Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tag archive

enciclopedie

100 de curiozitati despre lumea in care traim

in Curiozitati by

100 de curiozitati despre lumea in care traim

Unele dintre statisticile de mai jos vi se vor parea amuzante in timp ce altele sunt cat se poate de serioase. Absolut toate sunt menite, insa, sa ne arate cat de putine lucruri cunoastem despre lumea care ne inconjoara. Demersul nostru include statistici din absolut toate domeniile de interes, de la date geografice si zoologice pana la cele politice si militare… un melanj de informatii mai mult sau mai putin inedite care sa va descreteasca fruntile si care sa va permita cateva momente de reflectie…

1. Furnicile nu dorm niciodata. Cu toate acestea, in zorii zilei, furnicile se intind asemenea oamenilor pentru a se dezmorti.

2. Aproximativ 90% din populatia intregii planete locuieste in emisfera nordica.

3. Cimpanzeii si cotofenele sunt singurele animale care isi pot recunoaste imaginea intr-o oglinda.

4. Barajul Hoover din SUA a fost proiectat ca sa reziste pentru cel putin 2.000 de ani. Cimentul folosit la ridicarea impresionantei constructii nu se va intari complet decat peste 500 de ani.

5. In ciuda aparentelor, doua treimi din suprafata intregului continent african se afla in emisfera nordica.

6. Daca tii un caras auriu intr-o incapere lipsita de lumina, acesta va deveni, in cele din urma, alb.

7. Irlanda este singura tara europeana in care nu exista serpi.

8. In provincia Alberta din Canada au fost ucisi absolut toti soarecii. In prezent, este singura provincie din lume in care nu exista asemenea rozatoare.

9. Ochiul unui strut este mai mare decat creierul acestei pasari.

10. Pentru fiecare om de pe Terra exista circa 200 de milioane de insecte. Numai termitele ne depasesc intr-un raport de 10 la 1.

11. Balena albastra este animalul care produce cele mai puternice sunete (pana la 188 de decibeli). Un astfel de sunet poate fi receptat prin apa la o distanta de pana la 850 de kilometri.

12. Te-ai gandit cata benzina ti-ar trebui ca sa poti inconjura planeta cu propriul automobil? Ei bine, in rezervorul unui avion Boeing poate incapea suficient combustibil incat sa poti face acest lucru de patru ori.

13. Stiti care sunt cei mai mari consumatori de Coca-Cola din lume? Daca ati raspuns islandezii, ati dat raspunsul corect…

14. Stiti care este apetitul unui furnicar sud-american? Ei bine, acesta poate ingera pana la 30.000 de furnici… pe zi.

15. Cei mai tineri parinti din istorie ( doi copii cu varste de 8, respectiv 9 ani) au trait in China . Copilul lor s-a nascut in anul 1910.

16. Vreti sa stiti care este regiunea cu cea mai scazuta criminalitate? Incercati Quebec , Canada . Rata criminalitatii in aceasta zona este similara cu cea inregistrata intr-un parc Disney World, aproape 0.

17. Se estimeaza ca in lume exista circa 1 miliard de vite. 200 de milioane dintre ele traiesc numai in India , acolo unde sunt considerate animale sfinte.

18. In urma cu 5 ani, 60% dintre cumparatorii din supermarketurile lumii plateau cu bani gheata. Astazi, procentul este de doar 50%. Se estimeaza ca in anul 2011, doar 39% dintre cumparatori vor mai plati cu bani gheata in detrimentul cardurilor.

19. Pe suprafata unui corp uman traiesc mai multe vietati decat oameni pe intreaga planeta.
20. Bufnitele sunt singurele pasari care pot distinge culoarea albastra.

21. Mamiferele sunt singurele specii vii care prezinta lobi ai urechilor.

22. Prefixul telefonic pentru Antarctica este 672.

23. Desi nu pare, Chicago este mult mai aproape de Moscova decat este de Rio de Janeiro .

24. Lungimea unui elefant este egala, aproximativ, cu lungimea limbii unei balene albastre. De asemenea, limba unei balene este mai grea decat un elefant adult.

25. Limba unui crocodil este imobila. Ea este atasata de cerul gurii acestui animal.

26. Un om uita, in medie, circa 80% din tot ceea ce a invatat intr-o zi.

27. Durata care ii ia unui fulg de zapada ca sa ajunga de la nori pana pe suprafata pamantului? Cel putin o ora…

28. Cei mai mari iubitori ai carnii de porc sunt danezii. In Danemarca exista de doua ori mai multi porci decat intreaga populatie umana a acestei tari.

29. Girafa este singurul animal care isi poate introduce limba in ureche. Limba unei girafe adulte masoara peste 50 de centimetri.

30. Biblioteca Universitatii din Indiana , SUA, se scufunda in fiecare an cu circa 2,5 centimetri. Acest fenomen se datoreaza unei erori a constructorilor care au omis sa calculeze si greutatea cartilor care vor fi depozitate in uriasa cladire.

31. Cele mai numeroase vietati de pe Terra sunt artropodele. Ca un exemplu, pana in prezent au fost descoperite circa 70.000 de mii de specii… de paianjeni.

32. De peste 4.000 de ani, nicio specie animala nu a mai fost domesticita.

33. In prezent, pentru prima data in istoria planetei, numarul persoanelor cu varste de peste 60 de ani il depaseste pe cel al copiilor cu varsta sub 5 ani.

34. Credeti ca Romania este o tara saraca? Ganditi-va ca una din cinci persoane de pe Terra traieste cu mai putin de 1$ pe zi.

35. In Santa Fe, New Mexico, legea impune ca animalele de casa sa poarte centura de siguranta in masina.

36. O singura vaca poate produce intr-un an mai mult lapte decat poate consuma un singur om… circa 200.000 de pahare pline cu lapte.

37. Plajele de nudisti pot fi periculoase pentru navele care circula in apropierea lor. Recent, un iaht cu 60 de persoane la bord s-a rasturnat pe tarmul texan al Golfului Mexic dupa ce toti pasagerii s-au ingramadit pe aceeasi parte a navei pentru a vedea nudistii de pe o plaja din apropiere.

38. Stiti cate emailuri se trimit zilnic in toata lumea? Peste 35 de miliarde…

39. Pentru fiecare tona de peste prinsa in oceanele lumii, oamenii arunca trei tone de gunoi in aceleasi ape.

40. Cea mai mare caracatita descoperita vreodata cantarea 4 tone. A fost vanata in anul 1878, in nordul Oceanului Atlantic.

41. Cea mai mare meduza observata vreodata avea un diametru de 2,3 metri. Tentaculele sale se intindeau pana la 36 de metri.

42. In statul american, Dakota de Nord, nu s-a inregistrat niciodata un cutremur.

43. Hawaii se apropie de Japonia cu aproximativ 10 centimetri in fiecare an.

44. Rechinii sunt singurele animale despre care se stie ca nu se pot imbolnavi de cancer.

45. La Paz , Bolivia , este orasul cel mai sigur din punct de vedere al prevenirii incendiilor. Data fiind altitudinea ridicata la care se afla (peste 3.000 de metri), cantitatea de oxigen din aer de abia poate sustine un foc.

46. Tot in La Paz , temperatura medie este de doar 10 grade Celsius. Si cu toate acestea, niciodata nu s-a inregistrat o temperatura de 0 grade. Situatia este identica si in Punta Arenas , Chile sau Stanley , Insulele Falkland .

47. Absolut toti crevetii se nasc masculi. Unii dintre ei devin femele la maturitate.

48. Daca vreti sa fiti in siguranta in fata unor nisipuri miscatoare, intotdeauna sa calariti un catar. Daca magarii sau caii se scufunda in nisipurile miscatoare, un catar nu o va face niciodata.

49. Chiar si astazi, 90% din teritoriul Statelor Unite ale Americii este format din terenuri neamenajate sau ferme.

50. Numai marea piramida a lui Keops contine suficienta piatra incat sa poate fi construit un zid inalt de 50 de centimetri care sa inconjoare planeta la Ecuator.

51. Cel mai mare sarpe veninos din lume este Cobra Regala. Aceasta poate atinge lungimi de pana la 5,5 metri.

52. O gaina poate depune, in medie, pana la 19 oua pe an.

53. Cel mai mare restaurant McDonalds se afla in… Beijing, China . Acesta se intinde pe o suprafata de 2,6 kilometri patrati si are nu mai putin de 29 de case de marcat.

54. Vreti sa stiti in ce tara se acorda cele mai lungi concedii? Ei bine, in Franta statul asigura angajatilor 5 saptamani de concediu pe an. Cei mai multi francezi primesc, insa, doua luni de concediu anual.

55. Un cal adult poate consuma intr-un an o cantitate de hrana ce depaseste de 7 ori propria sa greutate.

56. Stiti care sunt cei mai mari consumatori de fast-food de pe planeta? Raspunsul corect este… chinezii. 41% dintre chinezi mananca, cel putin o data pe saptamana la un restaurant fast-food. Doar 35% dintre americani fac acest lucru.

57. In randul elefantilor africani, atat masculii, cat si femelele, poseda fildesi, in vreme ce la elefantii asiatici doar masculii se pot lauda cu fildesi.

58. Exista mai multi oameni care invata limba engleza in China decat cei care o vorbesc oficial in Statele Unite (peste 300 de milioane).

59. Oasele membrelor inferioare ale unui liliac sunt atat de subtiri incat niciun liliac nu se poate folosi doar de ele pentru a se deplasa.

60. Cea mai spectaculoasa evolutie a preturilor pe piata imobiliara s-a inregistrat in Irak. Daca inaintea razboiului o casa din Bagdad nu se vindea cu mai mult de 15.000 de dolari, astazi pretul a urcat pana la 150.000 de dolari.

61. Numai in SUA exista aproximativ 7.000 de tigri tinuti ca animale de casa.

62. In anul 2004, un studiu arata ca una din sase fetite intra in perioada de pubertate la varsta de 8 ani. In urma cu un secol, doar o fetita din 100 atingea pubertatea la aceeasi varsta.

63. Pana in prezent, Congresul american a alocat o suma de 152.600.000.000 de dolari pentru razboiul din Irak. Suma ar fi fost suficienta pentru a ridica 17.500 de scoli.

64. Media zilnica a produselor care sunt oferite spre vanzare pe Ebay este de 18 milioane.

65. Doar 5% din suprafata acoperita de oceane pe Terra a fost cartografiata atat de detaliat pe cat a fost suprafata planetei Marte.

66. Va ganditi sa jucati la loterie? Atunci ar trebui sa stiti ca exista mult mai multe sanse sa muriti in drum spre o reprezentanta a loteriei decat sa castigati marele premiu la oricare dintre loteriile lumii.

67. Adezivul de pe timbrele din Israel a fost tratat astfel incat sa fie considerat „kusher”.

68. Daca vorbiti la telefonul mobil timp de o ora, numarul bacteriilor din urechea voastra va creste de cel putin 700 de ori.

69. Anvergura aripilor unui Boeing 747 este mai mare decat distanta parcursa de fratii Wright in primul lor zbor.

70. Circa 12 copii sunt oferiti zilnic, in maternitati, altor mame decat cele naturale. Aceasta statistica include toate tarile lumii.

71. O femela de dihor poate muri daca, odata intrata in calduri, nu isi va gasi un partener mascul.

72. Absolut toti copiii se nasc fara rotule. Ele se formeaza complet in intervalul de varsta de 2-6 ani.

73. O persoana are in medie 1.460 de vise in fiecare an.

74. Un om, consuma, in medie, de-a lungul vietii, o cantitate de hrana egala cu greutatea a sase elefanti maturi.

75. In spatiu, astronautii nu pot plange. In lipsa gravitatiei, lacrimile nu pot curge (nici flatulenta nu este posibila in stare de imponderabilitate).

76. Aproximativ 6.000 de fulgere lovesc Pamantul in fiecare minut.

77. In Bangladesh exista o lege care permite autoritatilor sa aresteze elevii cu varste mai mari de 15 ani care copiaza la examene.

78. Cel mai intalnit nume barbatesc de pe planeta este Mohammed.

79. Pana in anul 1796, in SUA a existat un stat pe nume Franklin . Astazi, el este cunoscut sub numele de Tennessee .

80. Ati considerat vreodata ca proiectul romanesc „laptele si cornul” are prea multe hibe? Intr-o scoala din Virginia , SUA, elevii cu varste intre 7 si 10 ani au fost serviti, in cadrul unui proiect asemanator, cu cockteiluri margaritas. In urma scandalului de proportii care s-a iscat, a reiesit ca distribuitorii produselor confundasera limonada cu celebrele cockteiluri.

81. In Anglia este interzis prin lege ca vanzatoarele din magazine sa isi serveasca topless clientii. Exceptie fac doar magazinele de pesti exotici din Liverpool .

