Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tag archive

legenda

Legenda tabloului care ucide. Zeci de copii ale tabloului au fost arse de jurnaliștii de la The Sun

in Articole by

Tabloul ”Copilul care plânge” este o legendă pe care jurnaliștii lumii au ajuns să o creadă, dat fiind evenimentele tragice din jurul picturii. Fiecare casă unde a stat atârnat tabloul a ars, însă imaginea misterioasă a rămas de fiecare dată intactă.

În perioada anilor 80 sute de incendii din toată lumea au fost puse pe seama unui blestem, după ce s-a dovedit că toate cazurile au în comun un tablou care înfățișează un copil plângând și cu ochi profunzi a căror privire părea că trece dincolo de suflet. Casele ardeau scrum, dar nu și tabloul misterios, în ciuda pânzei vechi și a vopselurilor inflamabile.

Pe 4 septembrie 1985, cotidianul britanic The Sun face cunoscută legenda pentru prima dată după o amplă investigație asupra picturii. Tabloul este semnat de un anume Giovanni Bragolin, care s-a dovedit a fi un pseudonimul pictorului italian Bruno Amadio, un artist necunoscut care a urmărit faima toată viața, prin toată Europa.copilul-care-plange

Tabloul a fost pictat în Italia, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și face parte dintr-o colecție de 27 de portrete ale unor copii orfani. Unul singur înfățișează un băiețel plângând, un tablou care poartă cu el blestemul morții. Originalul a ajuns la un colecționar de artă pe nume Hector din Sevilla, Spania și care ar fi fost prima victimă a tabloului. Se spune că bărbatul a fost pur și simplu posedat de imaginea copilului din tablou până a înnebunit și tot el ar fi descoperit că între zidurile orfelinatului din Italia, unde trăia copilul, se ascundeau orori ale torturii. Orfelinatul a ars din temelii.

De atunci, tabloul s-a plimbat de la un proprietar la altul fără ca nimeni să vadă pe pânză mai mult decât ochii gingași ai unui copil plângând. Toate casele pe care tabloul le-a împodobit au ars, dar întotdeauna pictura misterioasă a rămas intactă.

Imediat după publicarea legendei în The Sun, zeci de cititori au trimis redacției copii ale aceluiași tablou, motiv pentru care jurnaliștii le-au ars în public.copilul-care-plange-jpg3

Comediantul și scriitorul britanic Steve Punt a investigat povestea tabloului care ucide și afirmă că pictura a fost tratată cu soluții ignifuge, dar nu și sfoara cu care era agățat tabloul, ceea ce făcea ca în momentul unui incendiu ața să ardă prima, iar pictura să cadă pe podea unde era protejată de flăcări. Cu toate acestea, nimeni nu a putut explica de ce tabloul a fost prezent în toate casele care au ars. Astăzi nu se știe dacă mai există copii ale picturii blestemate.

Comoara de la Ludești, Dâmbovița

in Articole by

Printre frumusețile naturii care fac din România una dintre cele mai frumoase țări din Europa, pitorescul sat rămâne învăluit de mistere și legende născute din vorbele bătrânilor noștri. Comoara din Ludești, județul Dâmbovița, este doar o parte din misterul care îmbracă țara noastră.

Se spune că sub gospodăria unui țăran din Ludești stă ascunsă o comoară veche de sute de ani. Acolo și-a îngropat un haiduc averea furată de la boieri, însă niciodată nu a ajuns să o folosească în interese proprii. Nu se cunoaște numele haiducului, deși mitologia românească vorbește despre un vestit haiduc pe nume Lupșa Fara din Mehedinți, care a ascuns bogățiile boierilor peste tot în pământul României.

Legenda de la Ludești spune că țăranul s-a trezit într-o noapte și a văzut o lumină puternică, ca un foc albastru arzând în grădina sa. Împins de o forță nevăzută, bărbatul a început să sape și cu bucurie a scos la suprafață o oală de galbeni. Soția țăranului l-a avertizat că nu poate pune mâna pe comoară deoarece este blestemată și păzită de spiritul unui haiduc. Bărbatul extrem de credincios își ascultă nevasta și îngroapă din nou galbenii, însă a doua zi este găsit paralizat și niciodată până la sfârșitul vieții nu și-a mai revenit. De atunci nimeni nu a mai îndrăznit să se pună pe dezgropat comoara.

