Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tag archive

Soarele

Anul 2012

in Curiozitati by

Anul 2012

Cu toate că nu au trecut testul anului 2000, teoriile sfârşitului lumii cunosc acum un reviriment legat de anul 2012. Se pare că tot mai multe argumente converg spre concluzia că în acel an ceva cu totul surprinzător şi inimaginabil se va petrece cu planeta noastră şi implicit cu noi, locuitorii ei. Înainte de a accepta sau respinge aceste argumente, e bine să le cunoaştem. Şi bineînţeles, să ne întrebăm: suntem oare pregătiţi pentru anul 2012?

Planeta Pamânt se manifestă ca un imens circuit electric. Există un fel de cavitate electromagnetică situată între Terra şi ultimul strat al ionosferei, la aproximativ 55 km distanţă de suprafaţa pământului. Proprietăţile rezonante ale acestei cavităţi magnetice terestre au fost descoperite de fizicianul german W. O. Schumann între anii 1952 – 1957, şi ele permit măsurarea frecvenţei vibratorii medii a planetei noastre.

„Bătăile inimii” Pământului se accelerează

Rezonanţa Schumann este prezentată de geofizicienii contemporani drept „bătaia inimii” planetei noastre. Aceasta a avut o valoare constantă de 7,8 Hz timp de mii de ani. Însă începând cu anul 1980, s-a observat o accelerare, mai întâi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă (dupa 1997), până când a atins astazi valoarea de 12 Hz. Creşterea frecvenţei vibratorii a planetei noastre face ca 24 de ore de viaţă pe planeta noastră să corespundă de fapt cu numai 16 ore reale, în termenii timpului terestru. Pare o explicaţie destul de plauzibilă pentru criza acută de timp cu care ne confruntăm la ora actuală…

Iar curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe masură ce ne apropiem de „Punctul Zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pământului. Căci dacă 24 de ore ale zilei reprezinta încă, la ora actuala, 16 ore efective, diferenţa dintre acestea se va mari exponenţial, astfel încât la trecerea prin Punctul Zero, pe care unii îl situează la sfârşitul anului 2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista! Consecinţele acestui fenomen sunt incalculabile şi sfidează orice imaginaţie: întreaga planetă şi toti locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune!

Creşterea frecvenţei de rezonanţă Schumann se traduce prin scăderea progresivă a densităţii planetei, fenomen ce a fost observat şi identificat de clarvăzătorul brazilian Triguerinho, încă de la începutul anilor ’80.

Omul este supus, ca toate creaturile Terrei, efectelor acestei schimbări: simptome fizice cum ar fi migrenele, oboseala cronică, crampele musculare, simptome ale gripei, vise intense mai degraba fanteziste decât minunate. Şi mai cu seamă, corpul uman devine din ce în ce mai sensibil. Modificarea cea mai spectaculoasă are loc însă la nivelul ADN-ului uman, care pare a fi acum reprogramat de Inteligenţa Cosmică. Ca urmare, intuiţia se dezvoltă mai repede, ca şi toate capacităţile paranormale ce derivă din ea. Al treilea ochi începe să se deschidă şi chiar ochii fizici se transformă pentru a se adapta Luminii şi frecvenţelor ei mult mai elevate.

Calendarul Maya a prezis sfârşitul epocii actuale în 2012

Scriitor, şi ghid la locurile sacre ale planetei, Gregg Braden s-a făcut cunoscut prin cărţile sale „Trezirea la Punctul Zero: iniţiere colectivă” şi „Translaţia între lumi”. După ce a trăit, în tinereţe, două experienţe de moarte clinică (NDE) şi a avut o carieră profesională strălucitoare ca inginer de aeronave, a început să ţină conferinţe şi seminarii în întreaga lume. Gregg Braden a dovedit ştiinţific trecerea prin centura de fotoni şi încetinirea gradată a perioadei de rotaţie a planetei Pământ. Tot lui îi aparaţine demonstraţia ştiinţifică a creşterii frecvenţei de rezonanţă a Terrei (rezonanţa Schumann). Braden consideră că, atunci când planeta noastră nu se va mai roti deloc iar frecvenţa ei va atinge valoarea de 13 Hz, vom fi în „Punctul Zero” al câmpului ei magnetic. După două sau trei zile de repaus, ea va reîncepe să se învârtă în sens contrar, ceea ce va determina inversarea polilor magnetici ai Terrei.

Din aceasta, Gregg Braden deduce o serie de consecinţe:
Timpul va părea că trece din ce în ce mai repede pe masura ce ne apropiem de „Punctul Zero”. La ora actuală, frecvenţa Schumann a Terrei este de 12 Hz şi se preconizează ca la 13 Hz se va opri.

Provocând inversarea polilor magnetici, traversarea Punctului Zero va însemna totodata translaţia omenirii într-o dimensiune superioară, a patra, care este la rândul ei o treaptă către cea de-a cincea dimensiune. La acest nivel de evoluţie, gândurile şi dorinţele noastre se vor manifesta instantaneu (fapt care corespunde planului astral). Acest Punct Zero este menţionat de calendarele sacre ale omenirii, cum ar fi misteriosul Ţolkin – calendarul mayaş – care prevede sfârşitul actualului ciclu al omenirii în decembrie 2012. După saltul în cea de-a patra dimensiune, prevăzut a avea loc înainte de sfârşitul anului 2012, în 2013, conform acestor teorii, vom trece în cea de-a cincea dimensiune.
Trecerea în altă etapă la Punctul Zero, prezisă de diferite tradiţii cu mii de ani în urmă, este pe cale de a se realiza.

Aceste salturi au loc o dată la 13.000 de ani, ceea ce echivalează cu o revoluţie completă a Soarelui nostru în jurul Soarelui central al galaxiei noastre.
Se pare că după trecerea prin Punctul Zero, Soarele va răsări la Vest şi va apune la Est. Mai multe texte străvechi descriu astfel de transformări radicale în trecutul îndepărtat al omenirii.
Cea mai mare parte a tehnologiilor cunoscute nu vor mai fi operaţionale. Excepţie face utilizarea energiei libere, decoperită de Tesla în urmă cu un secol, propusă în diferite etape unora dintre guvernele noastre de către extratereştri, dar ocultată şi interzisă de o conspiraţie mondială.
Calendarul Maya a prezis toate aceste schimbări şi faptul că vom reveni la ciclurile naturale bazate pe armonia universală.

Cum va fi translaţia într-un alt plan?

Prin urmare, creşterea frecvenţei de vibraţie a planetei noastre implică şi elevarea frecvenţei de vibraţie a locuitorilor săi, ceea ce determină efecte asupra organismului dar şi elevarea conştiinţei, chiar dacă evenimentele actuale contrazic aceasta (vezi războaiele şi conflictele la nivel mondial).

Alte semne: câmpul magnetic al planetei s-a diminuat, iar mişcarea ei de precesie s-a modificat. Mai mult, polii magnetici ai planetei au început deja să se deplaseze puţin câte puţin. Toate acestea vor continua şi ne indică în mod clar că ne îndreptăm spre transformări planetare de importanţă cosmică. Este dificil de descris în cuvinte un eveniment atât de rar şi de special. Un salt similar s-a produs deja în constelaţia Pleiadelor, dar în urmă cu foarte multă vreme.

