Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tag archive

setari aparat foto

Sfaturi de fotografie (pentru începători… şi nu numai)

in Arta by

În realizarea unei fotografii bune, determinant este interesul sincer al fotografului faţă de subiect. Acesta este primul pas în realizarea unei fotografii care să reprezinte cu adevărat subiectul. Din păcate majoritatea fotografilor neglijează acest aspect (al subiectului) punând în prim plan partea tehnică a realizării fotografiei (aparatul, obiectivul, filtru, ultimele achiziţii în acest domeniu).

Astfel se explică multitudinea de fotografii care „nu spun nimic”, plictisitoare, lipsite de interes. Aşadar succesul sau insuccesul fotografiei este în primul rând rezultatul atitudinii fotografului faţă de subiect combinată cu abordarea prin mijloace tehnice a subiectului.

Fotograful pus în faţa subiectului ales trebuie să-l înţeleagă, să intre în legătură cu el. Să afle ceea ce e caracteristic pentru acel subiect, ce trebuie scos în evidenţă, ce trebuie eliminat. Toate fotografiile vor reprezenta viziunea fotografului asupra acelui subiect. Dacă acelaşi subiect va fi imortalizat de doi fotografi imaginile lor vor fi diferite.

Ce privim prin vizorul aparatului fotografic? Ce proporţii folosim între latura mică şi latura mare? Cum facem încadrarea? Pe lat sau pe înalt? Unde trebuie plasate obiectele?

Iată câteva întrebări la care fotograful amator trebuie să-şi răspundă înainte de a realiza o fotografie de calitate. În rândurile de mai jos încercăm să dăm câteva răspunsuri.

Ce privim prin vizorul aparatului fotografic? La prima privire prin vizorul aparatului observăm o înşiruire de subiecte plasate în cadru într-o anumită ordine sau răspândite la întâmplare. Astfel, suprafaţa cadrului conţine o multitudine de elemente şi posibile subiecte care se oferă fotografului. El trebuie să discearnă ce anume va păstra în cadru şi ce va elimina.

Ce este mai reprezentativ şi ce nu este. Păstrează toate detaliile, câteva sau numai unul singur care să reprezinte subiectul. Această alegere este una din cele mai importante în procesul realizării unei fotografii.

Ce proporţii folosim între latura mică şi latura mară? Cum facem încadrarea? Pe lat sau pe înalt? Proporţiile între latura mică şi cea mare a fotografiei corespund formatelor standard de filme şi de hârtie fotografică. Sunt proporţii armonioase folosite la majoritatea fotografiilor. Fotograful nu este totuşi obligat să respecte aceste standarde, alte formate putând contribui la redarea subiectului în modul în care fotograful doreşte.

Aşadar avem un dreptunghi cadru. Acest dreptunghi îl putem aşeza pe latura mică sau pe cea mare (pe orizontală sau pe verticală). Din păcate considerentul după care se face această alegere la majoritatea fotografilor amatori este bazat pe ideea că „pe înalt prind şi vârful muntelui, crucea bisericii …etc.”

Formatul pe orizontală sugerează stabilitate (latura de jos sugerează pământul, cea de sus cerul, cadrul impune stabilitate). Aşadar pentru subiectele de tipul: peisaj în linişte, odihnă, deplasare pe orizontală etc. vom alege în majoritatea cazurilor încadrarea pe orizontală.

Încadrarea pe verticală pare instabilă, pare că „se poate răsturna”. În cazul unor subiecte cum ar fi: deplasare pe verticală, deplasare în adâncime, tensiune, înălţime etc. este indicată încadrarea pe verticala.

Formatul pătrat de fotografie se potriveşte cel mai bine la compoziţii simetrice.
Unde trebuie plasate obiectele? În general tendinţa la fotografii amatori este aceea de a plasa subiectul în mijlocul cadrului. Această plasare a subiectului este neindicată. Dacă privim subiectul pentru câteva clipe constatăm că nu-l mai vedem decât pe el.

Excesul de simetrie face ca alte detalii din fotografie să se estompeze până la dispariţie. Aşadar centrul fotografiei este considerat un punct slab al cadrului. În general subiectul se plasează în centrul fotografiei în compoziţiile unde este nevoie de o construcţie foarte echilibrată.

Punctele şi liniile forte ale unei fotografii sunt poziţiile cele mai indicate pentru plasarea principalului element compoziţional al fotografiei.

Aceste modele de compoziţie sunt doar principii de bază. Există foarte multe lucrări considerate foarte reuşite care nu respectă aceste modele. O fotografie construită după aceste principii nu va fi ratată. Îndepărtarea de la aceste principii poate conduce la o fotografie foarte bună sau foarte rea.

Bibliografie: Andreas Fenninger – Fotograful creator; E. Iarovici – Fotocompoziţia

Gicu Şerban, Sibiu

Încărcarea şi descărcarea filmului

in Diverse by

După alegerea tipului de aparat, primul pas spre obţinerea unei fotografii este încărcarea acestuia cu film. Deşi este o operaţiune relativ simplă, câteva detalii ne pot ajuta să evităm unele situaţii neplăcute. Ceea ce veţi citi mai jos se referă la majoritatea aparatelor de fotografiat de format mic, SLR sau compacte. Totuşi, aparatul pe care îl aveţi ar putea avea anumite particularităţi legate de aceste operaţiuni, aşa că primul lucru pe care trebuie să-l faceţi e să citiţi manualul de utilizare, chiar dacă vi se pare că acolo sunt lucruri banale sau identice cu cele prezentate aici.