O legendă asemănătoare o găsim și în munții Orăștiei, unde o femeie pe nume Sapta a plecat la păscut cu oile și a găsit o peșteră care inexplicabil o atrăgea în interior. Femeia a intrat și imediat o piatră mare ce ținea loc de ușă s-a prăvălit peste intrare, Sapta rămânând captivă în inima munților alături de o comoară din aur. A adormit pe un jilț de piatră și când s-a trezit a văzut un animal sălbatic care bea apă care se scurgea în peșteră printr-o crăpătură. Femeia însetată a băut și ea, moment în care piatra mare de la intrare s-a deschis. Sapta a alergat în sat să spună tuturor de cele întâmplate și se întoarce la peșteră împreună cu câțiva țărani, dar peștera dispăruse. Legenda spune că Sapta și-a pierdut mințile de-a lungul vieții în încercarea de a găsi intrarea în grota comorii.

Cei mai mulți ar spune că sunt legende doar bune de povestit copiilor sau turiștilor, însă fac parte din România misterioasă și tot bătrânii noștri ne-au învățat că mitul are și el un sâmbure de adevăr, indiferent de florile care au crescut din el.
”Pentru a înțelege ființa neamului, cea nealterată de vicisitudinile și mișcările de adaptare ale istoriei, trebuie să ne întoarcem spre fondul său originar, înspre patrimoniul sau de legende și mituri” (Anonim)

Legenda Babei Dochia sau cum scapi de gura soacrei

in Articole by

Baba Dochia este unul dintre miturile românești cele mai pregnante. Se spune că a fost prima soacră acră a României și odată cu ea au luat naștere și vorbele cu tâlc care spun că soacrele sunt coșmarul nurorilor.

Avea un fiu, Dragobete, care s-a însurat cu o tânără frumoasă împotriva voinței mamei sale și în consecință baba Dochia s-a pus pe chinuit nora pentru a o face să plece. Mai întâi, pe timp geros, a trimis-o la râu să spele lână albă și să nu se întoarcă acasă până ce lâna nu capătă culoarea neagră. După multă trudă, tânăra văzând că este imposibilă misiunea sa a început să plângă și atunci forțe cerești, Dumnezeu și Sfântul Petru i-au sărit în ajutor și i-au înnegrit lâna. La văzul acesteia, baba Dochia își trimite din nou nora la râu să spele lâna până ce o va albi la loc. De data aceasta, forțele cerești au sfătuit tânăra să meargă să culeagă flori și fragi pentru soacră.

Impresionată de gestul nurorii, baba Dochia admiră florile și crezând că a venit primăvara își ia nouă cojoace pe ea și pleacă pe munte cu oile. Cu fiecare pas, timpul părea din ce în ce mai cald, iar Dochia își lepăda cojoacele rând pe rând. După nouă zile a dat un ger năpraznic și baba Dochia a înghețat pe munte.

baba dochiaCă ar fi o soacră acră, nu este singura variantă a mitului babei Dochia. Se mai spune că femeia a fost fiica împăratului dac, Decebal, de care s-a îndrăgostit Traian și pentru că nu împărtășea aceleași sentimente, Dochia a fugit în munți cu oile sale, unde Dumnezeu a transformat-o în stană de piatră.

Legenda soacrei Dochia a supraviețuit timpului și pare să renască destul de des în lumea modernă. Nu puțini sunt cei care se plâng de o soacră rea și nu puține sunt glumele făcute pe această temă pe întreg mapamondul. „Mamă soacră, poamă acră, de te-ai coace cât te-ai coace, dulce tot nu te-ai mai face.„(proverb românesc), „Nurorile își urăsc soacrele.” (proverb german), „Soacra care caută mereu nod în papură uită că a fost și ea odată mireasă.” (proverb grecesc), „Chiar și zahărul îi pare amar unei soacre.” (proverb spaniol ). Exemplele de acest gen sunt nenumărate, iar cea mai bună metodă, general valabilă, de a scăpa de gura soacrei, este atenția cu care se tratează aceasta. După cum chiar Dumnezeu a sfătuit nora babei Dochia, să îi dăruiască flori, sfatul rămâne valabil și în zilele noastre, deși probabil soacra modernă de astăzi nu va fi impresionată doar de o mână de flori și va trebui să se apeleze la ceva mai multă inventivitate.