Sigur că nimeni nu poate spune exact ce se va petrece atunci, însă putem trasa unele repere. Înainte de 2012, sufletele evoluate de pe planeta noastră vor face acest salt şi astfel vor deschide poarta ascensională şi pentru alţii care le vor urma. Unele fiinţe, care deja s-au orientat către Dumnezeu cu credinţă şi sinceritate, vor realiza Ascensiunea cu propriul lor corp fizic sublimat, în timp ce altele îşi vor părăsi acest corp fizic pentru a se regăsi într-un alt plan, cu un corp subtil mai apropiat noii frecvenţe de vibraţie.

Inversarea polilor magnetici – evidenţiată de datele culese de sateliţi

Polul nord magnetic terestru este într-o constantă deplasare. La ora actuală, tinde să se apropie de polul nord geografic (care coincide cu polul sud magnetic). Unii oameni de ştiinţă consideră că această inversare a polilor magnetici ai Terrei va avea loc în curând.

Extras din revista”Sciences et Avenir” (Ştiinţa şi viitorul) din iunie 2002: „Analizând datele culese de doi sateliţi – Oersted, lansat în 1999, şi Magsat, lansat cu 20 de ani mai devreme –, o echipă de specialişti de la Institutul de Fizica Pământului din Paris a remarcat variaţii importante ale câmpului magnetic terestru. Să fie acesta semnul inversării polilor magnetici ai Pamântului, eveniment care are loc la aproximativ 250.000 de ani? Nu putem afirma aceasta cu certitudine. Mai degrabă putem bănui că intensitatea câmpului magnetic fluctuează, scăzând şi apoi revenind, fără a se modifica polaritatea câmpului magnetic terestru. Astfel de fluctuaţii au mai avut loc în trecut. Inversiune sau fluctuaţie, nucleul terestru pare a fi agitat însă de furtuni intense.”

La Montauk nimeni nu a putut vedea dincolo de 2012

În cadrul Proiectului Montauk, despre care doi dintre participanţi (Preston Nichols şi Al Bielek) au făcut dezvăluiri cutremurătoare într-un interviu de peste 9 ore, informaţii structurate şi în cărţile lui Preston Nichols şi Peter Moon, s-au realizat experienţe de proiectie în timp. Cercetătorii care au lucrat la Proiectul Montauk au construit, pe baza unor informaţii provenite din surse extraterestre, un dispozitiv cu ajutorul căruia trimiteau diverse persoane în timp şi le ghidau acolo pentru a descrie ce vedeau. Al Bielek a fost unul dintre „călătorii în timp” şi iată ce răspunde el reporterului la întrebarile legate de anul 2012:

Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://aim.active.ws/?a=66 şi este publicat la Active Information Media.

Reporter: Care este cel mai depărtat punct din viitor în care au fost trimişi oameni în cadrul Proiectului Montauk?
Al Bielek: Anul 10.000 d.C.
R: Deci viitorul este acum stabilit până în anul 10.000 d.C.?
AB: Da. Este ca o realitate din vis. Nimeni nu a găsit un viitor tangibil, al lumii fizice, dincolo de 2012. Este ca un zid abrupt dincolo de care nu mai este nimic.
R: Profeţiile vorbesc despre o transformare planetară în acea perioadă.
AB: Curios, nu-i aşa?
R: Care este previziunea dvs. pentru viitorul speciei umane?
AB: Va supravieţui.
R: De ce s-a menţionat la un moment dat că anul 2011 a fost ultimul an în care subiecţii experienţelor au putut vedea ceva tangibil?
AB: Calendarul mayaş prevede pentru perioada 2011 – 2013 un fel de barieră. Persoanele clarvăzătoare au confirmat că în jurul anului 2013 este o barieră de care ele nu pot trece.
R: Asta nu înseamnă că nu este nimic dincolo de acel an.
AB: Nu. Este ascuns percepţiilor noastre. Nu se poate vedea nici măcar cu o maşina a timpului. Mulţi se întreabă dacă vor mai avea controlul asupra omenirii dupa 2013.
R: Se pare că avem de a face cu o elevare a conştiinţei pe măsură ce ne apropiem de translaţia în cea de-a patra dimensiune.
AB: Într-adevăr. Sunt ceva dovezi în direcţia asta.
R: Se discută mult despre ideea translaţiei într-o a patra dimensiune. Ce înseamnă aceasta?
AB: De fapt, înseamnă trecerea la o frecvenţă de vibraţie superioară. Este de asemenea în legatură cu conştientizarea faptului că nu suntem separaţi de Creatorul nostru. Este un eveniment de genul celui numit de creştini „revenirea în Glorie”. A doua venire se referă mai degrabă la o stare interioara, decât la o fiinţă care vine şi stabileste o ierarhie.
R: Când se va realiza complet această translaţie?
AB: A patra dimensiune este mult mai plină de viaţă. Este o dimensiune în care predomină compasiunea, înţelegerea şi iubirea. Trecerea definitivă la cea de-a patra dimensiune cred că va avea loc între anii 2003 şi 2013.
R: E interesant că şi prin metodele de divinaţie I-Ching se prevede un sfârsit în anul 2012.
AB: Da. Nimic nu va mai fi la fel pe Pământ. Transformarile au început deja. Suntem martori la „dispariţia” celei de-a treia dimensiuni a vieţii.

RADIATIILE SOLARE

in Astronomie by

Soarele este cel mai mare corp din sistemul solar continând 98% din masa acestuia. El este o sfera de masa gazoasa incandescenta de la care noi primim caldura si lumina. Are diametrul de 1.391.000 km ceea ce înseamna ca este de 109 ori mai mare decât Pamântul. 98% din materia solara este formata din hidrogen (73%) si heliu (25%).

STRUCTURA SOARELUI:

NUCLEUL este regiunea centrala care ocupa 20% din volumul Soarelui, contine jumatate din masa lui si are o raza de aproximativ 120.000 km. Aici temperatura este de 14 milioane de grade Celsius iar presiunea de 340 miliarde de ori mai mare decât presiunea de pe Pamânt (masurata la nivelul marii). Aceste conditii permit ca 4 protoni ( nuclee de hidrogen) sa se uneasca pentru a forma un nucleu de heliu, proces numit fuziune nucleara. În fiecare secunda sunt convertite în heliu 592 milioane tone de hidrogen, proces în care 4,1 milioane tone sunt convertite în energie – conform celebrei relatii E=mc 2

ZONA DE RADIATIE este o regiune cu o latime de aproximativ 380.000 km în care energia eliberata de nucleu sub forma de fotoni îsi cauta drumul catre suprafata. Desi fotonii se deplaseaza cu viteza luminii, strabaterea acestei regiuni poate dura milioane de ani deoarece ei sunt permanent absorbiti si re-emisi de materia solara.