82. Doar o singura persoana din 2 miliarde va atinge varsta de 116 ani.

83. Februarie 1865 este singura luna din istorie in care nu a fost inregistrata luna plina.

84. In fiecare an, mai multi oameni sunt ucisi de magari decat in accidente aviatice.

85. Numele original al Bancii Americii a fost Banca Italiei.

86. Cea mai mare piata de desfacere pentru limuzinele BMW 760Li este China . Pretul unei astfel de masini poate urca pana la 200.000 de dolari, mai mult decat castiga majoritatea cetatenilor chinezi intr-o viata.

87. In fiecare an, 60 de milioane de litri de petrol si ulei sunt deversate in rauri si fluvii pana in oceane. Cantitatea o depaseseste pe cea pierduta de petrolierul Exxon Valdez in anul 1989 (unul dintre cele mai mari dezastre ecologice din istorie). Statistica se refera numai la Statele Unite ale Americii.

88. Michael Jordan, celebrul baschetbalist american, castiga anual din reclamele pentru compania Nike mai mult decat toti muncitorii din fabricile Nike, luati la un loc, din Malaezia.

89. Cele mai mari nave transoceanice platesc cate 250.000 de dolari de fiecare data cand strabat Canalul Panama . Trebuie spus ca o treime din economia acestui stat este sustinuta de acest canal.

90. Un singur avion Boeing 767 este format din nu mai putin de 3.100.000 de piese diferite.

91. Durerea are si ea o unitate de masura. Aceasta se numeste „dol” iar instrumentul menit sa masoare durerea se numeste dolorimetru.

92. Se estimeaza ca in Rusia exista mai multe bancnote de 100 de dolari decat pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

93. V-ati intrebat ce a fost mai intai, oul sau gaina? Biblia a raspuns deja la aceasta intrebare. Conform Genezei 1:20-22, gaina a aparut inaintea oului.

94. In absolut toate tarile lumii, indiferent de cultura, religie sau zona geografica, soldatii executa salutul numai cu mana dreapta.

95. Intr-un studiu cu privire la relatiile interfamiliale, 80% dintre barbatii casatoriti au declarat ca si-ar lega destinele de aceeasi femeie daca ar putea da timpul inapoi. Doar 50% dintre femei au declarat acelasi lucru.

96. 90% dintre speciile de pasari sunt monogame. Doar 3% dintre mamifere au aceleasi preferinte.

97. De fiecare data cand linge un timbru, un om consuma 1/10 dintr-o calorie.

98. Un sfert dintre oasele unui organism uman se afla numai in picioare.
99. In urma cu 3.000 de ani, majoritatea egiptenilor antici nu traiau mai mult de 30 de ani.
100. Unghiile de la degetele mainilor unui om cresc de patru ori mai repede decat cele de la picioare.
*

Noţiuni generale de automatică

in Chimie/Enciclopedie by

Automatizarea unui proces tehnologic constă în dotarea instalaţiei tehnologice cu anumite echipamente tehnice speciale în vederea efectuării automate a operaţiei de conducere a acestuia în condiţii prestabilite. Cu alte cuvinte, automatica este o ştiinţă inginerească ce se referă la conducerea proceselor şi are drept studiu automatizarea acestora.

Principalele operaţii impuse de automatizare sunt:

•măsurarea sau determinarea prin calcul a principalelor variabile ale procesului condus;
•semnalizarea depăşirii anumitor limite de către anumite variabile ale procesului;
•reglarea la o anumită valoare constantă sau modificabilă a uneia sau a mai multor variabile supuse influenţei perturbaţiilor;
•modificarea programată a unor variabile;
•modificarea sau menţinerea unor rapoarte determinate între anumite variabile ale procesului;
•menţinerea unor variabile sau funcţii de variabile la o valoare extremă maximă sau minimă;
•protecţia instalaţiei în caz de avarie sau pericol.
Automatizarea poate fi implementată în numeroase variante de realizare, funcţie de următorii parametri:
•natura procesului automatizat;
•gradul de cunoaştere respectiv cantitatea de informaţie avută la dispoziţie referitoare la procesele tehnologice respective;
•echipamentele tehnice puse la dispoziţie de firmele producătoare;
•gradul de pregătire profesională a personalului de proiectare şi de exploatare.

Indiferent de varianta de realizare, întotdeauna automatizarea este şi o problemă de optimizare. Când se implementează o operaţie de automatizare trebuie sa fie a1easă soluţia optimă de automatizare, trebuie sa fie alese echipamentele tehnice optime pentru procesul tehnologic respectiv şi trebuie să se aleagă operarea optimă a echipamentelor tehnice alese.

Automatizarea reprezintă în ultimă instanţă cea mai ridicată treaptă de conducere care poate să asigure performanţe ridicate pentru procesul condus.
Performanţele procesului condus sunt apreciate cu un anumit criteriu, numit criteriu de performanţă.
Criteriul de performanţă trebuie întotdeauna să respecte o serie de restricţii privind ca1itatea producţiei şi securitatea instalaţiilor tehnologice.

Automatizarea se defineşte ca operaţia de introducere într-un flux tehnologic a unor echipamente speciale cu scopul de a realiza conducerea procesului respectiv.

Procesul (P) este instalaţia tehnologică sau utilajul asupra căruia se realizează operaţia de automatizare. Procesul este caracterizat prin una sau mai multe variabile măsurabile care trebuie menţinute la o anumită valoare, modificabilă dupa anumite legi prestabilite. În literatura de specialitate germana, procesul este denumit obiect reglat, iar în literatura engleză şi rusă, element automatizat.

Dispozitivul de automatizare (DA) sau de conducere (DC) este ansamblul echipamentelor tehnice care se ataşează procesului în vederea realizării operaţiei de automatizare.
Sistemul automat (SA) este ansamblul alcătuit din proces şi dispozitivul de automatizare:

Elementul de reglare (ER) este orice element component din cadrul sistemului automat în interiorul căruia se transmite o anumită informaţie. Elementul de reglare prezintă o variabilă de intrare ( i ) care este de obicei o variabilă independentă şi o variabilă de ieşire ( e ) care este o variabilă dependentă. Elementul de reglare stabileşte o anumită dependenţă în regim static şi dinamic între cele două variabile de intrare şi de ieşire.

Dacă procesul prezintă o singură variabilă de ieşire se mai numeşte şi proces univariabil sau univariant.
Dacă procesul prezintă mai multe variabile de ieşire se mai numeşte şi proces multivariabil sau multivariant.

Dezvoltarea investigaţiilor ştiinţifice de-a lungul timpului a permis evidenţierea unor trăsături comune pentru clase întregi de fenomene, fapt ce a permis ulterior tratarea unitară a acestora prin crearea teoriei moderne a sistemelor.

Sistemul se defineşte ca un ansamblu de elemente af1ate în interacţiune, căruia îi sunt specifice o anumită organizare şi un anumit scop. Efectiv interacţiunile din interiorul unui sistem reprezintă fluxurile de masă, energie sau informaţii.

Scopul asociat fiecărui sistem este dependent de destinaţia acestuia. Orice proces tehnologic chimic reprezintă un macrosistem alcătuit din microsisteme cum ar fi utilajele componente, fluxurile de masă, energie, informaţie, comportarea cinetică a diferitelor utilaje, etc., şi echipamentele de automatizare care împreună formează sisteme automate. Sistemele automate sunt microsisteme înglobate în macrosistemul care este procesul tehnologic.

În cadrul teoriei sistemelor, problemele se tratează atât pentru caracterizarea microsistemelor cât şi pentru extrapolarea acestor caracteristici la macrosisteme. Acesta este motivul pentru care din punct de vedere matematic sistemele automate se tratează la fel ca şi sistemele chimice.

Ceea ce nu aparţine unui sistem este numit mediu înconjurăor sau mediu exterior. Între sistem şi mediul exterior exista de regulă schimburi permanente de masă, energie sau informaţie. Unele fluxuri de masă, energie sau informaţie care intră sau ies din sistem sunt utilizate drept comenzi.
În urma modificării acestor comenzi după anumite strategii se asigură evoluţii convenabile ale sistemelor, proprietate numită contrabilitate.

Alte mărimi care pot inf1uenţa sistemul într-un sens nefavorabil cum ar fi impurităţile din materiile prime, anumite debite care se modifică aleator, temperatura şi presiunea mediului ambiant, etc sunt denumite mărimi de perturbaţie sau perturbaţii (z).
Comenzile şi perturbaţiile asociate unui sistem reprezintă mulţimea variabilelor independente numite şi variabile de intrare (i).

Mărimile asociate calităţii produselor şi uneori cantităţii acestora reprezintă mulţimea variabilelor dependente respectiv variabile de ieşire(e).
Dacă variabilele de intrare şi ieşire sunt invariante în raport cu timpul, starea permanentă în care se af1ă procesul este o stare staţionară sau statică.

Dacă în proces au loc fenomene de acumulare de energie sau masă, variabilele de ieşire sau de intrare devin funcţii de timp.

Caracterizarea sistemului sau a procesului în aceasta situaţie este denumită caracterizare dinamică.
Organismele vii şi multe alte sisteme din societate, economie, poartă numele de sisteme care funcţionează cu autoreglare.

Autoreglarea este proprietatea internă a sistemului respectiv de a-şi menţine starea curentă egală cu o anumită stare de referinţă fără nici o intervenţie din afara sistemului.

Sistemele tehnice care fac parte din această clasă sunt alcătuite din două părţi componente: procesul şi dispozitivul de automatizare conectate în opoziţie.

Toate sistemele automate care au conectat dispozitivul de automatizare în opoziţie cu procesul sunt sisteme cu autoreglare. Ele se mai numesc şi sisteme de reglare automata ( SRA ). Schema bloc este prezentată în figura l.2. Variabila de intrare i este uneori denumită şi valoare prescrisă sau valoare dorită xp, iar variabila de ieşire e, mărime reglată sau parametru reglat x.

La modificarea valorii efective a mărimii de perturbaţie se modifică în timp şi valoarea variabilei de ieşire după o anumită funcţie e(t). La intrarea dispozitivului de automatizare este sesizată diferenţa între valoarea efectiva a variabilei de intrare şi valoarea efectivă a variabilei de ieşire.

Dispozitivul de automatizare prelucrează această diferenţă după o anumită lege prestabilită şi acţionează direct asupra procesului în vederea readucerii valorii efective a variabilei de ieşire la valoarea efectivă a variabilei de intrare. Mărimea fizică prin intermediul căreia dispozitivul de automatizare acţionează asupra procesului poartă numele de mărime de execuţie (m).

În industria chimică, mărimea de execuţie cea mai des utilizată este debitul. Drept element de acţionare asupra debitelor se utilizează robinetele de reglare cu ventil.

Principial, dispozitivul de automatizare a cărui schemă bloc este prezentată în figura 1.3, este alcătuit din trei părţi:

•elementul de măsurare (M) este partea dispozitivului de automatizare care vine în contact direct cu procesul, urmărind în mod continuu variaţia variabilei de ieşire;

•regulatorul sau elementul calculator (R) este un microcalculator, care calculează abaterea (i-e) şi prelucrează matematic această abatere după o anumită ecuaţie de dependenţă;

•elementul de execuţie (E) este partea dispozitivului de automatizare care acţionează direct asupra procesului (prin modificarea mărimii de execuţie).
Variabila de ieşire a elementului de măsurare poarta numele de mărime de reacţie (r). Variabila de ieşire a regulatorului este mărimea de comandă (c). Variabila de intrare pentru întregul sistem (pentru regulator) poartă numele de mărime de referinţă (w). Variabila de ieşire a elementului de execuţie, care acţionează direct asupra procesului poarta numele de mărime de execuţie(m).

Conducerea proceselor tehnologice poate fi efectuată astfel:
•cu ajutorul regulatoarelor convenţionale utilizând reglarea automată;
•cu ajutorul regulatoarelor convenţionale însoţită şi de optimizarea procesului (conducerea optimală);
•cu ajutorul calculatoarelor.

Dacă procesul tehnologic este univariant, deci prezintă o singură variabilă de ieşire, trebuie să i se ataşeze un singur dispozitiv de automatizare, deci trebuie să se realizeze un singur sistem de reglare automată.

Se urmăreşte ca procesul să fie menţinut într-o anumită stare permanentă prin menţinerea constantă, la valoarea dorită, a valorilor efective ale variabilei de ieşire. Dispozitivul de automatizare este alcătuit din elementul de măsurare, regulator şi elementul de execuţie. Mărimea de execuţie acţionează direct asupra procesului în momentul în care variabila de ieşire se modifică în raport cu valoarea efectivă a variabilei de intrare. Modificarea variabilei de ieşire este determinată întotdeauna de modificarea efectivă a valorii uneia din mărimile de perturbaţie z1 ,…,zn (indiferent care, acestea devin modificabile).

Funcţionarea sistemului este simplă. În momentul în care una dintre mărimile de perturbaţie se modifică, se modifică şi valoarea variabilei de ieşire, apărând o abatere. Regulatorul prelucrează această abatere după o anumită lege, numită algoritm de conducere, generând mărimea de comandă care acţionează asupra elementului de execuţie. Elementul de execuţie va modifica mărimea de execuţie până în momentul în care valoarea variabilei de ieşire ajunge din nou să fie egală cu valoarea variabilei de intrare.