 
Înainte de a introduce un nou film e bine să vă asiguraţi că aparatul nu are deja film. Oricât de puţin probabil v-ar putea părea la început, se poate întâmpla, dacă nu-l utilizaţi o perioadă mai lungă de timp, să uitaţi de lucrul asta şi să pierdeţi imagini importante prin deschiderea lui.

 

 
La aparatele moderne acest lucru se poate verifica cu ajutorul ferestrei de pe capacul aparatului prin care puteţi vedea caseta filmului, dacă există. În lipsa ei porniţi aparatul şi verificaţi contorul de cadre. Dacă indica „0”, „empty” sau doar „E”, înseamnă că nu aveţi film în aparat. La aparatele mai vechi verificaţi în primul rând contorul de cadre: dacă arată un număr diferit de „0” e probabil să fie film în aparat. Dacă indicaţia e „S” sau reprezintă primul semn, aparatul nu are film.

 

 
O alta metodă, folosită şi după încărcarea filmului, pentru a verifica dacă s-a făcut corect, se referă la aparatele cu avans manual al filmului. Încercaţi să rotiţi uşor manivela pentru rebobinarea filmului în casetă. Dacă opune rezistenţă înseamnă că aveţi film în aparat. Nu rotiţi prea mult sau cu forţă pentru a nu rupe filmul. Dacă aveţi totuşi dubii, mai bine consideraţi aparatul încărcat şi procedaţi ca atunci când aţi fi terminat filmul. În felul asta, chiar dacă rămân cadre neexpuse, salvaţi restul fotografiilor făcute, în eventualitatea că ar exista.

 

 
O regulă generală este de a nu face încărcarea sau descărcarea la lumina puternică, directă a soarelui, pentru a evita pătrunderea acesteia în caseta filmului şi apariţia unui voal la primele cadre. Acest lucru e valabil mai ales la filmele cu sensibilitate mare. Deci executaţi întotdeauna operaţiunile la umbră, eventual la cea a propriului corp.

 

 

Deschiderea capacului din spate al aparatului se face în general prin tragerea manivelei de rebobinare a filmului-la aparatele clasice, mecanice, sau prin apăsarea unui buton aflat în partea laterală la aparatele mai noi. Verificaţi în manualul de utilizare acest lucru. Dacă nu reuşiţi să deschideţi aparatul, mai bine mergeţi cu el la un laborator foto.

 

 

Încărcarea filmului într-un aparat manual
După deschiderea aparatului, puneţi filmul la locul său, de obicei în stânga, fixaţi carcasa împingând manivela de rebobinare, trageţi capătul filmului uşor până ce îl puteţi prinde de rola de primire. Avansaţi filmul până ce rotile dinţate din partea dreaptă a aparatului intră în perforaţiile de pe marginea filmului şi acesta este paralel cu ghidajele de pe aparat. Închideţi capacul şi asiguraţi-l dacă e nevoie.

 

 

Dacă întimpinaţi rezistenţă, nu-l forţaţi, deschideţi şi verificaţi încă o data dacă e aşezată bine caseta. În general, după ce aţi tras filmul, e bine să-l rebobinaţi uşor pentru a fi întins, astfel şi carcasa se aşează bine la locul său. Faceţi câteva cadre cu capacul pus pe obiectiv până ce contorul indica cifra „0”, urmărind în acelaşi timp dacă manivela de rebobinare se învârte, indicând o încărcare corecta.

 

 

Unele aparate au pe capacul din spate un „memo-holder”, un loc unde se poate pune una din părţile laterale ale cutiei filmului pentru a şti tipul folosit.

 

 

Încărcarea filmului într-un aparat automat
În cazul aparatelor moderne, cu autoîncărcare, operaţiunea e mult mai simplă. După introducerea casetei la locul ei, trageţi uşor de capătul filmului până ce ajunge la punctul marcat pe aparat, de obicei o linie sau un punct roşu situat în partea dreapta, jos.

 

 

Verificaţi ca roţile dinţate să intre în perforaţiile filmului şi filmul să fie întins. Dacă aţi tras prea mult s-ar putea să trebuiască să-l reintroduceţi în casetă, cu grijă să nu-l scăpaţi de tot. Închideţi carcasa aparatului şi apăsaţi declanşatorul. Filmul va avansa automat până la primul cadru. Verificaţi contorul de imagini, trebuie să indice „1”. Dacă apare „ERR” (error) înseamnă că filmul nu a fost bine poziţionat.

 

 

Deschideţi aparatul şi reluaţi încărcarea în aceasta situaţie. Nu încercaţi să faceţi economie de film la încărcare, oricum primele 1-2 cadre pot suferi de voal din cauza luminii ce pătrunde în carcasă şi e păcat să rataţi o fotografie astfel. În mod obişnuit veţi observa că un film de 36 de cadre are în general 38-39 poziţii posibile, depinde cum îl încărcaţi.

 

 

Dacă totuşi contorul depăşeşte această cifră sau a ajuns aici şi tot mai puteţi face fotografii, înseamnă că s-a întâmplat ceva, cel mai probabil s-au distrus perforaţiile filmului într-un loc şi acesta nu mai avansează, sau e posibil chiar să se fi rupt. În acest caz cel mai bine e să mergeţi la un laborator foto ca să scoateţi filmul.