ZONA DE CONVECTIE are o latime de aproximativ 280.000 km. Energia emisa de nucleu ajunge aici sub forma de caldura, care este transportata mai departe prin curenti : gazul cald se ridica la suprafata unde se raceste, dupa care intra în interior pentru a se încalzi – proces numit convectie.

FOTOSFERA este un strat cu grosimea de aproximativ 250 km si reprezinta suprafata vizibila a Soarelui. Ea emite cea mai mare parte din lumina solara si are o temperatura de aproximativ 5700 grade Celsius. Privita printr-un telescop puternic, fotosfera apare ca o suprafata agitata pe care sunt raspândite granulele. Acestea sunt formatiuni de materie gazoasa cu o temperatura cu circa 300 de grade mai ridicata decât cea a fotosferei si pot fi asemanate cu niste boabe de orez cu dimensiunile cuprinse între 250 si 1500 km în diametru, fiind comparabile cu marimea unei tari ca Franta. Ele evolueaza rapid (apar si dispar) în mai putin de un sfert de ora. Granulele sunt determinate de gazele fierbinti care ajung în fotosfera din zona de convectie.

CROMOSFERA este o regiune care poate ajunge pâna la 5.000 km deasupra fotosferei si care are o temperatura medie de aproximativ 4.500 grade (creste odata cu cresterea înaltimii având în partea superioara 20.000 de grade Celsius). Fiind mai rece decât fotosfera ea poate fi observata numai în timpul eclipselor totale de Soare, când discul solar este acoperit de discul aparent al Lunii.

Aceasta regiune a fost denumita cromosfera deoarece în timpul eclipselor se prezinta sub forma unui cerc de lumina rosiatica. Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald numite spicule care pot fi observate la marginea discului solar. Spiculele se formeaza deasupra granulelor care se sparg. Spiculele pot ajunge pâna la înaltimea de 10.000 km, particulele constituente având viteza de 15-20 km/s. Cromosfera este numita si “spayul fotosferic“, deoarece pare a fi facuta în întregime din spicule de o mare varietate de dimensiuni.

COROANA SOLARA este stratul exterior al atmosferei solare si se întinde de la limita superioara a cromosferei pâna la înaltimi de ordinul milioanelor de kilometri, scaldând planetele cele mai apropiate de Soare : Mercur, Venus, Pamânt si Marte.

Fiind de un milion de ori mai putin stralucitoare decât fotosfera ea poate fi observata numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu un aparat special care acopera discul solar, numit coronograf si se prezinta sub forma unui halou argintat mai mult sau mai putin neregulat. Coroana este formata din suvite de gaz rarefiat care evadeaza în spatiu dând nastere unor particule încarcate electric cunoscute sub numele de vânt solar.

Viteza materiei ionizate în vecinatatea Soarelui este mica (de ordinul zecilor de kilometri pe secunda) dar creste pe masura ce acestea se îndeparteaza ajungând ca în vecinatatea Pamântului sa fie de aproximativ 350 km/s. În mod normal concentratia vântului solar este de 5-10 particule pe centimetru cub.

În cadrul expunerii de mai sus straturile exterioare ale Soarelui (fotosfera, cromosfera si coroana) au fost privite ca niste paturi linistite în care nu se întâmpla nimic. Din observatii stim ca în interiorul lor au loc procese active care se desfasoara sub diverse aspecte. Totalitatea acestor procese constituie asa-numita activitate solara. În ceea ce priveste activitatea solara ne vom opri asupra:

•petelor solare ale fotosferei
•protuberantelor din cromosfera
•eruptiilor solare

PETELE SOLARE

Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de activitate solara. Acestea sunt usor de pus în evidenta si au fost observate din timpuri stravechi . O pata solara este o for-matiune de culoare întunecata care apare printre granulele fotosferice . La început ea apare ca un por care se dezvolta si poate sa dureze câteva saptamâni.

Culoarea închisa a petei se datoreaza faptului ca exista un efect de contrast între stralucirea normala a fotosferei si stralucirea petelor care au o temperatura mai scazuta (aproximativ 4230 grade Celsius). Dimensiunile, aspectul si pozitia petelor solare sunt variabile în timp.

O pata obisnuita are diametrul de circa 7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la pâna la 50.000 km, iar în cazuri exceptionale pot avea diametre mult mai mari (cea mai mare pata a fost observata în 1947, ea având diametrul de 230.000 km ). Pentru a le putea vedea cu ochiul liber ( cu masurile de protectie corespunzatoare) diametrul lor trebuie sa fie de cel putin 40.000 km – probabil ca despre astfel de pete se vorbeste în cronicile medievale. Pentru comparatie sa mentionam ca diametrul Pamântului este de 12.740 km!

Din observarea petelor solare s-a constatat ca Soarele se roteste în jurul unei axe care trece prin centrul sau. Sensul acestei rotatii, vazuta de pe Pamânt, este de la stânga la dreapta observatorului, adica de la est spre vest. Totodata s-a determinat ca viteza de rotatie scade de la ecuator spre poli, astfel încât perioada de rotatie este de 27 de zile la ecuator , respectiv de 34 de zile la poli.

Din studii statistice s-a constatat ca activitatea petelor solare, adica numarul lor si suprafata ocupata de ele variaza ciclic, cu o perioada de 11 ani – 1979 a fost un an cu activitate maxima, în 7 ani scade la minim, dupa care în 4 ani s-a atins iar un maxim în anul 1990).

Aceasta periodicitate se numeste ciclul activitatii solare si este foarte importanta deoarece odata cu variatia petelor solare au loc si alte variatii în modul de manifestare a activitatii solare. Anul 1998 este un an în care activitatea solara se intensifica , îndreptându-ne catre un maxim care se va atinge în anul 2001.

Masuratorile spectroscopice au aratat ca în petele solare exista un câmp magnetic de circa 9.000 de ori mai intens decât cel al Pamântului. Petele solare se comporta ca polii unui imens magnet, ele aparând de multe ori pechi având polaritati opuse.

PROTUBERANTELE

Protuberantele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub aspectul unor tâsnituri ale materiei din cromosfera spre coroana. Protuberantele au forma unor suvoaie de apa aruncate de fântânile arteziene sau pot aparea ca niste limbi de foc care se înalta deasupra cromosferei. Acestea sunt mai putin stralucitoare decât fotosfera si deci pot fi observate numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu aparate speciale.

Unele din protuberante sunt calme, durând chiar mai multe rotatii solare, altele se caracterizeaza prin dinamism si schimbari rapide. Aparitia acestora din urma este legata de petele solare.

ERUPTIILE SOLARE

În timpul unei eruptii solare o cantitate enorma de energie care se afla în cromosfera si în coroana este eliberata dintr-o data. Materia este proiectata în coroana si deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate în spatiul interplanetar, generând rafale ale vântului solar.

În vecinatatea Pamântului viteza particulelor care formeaza vântul solar este în medie de 350 km/s si creste în urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, creste si concentratia lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbatii afecteaza câmpul magnetic terestru, deformându-l. Particulele încarcate electric, care în mod normal sunt deviate de câmpul magnetic terestru, urmaresc liniile de câmp în regiunea polilor si patrund în atmosfera încalzind-o, producând raze X si gaze ionizate.