Acest lucru este valabil pentru procese univariabile, situaţia fiind mai complicată dacă există mai multe variabile de ieşire (temperatură, presiune, debite, concentraţii, pH, nivele).
În această situaţie trebuie să se ataşeze procesului condus atâtea dispozitive de automatizare câte variabile de ieşire se iau în considerare.

Dacă luăm în considerare m variabile de ieşire, ca în figura 1.5 va trebui să ataşăm procesului m dispozitive de automatizare. Cu alte cuvinte va trebui să realizăm m sisteme de automatizare diferite pentru acelaşi proces.

Este suficient ca un singur sistem automat să intre în regim dinamic pentru ca şi celelalte sisteme automate să intre şi ele în regim dinamic. Este posibil ca toate variabilele de ieşire să înceapă să se modifice în timp.

Apar fenomene complexe de interinfluenţă respectiv interdependenţă între cele m sisteme automate care pot să diminueze foarte mult performanţele sistemele automate şi deci performanţele tehnologice ale procesului. Aceste interinfluenţe şi interdependenţe pot să conducă la situaţia în care variabilele de ieşire se modifică periodic oscilant cu amplitudine crescândă provocînd chiar distrugerea instalaţiei tehnologice prin apariţia unor fenomene foarte periculoase de rezonanţă însoţite de vibraţii puternice.

Din punct de vedere al reglării automate se pot lua o serie de măsuri pentru diminuarea acestor interinf1uenţe. Eliminarea completă a acestora poate fi făcută numai prin utilizarea calculatoarelor de proces.

Conducerea optimală urmăreşte menţinerea unei anumite stări a procesului şi conducerea procesului din punct de vedere tehnologic spre starea cea mai bună în vederea obţinerii performanţelor dorite.

În cadrul conducerii optimale trebuie să se aleagă o anumită funcţie obiectiv (funcţie de performanţă) care să fie minimizată sau maximizată. Deci procesul tehnologic trebuie să fie adus automat într-o anumită stare în care să se obţină cele mai ridicate performanţe. Conducerea procesului spre această stare se realizează cu ajutorul unor variabile comandabile faţă de care variabila de ieşire prezintă dependenţe importante.

Între aceste variabile de ieşire şi funcţia obiectiv trebuie să existe relaţii de dependenţă cunoscute şi posibilitatea practică de modificare a variabilei de decizie astfel ca funcţia obiectiv să fie minimizată sau maximizată. .
La conducerea optimală starea procesului nu este constantă, ea este modificabilă în direcţia dorită de operatorul uman.

Polenizarea

in Biologie/Enciclopedie by

Plantele, spre deosebire de animale, nu pot porni la drum pentru a gasi partener de imperechere. Ele sunt nevoite sa se bazeze pe alte elemente – cum sunt vantul, insectele sau chiar apa – pentru a transporta polenul de la o planta (sau o parte a plantei) la alta, si pentru a poduce seminte.

Polenizarea este importanta pentru plante, deoarece fara aceasta speciile nu s-ar putea reproduce. Polenizarea incrucisata, cand polenul ajunge pe stigmatul unei flori diferite (care poate fi si pe aceeasi planta), prezinta un avantaj fata de autopolenizare ca poate crea niste variante cu capacitati imbunatatite de adaptare la mediu.

Polenizarea prin intermediul vantului:

O modalitate raspandita de polenizare este cea realizata prin intermediul vantului, cand grauntele mici si usoare de polen, asemanatoare cu particulele de praf, se raspandesc prin intermediul miscarilor aerului. Asemenea polenizari putem intalni la multi copaci – stejar, frasin, brad – dar si la plante importante pentru economie, de exemplu la porumb. Membrii uneia dintre cele mai mari familii de plante – ierburile, se inmultesc prin polenizarea prin vant.

Plantele care se polenizeaza prin vant trebuie sa produca cantitati mari de polen spre a se asigura ca intre miliardele de graunte de polen sa existe cateva care sa ajunga exact pe stigmatul florii corespunzatoare.Aceasta cantitate mare explica suferinta persoanelor alergice la polenul copacilor sau al ierburilor.

Pe langa aceasta, graunta de polen trebuie sa fie foarte usoara, pentru ca si cel mai mic curent de aer sa o ridice. Din aceasta cauza grauntele de polen sunt foarte fine, ca un fir de praf. Daca scuturam bine amentul trestiei de alune, creanga inflorita a unui brad sau un manunchi de ierburi inflorite, atunci adesea se ridica un nor de polen. Unele plante polenizate prin vant au mici saculete de aer care faciliteaza raspandirea prin aer.

Polenizarea prin intermediul insectelor:

Florile plantelor polenizate de insecte au in general culori vii si mirosuri puternice. Daca florile sunt mici, atunci acestea formeaza buchetele, sau sunt inconjurate de foi colorate – numite bractee – pentru a starni cat mai mult interesul insectelor.De exemplu, craciunita – poinsettia, este de fapt alcatuita din foi de bractee colorate, care atrag insectele la florile propriu-zise, care sunt neinsemnate.

Polenul florilor care sunt polenizate de insecte este in general mai mare decat cel al florilor polenizate prin vant, si adesea au o suprafata lipicioasa spre a se lipi mai usor de corpul insectelor.

La plantele polenizate de insecte putem intalni tehnici impresionante de atragere a insectelor si formele cele mai uluitoare de adaptare. Plantele ale caror flori au forme asemanatoare cu o ceasca sau cu margareta, cum este piciorul cocosului sau chiar margareta, utilizeaza aproape orice insecta care trece prin apropiere.

In afara albinelor care le viziteaza, se folosesc si de gandaci, furnici, chiar si de mamiferele mai mici care trec pe langa ele, prin alipirea grauntelor de polen de corpul lor. Prin imprastierea grauntelor de polen din antera, acestea pot ajunge direct pe stigmatul din apropiere, dar prin intermediul insectelor care se deplaseaza de la o floare la alta, pot ajunge pe stigmatul unor flori mult mai indepartate.

Exista plante care pot fi polenizate numai de anumite tipuri de insecte. Indrusaimul (sau Sangele Voinicului) si alti membri ai familiei mazarei au o constructie prin care greutatea insectei care sta pe foaia numita “panza”, scoate afara staminele si stigmatul, frecandu-se de corpul insectei.

Exista si plante ale caror flori pot fi polenizate numai de insecte care poseda trompe, cum sunt albinele si fluturii. Albina care viziteaza floarea alba a urzicii, spre a culege hrana, trebuie sa patrunda adanc cu capul in cavitatea florii pentru a ajunge la nectarul din fundul acesteia.

Intre timp, staminele de pe foile superioare se freaca de corpul insectei. La unele plante, spre a facilita polenizarea incrucisata, intai anterele imprastie polenul in jur, apoi, dupa ce tot polenul a fost raspandit, stigmatul se intinde si astfel el va ajunge primul in contact cu insecta, si nu antera.

In regiunile tropicale este raspandita si polenizarea prin intermediul pasarilor. Adesea, pasarile care realizeaza polenizarea – pasari colibri si alte pasari consumatoare de miere – nu sunt mai mari decat un bondar. Acestea utilizeaza pliscul lor aproape inchis si limba, pe post de piston, pentru a suge mierea.
Polenizarea prin apa:

Aceasta modalitate de polenizare mai putin raspandita este indispensabila pentru plantele cu flori acvatice. Aceste plante produc graunte de polen lungi, care datorita densitatii se scufunda usor in apa marii, pana cand se agata de un stigmat impanat.

Corpul si celula umana

in Biologie/Enciclopedie by

CORPUL UMAN

Capul împreună cu gâtul formează extremitatea cefalică a corpului.
1.CAPUL cuprinde partea craniană care corespunde:
o Neurocraniului: cutia craniană și partea facială
o Viscerocraniului (fața)

2.GÂTUL leagă capul de trunchi și prezintă o regiune posterioară ( ceafa = regiune nucală) și o porțiune anterioară ( gâtul propriu-zis ) care pe lângă elemente somatice ( mușchi, fasci, osul hioid ) mai conține și viscern ( organe interne ): laringe, trahee, esofag, tiroida, paratiroidele.

3.TRUNCHIUL prezintă în partea mediană ( de mijloc ) mușchiul cliafragm care separă cavitatea toracică de cavitatea abdominală în partea inferioară se găsește cavitatea pleviană ( bazinul ).

4.MEMBRELE se leagă de trunchi prin centuri
-Scapulară pentru membrul superior ( 2 clavicule și 2 omoplați ) → braț, antebraț, mână.
-Pelviană pentru membrul inferior ( oasele coxale sunt 2, unul pentru membrul stâng și cel de-al 2-lea membru este cel drept ) → coapsă, gambă, picior.

AXE ȘI PLANURI DE ORIENTARE ALE CORPULUI OMENESC
Pentru precizarea poziției segmentelor care alcătuiesc corpul se folosesc ca elemente de orientare axe și planuri. Corpul omenesc are simetrie bilaterală fiind un corp tridimensional ce conține 3 axe și 3 planuri.

Axele corespund dimensiunii spațiului și se întretaie în unghi drept:
a.AXUL LONGITUDINAL = axul lungimii corpului este vertical și are 2 poli ( cranial și caudal ).
b.AXUL SAGIAL = axul grosimi corpului, are polul anterior și posterior.
c.AXUL TRANSVERSAL = axul lățimi corpului, polul drept și polul stâng.

NOMENCLATURA ANATOMICĂ
-Proximal se referă la formațiunile apropiate de rădăcina membrelor
-Distal se referă la formațiunile îndepărtate de rădăcina membrelor
-Radial se folosește în loc de lateral la nivelul antebrațului
-Ulnar se referă la zona medicală a antebrațului
-Palmar ( mână, palmă ) = volar
-Plantar ( talpa piciorului ).

CELULA = este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor organismelor. Ea este capabilă de autoconservare și autoreproducere. Celulele pot exista singure sau se pot grupa formând țesuturi.
Morfologia celulelor:
-Forma și dimensiunea inițial când se nas toate celulele, au o formă globuloasă ulterior prin procesul de diferențiere celulară, celulele devin:
-Fusiforme
-Cubice
-Cilindrice
-Stelate
-Dimensiunile celulare cuprinse între 20-30ʯ ( microni ).
Structura celulelor – celula este formată din membrană, citoplasmă și nucleu.

1.MEMBRANA – are structură trilaminată fiind formată din 3 straturi: 2 straturi de fosfolipide între care se găsește 1 strat de proteine globulare este organizat după modelul ‟ mozaicului fluid‟.

Rolul membranei:
Protejează celula
Dă o formă caracteristică

Asigură schimbul de substanțe și energie dintre celulă și mediul ei extern ( este permeabilă și selectivă ).

2.CITOPLASMA se găsește în interiorul celulei, este un sistem coloidal în care mediul de dispersie este apa iar faza dispersată este ansamblul de structuri care se găsesc într-o mișcare brawniană.
Din punct de vedere funcțional citoplasma prezintă o parte nestructurată ( hialoplasma ) și o parte structurală ( organitele celulare ).

Hioplasma apare la microscop ca o structură omogenă, în timp ce organitele celulare se diferențiază în organite comune ( tuturor celulelor ) sau specifice ( în anumite celule ).

Organitele citoplasmă:
Comune cu rol în sinteză și secreții:
Ribozoni
Reticolul endoplasmic
Aparat Golgi

Specifice:
Cu rol în digestie și absorbție – lizozomi
Cu rol energetic – mitocondriile
Cu rol informaționa – centru celulelor
Corpusculi Nissl
Neurofibrilele
Miofibrilele ( în celula masculară )

a.Ribozoni – sunt formațiuni sferice lipsite de membrană depuse liber în citoplasmă sau atașate pe Reticolul Endoplasmic. Rol important în sinteza proteinelor.

b.Reticolul endoplasmic ( RE ) este o rețea de canalicule aflată în strânsă legătură cu nucleul celulei.
Poate fi:
Simplu
Ramificat
Neted
Rogos

Rol:
Asigură transportul intra și inter-celular
Intervine în sinteza
Proteinelor ( RE r ) rogos
Lipidelor ( REn ) neted

c.Aparat Golgi – este alcătuit din totalitatea dictiozomilor dintr-o celulă. Un dictiozom este un ansamblu de lamele suprapuse având la capete vezicule.

Rol:
Intervine în elaborarea secrețiilor celulare

d.Lizozomi – sunt numeroși în celula animală și umană. Sunt formațiuni sferice care conțin enzime hidrolice. Emit pseudopode și au capacitatea de fotosinteză.
Rol:

Intervine în digestia celulară ( se găsesc în număr mare în leucocite )

e.Mitocondriile – se mai numesc ‟Uzine energetice‟ celulare

Alcătuire:
ADN, ARN, proteine, ribozomi

Membrană externă
Membrană
Creste mitocondriale
Membrană interna dublă

Citoplasmă MATRICE
Oxizi cu enzime oxido-reducătoare

Rol:
Procedura energiei celulare prin procesul de respirație
substanțe organice + O2 → energie + CO2 + H2O
( C6 H12 O6 )
f. Centrozomul are rol în formarea fusului de diviziune în timpul diviziuni indirecte
1 centrozom = 2 centrioli filamente
tubuli
În timpul diviziuni celulare, centrozomul se dublează.
2 centrozomi = 4 centroli
Rol:
În transmiterea informațiilor ereditare

Compoziția chimică a citoplasmei:
Citoplasma este formată dintr-o mare diversitate de substanțe chimice anorganice și organice.