 

Descărcarea filmului
După expunerea filmului, acesta trebuie rebobinat în carcasă, lucru ce se face fie automat la aparatele moderne, fie cu ajutorul manivelei situate în stânga aparatului, privit din spate, după ce în prealabil a fost oprit sistemul de avans al filmului prin apăsarea butonului destinat acestui lucru, buton ce se găseşte în general pe partea inferioară a aparatului, în partea dreaptă. E recomandat să consultaţi şi manualul de utilizare al aparatului. Odată rebobinat filmul, se poate deschide aparatul pentru extragerea lui.

 

 

Derularea completă se poate verifica fie cu ajutorul contorului de cadre, care trebuie să numere în sens invers până ajunge la „0”, fie încercând să avansaţi filmul pentru o nouă poziţie. Dacă se învârte şi manivela de rebobinare înseamnă că filmul nu a fost complet introdus în carcasă.

Tipuri de aparate de fotografiat

in Arta by

Aparate foto compacte (aparatele P&S)
Aparatele compacte, aşa cum sugerează şi numele, au ca principală caracteristică dimensiunile reduse şi vizualizarea imaginii printr-un vizor lateral obiectivului. În această categorie se încadrează toate aparatele de amatori (compact propriu-zis şi zoom compact, aparatele de unică folosinţă), precum şi aparatele cu telemetru (RF, Rangefinder). Cu excepţia câtorva modele de RF, aparatele compacte au obiectivul încorporat.

 
Aparatele compacte sunt cele mai întâlnite pe postul de aparat „de vacanţă”, preferate datorită preţului redus şi a simplităţii. De aceea mai sunt numite şi „point-and-shoot cameras” (P&S, „încadrează şi declanşează”).

 
În general, un aparat P&S are următoarele specificaţii:
– obiectiv cca 26-35mm, cu diafragma fixă f/3,5-f/6;
– timp de expunere fix (1/100) sau, în orice caz, o plajă redusă de valori (1/50-1/500), limitare compensată prin latitudinea de expunere a negativelor moderne;
– încărcarea şi tragerea automată a filmului;
– blitz încorporat.
– focalizarea este fie fixă (fixed-focus, profunzimea câmpului este relativ mare, astfel încât fotografiile tipice de vacanţă – grupuri – ies clare oricum, iar unele modele oferă un buton pentru „infinit” pentru fotografierea peisajelor), fie automată (AF, autofocus)
Modele de P&S de pe piaţă: seria Canon Prima, Pentax PC-3000, PC-5000, Minolta AF 35 Big Finder, AF 50 Big Finder, AF Big Finder, F 35 Big Finder Ricoh GR1S, R10, 35R, YF-10, LX-10

 

 

Aparatele zoom-compact
Zoom-compactele aduc în plus un grad de libertate la compunerea imaginii, prin ataşarea unui obiectiv zoom, în locul obiectivului fix întâlnit la compacte, precum şi o serie de facilitaţi: autofocus, autoexpunere cu plaja mai largă de valori, blocarea focalizării (focus-lock), diverse moduri de expunere.
Modele de zoom compact de pe piaţă: Nikon Lite Touch Zoom 120ED, 70W şi One Touch Zoom 90, seria Pentax Espio, seriile Ricoh RZ, FZ şi FF, seria Minolta Riva Zoom

 

 

Aparate cu telemetru (RF, rangefinder)
Aparatele compacte, deşi mai simple, au un avantaj major faţă de aparatele reflex: vizarea făcându-se lateral, nu mai este necesară prezenţa unei oglinzi între obiectiv şi film. Astfel, dispar vibraţiile puternice produse de ridicarea oglinzii la declanşare (ceea ce reduce mişcarea aparatului), dispare zgomotul produs de oglindă, iar vizorul nu mai este acoperit de oglindă în timpul declanşării, ceea ce permite observarea continuă a subiectului. Pe de altă parte, distanţa dintre obiectiv şi negativ este mai redusă, ceea ce permite reducerea dimensiunilor obiectivelor, deci şi a costurilor.

 
Aparatele compacte din ziua de azi, deşi beneficiază de aceste avantaje, nu se ridică la standardele cerute de profesionişti şi amatori avansaţi (din cauza opticii de proastă calitate, a fiabilităţii reduse etc.), astfel încât, pentru aceştia, alternativa o constituie aparatele cu telemetru.

 
Acest tip de aparat a devenit foarte popular începând cu seria Leica M, firma care ocupă şi acum locul I în topul rangefinder-elor. Modelele avansate de aparate cu telemetru permit controlul expunerii (timp şi diafragmă), dar beneficiază şi de autoexpunere, TTL pe blitz, transport motorizat al filmului etc., oferind imagini de o calitate comparabilă cu cea oferită de cele mai avansate aparate reflex. Un alt avantaj al aparatelor RF îl constituie existenţa obiectivelor interschimbabile cu optică de înaltă calitate.

 
Modele de RF prezente la ora actuală pe piaţă sunt: Leica M6, Konica Hexar, Contax G2,Voightlander Bessa-R, Hasselblad X-Pan etc.

 

 

Aparate foto reflex (SLR, Single Lens Reflex)
Aparatele reflex au ca principală caracteristică vizualizarea imaginii direct prin obiectiv, cu ajutorul unei oglinzi care se ridică în momentul declanşării. În acest fel, fotograful vede imaginea exact aşa cum apare pe film. Toate aparatele reflex au obiective interschimbabile.