Ca efecte putem mentiona aurorele polare, perturbarea telecomunicatiilor, aparitia unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora retelele de distribuire a electricitatii; ca urmare a încalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedica pentru sateliti, având ca efect scoaterea lor de pe orbita.

Observarea Soarelui a pus în evidenta faptul ca aparitia protuberantelor si a eruptiilor este strâns legata de prezenta petelor solare, întreaga activitate solara având deci un ciclu de 11 ani Variatiile activitatii solare afecteaza clima de pe Pamânt. Astfel, perioada 1645-1715, în care nu a fost înregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai frigurosi ai „micii ere glaciare”, o perioada în timpul careia temperaturile au fost anormal de scazute în Europa. Începând cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o crestere usoara a temperaturii medii a Pamântului.

CICLUL VIETII SOARELUI

in Astronomie by

Soarele a început sa se formeze cu mai bine de 5 miliarde de ani în urma dintr-un nor de gaz si de praf interstelar cu diametrul de 46 de ani lumina. Acesta radia putina energie si era într-un echilibru instabil: putea fie sa se condenseze, fie sa se disipe.

O perturbatie, generata de trecerea unei stele sau de unda de soc produsa de explozia unei stele apropiate, a initiat colapsul, norul începând sa se fragmenteze. În urmatoarele mii de ani materia a început sa se condenseze în “globule”. Globula din care s-a format Soarele avea un diametru de 100 de ori mai mare decât cel al sistemului solar actual si masa de 25 de ori mai mare decât masa Soarelui.

Dupa 100.000 de ani el s-a micsorat în a milioana parte din dimensiunea originala, fiind înca de doua ori mai mare decât diametrul sistemului solar. Temperatura a devenit suficient de mare pentru a produce radiatie infrarosie ceea ce a încetinit colapsul. Din acest moment a devenit stabila într-o stare care poarta denumirea de protostea.

În numai câteva mii de ani protosteaua s-a micsorat pâna când a devenit mai mica decat orbita planetei Mercur. Temperatura nucleului a crescut la câteva milioane de grade, suficient pentru a produce fuziunea hidrogenului în heliu. Astfel a devenit o stea adevarata si se gaseste în aceasta stare de 5 miliarde de ani.
În zilele noastre Soarele este o stea stabila de vârsta si marime medie. Radiatia solara asigura Pamântului clima, vremea si energia necesara formelor de viata.

Puterea emisa de Soare este de 383 miliarde de miliarde de MW, deci energia emisa într-o secunda este de 13 milioane de ori mai mare decât energia electrica consumata de Statele Unite într-un an. Hidrogenul este suficient pentru ca echilibrul sa fie stabil înca 5 miliarde de ani, timp în care în centrul stelei se formeaza un mare miez de heliu.

Dupa 10 miliarde de ani de stabilitate în centrul Soarelui nu va mai exista suficient hidrogen; acesta se gaseste în schimb din abundenta în straturile exterioare unde reactia de fuziune a hidrogenului în heliu va continua. Aceasta deplasare a reactiei de fuziune spre exterior va avea ca efect cresterea dimensiunilor Soarelui si totodata modificarea culorii sale spre rosu. Soarele va înghiti planetele Mercur si Venus topindu-le, ajungând chiar aproape de orbita Pamântului. Vazut de pe Pamânt, acest glob rosu va acoperi cea mai mare parte a cerului. Dar omul nu va avea posibilitatea sa priveasca acest magnific spectacol cosmic, deoarece razele Soarelui dilatat vor încalzi suprafata Terrei la 4000 grade Celsius si vor evapora tot ceea ce se afla pe planeta. Probabil ca pâna atunci oamenii vor fi plecati spre alta parte a galaxiei…

În final, dupa epuizarea heliului, fara combustibil si incapabil sa produca o presiune a radiatiei care sa mentina regiunile exterioare, Soarele va colapsa într-un corp de marimea Pamântului. Temperatura din interior va fi insuficienta pentru fuziunea nucleelor de carbon (pentru aceasta ar fi necesara o temperatura de 600 milioane de grade Celsius), dar destul de ridicata pentru ca steaua sa apara ca alba-fierbinte. Va deveni o pitica alba, atât de densa încât o lingurita de materie va cântari o tona.

RADIOASTRONOMIA

in Astronomie by

Radioastronomia este o ramură a astronomiei . Ea studiază obiectele cereşti cu ajutorul radioundelor emise de acestea . Radioastronomia a luat fiinţă în 1931 când în urma cercetăriilor iniţale pentru originea diferitior paraziti radio a fost identificata radiaţia radio a Caii Lactee .

În 1942 s-a descoperit radiaţia radio a Soarelui , iar în 1946 a fost descoperită prima radiosursă cerească .

Primii astronomi urmăreau cerul cu ochiul liber . În secolul al XVII-lea au fost inventate instrumentele optice : luneta şi telescopul . Primul care a folosit luneta pentru a observa cerul a fost italianul Galileo Galilei . Primul telescop a fost realizat în 1961 de Isaac Newton . Astăzi , cel mai frecvent aştrii nu sunt observaţi în mod direct .

Fotografierea stelelor este folosită de la sfarşitul secolului al XIX-lea . Faţă de ochi aceasta are un mare avantaj : o placă sau o peliculă fotografică acumulează puţin câte puţin lumină primită . După mai multe ore de expunere se pot fotografia aştrii mai putin luminoşi . Dar placa sau pelicula degajată nu înregistrează decât o foarte mică parte din lumină degajată .

Acesta este motivul pentru care astăzi sunt preferate aparate electronice mult mai sensibile . Imaginea apare pe un ecran în apropierea unui telescop sau la mii de km de acesta .

Ochiul şi instrumentele optice sunt sensibile la lumină . Însă aştrii emit şi radiaţii invizibile : unde radio , infraroşii , ultraviolete , raze x , raze gama . Aştrii cei mai reci emit îndeosebi radiaţii infraroşii ; cei mai calzi sunt surse puternice de raze x şi ultraviolete . Undele radio sunt captate de la sol cu ajutorul radiotelescoapelor . Celelalte radiaţii sunt mai mult sau mai putin oprite de atmosferă .

În medie , 77% din energia radiaţiei electromagnetice solare interceptate de sisemul Pământ-atmosfera reprezinta energia radiaţiei reflectate la niveleul superior al atmosferei iar restul receptionată la suprafaţa Pământului .

La Pământ ajung numai radiaţiile care nu sunt absorbite sau reflectate de atmosfera Pământului . Radiatiile care ajung pe Pământ se situează în domeniile de frecvenţă care constitiue “ferestrele atmosferei” .

Radiatiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 300 şi 750 mm ( radiaţiile vizibile sau optice ) nu sunt absorbite în atmosferă şi ajung la suprafaţa Pământlui . Tot în acest domeniu pentru 2 , 3 , 5 , 10 şi 22 mm există încă 5 ferestre foarte înguste . Radiaţiile hertziene cu lungimea de undă cuprinsă între 1 cm şi 30 m constituie fereastra hertziană sau fereastra radio . Radiaţiile hertziene cu lungimea de undă mai mare de 30 m suferă reflexia pe ionosferă .