LECTURA DE WEEKEND. Legenda firului roșu al destinului sau cum îți găsești jumătatea

in Articole by

Indiferent de drumul pe care alegi să mergi, îți este destinat ”ceva” sau ”cineva”. Nimic nu e întâmplător și în spatele oricărei împrejurări stă o forță nevăzută mai puternică decât propria ființă, care îndrumă oamenii pe căile destinului lor deja scris. Vorba bătrânească ”Ce ți-e scris în frunte ți-e pus!” sau ”Fiecare copac își are umbra lui pe pământ!”, pare să aibă rădăcini în legenda japoneză a firului roșu care leagă destinele și indiferent de căi și obstacole vei ajunge acolo unde ți-a fost predestinat.

Legenda firului roșu datează de mii de ani și a luat naștere după o întâmplare considerată reală în cultura asiatică. Mitul spune că oamenii predestinați sunt legați de un fir roșu, invizibil. Un împărat puternic, tânăr și cam tiran căuta o soție demnă să îi fie alături. După ani în care tânărul nu a fost cucerit de nicio fecioară, a decis să apeleze la o vrăjitoare despre care se spunea că poate vedea firul roșu al destinului. Vrăjitoarea l-a dus până într-un sat sărăcăcios și s-a oprit în fața unei femei care ținea un bebeluș în brațe. ”Aici se termină firul destinului tău”, îi spune vrăjitoarea. Împăratul se înfurie și spune că este imposibil ca o țărancă să îi fie consoartă, împinge femeia cu brutalitate, făcând ca bebelușul să cadă și să se rănească pe frunte, iar vrăjitoarei îi este tăiat capul.

Mulți ani mai târziu, împăratul, încă necăsătorit, s-a lăsat pe mâna unui om de încredere de la curtea regală, care i-a recomandat să ia de soție pe fiica unui general de armată, o femeie neasemuit de frumoasă. Împăratul acceptă și în ziua nunții în fața altarului stătea o tânără cu chip angelic și cu o cicatrice pe frunte. Era acel copil care a căzut din mâinile țărancei când a împins-o, acel copil unde se termina firul roșu al destinului, după cum i-a indicat vrăjitoarea.

Morala legendei este că indiferent de căile destinului, mereu vei ajunge acolo unde trebuie, indiferent de decizii, întotdeauna omul ajunge să se confrunte cu ceea ce îi este predestinat. Multe mărturii în acest sens au existat de atunci și până acum, toate spunând că există acolo ”ceva”, o divinitate care scrie cartea destinului fiecărui om în parte. În schimb, psihologii contrazic și spun că totul există la nivelul creierului, că destinul este influențat de deciziile personale luate într-un anumit context social.

”Destinul conduce o jumătate din viaţa fiecărui om, iar caracterul cealaltă jumătate”. (Alfred de Vigny)

Elisabeth Bathory, vampirul inspirat de Dracula

in Articole by

Vreau să trăiesc pentru nemurire, iar compromisuri şi jumătăţi de măsură nu voi accepta”, spunea celebrul Dostoievski. Cu același obiectiv și cu un talent ceva mai special a căzut victimă destinului și contesa Ungariei, Elizabeth Bathory, o femeie neasemuit de frumoasă, prea educată pentru timpurile în care trăia și pe cât de bogată pe atât de crudă. În jurul contesei sângeroase, care a torturat și ucis peste 650 de tinere virgine, s-au țesut multe legende, însă toate au un numitor comun, acela că Elizabeth Bathory a fost cel mai odios criminal în serie și care însetat de sânge, asemeni unui vampir flămând, a ucis doar pentru a-și cumpăra nemurirea.Elizabeth_Bathory

Dacă legenda lui Dracula, născută două secole înainte ca Bathory să caute eternitatea în sângele femeilor, are la bază faptele istorice ale domnitorului Vlad Țepeș, crimele contesei vin să alimenteze cu reale premize, vampirismul devenit fenomen ulterior. Se spune că setea de sânge a contesei Bathory a pornit din nebunie. Un copil născut dintr-o relație frumoasă de dragoste cu un tânăr nepotrivit și fără de sânge albastru, a împins contesa pe marginea nebuniei. Încă de când s-a născut, Elizabeth a fost promisă, ca garanție politică, contelui Ferenc Nadasdy, cu care s-a și căsătorit ulterior. Rumorile spun că de fapt contesa a avut înclinații de promiscuitate de la vârstă fragedă, s-a folosit de talentul său de a manipula oamenii și a frânt inimile tinerilor țărani care se îndrăgosteau doar privind-o.