A.Substanțe anorganice

Apa – reprezintă 60-65% din compoziția citoplasmei, este indispensabilă vieții fiind solventul celular, mediul de reacție și de transport.
Săruri minerale:
Biocarbonați
Ioni

B.Substanțe organice
Glucide ( 1% ) cu rol energetic
Lipidele ( 1-2% ) – intervin în reglarea funcțiilor unor organe și intră în alcătuirea unor structuri celulare
Proteinele ( 10-20% ) sunt elemente esențiale
Intră în alcătuirea aminoacizilor ( acizi nucleici )
Enzimelor
Hormonilor

3.NUCLEUL este un component de bază al celulei cu o formă ce corespunde în general cu forma celulei. Majoritatea celulelor au un singur nucleu, dar există și celule anucleate ( hematia adultă ), binucleate (celula hepatică) sau polinucleată.

Ultrastructura cloroplastului

in Biologie/Enciclopedie by

Ultrastructura cloroplastului este limitata de o anvelopă (membrană dublă), ce închide o stromă incoloră. Fiecare din cele două membrane simple are grosimea de 7,5 nm, între ele aflându-se un spaţiu clar de 10 nm.

•Membrana externă este netedă.

•Membrana internă emite invaginaţii, din care unele se prelungesc în lamele stromatice, dispuse paralel cu axa mare a organitului. Între lamelele stromatice (stromatilacoizi) se formează, pe alocuri, un anumit număr de saci mici, aplatizaţi, numiţi saculi granari (granatilacoizi) dispuşi în teancuri (de la 2 până la 60 într-un teanc); aceştia provin din dilatări ale lamelelor stromatice, care se etalează paralel cu aceste lamele şi de care se detasează. Ansamblul format de saculele granare şi porţiunile de lamele stromatice care le mărginesc constituie aşa-numitul granum.

•Stroma este incoloră, având o structură asemănătoare cu cea a hialoplasmei. Este de natură proteică, conţinând picături lipidice şi câteva granule de amidon; acestea se formează la sfârşitul zilei, dar sunt hidrolizate în cursul nopţii în glucoză, care migrează în plantă. În stromă s-au evidenţiat şi plastoribozomi, ARN, ADN.

•Analiza chimică globală a cloroplastului evidenţiază: apă (50%), proteine (25%), lipide (15%), glucide, clorofilă (3%), carotenoizi (2% – caroten, licopen, xantofilă), ARN (2%), ADN (0,5%), elemente minerale (Mg, Fe, Cu, Mn, Zn), nucleotide (îndeosebi ADP şi ATP), enzime (dehidrogenaza, fosforilaza, amilaze, izomeraze, enzime ale ciclului Krebs), coenzime acceptoare de hidrogen.

•Cromoplastele sunt plastide a căror stromă lipoproteică incoloră conţine pigmenţi carotenoizi solubili în lipide: xantofila (galbenă), carotenul (roşu–oranj) şi licopenul (roşu). Aceşti pigmenţi se prezintă sub formă de granule, picături, tubuli sau cristale (ace, tablete).

•Cromoplastele sunt responsabile de culoarea particulară a unor flori, rădăcini, fructe şi a frunzelor de toamnă. Indirect, ele asigură răspândirea unor fructe şi seminţe, precum şi polenizarea (atrăgând insectele sau păsările prin culorile pe care le dau). Prin hidroliză (care are loc în mod natural în ficatul rumegătoarelor), carotenul se transformă în vitamina A.

•Amiloplastele provin din plastide incolore care elaborează amidon; sunt abundente în parenchimurile amilifere, unde amidonul constituie un produs de rezervă .

•Stroma amiloplastelor are un aspect fin-granular şi se reduce teptat pe măsura biosintezei şi depunerii de amidon. Se formează una sau mai multe granule de amidon, punctul de plecare în constituirea granulului numindu-se hil.

•Originea plastidelor. Provin din proplastide sau prin bipartiţia plastidelor preexistente. Zigotul are plastide provenite de la gametul femel, existând o ereditate plastidială: uniparentală (maternă, rar paternă, ca la conifere) şi excepţional biparentală (ca la muşcată).

•Interconversiunile plastidiale. În zigot şi în celulele meristematice ale cormofitelor sunt numai proplastide; acestea devin amiloplaste în rădăcini şi tulpini subterane (metamorfozate); devin cloroplaste în primordiile foliare; devin cromoplaste în petalele unor flori.

•Plastidele se pot transforma dintr-un tip în altul, dupa cum urmează:

•în timpul maturării fructelor sau în timpul îngălbenirii frunzelor, cloroplastele se transformă în cromoplaste. După unii autori, cromoplastele nu ar proveni din degenerarea cloroplastelor deoarece plastidele verzi senescente nu sunt altceva decât gerontoplaste. Cromoplaste adevărate sunt numai plastidele care conţin carotenoide şi nu conţin clorofilă; ele sunt plastide nefotosintetizante, dar capabile să biosintetizeze carotenoide. De asemenea, îngălbenirea frunzelor nu s-ar datora apariţiei carotenoidelor, ci dezorganizării tilacoidelor şi apariţiei unui număr mare de plastoglobuli;

•înverzirea tuberculului de cartof expus la lumină este produsă de transformarea amiloplastelor în cloroplaste;

•înverzirea rădăcinii tuberizate de morcov expusă la lumină este determinată de transformarea carotenoplastelor în cloroplaste;

•la întuneric are loc un fenomen de etiolare a organelor verzi, datorită regresiei cloroplastelor şi a amiloplastelor până la stadiul de proplastide .

Reprezentarea aparatului Golgi

in Biologie/Chimie by

Reprezentarea aparatului Golgi

Funcţii:
•intervine în formarea fragmoplastului şi a lamelei mediane a celulei în cursul citocinezei;

• în celulele tinere, veziculele golgiene se grupeazã în lomazomi, localizaţi între plasmalemã şi perete (ulterior, poliholozidele lor se integreazã în celuloza peretelui);

•veziculele golgiene participã la formarea lizozomilor primari;

•membrana veziculelor golgiene intervine în reînnoirea plasmalemei.

4. Lizozomii

•La animale, numeroasele enzime hidrolitice conţinute (hidrolaze), produse de aparatul Golgi, sunt capabile de degradarea majorităţii polimerilor în subunităţile lor monomerice; ei joacă un rol important în economia celulară, monomerii putând fi utilizaţi pentru noi sinteze.

•La plante, aceste activi¬tăţi sunt legate în special de vacuole, compartimente limitate de asemenea de o membrană simplă (tonoplastul).

•După starea lor funcţională se clasifică în lizozomi primari şi secundari.

•Lizozomii primari sunt organite neoformate, care n-au intervenit încă în fenomenele de degradare a diferitelor substanţe macromoleculare, reprezentând doar granule de depozitare a hidrolazelor acide, care nu con¬ţin substraturi de digerat sau reziduuri ale digestiei.

•Lizozomii secundari sunt organite ce provin din vacuole fagocitare (fagozomi sau heterofagozomi) sau din părţi ale citoplasmei delimitate de o membrană (autofagozomi), în care sunt deversate enzimele lizozomului primar; deci reprezintă granule în activitate, conţinând hidrolaze acide, substraturi de digerat şi reziduuri ale digestiei .

•În funcţie de origine, se disting:
– heterolizozomi sau vacuole digestive, ce rezultă din fuziunea unui heterofagozom şi a unui lizozom primar.
– citolizomi sau vacuole autofagice care rezultă din fuziunea unei regiuni citoplasmatice circumscrise de o membrană ( autofagozomi ) şi a unui lizozom primar.

Lizozomi văzuţi la microscopul electronic

5. Microcorpii. Sferozomii. Corpii paramurali

Microcorpii sunt organite veziculiforme limitate de o membrană simplă, lipoproteică ce caracterizează numai celulele vegetale. Au conţinut enzimatic şi sunt de două categorii:

-peroxizomi, ce conţin enzime oxidative ce descompun apa oxigenată;
-glioxizomi, ce conţin enzime ce intervin în transformarea lipidelor în glucide; sunt caracteristici pentru seminţele oleaginoase în timpul germinării acestora.

Sferozomii sunt organite sferice, cu membrană simplă, lipoproteică şi în care se sintetizează ulei vegetal. Reprezintă dilataţii terminale sau periferice ale RE, fiind precursorii granulelor lipidice libere, lipsite de membrană, aflate în citosol.

Corpii paramurali sunt organite veziculiforme sau tubuliforme cu membrană simplă, lipoproteică, prezente numai în celula vegetală. După localizare pot fi: – lomazomi, localizaţi între plasmalemă şi peretele celular, având rol în sinteza şi depunerea substanţelor ce intră în structura peretelui celular şi plasmalemazomi, localizaţi sub plasmalemă, în pătura periferică a citosolului, cu rol în acumularea de polizaharide ce vor fi utilizate în formarea peretelui celular.

6. Mitocondriile

•La microscopul fotonic apar ca mici granule, bastonaşe de 0,5 micrometri în diametru şi de 0,5-1,5 micrometri lungime, uneori sub formă de filamente flexuoase, lungi de 20-30 micrometri, provenite prin bipartiţia sau înmugurirea mitocondriilor preexistente; se pot forma şi din evaginări ale RE sau prin fragmentarea anvelopei nucleare. Numărul lor variază de la câteva sute la câteva mii / celulă.

•În citologia vegetală, pentru evidenţierea mitocondriilor se utilizează reactivi speciali: verde Janus B, care le colorează în verde; hematoxilina ferică, care le colorează în negru; fucsina, care le conferă culoare roşu-purpuriu (după fixare cu aldehidă formică, bicromat de potasiu sau tetraoxid de osmiu).

•La microscopul electronic, mitocondriile, indiferent de formă se prezintă sub forma unor complexe structurale delimitate de o anvelopă, ce închide un spaţiu numit stromă (matrice, matrix).

•Anvelopa (membrana dublă), groasă de 25 nm, este formată din două membrane simple de câte 7,5 nm, separate de un spaţiu intermembranar, clar, de 10 nm.

•Membrana externă este netedă, permeabilă pentru aproape toate moleculele mici şi conţine proteine, fosfolipide şi fosfoaminolipide.

•Membrana internă se invaginează în stromă, formând criste mitocondriale sau tubuli dispuşi mai mult sau mai puţin perpendicular pe suprafaţa organitului; numărul cristelor mitocondriale creşte o dată cu vârsta şi specializarea celulelor. Această membrană conţine 80% proteine şi 20% lipide; ea este impermeabilă pentru toate moleculele şi necesită obligatoriu participarea transportorilor activi.

•Membranele mitocondriei sunt asimetrice, adică proteinele de pe cele două feţe sunt diferite ca structură şi funcţie. Feţele interne ale cristelor mitocondriale sunt tapisate de sfere de 9 nm în diametru (susţinute de câte un pedicel), numite oxizomi sau particule elementare. Fiecare particulă elementară este formată din ansamblul proteinelor responsabile de sinteza ATP; acest complex enzimatic este cunoscut şi sub numele de ATP-ază.

•Stroma sau matrixul este un gel care conţine 50% proteine (mitoribozomi, ADN mitocondrial – liniar sau dublu helicoidal).

•Analiza chimică globală a mitocondriilor cuprinde: apă (66%), proteine (22%), lipide (11%), nucleotide (ADP şi ATP), coenzime acceptoare de hidrogen, ioni minerali (potasiu, calciu, sodiu, mangan, fier), ADN, ARN.

Funcţiile mitocondriilor sunt variate:

•membrana externă are transportori de electroni;

•spaţiul intermembranar are doar enzime care realizează reacţia ATP +AMP® 2 ADP;

•membrana internă îndeplineşte funcţii legate de transportul de electroni ai lanţului respirator, precum şi la nivelul sferelor feţei sale interne, în formarea de ADP; în plus, ea are numeroşi transportori transmembranari ce controlează foarte exact intrările şi ieşirile compuşilor stromei;

•în stromă se derulează lanţurile reacţiilor de dehidrogenare, producătoare de energie (ciclul Krebs).

•La nivelul mitocondriilor sunt degradate substanţele şi rezultă ATP; această sinteză conferă mitocondriei un rol de centrală energetică. Este motivul pentru care mitocondriile sunt localizate în apropierea structurilor celulare consumatoare de energie (de exemplu, în celulele anexe, responsabile de furnizarea energiei necesare circulaţiei sevei elaborate în tuburile ciuruite ale plantei).