Cu excepia câtorva planete care au fost vizitate de sonde spaţiale , tot ceea ce ştim despre aştrii se datorează luminii şi celorlalte radiaţii emise de aştrii care ajung până la noi . Pentru aceasta astronomii au pus la punct instrumente specializate de studiere a luminii . Spectroscopul , de exemplu a permis studierea luminii emise de stele şi reflectate de planete .

Când lumina trece printr-un spectroscop , se obţine o bandă în culorile curcubeului , strabatută de dungi strălucitoare numită spectrul corpului . De asemenea asronomii folosesc spectrografe pentru a fotografia direct spectrele aţtrilor pe care îi ţin sub observaţie . Fotometrul permite măsrarea intensităţii luminii primite de la aştrii şi deducerea temperaturilor .

Luneta şi telescopul au în componenşa lor un tub în care se află un sistem optic numit obiectiv , care este orientat spre cer . Obiectivul este diferit pentru fiecare obiect în parte : cel al lunetei este format dintr-o lentilă de sticlă iar cel al telescopului este o oglindă în care se reflectă razele luminoase . Punând ochiul în spatele unui fel de lupă , ocularul , observăm direct imaginea obţinută .
În plus o putem fotografia sau chiar înregistra şi analiza cu ajutorul aparatelor electronice .

Performanţele unui instrument astronomic depind de dimensiunile obiectivului : cu cât acesta este mai mare cu atat capteaza razele unor obiecte mai puţin luminoase ; în plus un obiectiv cu diametru mare înlesneşte separea unor puncte luminoase apropiate şi observarea mai multor detalii . Pentru aceasta astronomii folsesc telescoape dotate cu oglinzi imense . Acestea sunt instalate în locuri înalte cum este varful Mauna Kea , din Hawaii , aflat la o înalţime de peste 4000 m .

Undele radio sunt captate la sol cu ajutorul telescoapelor speciale nimite radiotelescoape . Oglinda acestora nu mai este o piesă optică ci o suprafaşă metalică de dimensiuni mult mai mari (în general cu un diametru intre 10 şi 25 m) . Intensitatea undelor radio este atât de slabă , încât este necesară amplificarea lor inainte de a fireceptate şi studiate .

La fel ca în optică , instrumentele cele mai performante sunt cele care au cea mai mare suprfaţă de captare . Desigur este imposibilă construirea unor radiotelescoape gigantice , cu dimensiuni de km pătraţi . Dar se pot obţine rezultate la fel de bune punând în funcţiune o serie de instrumente situate la distanţă . Este cazul telescoapelor VLA ( Very Large Array ) din Statele Unite , New Mexico . De asemenea se pot cupla mai multe antene cuplate la sute sau mii de km ; ele nu funcţionează toate în acelesi timp , dar înregistrează pe bandă semnalele pe care le-au captat şi le combină imediat . Aceasta este tehnica interferometriei cu bază foarte extinsă .

Cel mai important grup de radiaţii electromagnetice de origine extraterestră este acela al radiaţiilor termice provenite de la Soare provenite de la Soare .

Soarele emite radiaţii electromagnetice cel mai intens în domeniul vizibil . Aceasta radiaţie este emisă de fotosferă , strat cu o grosime de câteva sute de km ce delimitează globul solar . Temperatura ei este de 6000 grade Kelvin .

În cromosfera solară au loc erupţii solare care eliberează o enormă cantitate de energie . Materia este proiectată în coroană şi particule de atomi accelerate până la viteze foarte mari sunt expulzate în spaţiul interplanetar . Aceste fenomene sunt însoţite de o emisie de raze x , de unde radio , şi , în cazul erupţiilor mai puternice de lumină vizibilă .

Când ajung în apropierea Pământului şi cad în atmosfera în special deasupra regiunilor polare creează aurorele polare . Deasemenea ele peturbă propagarea undelor radio în jurul globului . Uneori ele produc chiar defectarea reţelelor de distribuire a electricităţii . Undele radio emise de Soare au lungimi de undă care cresc cu înaltimea stratului emisiv . Astfel fotosfera emite lungimi milimetrice , cromosfera pe lungimi centimetrice iar coroana pe lungimi decametrice şi metrice . Coroana care are o temperatura de 1.000.000 grade Kelvin emite şi radiaţii X .

Alt grup de radiaţii electromagnetice de origne extraterestră este cel constituit din radiaţiile de sincrotron . Radiatia sincrotronă este emisă de electroni cu viteză apropiată de cea a luminii care descriu mişcări spirale în lungul liniilor de câmp ale unor câmpuri magnetice foarte intense , existente în unele formaţii stelare . Radiaţia sincrotronă a fost identificată prima oară în radiaţia optică şi radio a obiectului ceresc de strălucire slaba , numit nebuloasa Crab .

Electronii cu energii mari şi foarte mari care apar în formaţiile stelare şi care sunt frânaţi în câmpul nucleelor întâlnite în substanţa care compune galaxiile produc un alt tip de radiaţii numite radiaţii de frânare .

Progresul spectaculos al radioastronomiei se datorează radiotelescoapelor din ce în ce mai perfecţionate. Radiotelescopul receptează radiaţii cu lungimi de undă de la 1 mm până la 20 m . Are o antena cu sistem reflector care o almentează , un sistem radioreceptor şi un echipament de înregistrare.

Unele dintre cele mai importante descoperiri astronomice din ulimul timp ( quasarii , pulsarii , moleculele interstelare ) se datorează radiotelescoapelor .

Quasarii
Din 1963 astronomii au identificat nişte obiecte care păreau a fi nucleul foarte luminos al unor galaxii active îndepărtate . Cum ele semănau cu nişte stele , iar primele care au fost descoperite emiteau numeroase unde radio , ele au fost numite quasari .

Acest nume este o abreviere a expresiei englezesti “ quasi stellar astronomical radio sources ” ceea ce semnifică radiosurse astronomice cvasistelare . Astronomii au căutat motivul pentru care quasarii emit atâta energie .

Se crede ca aceştia au în centrul lor o gaură neagră cu o masă de ordinul a milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui . Înainte de a fi înghiţit de gaura neagră , gazul din jur formează un turbion şi devine foarte cald .

În consecinţă el emite o radiaţie foarte intensă care corespunde energiei fantastice degajate de quasari . Astronomii cred ca quasarii sunt cei mai îndepărtaţi aştrii care sunt cunoscuţi astăzi . Întradevăr razele spectrului lor sunt mereu puternic decalate spre rosu. Acest lucru ne face să credem ca ei sunt situaţi extrem de departe .

Ţinând cont de strălucirea lor aparentă deducem ca sunt de la 100 până la 1000 de ori mai strălucitori decat galaxiile , avand totodată un diametru de 100 de ori mai mic ! Datorită distanţei la care se presupune ca se află quasarii oferă informaţii despre trecutul Universului . Lumina lor a călătorit miliarde de ani în spaţiu înainte de a ajunge la noi ; ea ne vorbeste deci despre univers asa cum arata el acum miliarde de ani .