Despre Vlad Dracul legenda spune că bea sângele celor țepuiți pentru că doar astfel își putea înfrânge dușmanii cu forțe supranaturale. De asemeni, legenda lui Dracula spune că sângele uman asigura nemurirea. O nemurire pe care și-a dorit-o și Elizabeth Bathory. Practica magia neagră, interzisă de altfel în acele timpuri, și nu doar bea sângele tinerelor virgine ci chiar se îmbăia în el. Primele sale victime au fost slujitoarele de la curte, tinere din sat pe care le ademenea cu un serviciu bine plătit. Și-a construit o cameră de tortură pentru mai multă eficiență în colectarea sângelui, iar cadavrele erau aruncate și găsite în jurul castelului său, însă nimeni nu a îndrăznit să pună crimele pe seama contesei.

Timpul a dovedit că sângele uman nu aduce viața veșnică, Elizabeth îmbătrânea la fel ca orice femeie și pe zi ce trecea îi părea că se stinge tot mai mult. La sfatul unei servitoare de încredere, Anna Darvulia, contesa a început să răpească și să ucidă persoane de viță nobilă. Credea că sângele nobil are mai mult efect și astfel va rămâne veșnic tânără. Doar că de data aceasta nobilii au început să își pună semne de întrebare și să cerceteze disparițiile misterioase. O plângere făcută în public de către pastorul luteran István Magyari, cu privire la comportamentul straniul al lui Elizabeth Bathory, a pus autoritățile pe urmele ei. S-au strâns în total 300 de mărturii potrivit cărora, contesa ucide femei și le bea sângele, ajutată de câțiva complici, angajați la palatul Bathory.

Contesa nu și-a recunoscut niciodată faptele, chiar dacă tinere care au scăpat de mâna ei au mărturisit atrocitățile de care Elizabeth era în stare și chiar dacă au fost găsite cadavre și jurnale scrise chiar de contesă, unde se aflau probele incontestabile că ElisabetaElizabeth Bathory a ucis aproximativ 650 de femei. Cu toate acestea, contesa nu a fost dusă niciodată în fața unui judecător pentru a proteja numele familiei Bathory. Slujitorii de la palatul contesei au fost arși pe rug, iar Elizabeth închisă cu zid într-o cămăruță fără ferestre din palat. A fost găsită moartă, iar după cantitatea de mâncare pe care o avea alături, s-a presupus că Elizabeth Bathory a murit de inaniție, pierdută în bătrânețe și convinsă probabil că Dracula nu este decât o simplă legendă.

S-au descoperit rămăşiţele unei creaturi-diavol legendare din secolul al 16-lea.

in Curiozitati by

A fost descoperit mormântul unei creaturi demonice. CÂINELE-DIAVOL avea 2 metri şi aproape 100 de kg

Arheologii au descoperit rămăşiţele unui aşa-zise „creaturi-diavol” legendare din secolul al 16-lea. Culmea, scheletul a fost îngropat într-o biserică.

12661863_718698584899470_4655182821500344376_n

Cunoscut sub numele de „Black Shuck”–un nume care se crede că derivă de la un vechi cuvânt englezesc, echivalent al „demonului negru”–această creatură, un câine înalt de 2 metri, se spune că aducea moartea în multe poveşti de acum 500 de ani, scrie lovendal.ro. În secolul al 16-lea, locuitorii din Insulele Britanice au fost îngroziți de morţile brutale comise de acest diavol gigant, cu ochii roșii.

A fost nevoie de aproximativ 500 de ani pentru ca arheologii să descopere rămăşiţele pământeşti ale acestui monstru, aflate sub ruinele Mănăstirii Leiston din Suffolk (Anglia), într-un mormânt anonim de 70 de cm adâncime, mai multe fragmente ceramice acoperind trupul bestiei. Masivul schelet a fost analizat de către un medic veterinar, care a concluzionat că bestia cântărea aproximativ 90 de kg atunci când trăia, în timp ce măsura numai puțin de 2 metri.