7.PLASTIDELE (plastidomul celular)

•Sunt organite proprii celulei vegetale. Se disting: cloroplaste, care elaborează clorofilă şi amidon; amiloplaste sau leucoplaste, care elaborează amidon; cromoplaste sau carotenoidoplaste, care conţin pigmeţti carotenoizi; proteoplaste, care acumulează proteine; oleoplaste, care conţin lipide.

•Toate categoriile de plastide din celulele adulte provin din proplastide; acestea au formă sferică, diametrul de 1 micrometru şi sunt limitate de o anvelopă (membrană dublă) ce izolează de citosol un compartiment intern numit stromă.

•Cloroplastele poartă pigmentul verde numit clorofilă, cu ajutorul căruia realizează fotosinteza, ceea ce conferă plantelor rol de producători primari. Clorofila este concentrată în mici granule lenticulare numite grana, dispuse mai mult sau mai puţin regulat şi dând cloroplastului o structură granulară. Ansamblul regiunilor clare, nepigmentate, ce separă grana se numeşte stromă (matrix).

Morfologie

•La alge, cloroplastele se numesc cromatofori;

•Forma acestora variază şi este utilizată în taxonomie pentru a diferenţia speciile, genurile şi grupele între ele: la Chlamydomonas şi Chlorella, alge unicelulare, are aspect de cupă sau de clopot; la Ulothrix, algă pluricelulară, are aspect de inel ecuatorial, cu marginile dantelate; la Cladophora, algă pluricelulară ramificată, este reticulat; la Spirogyra, algă pluricelulară filamentoasă, are aspect de panglică spiralată.

•În ceea ce priveşte numărul de cromatofori / celulă, acesta poate fi: între 1-6 la Spirogyra, 2 în formă de stea la Zygnema, mai multe zeci cu aspect lenticular la Bryopsis.

•Majoritatea cromatoforilor au una sau mai multe granule proteice numite pirenoizi în jurul cărora sunt granule de amidon. Pirenoizii sunt corpusculi sferici, având 1-10 micrometri în diametru. La algele verzi şi la unele alge roşii, pirenoizii sunt intraplastidiali, iar la algele brune, extraplastidiali, fixaţi în afara cromatoforului cu ajutorul unui pedicel. Corpul central al pirenoidului este de natură lipoproteică şi se numeşte pirenozom. La unele alge verzi, pirenoizii mai conţin ADN şi clorofilă .

•La plantele superioare, cloroplastele sunt lenticulare, mari, vizibile la microscopul fotonic. Dimensiunile lor variază cu specia, organul analizat, tipul de ţesut vegetal (la frunze, cloroplastele din celulele ţesutului palisadic sunt de 2,5 ori mai mari decât cele din ţesutul lacunos).

ORGANITELE CITOPLASMATICE

in Biologie/Enciclopedie by

Prezintã o mare diversitate din punct de vedere structural, funcţional şi biochimic; participã la activitatea vitalã a celulei.

1.Reticulul endoplasmic (RE):
-sistem complex de sacule, vezicule şi canalicule fin ramificate şi anastomozate, cu diametrul variind de la 5 la 200 nm;
-se întinde de la plasmalemã la nucleu;
-diversele elemente componente sunt limitate de o membranã simplã, groasã de 7,5 nm, asemãnãtoare cu plasmalema.

•Reticulul endoplasmic este mai bine dezvoltat în celulele diferenţiate decât în cele meristematice, suprafaţa totalã a componentelor sale întrecând cu mult pe cea a plasmalemei.

•Acest sistem care străbate citoplasma în toate sensurile; cuprinde douã compartimente care comunicã unul cu celãlalt, dar care diferã prin constituţia şi prin funcţiile lor: REG – reticul endoplasmatic granular (rugos) şi REN – reticul endoplasmatic neted (agranular).

Reprezentarea RE

•a) Structura lamelarã a REG

•Elementele caracteristice acestui tip de RE sunt lamele fine (cisterne, sacule sau cavitãţi aplatizate) adesea dispuse într-un fel de foiţe paralele, ale cãror membrane sunt tapisate de ribozomi, granule sferice cu diametrul de 15 mm, lipsite de membranã şi care conţin 60 % ARN şi 40 % proteine. Aceştia sunt fixaţi de membranã prin subunitatea lor mare.

•Dispoziţia şi numãrul lamelelor variazã în funcţie de tipul celular şi de importanţa activitãţii RE. Când REG este foarte bine dezvoltat, dispoziţia lamelelor este ordonatã, paralelã. În celulele mai puţin active, lamelele sunt mai puţine la numãr şi dispersate mai mult sau mai puţin în masa citoplasmei.

•Ribozomii (grupaţi în polizomi) sunt constituiţi din douã subunitãţi caracterizate de constanta de sedimentare (exprimată în unităţi Svedberg (S).Au formã uşor elipticã în secţiune longitudinalã şi dimensiuni de 29 x 21 nm (la procariote) şi de 32 x 22 nm (la eucariote).

•La eucariote ribozomul de 80 S se disociazã într-o subunitate grea de 60 S (40 de proteine diferite şi 2 molecule de ARNr) şi una uşoarã de 40 S (30 proteine diferite şi o moleculã de ARNr) .

•Veziculele de tranziţie

•La majoritatea celulelor, mici regiuni membranare ale REG sunt pe alocuri lipsite de ribozomi; ele stau la originea formãrii de mici vezicule de tranziţie, limitate de o membranã netedã; acestea asigurã transportul intracelular al constituenţilor membranari sau proteinelor din conţinutul saculelor spre alte destinaţii (plasmalemã, aparat Golgi, lizozomi). Asemenea regiuni netede ale REG şi veziculele de tranziţie constituie RE de tranziţie.

•REG este prezent în toate celulele nucleate. Puţin dezvoltat în celulele nediferenţiate, el este deosebit de abundent în celulele specializate în sinteza şi secreţia de proteine şi glicoproteine.

Reprezentarea RE de tranziţie

•b) Structura tubularã a REN – acest tip de RE este format dintr-un labirint de tubuli sau canalicule fine, cu diametrul de 30-60 nm, ramificate şi anastomozate ce este infiltrat în toatã citoplasma.

•Faţa externã a membranelor sale este lipsitã de ribozomi. REN are proprietatea de a stabili contacte strânse cu mitocondriile, peroxizomii şi depozitele de glicogen (în celulele animale).

RE văzut la microscopul electronic cu transmisie
•Funcţiile RE

•intervine în formarea membranei nucleare (existã o legãturã directã între spaţiul perinuclear şi cavitatea RE);

•la nivelul REG se deruleazã principalele etape ale proteosintezei;

•REN asigurã sinteza lipidelor; are rol de colector, transportor şi distribuitor de diferite substanţe (venite din mediul extracelular şi intracelular);

•fiind în contact cu citoplasma vecinã prin intermediul plasmodesmelor, RE intervine în transmiterea excitaţiilor;

•REN asigurã transportul enzimelor şi substanţelor necesare elaborãrii peretelui celular;

•RE, prin dilatãrile sale locale, participã la formarea vacuolelor;

•RE, prin diferite evaginãri, poate sta la originea altor organite: mitocondrii, dictiozomi, proplastide.

2. Ribozomii ( scurte referiri la aceste organite au fost făcute mai sus cu ocazia analizei REG)

•Sunt particule ribonucleoproteice cu diametru de 20-30 nm, cu rol în asamblarea aminoacizilor în proteine.

•Sunt prezenţi, atât în citoplasma celulelor eucariote, cât şi a celor procariote. Numărul lor indică intensitatea sintezelor proteice. La plante, sunt prezenţi din abundenţă, mai cu seamă, la celule meristematice

•La celule vegetale, ribozomii sunt localizaţi în hialoplasmă liberi sau asamblaţi sub formă de polizomi, în plastide (plastoribozomi) şi mitocondrii (mitoribozomi).

•Ribozomii din hialoplasmă pot fi fixaţi de nodurile reţelei microtrabeculare a hialoplasmei sau pe faţa citoplasmatică a membranei RE şi a membranei elementare externe a învelişului nuclear.

•Au fost descoperiţi prima oară la bacterii, ulterior fiind semnalaţi şi în celulele vegetale şi animale;

•Au fost studiaţi detaliat de George Emil Palade care a primit premiul Nobe,l în 1974 pentru studiul acestora.

•Forma ribozomilor este eliptică în secţiune longitudinală, iar mărimea este diferită la procariote (29 nm lungime, 21 nm lăţime) faţă de eucariote (32 nm lungime, 22 nm lăţime).

•Ultrastructura ribozomilor

•Tehnicile de colorare negativă relevă existenţa unui şanţ transversal perpendicular pe axa mare a ribozomului divizându-l în două subunităţi inegale.

•Prin ultracentrifugare diferenţiată se izolează cele două subunităţi, fiecare caracterizată prin coeficientul său de sedimentare exprimat în subunităţi Svedberg (S):

•- la procariote, coeficientul de sedimentare este 70 S pentru ribozomul întreg; 50 S pentru subunitatea mare şi 30 S pentru subunitatea mică

•- la eucariote, coeficientul de sedimenare este de 80 S pentru ribozomul întreg; 60 S pentru subunitatea mare şi 40 S pentru subunitatea mică

•- în mitocondrii şi cloroplaste, ribozomii sunt de tip 70 S

•Subunitatea mică este alungită, curbată, cu două extremităţi umflate; este aşezată în concavitatea superioară a subunităţii mari

•Subunitatea mare are trei expasiuni scurte şi rotunjite are fac ca cele două subunităţi să se asambleze ca într-un fotoliu.

Reprezentarea ribozomilor

•Asamblarea ribozomilor are loc în nucleol, de unde migrează în hialoplasmă prin porii anvelopei nucleare.

Reprezentare schematică: sinteza proteinelor

•Compoziţia chimică: ARN ribozomal, proteine, ioni de Mg, fosfolipide, apă.

•Polizomii (poliribozomii) sunt formaţi dintr-o moleculă de ARN mesager pe care se fixează la o distanţă de 5 -10 nm mai mulţi ribozomi, care realizează sinteza proteinelor.

•La sfârşitul sintezei, ribozomii polizomilor nelegaţi de REG devin liberi, iar cei legaţi de membranele REG rămân aderenţi la aceasta, ceea ce depinde de ionii de Mg şi de lungimea lanţului proteic sintetizat.

•Poliribozomii liberi în hialoplasmă elaborează proteine destinate celulei, iar cei legaţi de membrana RE sintetizează proteine ce vor fi secretate.

3. Aparatul Golgi

•Cuprinde douã elemente: dictiozomul şi veziculele golgiene.

•a) Dictiozomul este format din 4-6 sacule aplatizate, umflate la capete, dispuse în teanc,cu diametrul de 1-3 μm şi cu grosimea de 10-30 nm, limitate de o membranã unitarã, simplã, de 7,5 nm; spaţiul dintre douã sacule vecine este de 6-10 nm.

•b) Veziculele golgiene sunt mici (50-100 nm în diametru), limitate fiecare de o membranã simplã, de 7,5 nm. Ele rezultã din înmugurirea perifericã saculelor, de care apoi se detaşeazã.

•Aparatul Golgi este o structurã dinamicã, formatã plecând de la membrana nuclearã sau de la REG; acesta din urmã, dupã ce s-a separat de ribozomi, emite vezicule de tranziţie, care se asambleazã pentru a forma prima saculã a dictiozomului (faţa de formare – cis).

Treptat se formeazã noi sacule, împingându-le pe primele la cealaltã extremitate a teancului (faţa de maturare – trans); pe aceastã din urmã faţã, saculele formeazã vezicule golgiene.

Încrengătura Priapulida

in Biologie/Enciclopedie by

Încrengătura Priapulida

Cuprinde putine specii cu o sistematică incertă. Sunt animale ce au corpul cilindric, cu aspect viermiform, alcătuit din 2 regiuni: trompă şi trunchi. În cazul acestor animale, cavitatea corpului este delimitată de o membrană proprie ceea ce a făcut ca unii cercetători să le considere Coelomate. Deoarece membrana care delimitează cavitatea corpului are o structură acelulară, majoritatea cercetătorilor nu o consideră membrană celomică şi deci încadrează priapulidele între acelomate.

Reprezentant caracteristic: Priapulus caudatus – specie marină, fiind întâlnită în apele reci din jurul polilor. Are dimensiuni de 8 – 9 cm, corpul cu aspect viermiform alcătuit din trompă şi trunchi.
În vârful trompei se deschide orificiul bucal înconjurat de cârlige bucale. Pe întreaga suprafaţă a trompei pot fi remarcate numeroase papile sensitive şi glandulare, dispuse în şiruri longitudinale. Trompa este retractilă, putând fi deci retrasă în interiorul trunchiului cu ajutorul unor muşchi ce se diferenţiază din pătura musculară longitudinală internă.

