsit şi în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone! Atunci unde este restul? Cu siguranţă că Decebal nu a ascuns tot tezaurul în acelaşi loc. În plus, în mod sigur, fiecare tarabostes avea averea lui. Să nu uităm nici stocurile de la exploatările miniere, care erau nu numai în Apuseni, ci şi în Banat, în zona Ocna de Fier. Unde poate fi acel aur? Din când în când, aurul dacic a trimis câte un „semnal”, cele mai semnificative fiind: – În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureş, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într-o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni şi bucăţi de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace „specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu-şi tezaurul. Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vântu de Jos şi cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii şi alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenţia asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l-a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l-a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur. Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s-au găsit 1.600 kg. aur nativ si 250.000 florini. – Cronicile vorbesc de nişte butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareş al Moldovei. – La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogăţit brusc, lăsa un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăţi toată populaţia Transilvaniei, rămânând ascuns. – Pe la 1800, copilul unui ţăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineşului. – În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede dacice tip „koson”. Ulterior, în aceeaşi vară, s-au mai găsit 35, respectiv 987 monede de acelaşi tip. – În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip „koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea şi acumulările din tezaurul dac) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza. Enigmele rămân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului dacilor este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliţi o dată de înţeleptul Decebal, chiar si după moarte, Bicilis jucând, probabil, rolul de „pion otrăvit”. Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat dacic, zona cetăţilor de lângă Orăştie fiind cea mai „fierbinte”, dar să nu uităm că toată zona montană dintre Olt şi Ţara Haţegului, probabil chiar şi Masivul Godeanu, era un spaţiu strategic, cu drumuri de culme şi cu cetăţi la gura văilor. Dacă mai adăugăm şi zona aşezărilor şi a exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni şi Munceii Dognecei, aria de căutare se măreşte, la fel şi şansele de a se mai găsi ceva şi doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou.

Zeul Zamolxis

in Istorie by

 

 

646x404 (3)