 
Oferind posibilitatea controlării avansate a expunerii şi multe alte facilităţi avansate, aceste aparate sunt destinate profesioniştilor şi amatorilor avansaţi, având preturi în general mai ridicate decât ale celorlalte tipuri de aparate.

 
Caracteristicile principale ale reflexelor sunt:
– modul de expunere: auto program/prioritate de timp/prioritate de diafragmă/manual

– timpi de expunere: aprox. 30s-1/8000s, bulb, time, sincronizare cu blitzul

– sistemul AF: tip, limită de funcţionare (EV), manual/AF

– sistemul de măsurare a expunerii: tip, limită de măsurare (EV), multisegment/integral/central/spot

– blitz: timp de sincronizare, TTL, caracteristicile blitzului încorporat (număr ghid, acoperire, funcţie anti-ochi-roşii etc.)

– alte caracteristici: tipul baionetei (diferă de la o firmă la alta), bracketing, cod DX, posibilitatea expunerii multiple, compensarea expunerii, conector pentru blitz, pentru declanşator flexibil, hot-shoe etc.
Modele de aparate reflex sunt: Nikon F100, F5, N65, N80, F3, FM2, FM3a etc, Canon seria EOS, Pentax seria MZ, Minolta seria Dynax

APARIŢIA FOTOGRAFIEI

in Arta by

Fotografia se numea daugherotipie. Fotografia inseamna „a scrie” cu ajutorul luminii; aceasta vine de la grecescul „photon(lumină) + grapho(a scrie); cinematografie – chinema (mişcare)+ graphos (a scrie).

1. Pionerii fotografiei – Daguerre,Niepce,Talbat, Bayard, George Eastman Kodak .
2. Apariţia cinematografiei- 13 februarie 1895 –Fraţii Auguste şi Louise Lumiere care au descoperit cinematograful(bunicul aparatului de filmat).

1.Principiul de bază al fotografiei este sensibilitatea peliculelor la expunerea în faţa luminii.
Primul care a descoperit acest principiu a fost Daguerre. Precursorii săi au descoperit mai întâi substanţele pe baza cărora s-a stabilit sensibilitatea luminoasă.

-a realizat primele plăci fotografice
-expunerea unei plăci dura cam 5 – 15 min.
-planc filmul se expune cu lămpi (becuri) nitrafot ( lumină albă lăptoasă, asemănătoare cu lumina naturală)
-filmele sunt pasive la lumina verde închis.

2.Principiul cinematografiei se bazează pe o iluzie optică.
-filmul de 16 mm- o fotogramă are 8/10mm
-aparate de proiecţie T 10 şi de filmat pe o peliculă 8/10
Pelicula are:
– o bandă de transport (perforată)
-fotograma
-coloană sonoră cu imprimare optică şi magnetică

Aparatul de proiecţie. Componente:

Rolă debitoare, ghidaje, roată dinţată, casetă (există o lampă ce focalizează lumina şi o proiectează pe fotogramă (cu oglinda ) obturatorului – trece prin faţa unui fascicul de lumină – prin obiectiv – (5cm,diafragma 1 ½) – prin faţa fotocelulei – role de ghidare – cap de redare magnetică.
Se păstrează o buclă superioară şi una inferioară.

*Ochiul uman nu poate să urmărească fotograme proiectate cu o viteză mai mare de 24 cadre/secundă.
-ghidajele asigură transportul filmului permanent şi fără distorsiuni (fluctuaţii de viteză).
-ptr. ca să nu vedem schimbările de cadre opturatorul (palete ce trec prin faţa ferestruicii) se închide /deschide.
-fotocelula preia sunetul.

Prin aparat de proiecţie se urmăreşte ca filmul să nu fie zgâriat , să nu existe fluctuaţii de sunet sau imagine (o fotogramă / opturatorul / sincronizat).
– la filme– materialul fotosensibil nu se află pe partea lucioasă.

*Obiectivele au înserate pe lentilele exterioare un start anti hallo ( care este o suprafaţă foarte fină ce se aplică pentru reflecţiile de lumină ) şi nu se şterg decât cu materiale speciale.

*Claritatea se reglează prin distanţa focală.

DICTIONAR DE TERMENI FOTOGRAFICI

in Enciclopedie by

Adâncime de culoare – mărime care măsoară numărul de tonuri sau culori pe care le poate afişa un pixel. Cu cât adâncimea de culoare este mai mare, cu atât imaginea poate descrie cu fineţe gradaţiile tonale şi cromatice, iar calitatea tonurilor sau culorilor creşte.

 
Amestecul aditiv al culorilor – amestecul culorilor primare roşu, verde, albastru. Prin amestecarea actor culori în proporţii egale rezultă lumina albă.

 
Amestecul substractiv (cele trei culori secundare substractive ale luminii sunt: cyan, magenta şi galben (yellow). Prin amestecul lor substractiv în proporţii egale rezultă negrul sau absenţa luminii.
Baie de stopare – baie intermediară între reacţia de revelare şi cea de fixare care are rolul de a stopa revelarea şi a dizolva urmele de revelator de pe pelicula foto. Este o soluţie de acid acetic (oţet) în concentraţie 2-3%.