Trunchiul – prezintă la exterior o cuticulă foarte bine dezvoltată la nivelul căreia pot fi remarcate numeroase inelaţii. Aceste inelaţii corespund dispoziţiei muşchilor circulari deoarece corpul acestor animale este nesegmentat. Terminal, la nivelul trunchiului se deschide orificiul anal. Tot terminal mai poate fi remarcat un apendice puternic ramificat cu aspect de ciorchine. La alte specii pot exista 2 asemenea apendici. Rolul acestor apendici nu este clar definit. Au existat ipoteze conform cărora aceşti apendici ar avea rol în respiraţie, dar acest lucru nu a fost încă demonstrat.

Organizarea internă:

Musculatura – este bine dezvoltată, organizată pe 2 pături: o pătură circulară externă şi o pătură longitudinală internă. Din pătura longitudinală internă s-au diferenţiat muşchii retractori ai trompei.
Aparatul digestiv: tubul digestiv este drept, constituit din intestin anterior, mediu şi posterior. La nivelul gurii şi al faringelui pot fi remarcate numeroase cârlige.
Aparatele circulator şi repirator nu există, deoarece nu au apărut încă în seria animală.

Sistemul nervos – este constituit dintr-un inel nervos perifaringian de la care pleacă spre partea posterioară a corpului un lanţ nervos ventral. Acest cordon nervos este situat în ectoderm, motiv pentru care este vizibil la exterior.

Aparatul reproducător: sexele sunt separate. În cadrul acestui grup de animale aparatul reproducător este combinat cu cel excretor. Astfel în regiunea posterioară a corpului la aceste animale se găsesc 2 formaţiuni mixte genito-urinare. Fiecare formaţiune este alcătuită din numeroase protonefridii, dar şi din numeroase diverticule genitale care produc elemente sexuale – ovule, respective spermatozoizi.

Încrengătura Nemertini:

Grupează cei mai evoluaţi viermi acelomaţi. În cadrul acestei încrengături apare pentru prima dată în seria animală aparatul circulator. Corpul lor are aspect viermiform, cilindric, uşor aplatizat dorso-ventral. Sunt în marea lor majoritate specii acvatice, marine şi dulcicole, dar se cunosc şi specii terestre ce trăiesc în pământ umed. Au dimensiuni cuprinse între câţiva mm şi până la 30 m (Lineus longissimus), majoritatea însă au dimensiuni de câţiva cm. O caracteristică a grupului o constituie faptul că aceste animale au corpul relativ subţire, nedepăşind diametrul de 5 – 6 mm.

La extremitatea anterioară a corpului poate fi remarcat orificiul bucal, iar la unele specii, alături de acesta, mai există şi orificiul trompei, alături de 2 fosete cerebrale. La extremitatea posterioară a corpului se deschide la exterior orificiul anal, alături de un cir codal.

Organizare internă:
Tegumentul este constituit din celule prevăzute cu cili printre care se pot remarca numeroase celule glandulare.

Musculatura: este reprezentată prin mai multe pături. Astfel, la exterior, sub tegument, există o pătură musculară circulară, apoi o pătură cu muşchi oblici, iar la interior o pătură cu muşchi longitudinali.
Aparatul digestiv: tubul digestiv străbate în linie dreaptă tot corpul. Începe cu orificiul bucal, situat ventral, uşor subterminal, urmează faringele apoi esofagul, stomacul şi intestinul mijlociu. Toate aceste porţiuni pot forma cecumuri (cecum esofagian, cecum stomacal, cecum intestinal, etc.).

Intestinul mijlociu este cel mai bine dezvoltat şi prezintă pe laturi numeroase diverticule cu o dispoziţie pseudometamerică. Intestinul mijlociu se deschide la nivelul intestinului posterior (rectului) care comunică cu exteriorul prin orificiul anal situat la extremitatea posterioară a corpului. Întreg epiteliul tubului digestiv este ciliat şi bogat în glande unicelulare.

O altă caracteristică a acestui grup o constituie prezenţa unei trompe retractile ce este folosită atât ca armă de atac cât şi ca armă de apărare. Această trompă este retractilă, în repaus fiind ţinută retrasă într-o formaţiune numită teaca trompei situată deasupra tubului digestiv. Atât trompa cât şi teaca trompei sunt prevăzute cu o musculatură puternică în special circulară.

Între peretele trompei şi peretele tecii trompei există un spaţiu căptuşit cu un epiteliu de natură mezodermică, motiv pentru care unii cercetători consideră acest spaţiu ca un început de cavitate celomică numită rhinchocel sau rincocelum. Trompa la unii nemertieni poate fi prevăzută cu stileţi ce sunt în legătură cu glande veninoase. La unele specii trompa se deschide la exterior separat de orificiul bucal, orificiul trompei fiind situat înaintea orificiului bucal. La speciile mai evoluate esofagul comunică cu extremitatea anterioară a trompei, deci orificiul trompei îndeplineşte şi rolul orificiului bucal.

Aparatul respirator – nu există.

Aparatul circulator: apare pentru prima dată în seria animală. Este închis, fiind reprezentat prin 2 vase longitudinale laterale şi un vas longitudinal medio-dorsal, reunite între ele atât în regiunea anterioară cât şi în regiunea posterioară prin bucle. În lungul corpului legătura dintre aceste vase se realizează prin numeroase ramuri. Pereţii vaselor sunt contractili. Datorită acestui lucru, circulaţia sângelui se realizează într-un sens bine definit: în vasele laterale sângele circulă din partea anterioară spre partea posterioară, iar în vasul medio-dorsal în sens invers (din partea posterioară spre partea anterioară).

Aparatul excretor: este reprezentat prin 2 protonefridii puternic ramificate. Uneori organele terminale ale protonefridiilor stau lipite de vasele sangvine, iar în unele cazuri chiar perforează aceste vase intrând deci în contact direct cu sângele circulant. Aceste protonefridii se deschid la exterior separate pe laturile corpului.

Sistemul nervos: este reprezentat prin 2 ganglioni cerebroizi situaţi în regiunea anterioară a trompei, lateral. Sunt bilobaţi, cei doi lobi fiind situaţi unul deasupra celuilalt. Aceşti ganglioni sunt legaţi între ei printr-o comisură ce înconjură ca un inel trompa. De la ganglionii cerebroizi pleacă nervi spre regiunea anterioară, iar spre partea posterioară a corpului pleacă 3 cordoane nervoase: 2 laterale şi unul medio-dorsal. Aceste cordoane sunt unite între ele prin numeroase ramuri transversale, cu o dispoziţie regulată.

Organele de simţ: reprezentate prin peri tactili, oceli (între 2 – 200), uneori statocişti situaţi chiar pe ganglionii cerebroizi, organe cerebrale.

Organele cerebrale – au rol chemoreceptor. Au aspectul unor gropiţe ciliate în număr de 2 situate de o parte şi de cealaltă a capului.

Aparatul reproducător: sexele sunt separate. Aparatul genital este foarte simplu reprezentat doar prin gonade. Lipsesc chiar şi conductele genitale. Ovarele şi testiculele sunt numeroase localizate pe laturile corpului între diverticulele intestinale. Produsele sexuale sunt eliminate la exterior prin conducte temporare ce apar doar în perioada de reproducere, câte un conduct pentru fiecare gonadă.

Dezvoltarea are loc cu metamorfoză. Din ou iese o larvă ciliată cu aspect de coif numită pilidium. Aceasta trăieşte câteva zile în masa apei ducând o viaţă pelagică, apoi cade la fundul apei unde se transformă în adult.

La unele specii au fost remarcate şi fenomene de reproducere asexuată. Astfel la Lineus, periodic corpul se rupe în aproximativ 20 de bucăţi, din fiecare bucată regenerându-se un nou individ.
Încrengătura Nemertini se împarte în 2 clase:

1. Clasa Anopla: cuprinde specii primitive la care trompa nu este prevăzută cu stileţi veninoşi. Sistemul nervos este legat de ectoderm. Ex: Lineus longissimus – este cel mai mare nemertian. Trăieşte în Marea Nordului.

2. Clasa Enopla: grupează specii evoluate la care trompa este prevăzută cu stileţi veninoşi, iar sistemul nervos nu este legat de ectoderm. Ex: Eunemertes gracilis – specie ce trăieşte în Marea Neagră.

Subdiviziunea Coelomata

Grupează triploblaste la care mezodermul este foarte bine dezvoltat, şi este organizat sub forma de epiteliu ce delimitează saci celomici. În interiorul acestor saci celomici există o cavitate celomică, numită şi cavitate secundară sau cavitate generală. O dată cu apariţia sacilor celomici apare şi fenomenul de metamerie.

Această subdiviziune se împarte în 2 grupe, după originea orificiului bucal:
1.Grupa Protostomia: grupează celomate la care orificiul bucal derivă din blastoporul gastrulei.
2.Grupa Deuterostomia: grupează celomate la care blastoporul gastrulei fie se închide, fie se transformă în anus, iar gura este o neoformaţie.

Grupa Protostomia cuprinde încrengăturile: Mollusca, Annelida, Tentaculata şi Arthropoda.

Modul in care functioneaza creierul

in Biologie/Enciclopedie by

Creierul functioneaza cu ajutorul unor circuite neuronale , sau celule nervoase.Comunicarera intre neuroni este atat electrica cat si chimica, si calatoreste in totdeauna de la dendritele unui neuron , prin soma , prin axon , catre dendritele unui alt neuron.

Dendritele unui neuron primesc semnale de la axoni altor neuroni prin chimicalele numite neurotransmitatori. Neurotransmitatorii produc o incarcare electrochimica in soma. Soma integreaza informatia, care este apoi transmisa electrochimic mai departe de axon.

Oamenii de stiinta au 2 directii in studiul modalitatii in care functioneaza creierul. O directie este studierea functiilor creierului dupa ce o parte din creier a fost distrusa. Functiile care dispar , sau care nu mai sunt normale dupa ranirea anumitor regiuni ale creierului pot fi deseori asociate cu regiunile lezate.

Cea de-a doua directie este studierea raspunsului creierului la stimulare directa sau stimularea anumitor organe de simt. Neuronii sunt grupati dupa functii in grupari de celule numite nuclee. Aceste nuclee sunt conectate la senzori motori si alte sisteme. Oamenii de siinta pot studia functiile sometosenzorilor(durerea si atingerea), motor, olfactiv, vizual, auditiv, cat si a altor sisteme care masoara schimbarile fiziologice (fizice si chimice) care apar in creier cand aceste simturi sunt activate.

De exemplu electroencefalograma (EEG) masoara activitatea electrica a unor anumitor grupuri de neuroni prin electroizi atasati suprafetei creierului. Electrozii sunt inserati direct in creier pot citi anumiti neuroni. Schimbarile in debitul sangui, glucoza, consumul de oxigen in grupul unor celule active pot fi deasemenea observate.

A. Vederea.

Sistemul vizual al omului este unul dintre cele mai avansate sisteme senzoriale .Vizual pot fi acumulate mai multe imagini de cat prin oricare alta metoda.Pe langa structura ochiului propriu zis, numeroase regiuni ale creierului, numite impreuna cortexuri asociative vizuale , cat si mijlocul creierului sunt implicate in sistemul vizual.

Constient, procesarea imaginilor se petrece in cortex, dar reflexiv, imediat si inconstient , raspunsul are loc in partea superioara a colliculus, in partea mijlocie a creierului. Regiunile corticale asociative, regiuni specializate care asociaza sau integreaza imputuri duferit in lobul frontal, cat si in parti ale lobului temporal sunt deasemenea implicate in procesul colectarii informatiilor vizuale si a stabilirii amintirilor vizuale.

B. Vorbirea.

Vorbirea implica regiuni corticale specializate aflate intr-o interactiune complexa ,care permite creierului sa inteleaga si sa comunice idei abstracte. Cortexul motor initeaza impulsuri care calatoresc prin creier , producand sunete audibile.Regiuni vecine ale cortexului motor sunt implicate in secventele coordonate de sunete. Regiunea Broca a lobilor frontali este responsabila pentru seventa cuvintelor. Intelegerea limbajului este dependenta de regiunea Wernicke a lobului temporal.Alte circuite corticale conecteaza aceste regiuni.

C. Memoria este considerata de obicei ca o mentinatoare de procese associatice, adica informatii din diferite surse pune la ol alta. Desi cercetarile nu au reusit sa identifice regiuni specifice in creier ca locatii a unor memorii individualem anumite regiuni ale creierului sunt crriticale pentru functiile creierului. Amintirea imediata, abilitatea de a repeta serii scurte de cuvinte sau numere imediat dupa ce au fost auzite este persupusa a se afla in cortexul associativ auditiv.

Memoria pe termen scurt, abilitatea de a retine o cantitate limitata de informatie pana la o ora este aflata adanc in lobul tempora. Memoria pe termen lung, pare a implica schimburi intre regiunea mijlocie a lobului tempora, regiuni corrticale variate, si regiune mijlocie a creierului

D. Sistemul nervos autonom regleaza sistemul de mentinere a vietii a corpului, adica reflexele. Controleaza automat muschii inimii, sistemul digestiv si plamanii, anumite glande, si homeostaza- echilibrul intern al corpului.