Ceea ce veţi citi în continuare este o interpretare proprie a diferitelor izvoare istorice pe care le-am lecturat de-a lungul vremii. Trebuie să menţionez că ideile de mai jos sunt rodul propriei gândiri sau, dacă preferaţi, ale imaginaţiei mele gânduri ce mă frământă de mic copil, cu minime influenţe de-a lungul timpului. De asemenea trebuie ca eu să admit că este probabil să mă înşel dar voi să admiteţi că este posibil că DACIA din mintea mea să fi fost reală.
De la bun început voi menţiona că eu sunt adeptul teoriei originii extraterestre a omului (cel puţin parţială) şi a existenţei fenomenelor paranormale iar ceea ce voi spune în continuare nu-mi afectează dragostea faţă de strămoşi care nu diferă cu nimic faţă de cea a voastră, a oricui se simte un adevărat geto-dac.
Ca orice alt iubitor al DACIEI m-am folosit în principiu de scriitori contemporani dacilor dar şi nouă pentru a demonstra ideile mele. Pentru o mai uşoară parcurgere a textului dar şi redactare am reprodus citatul urmat de comentariul meu.
ZAMOLXE
„ZAMOLXIS, fiind (om ca toţi oamenii) ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras … socot că acest ZAMOLXIS a trăit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras” – Herodot
Acest citat arată că ZAMOLXE nu a fost un zeu inventat ca în majoritatea mare a religiilor ci o fiinţă în carne şi oase, cum voi arăta mai încolo, după puterile sale un extraterestru (nu exclud posibilitatea unui paranormal cu puteri rar întâlnite). „Preot al celui mai venerat zeu al lor mai târziu ZAMOLXIS a sfârşit prin a fi considerat el însuşi zeu”.
De aici am dedus că ZAMOLXE ar fi extraterestru cu o putere mai mare decât a lui, poate un superior.
De ce numele de ZAMOLXE? Este evident pentru etimologi că rădăcina „zamol” înseamnă „pământ” nu neapărat în sensul de „ţărână” deci este posibil ca ZAMOLXE să-şi fi luat supranumele de „pământeanul”?
„Credinţa lor e că ei nu mor ci că cel care piere se duce la ZAMOLXIS, divinitatea lor pe care unii îl cred acelaşi cu GEBELEIZIS” – Herodot.
Ce se întâmpla după moarte nu ştim dar timpul ne-o va spune într-un fel sau altul, eu personal sunt sigur că există o explicaţie ştiinţifică a sufletului care ne scapă momentan. Existenţa mai multor zei la daci (ZAMOLXE, GEBELEIZIS, BENDIS) se poate datora prin apariţia între triburile dace a mai multor extratereştri, poate din constelaţii diferite care să fi fost consideraţi zei, fiecare cu atribute după felul în care au apărut pe pământ.
„Autonomia sufletului şi de asemenea câteva fenomene paranormale îi uimeau pe greci”
„Diodor afirma că „ZAMOLXE îşi atribuie puterea de a comunica cu Hestia”
„Strabon îl citează pe ZAMOLXE la un loc cu Amphiaraos, Trophius, Orpheu şi Musaios adică cu personaje renumite prin prestigiul lor mantic şi taumaturgic” – Eliade.
Cu siguranţă extraterestrii deţin astfel de puteri, citatele de mai sus mai ales cu pasaje din Herodot, ar putea fi astfel justificate, scriitorii antici încercând să enumere fenomenele paranormale de care era capabil ZAMOLXE prin comparaţie cu zeităţile lor.
Să nu uităm că mama împăratului roman Galerius care s-a născut în Dacia adora zeii munţilor după cum ne spune Lactantianus.
E dificil să-ti imaginezi că zeul principal al geto-dacilor, singurul care a interesat pe greci şi mai târziu elita lumii elenistice şi romane şi pe care scriitorii n-au încetat să-l pomenească să nu fi fost măcar parţial aşa cum a fost prezentat, impedimentul ar fi interpretio gaetica, străinii neînţelegând corect credinţa geto-dacă.