Pulsarii
O supragigantă roşie ( adică o stea cu diametru de 1000 de ori mai mare decat Soarele ) explodează dar nu este distrusă complet de explozie . Aceasta îi dezveleşte doar miezul care este format din fier . El suferă o compresie fantastică şi se reduce la început la dimensiunea unei mici sfere cu un diametru de numai 20 km care cântareşte însă până la 500 milioane de tone pe centimetru cub .

Pentru a transforma Pământul intr-un astru cu o densitate asemănătoare , ar trebui , fără a-i modifica masa să îl reducem la un diametru de 30 m . În ceea ce a mai rămas din stea materia devine atât de comprimată încât , atomii sunt striviţi .

Ea se reduce la un amestec de particule atomice numite neutroni . Stelele de neutroni sunt atât de mici şi de puţtin luminoase încât pot trece neobservate . Cu toate acestea astronomii au identificat câteva , pulsarii fiindcă acestia emit radiaţii care ajung la noi sub forma unor impulusuri periodice . Pulsarii sunt deci stele de neutroni care se învârtesc foarte repede în jurul propriilor axe emiţând un fascicul de unde radio sau alte radiaţii intr-o anumită direcţie.

Acest fascicul baleiază în spatiu ca un girofar. Cand Pământul îl traversează poate fi observat . Apoi dispare şi poate fi observat di nou când steaua a făcut un tur complet , peste o fracţiune de secundă sau câteva secunde mai tarziu . Sute de stele neutronice au fost reperate în acest fel . Acestea se numesc pulsari ( din engleza pulsating stars ) fiindca radiaţiile lor ne parvin la intervale foarte regulate , ca şi cum aceste stele ar pulsa . Primii pulsari au fost descoperiţi în 1967 , la observatorul radioastronomic de la Cambridge .

SOARELE SI LUNA

in Astronomie by

LUNA

– Diametrul 3476 km

-Masa de 81,3 ori mai mica decat a Pamantului

-Volumul de 50 ori mai mic decat al Pamantului

-Departarea fata de Pamant este de 356400 km la pigeu si 406700 km la apogeu

-Densitatea: 3,34 g/cm3

-Atmosfera este practic absenta

-Temperatura circa 150 grade C pe partea insorita si 1380 pe partea umbrita

-Perioada de revolutie (in jurul Pamantului) este egala cu perioa-da de rotatie (in jurul axei sale) ca urmare are indepartata me-reu aceasi emisfera catre Pamant.

-Aselenizarea primilor pamanteni a avut loc la 21 iulie 1969

-Regiunile plate mai intense poarta numele de “mari” si “oceane” (Marea Linistei, Oceanul Furtunilor) si sunt delimitate de lanturi muntoase cu denumiri similare celor de pe Pamant (Alpi, Caucaz, Carpati).

RELIEF SI EXPLORARE

Cand privim Luna printr-un binoclu, descoperim la suprafata sa muntii, sesuri si cratere, dar mai ales dupa ce sondele si astronautii au pornit sa cucereasca Luna, relieful acestuia a ajuns sa fie cunoscut mai bine.

Relieful Lunii

Sesurile formeza petele intunecate care contureaza ochii, nasul si gura de pe chipul pe care il vedm cand privim Luna cu ochiul liber. Odinioara se credea ca acestea sunt mari si li s-au dat nume poetice: Marea Serenitatii, Marea Linistii, Lacul Viselor e.t.c.

Aceste nume au fost pastrate chiar daca azi se stie ca pe Luna nu exista apa. Cei mai inalti munti ating 8200m o altitudine cu putin mai mica decat cea a Everestului in timp ce Luna este acoperita de cratere cu marimi diferite. Ele au fost formate de meteoriti care au cazut pe Luna in urma cu miliarde de ani. Cele mai mici dimensiuni cu totul minuscule, cele mai mari depasesc 200 km. Unele dintre ele au stiatii albe dispuse spitele unei roti, acesea sunt urmele lasate pe solul lunar in toate directiile de impactul uno meteoriti.

Explorarea Lunii

Incepand cu anul 1959 zeci de sonde automate au fost lansate spre Luna. Primele areu destinate simplei fotografieri a suprafetei, in timp ce o savurau inainte de a se prabusi pe intindera ei. In octom- brie 1959 sonda ruseasca Luna 3 a trimis primele imagini ale fetei “nevazute” ale Lunii.

Ulterior sondele au aterizat pe Luna au furnizat informatii mai precise despre suprafata acestia. Mai tarziu satelitii plasati pe orbita in jurul Lunii au fost studiati si fotografiati timp de mai multe luni. In cele din urma omul insa-si a pasit pe Luna.

Intre 1969 si 1972 sase zboruri efectuate de navala spatiale Apollo au permis ca 12 astronauti americani sa paseasca pe Luna ei au fost Neil Armstrong si Eorvin Aldrin, pe 20 iulie 1969 in timpul zborului efectuat de Apollo 11, astronautii misiunii au instalat pe suprafata acesteia instrumente stintifice, au efectuat diverse masuratori si au adus pe Pamant pentru analiza aproape 400 kg de roci selenare.

Suprafata Lunii

Cu toate ca este aprope, Luna reprezinta o lume complet diferita de cea a noastra fara apa si fara urme de viata. Solul lunar este plin de roci scufundate mai mult sau mai putin intr-un strat gros de pulberi cenusii. Omul nu poate trai pe Luna fara un echipament adegvat fiindca spre deosebire de Pamant, Luna nu are atmosfera.

Fara o atmosfera care sa o protejeze Luna primeste din plin ploaia de meteoriti si de radiatii venite din spatiu. Ea este expusa direct razelor Soarelui in plina zi temperatura depaseste 100 grade C, noaptea dimpotriva, aceasta poate scadea sub 170 grade C.

Aceste enorme variatii de temperatura sunt acontate de faptul ca ziua si noaptea sunt mai lungi decat pe Pamant, fiecare dintre ele dureaza aproximativ doua saptamani. Cerul vazut de pe Luna este meru negru chiar daca Soarele straluceste.

Si pe Pamant ar fii la fel daca nu ar exista atmosfera, care difu-
zeaza lumina Soarelui.

SOARELE

Datorita faptului ca se afla atat de aproape, Soarele este steaua cea mai bine cunoscuta.

Astronomii disting chiar detaliile de la suprafata sa ( cele mai mici au o intindere de 150 km ). In comparatie cu Pamantul Soarele este gigantic, volumul sau ar putea cuprinde 1 300 000 de planete ca anoastra, iar dealungul diametrului sau sa-r putea alinia la 109.

Soarele este o imensa sfera de gaz foarte cald a carui masa o depaseste de
300 000 de ori pe cea a Pamantului. La suprafata forta gravitationala
este de aproximativ 28 de ori mai puternica de cat cea de pe Pamant,
totusi Soarele nu e decat o stea foarte obisnuita. Pentru astronomi, este
o adevarata sansa sa poata studia o stea atat de banala, tot ceea ce afla prin studierea Soarelui ii ajuta sa inteleaga mai bine si celelalte stele.