Sistemul nervos autonom este controlat de centre nervoase aflate in coloana spinarii si anumite regiuni foarte fine aflate in partea superioara a creierului , in cotex si partea mijlocie. Reactii ca rosirea indica faptul ca centrele cognitive sau ganditoare ale creierului sun deasemenea implicatee in raspunsul autonom.

Bibliografie : Microsoft Encarta 99

Ecosisteme antropice

in Agronomie/Biologie by

Ecosistemul agricol

Conceptul de ecosistem agricol sau agroecosistem, a fost elaborat acum patru decenii (după 1965), ca urmare a aplicării studiului sistemic din ecologie în fenomenele din agricultură (W. Tischler, 1965; E.P.Odum, 1971; M.J. Müller, 1976; I. Puia, V. Soran, 1987).
Ecosistemele agricole constituie unităţi funcţionale ale biosferei create de om cu scopul obţinerii de producţii agricole.

Întrucât, în majoritatea ecosistemelor agricole, productivitatea se realizează printr-un cadru natural, în interdependenţă cu factorii de mediu, se poate afirma că sistemele biologice ce au ca scop realizarea de produse agricole se numesc sisteme agricole sau ecosisteme agricole.

Ecosistemele agricole prezintă însuşiri specifice:

1. sunt create de om şi existenţa lor depinde de acesta;

2. structura şi funcţiile ecosistemelor agricole sunt dirijate de om pentru obţinerea unei cantităţi maxime de biomasă necesară societăţii umane;

3. omul imprimă agroecosistemului o structură trofică de o diversitate mai mică şi un circuit de substanţă şi energie schimbat sub aspectul intensificării sau al inhibării unor procese;

4. analiza sistemică a ecosistemelor evidenţiază faptul că cele naturale sunt autoreglabile, iar cele agricole sunt reglate antropic.

Biotopul şi biocenoza agricolă

Biotopul agricol este reprezentat de totalitatea terenurilor cultivate şi a pajiştilor create de om sau apărute în urma activităţilor sale, care corespund într-o măsură cât mai mare cerinţelor biologice ale plantelor de cultură sau animalelor domestice.

Biotopul agricol ocupă cele mai bune terenuri, extinzându-se pe cca 30% din suprafaţa uscatului, din care 1/3 revine culturilor agricole şi circa 2/3 pajiştilor.
Se apreciază că numai 7% din biotopurile terestre au toate caracteristicile potrivite pentru agricultură (G.W. Cox şi M.D. Atkins, 1979). Rezultă că agricultura foloseşte în prezent cele mai potrivite biotopuri dezvoltării sale.

Biocenoza agricolă este alcătuită din totalitatea organismelor vii dintr-un ecosistem agricol
Este impusă în cea mai mare parte de om în funcţie de scopul pe care-l urmăreşte.

Într-un biotop agricol omul cultivă o anumită specie de plante sau creşte o anumită specie de animale domestice. În activitatea sa practică, omul încearcă să elimine din biocenoza agricolă acei componenţi ce nu sunt doriţi, care ar putea concura sau chiar consuma plantele sau animalele utile lui. Astfel, structura şi compoziţia biocenozelor agricole sunt mai simple decât în biocenozele naturale.

Spre deosebire de ecosistemele naturale, cele agricole sunt mai uşor de delimitat topografic.
Biocenozele ecosistemelor agricole se deosebesc de cele ale ecosistemelor naturale în primul rând prin originea speciilor ce le compun.

Ecosistemele naturale sunt alcătuite din specii autohtone, proprii zonei biogeografice respective, în timp ce cele agricole sunt formate de regulă dintr-o singură specie, care este străină de acea zonă.
Datorită reducerii numărului de specii şi a originii lor (de multe ori din regiunile mai calde decât în care se cultivă) este necesară crearea unor biotopuri agricole specifice.

Prin aplicarea diverselor tehnologii, biotopul agricol este menţinut într-o stare asemănătoare cu aceea a stadiului de pionierat, ce se caracterizează printr-un număr redus de specii colonizatoare, producţia relativ redusă de substanţă organică, lanţuri trofice scurte şi număr redus de organisme detritivore.
Astfel, există tendinţa de creştere a vitezei schimbărilor spre o stare de echilibru (maturitate), ceea ce înseamnă o instabilitate a stadiului de pionierat.

Biocenozele agricole sunt mai uşor supuse invaziilor, mai uşor distruse decât biocenozele naturale.
Pe de altă parte, constituirea biocenozelor agricole este determinată mai mult de cerinţele economice şi mai puţin de normele ecologice, având ca rezultat scindarea biocenozei în niveluri trofice independente, cu intreruperea ciclurilor biogeochimice ce trebuie menţinute artificial de om, cu cheltuieli ridicate de energie.

În ecosistemele agricole, ca şi în cele naturale, funcţionează cele 3 fluxuri fundamentale: de energie, de substanţă şi de informaţie, dar mult influenţate de către om.

Fluxul de energie a fost intensificat prin introducerea energiei combustibililor fosili, a celei nucleare şi a electricităţii, mărind considerabil productivitatea, dar şi emisiile de poluanţi.
Fluxul de substanţă a fost amplificat prin utilizarea de îngrăşăminte şi pesticide;
Fluxul informaţional a fost îmbunătăţit prin cantitatea de informaţii datorată progresului ştiinţei şi tehnicii actuale.

Comparând ecosistemele agricole cu cele naturale mature se sesizează câteva deosebiri esenţiale:

– lanţurile trofice sunt scurte în ecosistemele agricole şi lungi, complexe în ecosistemele naturale;

– stratificarea este slabă în ecosistemele agricole şi pronunţată în ecosistemele naturale;

– diversitatea de specii este foarte mică în ecosistemele agricole şi foarte mare în ecosistemele naturale;

– mecanismele de reglare a populaţiilor sunt antropice în ecosistemele agricole şi biologice în ecosistemele naturale;

– stabilitatea în ecosistemele agricole este controlată de om, iar în ecosistemele naturale este homeostată;

– recolta potenţială pentru om în ecosistemele agricole este ridicată, iar în ecosistemele naturale este scăzută;

Dacă am compara ecosistemele agricole cu cele naturale tinere, aceste deosebiri s-ar diminua considerabil, evidenţiindu-se asemănarea dintre acestea.

Mobilitatea în orientarea spatiala

in Biologie/Sanatate by

Mobilitatea în orientarea spatiala

Problema mobilitatii si a antrenamentului mobilitatii a fost abordata mai ales din punct de vedere practic, incluzându-se în toate programele de reabilitare a nevazatorilor, exercitii de mobilitate.

Antrenamentul mobilitatii este organizat în functie de vârsta persoanei, de momentul instalarii cecitatii, etc. Se urmareste treptat extinderea deplasarilor independente , bineînteles cu respectarea conditiilor de securitate personala în deplasare.

Pentru a se putea deplasa sunt folosite diferite mijloace cum ar fi bastonul alb mobil sau câini conducatori. Antrenamentul mobilitatii nu vizeaza numai aspecte practice si tehnice, ci urmareste totodata stimularea dorintei de miscare si de depasirea a obstacolelor, de dezvoltarea a autonomiei personale.

E. Compensarea deficienţei vizuale

Este înainte de toate un proces de adaptare, fenomen curent şi în absenţa deficienţelor în general. Este fenomenul care apare ca răspuns la condiţiile externe. În condiţiile deficienţei pentru adaptare sau readaptare sunt mobilizate disponibilităţi care ar fi rămas neutilizate.

Compensarea exprimă capacitatea sistemului biologic de a rezista la perturbaţii; fenomen de structurare sau restructurare a schemelor funcţionale, de mobilizare a surselor energetice ale organismului în lupta împotriva deficienţelor congenitale sau dobândite.

Compensarea se realizează prin mijloace naturale ale organismului, dar şi prin mijloace tehnice (ochelari, lupe, aparate opto-electronice care îi ajută pe cei cu cecitate nocturnă, ochelari cu celule fotosensibile ce transformă sursa de lumină în sunete pentru a facilita orientarea).

La nevăzători consecinţele orbirii se manifestă într-o manieră comună, dar şi diferenţiată între cei congenitali şi cei ce-au dobândit cecitatea:

–la congenitali lipsa totală a reprezentărilor vizuale face ca de la naştere să se structureze o schemă funcţională fără participarea vederii, o echilibrare la nivelul analizatorilor valizi care să compenseze absenţa analizatorului vizual.

–se stabileşte de la început o dominanţă tactilo-motorie şi auditiv-motorie, deşi procesul de instrucţie este mai dificil la cei congenitali, unii specialişti spun că se lucrează mai uşor cu aceştia pentru că apar dezechilibre la nivelul personalităţii;

–la nevăzători în elaborarea mecanismelor compensatorii găsim aceleaşi procese nervoase ce stau la baza organismului normal, dar ele apar din alte relaţii îmbinându-se în mod original, apar altfel organizate;

–restructurările ce au loc nu atrag crearea de substituiri morfologice, ci doar crearea de funcţii adaptative noi prin includerea dominantă a analizatorului tactil-auditiv şi formarea de imagini mentale pe baza acestora;

–în cecitatea survenită reprezentările fiind păstrate ele participă la structurarea şi întregirea imaginilor senzoriale; este vorba de o restructurare a schemei funcţionale realizându-se cu participarea reprezentărilor vizuale pe care le au;

–deosebirea este în plan psihologic între cei la care cecitatea survine brusc şi cei la care survine după o evoluţie lentă;

–în cea care survine brusc dezechilibrul cuprinde stereotipiile cunoaşterii şi orientarea în modalitatea optică, consecinţele sunt mai grave; la ceilalţi funcţiile vederii pot fi transferate treptat analizatorilor valizi întâmpinând momentul critic;

În procesul compensării în afara analizatorilor participă şi memoria, atenţia şi gândirea (prin operaţiile lor fundamentale şi prin analiza şi sinteza datelor percepute). La ambliopi compensarea se realizează prin exerciţii polisenzoriale, dar acestea trebuie să se subordoneze activităţii vizuale şi nu să înlocuiască analizatorul vizual, trebuie învăţaţi să-şi folosească potenţialul vizual existent.

STRATURILE SOARELUI

in Astronomie by

Fotosfera

Lumina orbitoare a Soarelui provine de la un înveliș de grosime mai mică de 300 km, fotosfera. Aceasta este cea care dă impresia că Soarele are o margine bine delimitată. Temperatura fotosferei este de aprox. 6.000 Kelvin. Văzută prin telescop, ea se prezintă ca o rețea de celule mici sau granule strălucitoare, aflate într-o permanentă agitație. Fiecare granulă este o bulă de gaz de mărimea unei țări ca Franța. Ea apare, se transformă și dispare în aproximativ 10 minute.

Pe alocuri, suprafața Soarelui prezintă pete întunecate, numite pete solare, care au fost foarte mult cercetate dupa inventarea lunetei și a telescopului. Urmărindu-le zi de zi, observăm că ele nu ramân în același loc. Această deplasare dovedește că Soarele se învârtește în jurul propriei sale axe.

În timpul unei eclipse totale, când discul orbitor al Soarelui dispare, uneori chiar total, în spatele Lunii pentru câteva ore, remarcăm în jurul Soarelui o bordură subțire, de un roșu aprins, cromosfera, iar dincolo de aceasta, un halo argintiu, mai mult sau mai puțin neregulat, coroana.

Cromosfera și coroana

Cromosfera și coroana sunt învelișurile exterioare ale Soarelui. Ele formează așa-numita atmosferă solară. În mod obișnuit nu le vedem, pentru că sunt mult mai puțin luminoase decât fotosfera. Cromosfera se ridică până la 5.000 km de suprafața Soarelui. Ea este acoperită de mici jeturi dinamice de gaz foarte cald, spiculii (sau spicule).

Temperatura ei crește o dată cu altitudinea: în vârf, ea atinge 20.000 °C. Coroana, care îmbracă atmosfera, se diluează treptat în spațiu și nu are o limită exterioară bine definită. Ea este foarte rarefiată, dar extrem de caldă: temperatura sa depașește 1 milion de grade. Cu ajutorul instrumentelor speciale, din timp in timp se observă că anumite regiuni ale cromosferei devin deodată foarte strălucitoare: acestea sunt erupțiile solare.

În urma acestora apar jeturi imense de gaz, protuberanțele, care au aspectul unor filamente întunecate. În afară de acestea, un flux de particule foarte rapide părăsește Soarele prin coroană în mod permanent. Acestea sunt vânturile solare. Desigur, interiorul Soarelui nu poate fi văzut, dar studierea suprafeței și a straturilor sale exterioare oferă astronomilor informații despre structura sa internă. Ea conține toate elementele simple identificate și pe Pământ, dar 98% din masa sa este formată din hidrogen și heliu (73% hidrogen și 25% heliu).

Miezul

Spre centrul Soarelui este din ce în ce mai cald, iar materia este din ce în ce mai comprimată. În centru temperatura ajunge la 15 milioane de grade, iar presiunea este de 100 milioane de ori mai mare decat cea din centrul Pământului. În acest cuptor, atomii de hidrogen se aglomerează câte patru și se transformă în atomi de heliu.