Ca o concluzie eu îl consider pe ZAMOLXE un strămoş extraterestru al geto-dacilor care comunica cu dacii prin intermediul unor persoane cu puteri paranormale adică preoţii.
DECENEU
Criton, doctorul personal al lui Traian, a afirmat că DECENEU ar fi putut conferi puteri uimitoare regelui. Acesta l-am considerat un argument în plus concepţiei mele despre puterile paranormale ale lui Deceneu.
„Geţii îl ascultau în toate şi că erau înzestraţi cu o inteligenţă naturală îi învăţa aproape toată filozofia … morala … instruindu-i în fizică, el îi îndruma să trăiască conform naturii sub domnia propriilor legi (belagines) … îi învăţă logica şi reuşi să-i facă abili în gândire şi superiori altor popoare … îi învăţă să observe cele 12 semne ale zodiacului şi cursul planetelor şi toată astronomia. El le explică cum creşte şi descreşte faţa lunii şi le arătă cu cât globul încins al Soarelui depăşeşte în mărime planeta noastră terestră şi le explică numele a 346 de stele.” – Iordanes Cum s-ar putea explica fantasticele cunoştinţe care le deţinea acest preot mai ales cele despre astronomie? Răspunsul meu: contactul cu extraterestrii.
KTISTAII
„Medicii regelui trac ZAMOLXIS despre care se spune că stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor”
„După cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără a vindeca capul ori capul fără să ţinem seama de trup tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet” – Platon
Aceste citate din Platon demonstrează cunoştinţele preoţilor daci despre vindecarea atât clasică (a se vedea operaţiile reuşite pe creier) cât şi cu ajutorul bioenergiei.
V. Pârvan ne comunică una din denumirile ktistailor: kapnobatai („cei ce merg prin nouri”). Acest lucru mă face să mă gândesc la un fenomen paranormal foarte apropiat de sufletul meu şi anume levitaţia. Bineînţeles că şansele acestei explicaţii sunt minime dar să ne gândim şi la extra-corporalizare, la călătoria cu nave prin nori, sau călătoriile lor prin munţii încununaţi cu nori, dar cea mai pragmatică explicaţie ar fi folosirea unor anestezice gazoase în scop medical.
De menţionat cunoştinţele despre scurgerea timpului (unul din cele mai exacte calendare ale antichităţii). Este cunoscut că VEZINA marele preot din timpul lui DECEBAL scapă de pe câmpul de luptă de la Tapae prefăcându-se mort. Ce căuta pe câmpul de luptă? Nu ar fi trebuit să stea deoparte? Dacă era un luptător paranormal? Las la latitudinea voastră aceasta ipoteză. Despre prezenţa religiei în război ne mai stă la îndemână un citat: „şi-au mişcat capetele şi tolbele pline de săgeţi şi în gurile getice a fost un lung murmur”.
KOGAIONON
„După ce s-a retras într-o peşteră inaccesibilă altora … Numele lui e KOGAIONON la fel cu al râului care curge pe lângă el” – Strabon
Comentariul pe marginea acestui citat mi se pare de prisos. În ipoteza pe care am avansat-o, ce altă formă de relief ar oferi mai multe avantaje unui extraterestru? Muntele inaccesibil te apără de vizitatori nepoftiţi, oferă un loc viabil pentru aterizările navelor iar peşterile pot fi o locuinţă foarte bună. Problema care ar trebui cu adevărat studiată este găsirea acestui loc şi folosirea lui cât mai pragmatic.
DACII
Ce aş putea spune mai mult decât că „geto-dacii sunt cei mai viteji dintre traci şi cei mai drepţi” sau decât au spus sutele de scriitori care de-a lungul vremii au avut doar vorbe de laudă pentru acest popor măreţ? Vă las pe voi să meditaţi la asta şi cel mai important să trageţi concluziile necesare.