 
Balans de alb – (white balance) dă posibilitatea calibrării imaginii prelucrate în procesorul de imagine funcţie de culoarea sursei de lumină, pentru a nu avea deviaţii cromatice.

 
Cablu USB – cablu de date prin care imaginile digitale stocate pe cardul de memorie sunt transferate în computer. Cardul rămâne în aparatul foto digital.

 
Card de memorie – unitate RAM de stocare a fotografiilor digitale în camera digitală. Cel mai utilizat tip de cartelă de memorie este Compact Flash, care este extrem de durabilă şi are o rată de transfer a informaţiilor acceptabilă.

 
Contrejour – iluminare în care sursa (sursele) de lumină se găsesc în spatele subiectului de fotografiat.
Converterele sunt sisteme optice proiectate să lucreze împreună cu obiectivele aparatelor cu scopul de a le modifica distanţa focală, deci unghiul de cuprindere a imaginii.

 
Deschidere relativă – mărime caracteristică a unui obiectiv care e o măsură a luminozităţii acestuia. Se notează cu f: şi este raportul dintre distanţa focală şi diametrul lentilei.

 
Diafragmă – sistem de perdele mecanice mobile montate în interiorul obiectivului foto şi care controlează diametrul fantei prin care trece lumina.

 
Distanţă focală – mărime caracteristică a unui obiectiv care e o măsură a deschiderii vizuale a acestuia. Se notează cu „f”, se măsoară în milimetri şi este distanţa de la focal la planul normal al lentilei.

 
Doză de developare – recipient în care se face developarea negativelor. Are posibilitatea perfectei etanşări la lumină. Filmul înfăşurat la întuneric pe o spirală de plastic se introduce în doză (tanc) pentru developare.

 
Exponometru – dispozitiv pentru măsurarea luminii sursei sau a celei reflectate de subiectul de fotografiat. Funcţie de sensibilitatea peliculei foto, exponometrul ne va da perechi de timp de expunere – diafragmă pentru o expunere corectă pe peliculă.

 
Fals relief – tehnică fotografică care constă în realizarea unor fotografii de o singură valoare, distingându-se doar conturul formelor.

 
Fişiere de imagine – modalitatea de stocare în computer a informaţiei binare despre imaginile digitale. Se identifică printr-un nume şi o extensie. Cele mai folosite fişiere de imagini sunt JPEG, TIFF, PSD.

 
Fixator – substanţă care are la bază tiosulfatul de sodiu sau amoniu şi care este folosită pentru fixarea negativelor.

 
Flash – lumină tip fulger electronic (blitz). Este o sursă de lumină artificială folosită atunci când subiectul de fotografiat este slab luminat. Importantă este sincronizarea acestora cu obturatorul aparatului foto.

 

Focalizare – procesul prin care se obţine claritatea maximă a imaginii într-un plan al subiectului de fotografiat. Se realizează cu ajutorul inelului distanţelor de pe obiectivul foto.

 
Fotomăritor – aparat care proiectează imaginea negativului foto pe un plan cu scopul copierii pe hârtie foto.

 
Granulaţie – textură a imagini foto pe peliculă sau pe hârtie, dată de dimensiunea granulelor de argint metalic care formează imaginea. Cu cât acestea sunt mai mari, cu atât granulaţia e mai mare, iar detaliile fine nu mai pot fi redate.

 
Histograma – o cartogramă care ne arată în partea stângă nivelurile de umbră, iar în partea dreaptă nivelurile de lumină. Cu ajutorul histogramei putem controla expunerea corectă a unei fotografii digitale.
Imaginea latentă – imaginea obţinută pe peliclă ca urmare a expunerii acesteia. Nu e stabilă la acţiunea luminii şi care nu poate fi vizualizată cu ochiul liber. Această imagine devine vizibilă şi stabilă la lumină după ce pelicula fotografică a fost supusă procesului chimic de developare.

 
Lentilele adiţionale – lentile care se adaugă în partea frontală a obiectivului pentru modificarea distanţei focale a acestuia. Ele nu modifică deschiderea obiectivului însă introduc distorsiuni importante şi au un domeniu limitat de utilizare.

 
Lumină concentrată – lumină provenind de la o lampă cu lentile Fresnel. Fluxul luminos este concentrat într-un fascicol.

 
Lumină difuză – lumină provenind de la o sursă cu suprafaţă mare de emitere. Crează umbre slabe, estompate, accentuând caracterul decorativ al imaginii.

 
Lumină inactinică – lumină organge-roşie folosită în laboratorul foto la copierea pe hârtie foto a imaginilor.
Montură pe baionetă – sistem de montare a obiectivelor pe corpul aparatului foto.

 
Obiectiv normal – obiectiv cu un unghi de câmp cuprins între 43 şi 60 de grade. Pentru formatul îngust Leica, obiectivele normale au distanţa focală cuprinsă între 43 şi 60mm.

 
Obiectiv superangular – obiectiv cu un unghi de câmp mai mare de 60 de grade. Pentru formatul îngust Leica, obiectivele superangulare au distanţa focală cuprinsă mai mică de 40mm. Obiectivele cu un unghi de câmp foarte mare şi care curbează spaţiul se mai numesc şi „fish-eye” (ochi de peşte).

 
Obturator – sistem încorporat în aparatul foto care permite expunerea pentru un timp controlat a peliculei foto la lumină.