Fotosfera

Lumina orbitoare a Soarelui provine de la un invelis de grosime mai mica de 300 km, fotosfera. Aceasta este cea care da impresia ca Soarele are o margine bine delimitata, temperatura sa este de aproximativ 6000 grade C. Vazuta prin telescop ea se prezinta ca o retea de celule mici stralucitoare, sau granule, eflate intr-o permanenta miscare. Ficare granula este o bula de gaz de marimea unei tari ca Franta, ea apare se transforma si dispare in aproximativ 10 minute.

Cromosfera si coroana

In timpul unei eclipse totale, cand discul arbitrar al Soarelui dispare in spatele Lunii, remarcam ca in jur o bordura de un rosu aprins, iar dincolo de aceasta, un balon argintat, mai mult sau mai putin neregulat coroana.

Cromosfera si coroana sut invelisurile extaordinare ale Soarelui, ele
Formeaza atmosfera solara. In mod obisnuit nu le vedem pentru ca sunt mult mai putin luminoase decat fotosfera. Cromosfera se ridica pana la 5000 km de suprafata Soarelui.

Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald spiculii, tempera- tura sa creste odata cu altitudinea, in varf ea atinge 2 000 grade C.
Coroana care imbraca cromosfera se dilueaza treptat in satiu si nu are o limita exterioara bine definita , ea este foarte rarefiata dar extrem de calda temperatura sa depaseste 1 milion de grade.

Cu ajutorul instrumentelor speciale, din timp in timp se observa ca
anumite regiuni ale cromosferi devin deodata foarte stralucitoare:acestea sunt solare. In urma acestora apar jeturi imense de gaz, se ridica in cromosfera si coroana.

Cand apar proiectate pe Soare, protuberantele au aspectul unor filamenteintunecate. In permanenta un flux de particule foarte rapide paraseste Soarele prin coroana. Acestea sunt vanturile solare.

Interiorul Soarelui

Desigur interiorul Soarelui nu poate fii vazut dar studierea supra- fetelor si a staturilor sale exterioare ofera astronautilor informatii despre structura sa interioara. Soarele contine toate elementele simple identificate pe Pamant, dar 98 % din masa sa este formata din hidrogen si heliu.

Spre centrul Soarelui, este din ce in ce mai cald, iar materia este din ce in ce mai comprimata. Chiar in centru temperatura atinge la 15 000 000 de ori mai mare decat cea din centrul Pamantului. In acest cuptor atomii de hidrogen se aglomereaza cate 4 si se transfor- ma in atomi de heliu .

In urma acestei reactii se degaja caldura si lumina. Acest lucru permite Soarelui sa straluceasca. In fiecare minut 400 000 de milioame de tone de hidrogen se trasforma in heliu in centrul Soarelui.

Zona unde se produc aceste reactii nucleare nu reprezinta decat un sfert din raza Soarelui, dar ea cuprinde jumatatea din masa acestuia. Lumina emisa in aceasta zona centrala a Soarelui nu ajunge la suprafata decat dupa 2 000 000 milioane de ani!

PLANETELE DIN SISTEMUL SOLAR

in Astronomie by

MERCUR

Mercur este cea mai apropiata planeta de Soare, este si cea mai mica dintre planete. Ea are un relief de tip lunar , cu numeroase cratere- semne ale unei activitatii vulcanice, in trecut- depresiunii, ridica-turii, folii, munti nu prea inalti , atmosfera rarefianta , magnetosferanucleu din fier. Din cauza temperaturii si a dilatatiilor puternice aici nu prea exista viata.

VENUS

Venus este cel mai stralucitor corp ceresc dupa Soare si Luna.
Fiind o planeta interioara orbitei terestre. Venus poate fi vazuta seara
la apus si dimineata la rasarit. Privita de pe Pamant planeta prezinta
faze. Radiindu-se pe o orbita interioara celei terestre, Venus eclipseaza
Soarele din cand in cand, fenomen care a permis astronomilor sa
Descopere o atmosfera densa in jurul ei care ii acopera fata de unde
si denumirea de planeta cu voal.

Dupa marime, masa si densitate, Venus este aproape geamana cu
Pamantul, fapt care ii face pe satelitii din trecut sa creada ca acolo
ar putea exista viata. Structura interna a Luceafarului o aminteste in
mule privinte pe cea a Terrei. Suprafata Luceafarului e mai putin cu-
tanta decat cea a Lunii, planeta are munti, podisuri, cratere de natura
vulcanica datorita densitatii mari a atmosferi, fata planetei e mai putin
cicatrizata de meteoriti, acestia arzand in atmosfera.

Venus e o planeta activa are inosfera, insa ii lipseste magneto-
sfera, in atmosfera ei au fost inregistrate descarcari electrice, dar ele sunt de natura vulcanica, iscandu-se “din senin”.

Planeta este acoperita de nari dense din picaturi de acid sulfuric
si de alte substante care contin sulf picaturile de ploaie nu coboara
insa mai jos de 90 km- din aceasta cauza temperaturile inalte de la
suprafata, ele se evapora. Planeta este lipsita de hidrosfera, solul ei
este acoperit cu blocuri de roci negre ca funinginea. Presiunea la sol
este de 90 ohm, conditiile aici sunt prea vitrege pentru existenta
vietii.

MARTE

Marte este a doua vecina a Pamantului, este dupa Luna cel
mai cercetat corp cersc. Planeta are structura interioara similara celui
a Pamantului, relieful ei se aseamana in multe privinte cu cel terestru
si cu cel Lunar. Se disrug stiuri de muntii cu piscuri de pana la 29 km create de tip vulcanic, albiei secate de rauri, praf mult, de culoare
rosie.

Pe planeta bantuie furtuni de praf, la ploi se evdentiaza doua
calote de gheata stralucitoare din gaz carbonic, are activitate seismica
redusa, camp magnetic mic, atmosfera rarefiata. Temperatura maxima
la ecuator e de 20 grade C, forme de viata n-au fost depistate. Despre
existenta unei civilizatii martiene dupa cum se presupunea nici nu
poate fii vorba.

JUPITER

Jupiter este cea mai mare planeta a sistemului Solar. In multe privinte ea se aseamana cu Soarele. Atmosfera planetei se intinde
Pana la inaltimea de 700 km si consta din hidrogen, heliu, amoniac,
vapori de apa si metan cu mari asezati in bende orizontale. Pe supra-
fata planetei se evidentiaza pata Rosie, o zona de unde curentii at-mosferici sunt foarte violenti.

Jupiter are inosfera, magnetosfera cu centuri de radiatie imposibil de strabatut pentru astronauti. Mareele cosmice au descoperit in jurul
planetei mai multe nele dispuse in benzi paralele cu planul ecuatorial.
Jupiter are multi sateliti, 16 unii mai mari decat planeta Mercur.

SATURN

Saturn consta din 85% hidrogen, iar miezul ei este posibil pietros.
Imposibilul ei exterior este alcatuit din hidrogen in forma de picaturi de ploaie. Saturn se evidentiaza prin mii de inele, satelitul sau Titan areare o atmosfera densa din azot, metan, amoniac si presiunea la suprafata fiind de 1,5 atm.
Saturn are 18 sateliti alcatuiti din mare parte din apa, ceea ce probeaza ca, in timpul formarii planetei in inprejurimile sale tempera-tura era scazuta.