ÎNCOLŢIŢI SĂMÂNŢA STRĂBUNĂ DIN VOI

Staţi doar o clipă şi gândiţi-vă la discuţiile care le-aţi purtat cu prietenii despre ROMÂNIA. Puneţi în balanţă ce aţi spus despre patria noastră. Nu-i aşa că înclină spre cuvintele de rău, sa nu spun obscene? Faptul că nu avem conducători (nu înţelepţi sau corecţi, nu avem deloc) ar trebui să ne pună pe gânduri şi să nu lăsăm să se ducă pe apa sâmbetei tot ceea ce străbunii noştri au sfinţit cu sângele lor.
Vă simţiţi bătuţi de vânturi din toate părţile şi de toate mirosurile, nu-i aşa? Vă propun un mic experiment: închideţi ochii pentru o clipă şi lăsaţi să vă curgă prin faţă zorii zilei în munţii SARMIZEGETUSEI, amurgul la VORONEŢ, la HUMOR, pe valea ARIEŞULUI, în munţii ZARANDULUI, în lunca ARGEŞULUI ori la COZIA, DEALU, NEAMŢ, SUCEAVA, pe OLT, DUNĂRE sau pe malul MĂRII NEGRE, fantasticul tărâm de legende oriunde aţi fi în ţara asta a ROMÂNIEI. Deschideţi-vă inimile şi primiţi în ele pe BUREBISTA, DECEBAL, MENUMORUT, ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT, MIRCEA CEL BĂTRÂN, VLAD ŢEPES, MIHAI VITEAZUL, IANCU DE HUNEDOARA, ALEXANDRU IOAN CUZA, mareşalul ANTONESCU, EMINESCU, CREANGĂ, SADOVEANU, oricare personalitate pe care nu am amintit-o şi de care vă simţiţi aproape.
Fiţi sinceri o clipă şi recunoaşteţi ce simţiţi: o forţă care nu vă lasă să staţi cu mâinile în sân şi să nu nu faceţi ceva care să contribuie la visul pentru care trăiau şi luptau strămoşii noştri: o ţară respectată şi admirată; e forţa măreţei GETO-DACII care a lăsat în voi spiritul de luptător dac. Cultivaţi-l şi visul va deveni o realitate binecuvântată şi apărat de străbunul ZAMOLXE.