 
Profunzime de câmp – spaţiul din faţa şi din spatele planului de focalizare (în care se găseşte subiectul foto) în care imaginea are un clar acceptabil. Profunzimea de câmp creşte cu închiderea diafragmei pe aparat şi scade odată cu apropierea subiectului faţă de aparat şi creşterea distanţei focale.

 

Revelator – substanţă chimică folosită în revelarea negativelor foto. Prin acest proces, imaginea latentă se amplifică până la nivelul percepţiei vizuale.

 
Rezoluţia obiectivelor – mărime care măsoară capacitatea obiectivelor foto de a reda detalii cât mai fine.

 
Sensibilitatea peliculelor – mărime care măsoară capacitatea de impresionare a peliculelor foto la lumină. Se măsoară în grade ISO (ASA) sau DIN. Cu cât o peliculă are o sensibilitate mai mare, cu atât ea are nevoie de mai puţină lumină pentru a fi corect expusă.

 
Senzor CCD – un „cip” fotosensibil instalat în planul focal, în locul unde la aparatele clasice era obturatorul focal şi cadrul de expunere a peliculei foto. Acesta transformă informaţia de lumină a imaginii în impulsuri electrice care sunt prelucrate şi transformate de către procesorul de imagine al camerei în fişiere digitale.

 

Sincronizare – mod de lucru al flash-ului cu obturatorul care persupune comanda declanşării lui în momentul în care perdelele obturatorului sunt deschise.

 

Sistem autofocus AF– sistem de focalizare automată bazat pe măsurarea distanţei de către un senzor opt- electronic aflat pe aparat.

 

Sistem SLR – mod de vizare al aparatelor foto direct prin obiectiv. Cu ajutorul unei oglinde basculante la 45 grade, imaginea este reflectată în prisma de vizare.

 

Supraexpuneri şi subexpuneri – deviaţii faţă de expunerea corectă a unei pelicule.
Teleobiectiv – obiectiv foto cu un unghi de câmp mai mic de 40 de grade. Pentru formatul îngust (Leica), distanţa focală este mai mare de 60mm.

 

Temperatură de culoare – este o mărime ce caracterizează culoarea luminii, de fapt conţinutul în lumină roşie sau albastră. Temperatura de culoare a unei lumini date se exprimă în grade Kelvin (K), care reprezintă 2730C plus temperatura la care ar trebui ridicat un corp negru pentru a radia o lumină de aceeaşi culoare cu a luminii date.

 

Treaptă de expunere (f-stop) – cantitatea de lumină cuantificată prin trecerea de la o valoare la alta consecutivă a timpului sau a diafragmei.

 

Unghi de câmp – unghiul vizual solid cuprins de un obiectiv fotografic. După unghiul de câmp,obiectivele se clasifică în superangualre, normale şi teleobiective.

 

Zgomot de imagine – „corespondentul digital” al granulaţiei peliculei fotografice. Grad de impurificare a unei imagini digitale datorat paraziţilor electronici ce pot apărea în senzorul de imagine al camerei digitale.

 

Zoom – obiectiv foto cu distanţă focală variabilă. Modificarea focalei se face cu ajutorul unui inel suplimentar ce se găeşte pe obiectiv.

Developarea negativelor color

in Arta by

Filmele color au în structura lor trei straturi sensibilizate la cîte una dintre culorile fundamentale (RGB). În timpul revelării, pe lângă imaginile alb-negru din fiecare strat, se formează şi câte o imagine negativă color. Imaginea latentă se va forma diferenţiat în fiecare din cele trei straturi şi aceste imagini prin suprapuneri vor da imaginea negativă color. Culorile acesteia sunt complementare culorilor imaginii formate de către obiectiv pe film.

 
După formarea imaginii color, imaginea argentică nu mai este necesară, ea trebuind îndepărtată prin rehalogenarea cu ajutorul băii de înnălbire. Imaginea rehalogenată este apoi supusă procesului de fixare în urma căruia rămâne doar imaginea color.

 
Etapele tipice ale developării negativelor color sunt :

 
-Prebaie;

-Revelare;

-Stopare;

-Spălare;

-Albire;

-Spălare;

-Fixare;

-Spălare;

-Stabilizare;

-Uscare.

 
Temperaturile la care au loc reacţiile sunt mai ridicate ca la developarea alb-negru (între 33-380C) iar revelarea trebuie făcută la o temperatură strict menţinută pentru a nu avea deviaţii cromatice. Chiar şi o eroare de jumătate de grad poate schimba esenţial cromatica negativului. Din această cauză dozele de developare se menţin în băi termostatate.

 

Cel mai utilizat proces de developare a negativelor color este C41, elaborat de firma Kodak şi care este cel mai folosit în developarea automată.

Lumina – esenţa fotografiei

in Arta/Educational by

„Lumina este esenţa oricărei fotografii”

Tehnici de utilizare a luminii în natura.

Pentru ca o imagine să existe, sunt trei elemente pe care un fotograf trebuie să le înţeleagă: lumina, compoziţia şi subiectul. Subiectul unei imagini este direct legat de scopul imaginii. Plasarea subiectului în cadru este critică pentru realizarea unei compoziţii reuşite. Dar lumina este cea care va face sau va desface o fotografie.