Aceste rămășițe ar fi putut aparținut temutului „Black Shuck”? Dacă da, de ce a fost înmormântat într-o mănăstire (deci pe un pământ sfânt), după toate atrocitățile comise? A fost vorba de un fel de ritual secret de înmormântare?

schelet-de-monstru

Potrivit legendei, bestia şi-a făcut prezența sa în timpul unei furtuni pe 4 august 1577, la Biserica Sfânta Treime din Blythburgh, aproape 11 km de Leiston, Suffolk. Temându-se pentru viața lor, sătenii şi-au găsit adăpost în interiorul bisericii, dar ușile din lemn masiv nu au putut rezista furia fiarei. Se spune că ghearele fiarei pot fi văzute şi astăzi pe uşa bisericii.

Atlantida nu a pierit

in Curiozitati by

Atlantida nu a pierit

Totul a inceput cu Atlantida
Controversele sint vechi: a existat Atlantida sau nu? Unde este? Ce a mai ramas din infloritoarea civilizatie si unde s-ar putea ascunde?

Unii sustin ca Platon nu a vazut nimic, nu a auzit nici un fel de istorii, iar povestea despre toate minunatiile acelea nu este nimic, decit o relatare imaginara, scrisa mult mai tirziu de altcineva si intercalata in opera filozofului antic.

Oamenii au dat Atlantida pe OZN-uri

Scriitorii au exploatat aceasta mina de aur si au scris un numar considerabil de romane bune si credibile despre Atlantida, atlanti si o civilizatie subacvatica post-Atlantida. Dar, o data cu aparitia frecventa a OZN-urilor, interesul pentru Atlantida s-a micsorat. Este regretabil, pentru ca dovezile atesta prezenta, in imediata noastra apropiere, a unor frati intru ratiune.

Nu stim daca sint urmasii atlantilor salvati din cataclismul care le-a distrus civilizatia, dar poate ca aici, in apele oceanului, vom gasi ceea ce cautam in spatiul cosmic. Cine stie, poate ca si acesti necunoscuti cauta sa intre in contact cu noi. Si ar trebui sa ne mutam atentia de la spatiul cosmic la abisurile oceanului planetar.

Cineva a receptionat semnale in adincuri

In martie 1966, Institutul Fortelor Maritime ale SUA a efectuat experimente privind distanta maxima la care se pot stabili legaturi submarine. O antena de aproape 1 km lungime (de fapt un cablu gros) a fost instalata de-a lungul platformei continentale. Aceasta se intinde pe aproximativ 150 km de la coasta estica a Americii, dupa care se intrerupe brusc si, de aici, incep zonele de maxima adincime ale Oceanului Atlantic.

In larg se afla o nava, care instalase locatoare de fund, cu care trebuia sa capteze semnalele. Experimentul a inceput si, aproape imediat, au inceput si ciudateniile. Mai intii, locatoarele au captat semnalul emis. Apoi a aparut un fel de ecou si niste semnale ciudate, ca un fel de comunicare codificata. Experimentul a fost reluat de citeva ori, dar rezultatele au fost identice: semnalul, ecoul, emisia codificata s-au succedat intr-o perfecta ordine, de fiecare data aceeasi!

Parea ca cineva, acolo, in adincuri, receptiona semnalul, il imita perfect, parca pentru a atrage atentia, apoi transmitea un mesaj.

Inregistrarea semnalelor si folosirea locatoarelor au demonstrat ca acestea veneau din zona cu cele mai mari adincimi ale Atlanticului (circa 7.500-8.000 m). S-a considerat ca este vorba despre reflectarea semnalelor de pe fundul stincos si experimentele au fost catalogate ca un esec.

Dar, desi oficial programul a fost sistat, cercetarile au continuat. Abia dupa 30 de ani, aceste semnale, introduse in computer, au aratat rezultate uluitoare: ecoul nu era de fapt o repetare a semnalului initial. Dar ce fel de mesaje erau – ecoul si transmisia care-i urma -, nu se stie, caci Pentagonul nu a dat nici un fel de date privind rezultatele obtinute pe calculator.

Se cunoaste insa ca, in urma acestei serii de experimente, s-au desfasurat cercetari sustinute ale zonelor cu pricina din Atlantic, mai ales a celor mai adinci – asa-numitele gropi.