Decebal

in Istorie by

decebal

PERSONALITATEA REGELUI
Dio Cassius îi face lui Decebal un entuziast dar realist portret: „era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”. Evident o personalitate extraordinară, regele cel mai apropiat de inima mea.
NUMELE
Acest paragraf pare de prisos, cam aşa e, vreau doar să punctez cu ajutorul vasului de cult descoperit la Sarmizegetusa care are inscripţia „DECEBALUS PER SCORILO” posibilitatea să ştim cum i se spunea regelui pe nume: DECEBALUS. Am spus-o ca pe o „curiozitate” numele Decebal fiind consacrat şi mai adecvat limbii române.
DOMNIA
Cu ocazia ofensivei împăratului Domiţian bătrânul rege Duras-Diurpaneus îi cedează în anul 87 e.n. tronul tânărului Decebal care va conduce hărţuita Dacie până în anul 106 când se sinucide pentru a muri liber.
CAPITALA
Fără discuţie Sarmizegetusa, acum o capitală în adevăratul sens al cuvântului, cetatea mult superioară celei a lui Burebista este înconjurată şi de o aşezare civilă deloc neglijabilă.
POLITICA INTERNĂ
Puţine izvoare s-au păstrat din multele şi bine documentatele scrieri care au existat cu siguranţă, ceea ce ne împiedică să înţelegem unele ciudăţenii care le voi puncta pe parcurs.
– pe plan militar şi cu ajutorul meşterilor romani îşi dotează armata cu arme şi maşini de război, o instruieşte şi construieşte cetăţi pentru a rezista cât mai bine armatei romane în special;
– pe plan social e de menţionat stratificarea mai pregnantă a paturilor sociale;
– pe plan administrativ se ştie că împarte conducerea ramurilor economice între prefecţi iar la curtea lui se cunosc multe personalităţi ca viceregele Vezina, fratele regelui Diegis, o cancelarie competentă, s.a. Aici voi menţiona că după părerea mea în ciuda persoanelor de încredere care îl înconjurau trădările l-au distrus;
– pe plan economic canalizează negoţul (care atinge valori maxime după cum ne-o dovedeşte arheologia), agricultura, meşteşugurile pentru o întărire financiară a regatului, cu multă dibăcie;
– pe plan religios construieşte noi şi magnifice sanctuare (apogeul atingându-l cu marele calendar), unele neterminate.
POLITICA EXTERNĂ
Îmbină cu ingeniozitate acţiunile militare şi cele diplomatice cu adversarii şi aliaţii.
În 87 în urma unei solii batjocoritoare, Fuscus atacă Dacia, distrugându-l la Turnu Roşu. Ofensiva e reluată de romani în 88 sub conducerea lui Tettius Iulianus. Apriga bătălie de la Tapae îi scoate oficial pe romani învingători (aici Vezina scapă de front prefăcându-se mort). Domiţian nu fructifică avantajul şi pleacă să îi pedepsească pe cvazi şi marcomani dar acţiunea se termină rău pentru romani care vor cădea la pace cu dacii. Ciudat este episodul acestei păci (din anul 89) care pare a avea termeni buni pentru romani, Diegis primeşte diadema de rege clientelar, Domiţian premiază soldaţii romani şi totuşi după ani şi ani această pace este privită la Roma ca una ruşinoasă pentru romani. După trei ani de pregătiri la 25.03.101 Traian pleacă de la Roma pentru a intra în Dacia în fruntea a 13-14 legiuni, în total 150000 de soldaţi. În timpul înaintării, aflam de la Dio Cassius că burii germanici cu aliaţii lor îi trimit lui Traian o ciupercă uriaşă pe care scria că îl sfătuiesc să se întoarcă înapoi. La Tapae se dă o noua bătălie, una sângeroasă pentru ambele tabere. Învingător, Traian e aclamat ca imperator şi se stabileşte peste iarnă în depresiunea Haţegului. Pentru a-i scoate de aici Decebal atacă garnizoanele de la sudul Dunării ceea ce îl face pe Traian să ducă jumătate de armată aici însă gheaţa este subţire şi mulţi daci, sarmaţi şi roxolani se îneacă. În primăvara anului 102 pileaţi de frunte merg în solie la Traian care îi trimite pe Sura şi Claudius Livianus dar care nu vor reuşi să vorbească cu Decebal (probabil din cauza unor probleme interne). Maximus o ia prizonieră pe sora lui Decebal la care se adaugă căderea cetăţii Costeşti si pătrunderea lui Lusius Quietus prin Turnu Roşu ori pasul Vulcan şi a lui Marius Laberius Maximus prin pasul Bran, ceea ce îl va face pe Decebal să meargă personal la Traian care în schimbul păcii îl pune pe regele dac să predea toţi soldaţii şi meşterii romani şi să dărâme zidurile cetăţilor (ce au vorbit cei doi nu se ştie, cert este că Traian renunţă la lupta când era practic la poalele Sarmizegetusei). Traian îl pune pe Apollodor din Damasc să construiască vestitul pod de la Drobeta, adună armata, Decebal la fel. La 04.06.105 Traian pleacă de la Roma în fruntea legiunii I Minerva. Decebal părăsit de unele căpetenii geto-dace aproape că reuşeşte să îl asasineze pe Traian, îl ia ostatic pe Longinus care însă se sinucide. Aceste lucruri nu îl împiedică pe Traian să treacă la ofensivă. Romanii intră în Dacia pe trei cai: Tapae, pasul Vulcan şi pasul Oituz. După multe lupte în munţi, Sarmizegetusa în urma unei trădări nu poate rezista fără apa care venea prin conductele tăiate de romani. Decebal cu câteva căpetenii se retrag spre nord-est pentru o regrupare dar în urma unei noi „trădări” e ajuns din urmă şi se sinucide.
GRANIŢELE
În limite rezonabile se pot aprecia prin Dunăre la S, Prutul la E, actualele graniţe ale României deci.
SFÂRŞITUL
Sfârşitul acestui măreţ regat vine după părerea mea nu din cauza atacului celei mai teribile armate a antichităţii condusă de unul din cei mai teribili generali ai săi ci din cauza unor ciudaţi factori interni: de ce s-a trădat atât? de ce nu s-a strâns o armată la capacitatea maximă? De ce nu a existat unitatea ideologice de pe timpul lui Burebista? (aceasta având loc din cauze economice şi din frica de Roma) de ce acţiunile lui Decebal par că se învârt în cerc?
Întrebări fără răspuns până la ivirea unor izvoare mai concludente.
Oricum ar fi fost, sfârşitul are loc, alături de alte bogăţii, tone de aur iau drumul Romei (după trădarea dacului Bicilis care dezvăluie locul în care s-a îngropat o parte din tezaur) astfel încât cursul aurului scade brusc din Egipt până în Imperiul Roman.
O altă nedumerire a mea: de ce în 200 de ani dacii au fost consideraţi romanizaţi când britanicii şi-au păstrat identitatea după 1000 de ani de ocupaţie romană? Aceasta este cea mai mare enigmă dacică în ochii mei cu o precizare: a fost o romanizare de suprafaţă: tradiţiile au o uriaşă bază geto-dacă iar studiul acestora ar dezvălui multe, dar cum acestea se pierd, acesta reprezintă adevăratul sfârşit al Geto-Daciei.