 
Fără lumină, o imagine nu ar putea fi înregistrată pe film. Iar „Fotografie” înseamnă în cele din urmă „a scrie cu lumina”… va puteţi imagina ceva mai sublim?…
Ceea ce am învăţat de-a lungul anilor este că la fiecare imagine se potriveşte o anumită lumină. Dacă lumina nu este bună, fotografia nu va fi reuşită. Un subiect excelent, cu o compoziţie bună, văzut într-o lumină plată, cenuşie şi plictisitoare, va duce negreşit la o imagine plată, cenuşie şi plictisitoare. Pe de altă parte, un subiect de zi cu zi, cu o compoziţie decentă, într-o lumină radiantă şi dramatică va duce la o imagine care se va regăsi în fişierul meu de reuşite.

 

 

Lumina din fata (in ochi). Este lumina pentru începători, când soarele luminează faţa subiectului peste umărul fotografului, oferind uniformitate. Vă amintiţi de zilele în care un unchi aşeza întreaga familie frumos în plin soare cu lumina în ochi? Şi toţi se strâmbau, deh, este greu să stai cu ochii deschişi, să zâmbeşti şi să dai bine în poză, cu lumina soarelui în ochi…

 
Umbrele sunt minime, din cauza luminii plate. În lumina aceasta este destul de uşor de lucrat, dar rezultatele nu vor fi prea bune. Nu există adâncime, texturile sunt ca şi inexistente, detaliile sunt şterse.
În fotografia de natură, lumina din faţă îşi are avantajele şi dezavantajele ei, dar pentru un fotograf de peisaj, este de cele mai multe ori un dezastru. Scena nu are nici o dimensiune, nu are dinamism, este ştearsă, ceea ce reprezintă defecte importante pentru dramatismul unei imagini.
Pe de altă parte, mulţi fotografi de animale sălbatice preferă lumina din fata. Deşi nu va produce cel mai impresionant efect, poate, în schimb, prezenta animalul la întreaga lui măreţie, cu toate detaliile. În toata perfecţiunea şi splendoarea lui.

 
Lumina din faţă poate fi un aliat în câteva alte circumstanţe: fiecare faţetă a subiectului este iluminată, în acest fel oferindu-se o cantitate maximă de informaţie. Spre exemplu, fotografii de arhitectură pot reda toate detaliile unei clădiri.

 
Lumina din faţă este o bună sursă de exerciţiu pentru fotografii începători. Să obţii expuneri corecte este destul de uşor, căci există puţine umbre sau zone luminate puternic, care să poată păcăli sistemul de măsurare al camerei. Această lumină este în general utilizabilă, dar nu este o idee bună să te bazezi numai pe ea.

 

 

Lumina din spate (contre-jour, „in lentila”). Aici intrăm deja în alte chestiuni… Cu lumina din spate se pot obţine rezultate cât se poate de dramatice. Forma se poate reda ca umbra sau înconjurată de o corolă luminoasă. Acest tip de lumină poate da rezultate excepţionale. Perfect, şi atunci de ce să nu utilizezi lumina din spate tot timpul? În principal, pentru că este greu de stăpânit. Trebuie să te descurci înconjurat de probleme de tip flare, expunere dificilă, contrast crescut…

 
Cea mai bună metodă de a trata lumina din spate este de a folosi un spotmetru. Dacă aparatul de fotografiat pe care îl foloseşti nu are aşa ceva, trebuie să te apropii şi să faci o citire a luminii în zona cea mai critică, pe care să o foloseşti mai apoi ca valoare a expunerii, cu sau fără corecţie, după cum doreşti să exprimi subiectul…

 
Ce banal! Ce simplu este! Unde sunt problemele majore de care spuneai? – veţi întreba. Mda, dar acum că ai expunerea corectă pentru subiect, fundalul este probabil complet şters… Subiectul tău arată perfect, dar din tot restul imaginii nu se vede nimic, totul este alb şi indescifrabil… dacă lucrezi pe negativ color, se poate realiza o printare cu mascare şi alte trucuri fotografice, iar ceva din detaliile din fundal pot fi recuperate. Dacă foloseşti dia, problema este mult mai distrugătoare, din cauza plajei de expunere mult mai redusă. Filmele dia acceptă o plajă de contrast mult mai mică. Greşelile de expunere costă şi, de obicei, nu pot fi recuperate.

 
Eh, dar nu trebuie să disperi. Există soluţii… Cel mai simplu este să te apropii de subiect, să elimini cât mai mult din fundal din imagine. Dacă poţi muta subiectul, pune-l într-o zona în care fundalul distrage cât mai puţin atenţia. De exemplu, fundalurile mai închise la culoare sau cele care pot fi scoase din focus merg destul de bine.

 
Pentru un rezultat mai “PRO” (-fesional), se poate folosi un reflector. În afară de efectul asupra subiectului, trebuie luat în calcul şi efectul asupra imaginii tale: oricine te vede cu reflectoarele, va zice: “e clar că ăsta este profesionist, jos căciula…”. Reflectoarele (suprafeţe reflectorizante colorate în general în alb – pentru o lumina mai blândă, argintiu – pentru o lumina mai dură, sau auriu – pentru o lumină mai caldă) nu fac decât să redirecţioneze lumina soarelui (sau lumina principală) spre subiect. În acest fel simplu, cu mai multă lumină pe subiect, va fi mai uşor de echilibrat imaginea, păstrându-se în acelaşi timp dinamismul luminii din spate.