Submarine neidentificate cu viteze extreme

In noiembrie 1972, navele norvegiene de patrulare, apartinind pazei de coasta, au inregistrat aparitia unui submarin necunoscut. Norvegienii au incercat sa intre in legatura cu intrusii, dar acesta se deplasa cu 150 noduri pe ora (adica 250-280 km/ora)!!! In zilele noastre cele mai puternice submarine cu propulsie nucleara dezvolata doar 35-45 noduri (60-80 km/ora). Dupa ce contactul nu a putut fi stabilit, s-a incercat bombardarea submarinului necunoscut cu bombe de adincime.

Dar nava neidentificata s-a scufundat brusc la circa 3.000 m si a disparut de pe ecranele radarelor si locatoarelor acustice. Mai mult, in urma efectuarii bombardamentului, tot echipamentul electronic, mijloacele de telecomunicatii si hidrolocatie au fost scoase din uz. Al cui era submarinul?

Un caz similar, de submarine neidentificate, s-a inregistrat in 1963 in timpul manevrelor marinei americane in apropierea coastelor Puerto-Rico. Submarinele navigau in regim de tacere. Dupa un timp, navele de suprafata care participau la manevre au sesizat un submarin, care nu respecta formatia. Dar, ciudat! Submarinul s-a indepartat cu viteza uluitoare de 100 noduri (aproximativ 180 km/ora). Celelalte submarine au incercat sa-l urmareasca si… acesta a accelerat, indepartindu-se si s-a scufundat la 6 km adincime! Aceasta in conditiile in care cele mai performante submarine nu coboara la mai mult de 1,5 km.

Cercetatorii nu sint lasati sa se apropie

In prezent aparitia de submarine neidentificate este tot mai frecventa in largul coastelor americane. Acestea sint semnalate in zonele de actiune a navelor americane sau apartinind NATO, dar nu a intreprins nici un fel de actiuni ostile. Au fost semnalate astfel de submarine enigmatice chiar si in Oceanul Pacific, in apropierea Indoneziei. La fel, submarinele participante la manevre au incercat sa prinda intrusul. Din cauza unei manevre gresite a unui submarin urmaritor, acesta s-a ciocnit cu submarinul urmarit si, in urma exploziei, ambele s-au scufundat.

Navele celelalte au reusit sa ridice la suprafata printre altele o bucata de tabla si fragmente de periscop de la submarinul necunoscut.

In citeva minute de la explozie in zona au aparut 15 submarine straine, care au izolat zona catastrofei. Cind un submarin american a incercat sa patrunda acolo, brusc i s-a defectat toata aparatura de bord. Cu mare dificultate a reusit echipajul sa iasa la suprafata in regim de avarie. Si nici cu sistemele de radio si hidrolocatie nu s-a putut razbi in respectiva zona.

Rezultatele analizelor au demonstrat ca fragmentele scoase la suprafata, care apartineau submarinului necunoscut, erau dintr-un metal cu o compozitie ciudata, nemaiintilnita, avind citeva elemente ce nu se regasesc pe Pamint. Mai mult nu s-a putut afla, caci autoritatile de la Pentagon si contraspionaj marinei au blocat orice acces la datele considerate secrete.

Constructii pe fundul oceanului

In 1997, batiscaful Calmar al marinei australiene a filmat groapa Bellingshausen. Adincimea gropii oceanice este de circa 6 km, iar aparatul se deplasa la 40 m deasupra fundului gropii. Dintr-o data, camerele de filmat ale batiscafului au inregistrat o constructie de forma ovala, care emitea din interior o lumina puternica. Pelicula a fost studiata de cercetatorii de la Universitatea din Melbourne, precum si de specialistii din Marina militara australiana.

Concluzia a fost aceeasi: nu era vorba de nimic altceva, decit de o constructie, faurita de miinile unor fiinte inteligente, altele decit oamenii, caci acestia nu puteau (si nu pot nici astazi) sa constriasca ceva la asemenea adincimi!

Dupa doua saptamini, filmarile din zona gropii Bellinghausen s-au repetat. Stupoare! Camera nu a mai filmat decit… fundul neted, fara nici o constructie!

Daca admitem ca, acolo, pe fundul oceanului, exista o civilizatie avansata, care are o flota foarte evoluata de submarine, devine ingrijoratoare. Ar fi bine daca civilizatia aceasta are intentii pasnice, dar daca intentiile ei sint contrare?

Nora Nicolae

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...