Orasul secret de sub Sarmizegetusa

in Istorie by

sarmis-2

Orasul secret de sub Sarmizegetusa, capitala regala a Daciei
Astazi, un drum la cetatile dacice Sarmizegetusa, Capalna, Blidaru si Costesti aduna in inima romanului, deopotriva, durere si mandrie, pentru ca toate necazurile si trairile supreme ale sufletului te asalteaza acolo intr-un amalgam de simtiri ce te fac sa plangi cu un ochi si sa lacrimezi de bucurie cu celalalt. Asta am trait si eu zilele trecute cand am vazut cetatile dacilor. La mai bine de doua milenii si jumatate de la consemnarea primelor informatii despre existenta lor, dacii continua sa ramana un mare mister. Si cu cat ne apropiem mai mult de ei, cu atat taina se adanceste, lumea lor socheaza perceperea, intriga, sacaie, enerveaza, invitandu-te sa “ataci” si mai vartos adancul sperand la un pumn de lumina care sa-ti ostoiasca curiozitatea, dorul si setea de a afla cine au fost cu adevarat ei, stramosii nostri. Un drum la cetatile lor nu te linisteste nici pe departe,ci, dimpotriva, ascute si mai mult semnul de intrebare, ca o sica trecuta cu lama peste obrazul de andezit al inimii. Cine sunt ei, dacii? “Ei sunt cei ce nu sunt”. Asa ar putea sa exprime simplitatea dramatica a unei expresii destinul nedrept al misteriosilor nostri stramosi.

Satelitii rusilor si orasul de sub cetatea din munti

Am pornit la drum spre Sarmizegetusa Regia, plecand de la Costesti, cu doua carute trase de tractor. Dupa 20 de kilometri, am mai urcat vreo doi intrand in cetate pe poarta de vest. Ajuns aici, ai putea sa crezi ca misterul se destrama, pentru ca tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decat arata saracele noastre pliante turistice. Un colt de cladire insa, semnalat ca atare de arheologi, imediat in stanga incintei sacre, la care ajungi urmand calea regala, ne-a atras atentia pentru ca el face parte din palatul regelui Decebal.
Restul este ascuns sub pamant si radacini de copaci seculari. De ce nu se mai sapa la Sarmizegetusa, de ce totul este lasat in paragina, ce mistere ascunde subsolul acestei capitale sunt tot atatea intrebari care ne fac sa plangem cu un ochi si sa ne bucuram cu celalalt inlacrimat, stiind ca aici au trait si s-au rugat ei, stramosii nostri ignorati.
Pe la inceputul anilor ‘90, subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se cunoaste totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu de 200 km patrati, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee.

Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu.
Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul.
Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari, dar noi ne-am convins de existenta tunelurilor, in acest inceput de mai cand, ajunsi la Capalna, la un pahar de vorba, un localnic ne-a povestit cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.