 
Flash-ul Fill-in poate de asemenea da o nuanţă profesională imaginii. În zilele noastre, când până şi aparatele “point-and-shoot” beneficiază de posibilitatea de fill-in, această modalitate este uşor de folosit şi dă rezultate foarte bune. Dar şi aici există ceva probleme. Lumina directă de la flash este destul de dură. Dar se poate utiliza un reflector de dimensiuni mai mici pentru flash… Indiferent de modificare, cu TTL vei avea lumina corectă necesara unei expuneri bune.

 
O alta problema: flare. Adică cerculeţele sau hexagoanele luminoase care apar pe imagine atunci când fotografiezi cu sursa de lumină în faţă (geometria flare-ului este dată de forma diafragmei). Plus pierderea contrastului în imagine. Uneori este interesant, dar nu prea des. Aşa că este o idee bună să blochezi lumina directă în lentilă, fie cu un parasolar, fie cu mâna, fie cu altceva.
Se poate fotografia mai orişice cu lumina din spate. Dar de un dramatism special sunt siluetele. Este simplu, măsoară lumina de pe fundal şi expune pentru valoarea obţinută.

 

 

Lumina laterala. Accentuează tridimensionalitatea subiectului: forma, textura, umbre, toate devin mai evidente. Apar culmi şi vai de lumină şi umbră. Adâncimea subiectului creşte prin alternarea acestor mici zone de contrast.

 
Dacă foloseşti soarele ca sursă principală de lumină laterală, trebuie să fotografiezi fie la apus, fie la răsărit. În studio, în schimb, este la latitudinea ta cum poziţionezi luminile şi subiectul.
Lumina laterală poate fi folosită pentru a separa un subiect de fundal. Acest truc poate face dintr-o imagine de duzină o fotografie câştigătoare.

 

 

Lumina blândă (soft). Este nondirecţională şi produce un efect de învăluire a subiectului. Nu există lumini şi umbre prea puternice, aşa că nu se pierd detalii. În exterior, această lumină caracterizează zilele luminoase, dar cu cer acoperit, sau zonele cu umbră uniformă. În interior, acelaşi efect poate fi obţinut cu ajutorul unei cutii de lumină, a unei umbrele, sau prin reflectarea luminii pe un tavan sau perete/panou alb.

 
Florile şi oamenii sunt două subiecte care sunt favorizate de lumina blândă. Umbrele urâte de sub nas şi ochi sunt ca şi inexistente. Pentru flori, toate detaliile pot fi redate cu rezultate excelente în lumina blândă din zilele noroase. În lumina soarelui, contrastul este de obicei prea mare ca să poată fi redat corect de peliculă, iar un flash ar da destul de multa lumină brutală.
In studio, pentru portrete, fotografii copiază condiţiile cu lumină blândă, care te ajută mult la expunere şi nu accentuează ridurile şi liniile.

 

 

Concluzie.

În funcţie de subiect, trebuie învăţat cum să utilizezi lumina pentru a obţine rezultatele pe care le doreşti.
Şi mai ales, trebuie să poţi recunoaşte acele situaţii cu totul speciale, care oferă ceva extraordinar. Pentru mine, acestea vor fi întotdeauna asociate cu lumina portocalie reflectată de pereţii lui Navajo Canyon. Aproape că puteai atinge lumina…
Ovidiu Moise

Cum să facem oamenii să arate bine în fotografii

in Diverse by

Lumina: de obicei nu ne gândim prea mult la iluminare când avem de fotografiat un subiect care este grăbit sau nu cooperează cu fotograful. Lumina folosită însă ajută cel mai mult la redarea unei imagini de bună calitate. Dacă subiectul este în aer liber, ştim cu toţii zicala: „cu soarele în spate”. Dar asta nu ajută prea mult pe subiect, care în mod sigur o să închidă ochii din cauza luminii directe prea puternice. Soluţia este de a ruga subiectul să nu privească direct în Soare, şi să compensăm umbrele apărute pe faţă cu un flash. În interior, aşează subiectul aproape de fereastra şi foloseşte lumina difuză de afară. Un film de sensibilitate mare, 400 ISO/ASA, o să ajute la reducerea contrastului şi la obţinerea unui timp de expunere suficient de mic pentru o expunere clară.

Unghiul de fotografiere: alege un unghi care favorizează subiectul. Aparatul trebuie să fie la nivelul ochilor subiectului, dar dacă vrem să „ascundem” nişte imperfecţiuni, putem să schimbăm unghiul.

Încadrează cât mai mult subiectul: eliminând elementele neesenţiale din imagine, ajută la accentuarea subiectului. Vino aproape de subiect, încadrează de la mijloc în sus, foloseşte un tele obiectiv sau zoom tele.

Atenţie la ochi: ochii sunt de multe ori partea cea mai interesantă la o persoană. Un flash direct de pe aparat în mod sigur o să rezulte în aşa zişii „ochi de pisică”, pete roşii pe hârtie acolo unde ochii erau de fapt albaştrii. Foloseşte flashul cu lumina reflectată din tavan sau dintr-un perete (de preferinţă alb de culoare), şi o să obţii o lumină difuză plăcută, fără contraste mari pe faţă.

Terapia de grup: strânge un grup de oameni atât cât permite spaţiul, fără să se urce unul în spinarea altuia. Ţine minte căa fetele sunt cele mai importante şi lasă picioarele unde sunt. Nu uita de „uite păsărica!” şi totul o să fie bine.

Dinu Lazăr

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...