În cadrul acestei reacții de fuziune nucleară se degajă căldură și lumină, sursa strălucirii Soarelui. În fiecare secundă, 564 de milioane de tone de hidrogen se transformă în aproape 560 de milioane de tone de heliu în centrul Soarelui, iar diferența, mai mult de 4 milioane de tone pe secundă, se transformă în energie radiativă (în jur de 383 yotawatt, adică 3,83 x 1026 Watt).

Zona unde se produc aceste reacții nucleare nu reprezintă decât un sfert din raza Soarelui, dar ea cuprinde jumătate din masa acestuia. Lumina emisă în această zonă centrală a Soarelui nu ajunge la suprafața sa decât după două milioane de ani.

Petele solare au un aspect întunecat pentru că ele sunt mai reci decât regiunile din jur. Ele sunt adeseori asociate în perechi, care se comportă ca polii unui enorm magnet. Pot rămâne vizibile timp de mai multe săptămâni. Numărul petelor care pot fi observate pe Soare variază după un ciclu de aproximativ 11 ani.

TRAIREA ARTISTULUI

in Arta by

Trairea afectiva a artistului este, in cele din urma, atitudine afectivă. Oricare ar fi tipul si nivelul angajarii emotionale a artistului in activitatea sa creatoare – la nivelul emotiei soc (afect), al emotiei simple, al dispozitiei afective difuze, al sentimentului, data fiind factura imaginara a situatiei de traire si functiei ei valorizatoare este justificat sa invocam o anumita masura a ordonarii ei intelective; ceea ce ea trebuie sa devina pentru a fi exprimata cu deliberare presupune dobandirea unui anumit grad de rationalitate, ceea ce trebuie sa devina pentru a fi exprimata cu deliberare presupune dobindirea unui anumit grad de rationalitate, de organizare cognitiva, deci in parte autocontrolata.

In expresia artistica, nu se obiectiveaza nemijlocit doar starea spontana de emotie, ci un sens emotional imaginar, implicat de finalitatea comunicativa a creatiei. In acest inteles a avansat P. Janet termenul de atitudine afectiva: o traire emotionala de care artistul isi da seama intr-o masura sau alta, pana in cele din urma, investind-o cu corelatul cognitiv (sensul) pe care-l reclama sarcina de creatie.

Intensitatea optima (niciodata extrema) si sensul atitudinal (directional-valorizator) fac, de pilda, improprie, daca nu imposibila, transformarea in emotie simpla a unui sentiment complex trait la cea mai inalta tensiune; daca aceasta transformare s-ar intampla, transpunerea artistica in sarcina de creatie ar esua fie in alienare („Othello” ar sugruma-o de facto pe „Desdemona”), fie in descarcare de energie si sens care ar lasa inanimata expresia.

Identificarea afectiva cu personajul poate merge pana la inalte tensiuni a unei aparente pierderi a contactului artistului cu realitate (Balzac a avut simptomele otrăvirii cu arsenic la „moartea” lui Moş Goriot), absenta emotiei ar pune pe artist in situatia pe care Diderot o socotea initial ideala pentru actor – adevarata arta ia nastere intr-un cap de fier (de fapt ea nu poate lua nastere astfel).

Componenta „sentimentală” a atitudinii nu este un fapt de juxtapunere; sentimentul este generat de jocul dispozitiilor intelectual-motivationale in situatii creatoare, devenind din speta afectiva general umana atitudine estetica (intre sentiment si atitudine estetica nu este o perfecta coincidenta de sfera, nu tot ce e sentiment se inscrie in creatia de arta).

„Sentimentul este simtire a ceva” (subl. ns.) care in situatii imaginare, creative, devine traire -specifica estetica (L. Rusu,1976, p. 1223); acel ceva este reprezentat de straturile profunde ale fiintei artistului, anume sensurile lor care provoaca sentimente – o potentialitate privitoare la tipul de adeziune a artistului la actul creatiei.

In dezvoltarea sa ulterioara, prin care are loc constituirea operei, procesul se satureaza cognitiv, emotia devine atitudine o conditie interna a energizarii constiente si directionarii catre implinirea operei, si numai astfel ea devine (atitudine) estetica,o „simtire a simtirii” (D. Diderot, 1830, p. 9.3).

PSIHOLOGIA RECEPTĂRII ARTISTICE

in Arta/Enciclopedie/Psihologie by

Comunicarea artistica este un proces complex si specific presupunând coactiunea sistemica a trei componente:

-creaţia artistica;
-opera de arta;
-contemplarea estetica.

În viziunea teoretică tradiţională, constituită fie în cadrul sistemelor filosofice de gândire, fie în estetica iniţiată de Baumgarten şi primii săi continuatori, atenţia era focalizata pe creaţie si opera.

A revenit filosofiei de la sfârşitul veacului trecut si inceputul celui actual, dar si psihologiei intemeiata pe metoda obiectiva, ca si ciberneticii, mai târziu, misiunea de a reinstantia funcţia particulara a receptării in comunicarea artistica.

Estetica fenomenologica (M. Dubienne, L. Pareyson, R. Jugarden etc.) a integrat contemplarea in preocuparea asupra experienţei estetice, ca trăire a universului operei in conştiinţa perceptiva, in care opera, din obiect pentru sine devine obiect pentru alţii

-obiect estetic; in aceasta perspectiva, se restabileşte rolul receptorului in calitate de „co-autor” al operei, de instanţa in afara căreia opera nu-si afla implinirea finalista (comunicativitatea) rămânând un ansamblu, eventual ordonat, de semne, o configuraţie care subzista ca potenţialitate.

Psihologia obiectiva, adică cea bazata pe metoda obiectiva, singura care poate inlocui metoda tradiţionala intuitiv-empirica introspectiva, a permis tipul de cercetare prin care s-a demonstrat varietatea raportărilor la opera si calitatea receptorului de participant activ si creator la fiinţa specifica a operei de arta; receptorul trebuie sa dispună de un repertoriu special de cunostinţe si abilitaţi inventive pentru a se ridica la universalitatea si perfecţiunea operei facilitând valorizarea sociala a ceea ce se afla in stare potenţiala.

Desigur, receptarea, din aceasta cauza, nu este reductibila la un set de procese, mecanisme si dispoziţii psihologice, dar ea nu poate fi abordata făcând abstracţie de acest corelat inalienabil fiinţei operei; explicarea, de pilda, a legităţii coactiunii intelectiv-afectiv, a empatiei in calitate de dispoziţie de speţa aptitudinal-atitudinala nu poate eluda perspectiva psihologica, chiar daca esteticitatea operei nu decurge din aspectul psihologic.

Perspectiva cibernetica, iar in prelungirea ei – viziunea ştiinţelor cognitive si a sociologiei artei, a lărgit si specificat aria factorilor estetici, psihologici si sociali care converg consonant la finalitatea umana a operei de arta in comunicarea artistica, redefinind in sens modern rolul privilegiat al rectorului in acest proces, înţelegerea receptării ca instanţa sine qua non a comunicării artistice presupune examinarea ei intr-un dublu raport: unul direct, nemijlocit – intre receptor si opera, precum si unul mijlocit, intermediat de opera – intre receptor si artist.

Ceea ce unifica cele doua raportări este faptul ca structural unul dintre termeni este constant acelaşi -receptorul, iar funcţional, relationarile sale iau forma specifica a unei activităţi sui generis, de esenţa psihica; altfel spus, cel puţin in perspectiva psihologica, comunicarea artistica in ansamblu ar putea fi inteleasa ca o consonanta caracterizata de un anumit izomorfism intre doua activităţi, aşa cum observa T. Vianu – una inefabila, premergătoare si constitutiva de opera (iar in acest sens, procesul creator si incheierea sa in opera – creatorul alcătuiesc o unitate imprescriptibila) si una consecutiva, observabila, „măsurabila”, inclusiv pe calea experimentului (iar in acest sens, receptarea apare ca incheiere finalista a comunicării artistice in care opera este consacrata ca obiect estetic iar percipientul devine coparticipant la creaţie).

In termeni personologici, consonanta si cvasi-similitudinea celor doua activităţi rezida in caracterul lor spiritual (creativ), pe când distincţia lor specifica sta in faptul ca prima are si o componenta expres practica (tocmai crearea operei, configurarea ei „materiala”), iar cea de a doua este esentialmente spirituala (implicatul practic luând o infatisare discreta, in executie-interpretare, de exemplu); prima este producerea de opera, cea de a doua este re-producere (re-creare) prin intermediul operei.

Coactiunea condiţiilor subiective si obiective ale comunicării artistice, diferita in cele doua activităţi, da specificitate producerii operei si receptării ei: un real univers de proprietati si funcţii psihice.

Cel de al treilea obiectiv major al psihologiei artei il reprezintă analiza comportamentului estetic si extraestetic al receptorului.

RELAŢII POSIBILE INTRE CONŢINUT SI EXPRESIE

in Arta/Psihologie by

1.Relaţii de ANALOGIE – fotografice – ex. fotografia scaunului Relaţii de
NONANOLOGIE – scrierea curentă – ex. Cuvântul « scaun »

 
2. Relaţii de ADECVARE-(E) şi (C) coincid, au echivalent
Relaţii de NONADECVARE

 
3. Relaţii de ISOLOGIE când (E) şi (C) au aceeaşi formă
NONISOLOGIE

 
4. Relaţii DENOTATIVE – forma certă, ştiinţifică

 
5. Relaţii CONOTATIVE – relaţia vizează un înţeles adăugit, implicat.

 

 

SEMN

 
Ordonarea SEMNALULUI, pentru dezvăluirea structurii fizice şi a semnificaţiei:

 

 

ELABORAREA SEMNULUI

 

 

SEMNUL

– se dovedeşte a fi o imagine abstractă ce se constituie în locul unui
obiect;

 

 

– se defineşte în calitatea lui de proprietate comună a unei clase de
purtători echivalenţi de semne sau INVARIANT al acestei clase.

 

 

Din modul de formare al semnului ar reieşi că în nici un domeniu al artei, semnalul fizic (simplă pată de culoare sau o pată de tipar) nu se transformă în ICON spaţial, pentru ca din acest stadiu să devină SEMN SPAŢIAL, ca în cuprinsul artelor vizuale.

 

 

La nivelul artelor plastice, semnul (privit independent de orice semnal) ar îndeplini, prin definiţie, o funcţie spaţială. EX: un semn al unei clase de semne: o literă de tipar, în literatură, nu are nici un sens estetic spaţial. In plastică, în tehnica «serială», «geometrică» – o literă poate fi utilizată ca element de structură a unei întregi compoziţii. Ex: poezia în imagini a lui Fernand Kriwet. Semnul ar conţine o relaţie triadică: un mijloc de exprimare; un obiect al exprimării; un interpretant care se exprimă.

 

 

 

Semnele pot fi de trei feluri:

 

1. ICON – imagine grafică, model, diagramă, schemă (ex. desenul ce
reprezintă o locomotivă, un scaun)

 

2. INDEX – redă raportul real sau cauzal cu obiectul (ex: pufăitul
locomotivei; scârţâitul unui scaun)

 

3. SIMBOL – care este relativ independent faţă de obiect şi apare ca
rod al unui acord, convenţie, cod ce se stabileşte pe tărâmul

 

Semnele
comunicării (ex.: numele LOCOMOTIVA, SCAUN).

 

 

CODUL – sistem care stabileşte:

 

– un repertoriu de simboluri care se disting prin opoziţie reciprocă; regulile lor de combinare;

 

– corespondenţa de la termen la termen. SEMIOTICA – ştiinţa semnelor

 

Transmiterea unui mesaj se poate realiza printr-o serie de mijloace. Vom analiza posibilitatea transmiterii mesajului «pericol!»:

 

Mesaj – ATENŢIE. PERICOL!

 

Succesiune de sunete emise de: o voce; un claxon; o sirenă; instrument.
Succesiune de litere desenate: pe un panou; pe o tablă.
Lumina roşie, semnalizator de avertizare. Un gaz puternic mirositor (în cazul sobelor cu gaz). Gesturi combinate cu mimică expresivă.
Informaţie ştiinţifică – propoziţii alcătuite din cuvinte sau secvenţe de simboluri specifice (ex: sin, cos etc).

 

 

Mesajele artistice sunt codificate de creatorii lor în cuvinte, sunete muzicale, imagini de film, forme sculpturale. Acestea sunt semne. Semne mai pot fi:

 

– îmbrăcămintea, când exprimă atitudine conformistă, contestatară, dorinţa de a epata, şoca, seduce;

 

– feluri de mâncare, când meniul este compus în intenţia de a demonstra rafinament, apartenenţa la o categorie socială sau naţionalitate; gestul – scoaterea pălăriei, când comunică respect sau dorinţa de conformare cu normele.

 

OBIECT UTIL – în procesul de proiectare se obţin relaţii între structuri reprezentate schematic şi structuri spaţiale reale.

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...