Tacere, falsuri si miei fripti pe altare de andezit

Despre lumea antica s-au scris opere marete, dar, printr-un facut, tocmai capitolele referitoare la daci au disparut. Altii i-au imortalizat pe monumente, le-au ridicat statui la Roma, unele gazduite astazi de Vatican, in timp ce arheologii nostri le-au profanat sanctuarele frigand miei pe altarele lor de andezit, le-au praduit comorile ramase nefurate de altii sau si-au ingropat gunoaiele chiolhanurilor de peste noapte sub lespezile milenare.
“Dacii au fost niste barbari, inculti, care nici macar nu stiau sa scrie”, spun unii specialisti ai nostri cu diplome academice, iar cele cateva placi de plumb, replici dupa unele din aur, cu inscrisuri ciudate care ne vorbesc despre ei, “pierdute” in subsolul Institutului de Arheologie, nu sunt altceva decat niste falsuri ordinare realizate de istorici pe care nu dai doi bani ca Hasdeu si Densuseanu. Si ce importanta mai are ca pe una dintre aceste placi este redata chiar imaginea cetatii lui Burebista de la Sarmizegetusa? Sunt falsuri si asa trebuie sa ramana, chiar daca nimeni nu a studiat serios pana acum aceste artefacte. Si ce mai conteaza ca ei, sarantocii daci, cercetau stelele, aveau calendare si vorbeau cu zeul lor in incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care astazi o croiesti numai cu diamantul?
Mai intereseaza pe cineva ca stramosii astia ai nostri ridicau cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase la fel ca si ei? Lasa-i pe altii sa-si ridice in slavi stramosii druizi sau celti, care le culeg din lut pietrele pe care au pasit, caci noi avem lucruri mai importante de facut.
Cautam, de pilda, un brand de tara care sa ne promoveze in lume: “O eterna si fascinanta Romanie” de care alesii isi amintesc doar in campanii electorale. Un mit “Dracula”, care sa inspaimante Europa, “Fabulospirit” sau de ce nu “Romania, the Land of Chois”, imprumutat de pe la altii. Pe cine ar interesa cetatile dacilor, mamaliga lor de mei sau borsul de urzici, se intreaba autoritatile? Amaratii, desi aveau muntii plini de aur, nu-l prea prelucrau, zic arheologii nostri, care nu au reusit sa descopere mai nimic de luat in seama din acest metal prin cetatile lor. Au facut-o taranii si altii, mai demult, o fac si astazi fara sa ne pese macar. De la daci nu a ramas mare lucru, desi muzeele din Viena sau Budapesta, colectii particulare din intreaga lume bahaie de podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, toate furate din pamantul dacilor. Si ce daca s-au recuperat niste bratari din aur gasite de niste braconieri? Credeti ca sunt adevarate? Nici vorba. Sunt false! Sunt facute din cosoni! E clar! Probele autenticitatii lor sunt masluite, o spun
tot ei, specialistii nostri. Si toate acestea, ca sa credem noi ca suntem urmasii unor smecheri, prosti, neimportanti si sarlatani, scursuri fara documente de identitate istorica, despre care nu merita sa se mai stie ceva.

Despre zei, credinte si nemurire in incinta sacra

M-am plimbat prin sanctuar cu atentie si grija sa nu calc pe vreun zeu sau sa nu frang, din greseala, vreun deget al marelui Zamolxis. El este acolo, va asigur, dar nu mai are templu in care sa stea. L-au distrus romanii sau chiar dacii fortati de invadatori, iar ce a mai ramas din el s-a aruncat la vale de catre arheologi. Pe scaunele batranilor preoti stau astazi paranormali si bioenergeticieni, care vin sa se incarce din energia templului. Din cand in cand, mai vin si oameni normali, dar bolnavi, avizi sa se vindece de dorul stramosilor. Tot drumul spre cetatea regala am simtit ca suntem insotiti de Marele Lup Alb, ce traia odinioara in preajma marelui preot, care l-a condus si pe Sfantul Andrei la templul stramosilor nostri, cum spune legenda. Si chiar cred ca a fost asa, pentru ca, la un moment dat, coborand de la Blidaru, am zarit un trunchi de copac in forma de lup in care se metamorfozase insusi Marele Lup Alb. La Sarmizegetusa Regia am trait pentru cateva clipe sentimentul ca dacii s-au ridicat din istorie si s-au intors in sanctuarele din munti.
Spun aceasta pentru ca aici s-a discutat despre religia lor “cu cartea pe masa” adusa de “Dacica”, editura care a lansat, in premiera nationala, un volum despre daci chiar la ei acasa. Este vorba despre lucrarea “Religia geto-dacilor”, o carte despre zei, credinte, nemurire, sacrificiu, preoti si initieri, pe baza scrierilor vechi ale antichitatii, semnata de I.I Russu. Si tot aici dr. Aurora Petan, directorul editurii amintite, si alti vorbitori au discutat despre harta Daciei, “Legendele dacilor liberi”, “Muntii dacilor”, “Scrieri vechi pierdute atingatoare de Dacia”, “Medicina in Dacia”, “Andrei apostolul lupilor”, “Tezaurul dacic de la Sinaia”, tot atatea titluri despre daci lansate de aceasta editura. Si tot la Sarmizegetusa, chemati de spiritul stramosilor, ajunsesera regizorul Andrei Chiriac si scenaristul Mihai Manescu, doi tineri care lucreaza in acest moment la serialul de televiziune “Secretul coifului de aur”, film inspirat de scrierile de pe placile de plumb de la Sinaia.

Nepoti, ajunsi in vizita la bunicul Decebal

Dupa trei zile petrecute intre zidurile si altarele stramosilor daci de la Sarmizegetusa, Capalna, Blidaru si Costesti, am plecat spre orasul nostru de zgura cu ochii sufletului plangand de mila si de bucurie. De mila pentru istoria neamului, ignorata, batjocorita sau distrusa la comanda, ca sa se uite totul. De bucurie, pentru ca mai exista romani, mai exista tineri, mai exista batrani cu inimi suficient de mari ca sa incapa in ele si aceasta particica de istorie, pe care nu vor, nu pot si nu trebuie sa o uite. Ca este asa, ne-au dovedit-o in zilele libere romanii care au renuntat la mititeii rasuciti pe gratare pe marginile apelor si la berea rece din parau, pentru a se intalni cu stramosii la ei acasa, in cetatile lor. Eu cred ca cineva va razbuna istoria pierduta, de vreme ce Dacian Tudor, un baietel de numai 2 ani, a avut forta sa urce neajutat de parinti la Blidaru, iar Raducu, fratele lui de 6 luni, a venit purtat in brate de mamica si taticu la bunicul Decebal sa-l asculte povestind despre lupi si zei, batalii si tradari. In ceea ce ma priveste, eu nu cred ca dacii au fost vreodata infranti.

 

Producătorul autohton DACIA ŞOCHEAZĂ TOATĂ EUROPA

in Articole by

Pentru prima dată de la publicarea topului celor mai mari 100 de companii din Europa de Sud Est (SEE) efectuat de agenţia de presă bulgară SeeNews, câştigătorul nu este grupul OMV Petrom ci producătorul auto Dacia, o divizie a Renault, informează un comunicat de presă.

12115711_670980639671265_5042716531285987737_n

În 2014, veniturile totale ale Dacia au urcat cu 2,2%, la 4,25 miliarde de euro, în timp ce OMV a raportat un declin de 3%, la 4,14 miliarde de euro, estimează SeeNews.

Citeste si: Drama cumplită ! Un copil s-a sinucis de dorul mamei plecata la munca in afara!

România rămâne lider în topul celor mai mari 100 de companii din Europa de Sud Est, 53 de companii româneşti fiind incluse pe lista din 2014. Pe locurile următoare se află Slovenia (cu 13 companii), Croaţia şi Bulgaria (fiecare cu 11 firme).

România este prezentă prin 21 de bănci şi 20 de companii de asigurări. Allianz Ţiriac, Omniasig şi Astra sunt pe locurile şase, şapte şi opt iar Banca Comercială Română, divizie a grupului austriac Erste Group, este a doua cea mai mare bancă din Europa de Sud Est.

Citeste si: Anunt ingrijorator. Unde ar putea ataca Rusia in scurt timp

În topul celor mai bune companii din Europa de Sud Est sunt prezente Automobile Dacia SA (locul I), OMV Petrom SA (locul 2), OMV Petrom Marketing SRL (locul 6), Rompetrol Rafinare SRL (locul 7), Rompetrol Downstream (locul 10), Kaufland România (locul 11), British American Tobacco (locul 14) şi Petrotel Lukoil (locul 18).

Sursa: economica.net

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...