URANUS

Uranus este constituita dintr-un nucleu din roca si gheata, invelit de o manta de hidrogen lichid are un sistem inelar din fragmente de pietre acoperite cu ghiatam, atmosfera ei este alcatuita din metan.

NEPTUN

Neptun are centuri de radiatie si un inel, prin structura simuleaza
Faza de inceput a Sistemului Solar. De cand a fost descoperita si pana azi, inca nu a efectuat o rotatie deplina in jurul Soarelui. Neptun
Are cel mai mare satelit Triton.

PLUTO

Pluto este cea mai indepartata planeta de Soare are masa mai mica decat cea a Terrei, este constituita dintr-un nucleu din silicati ca un invelis de gheata, dupa care urmeaza un altul din gheata de metan.
Atmosfera ei densa este din neon, fata planetei pare pistruiata, deoarece este acoperita cu pete de chiciura din metan, gheata, azot. Planeta are un satelit pe nume Charon.

Activitatea solară

in Astronomie by

În timpul unei erupții solare o cantitate enormă de energie care se află în cromosferă și coroană este eliberată dintr-o dată. Materia este proiectată în coroană și particule de atomi accelerate până la viteze foarte mari sunt expulzate în spațiul interplanetar.

Aceste fenomene sunt însoțite de o emisie de raze X (Röntgen), de unde radio și, în cazul erupțiilor mai puternice, de lumină vizibilă. Când ajung în apropierea Pământului și intră în atmosferă, în special deasupra regiunii polului nord, particulele creează aurorele polare. De asemenea, ele perturbă propagarea undelor radio în jurul globului. Uneori ele duc și la defectarea rețelelor de distribuire a electricității.

Cu timpul, pe măsură ce instrumentele astronomice s-au perfecționat, oamenii au putut observa mai amănunțit toate perturbațiile Soarelui: petele solare ale fotosferei; erupțiile solare, protuberanțele și filamentele cromosferei; jeturile de gaze ale coroanei. Astăzi se știe că aceste fenomene sunt în strânsă legătură unele cu altele. Frecvența și intensitatea lor variază cu o perioadă de aprox. 11 ani.

În timpul acestei perioade numărul petelor solare înregistrează un minimum și un maximum. Următorul număr maxim este prevăzut în jurul anului 2011. Activitatea solară a rămas suficient de învăluită în mister, dar se știe că aceasta este legată de magnetism și de rotația Soarelui.

Când Soarele devine mai activ, suprafața sa se acoperă de pete și se observă mai multe erupții solare decât până atunci. Acestea eliberează în spațiu, printre altele, și mănunchiuri enorme de raze invizibile: raze X, raze ultraviolete, unde radio. Ele sunt însoțite și de producerea unui flux intens de particule atomice, încărcate electric: vântul solar.

Cele care au mai multă energie ajung până la Pământ în câteva ore și se strâng în jurul planetei noastre. Pătrunzând în atmosferă, ele produc raze mișcătoare frumos colorate, aurorele polare. În emisfera nordică acestea sunt numite și aurore boreale, iar în emisfera sudică sunt numite aurore australe. Ele au aspectul unor perdele mari, roșiatice sau verzui, care unduiesc pe cer.

Se pare că variațiile activității solare influențează clima de pe Pământ. Astfel, din anul 1645 până în 1715, nu s-a observat nicio pată pe Soare, iar această perioadă a coincis cu anii cei mai friguroși ai „micii ere glaciare”, o perioadă în timpul căreia temperaturile au fost anormal de scăzute în toată Europa.

Prin contrast, începând de prin anul 1900, Soarele este mai activ și temperatura medie a Pământului a crescut ușor. Au fost descoperite multe legături asemănătoare între activitatea solară și perioadele de frig sau de caniculă de pe Pământ, dar nu se cunoaște încă exact modul în care aceste variații ale activității solare acționează asupra climatului.

Radiația Soarelui

•Majoritatea radiației solare se află în spectrul luminii ultraviolete, vizibile și infraroșii.

•Lumina solară este necesară la fotosinteza plantelor.

•Căldura, sub formă de radiație infraroșie, creează pe Pământ temperatura medie globală necesară vieții și asigură energia necesară circulației oceanice și atmosferice.

•O mare parte din radiațiile nocive ultraviolete este blocată de stratul de ozon din atmosfera Pământului. Restul de UV neblocat care ajunge până la suprafața Pământului poate provoca arsuri grave de piele, cataracte și chiar cancer.

Formațiuni Solare:

Pete Solare

Zone întunecate de pe suprafață ce pot atinge lungimi și de 100.000 km. Câmpurile magnetice puternice din aceste zone inhibă transportul energiei spre suprafață, deci petele solare sunt mai reci decât zonele învecinate. Petele solare durează între 1 oră și 1 lună. Au temperatura de 4000 °C

Spicule

Coloane de gaz cu aspect de flăcări; se înalță până la 10.000 km de la suprafață.

Facule

Pete luminoase temporare ce apar pe suprafața Soarelui.

Protuberanțe

Arcuri în formă de flăcări, susținute de câmpul magnetic solar, se ridică până la zeci de mii de km. Când sunt observate pe fundalul suprafeței solare, par întunecate și se numesc filamente.

Explozii solare

Eliberări explozive de energie care aruncă în spațiu nori de particule atomice, provocând radiații de microunde și unde radio. Acestea pot provoca pe Pământ interferențe electrice, afectând ecranele TV și calculatoarele și creând salturi de tensiune în rețelele și aparatele electrice.

Zeii Soarelui

La babilonieni, zeul Soarelui se numea Șarmaș; la persani, Mitra. Zeul egiptean Ra se năștea pe cer în fiecare dimineață și murea bătrân, în fiecare seară. La vechii romani, Phoebus Apollo umbla cu un car de foc pe cer. Zeii Soarelui la azteci, Tezcatlipoca și Huitzilopochtli, cereau sacrificii umane. Zeița japoneză a Soarelui este reprezentată pe steagul național.

Vântul solar

Este un flux continuu de particule atomice încărcate electric, care pornește de pe suprafața Soarelui și atinge viteze de 1.000 km/s. Cele mai rapide vin din găurile din coroană, stratul exterior al Soarelui.

STRATURILE SOARELUI

in Astronomie by

Fotosfera

Lumina orbitoare a Soarelui provine de la un înveliș de grosime mai mică de 300 km, fotosfera. Aceasta este cea care dă impresia că Soarele are o margine bine delimitată. Temperatura fotosferei este de aprox. 6.000 Kelvin. Văzută prin telescop, ea se prezintă ca o rețea de celule mici sau granule strălucitoare, aflate într-o permanentă agitație. Fiecare granulă este o bulă de gaz de mărimea unei țări ca Franța. Ea apare, se transformă și dispare în aproximativ 10 minute.

Pe alocuri, suprafața Soarelui prezintă pete întunecate, numite pete solare, care au fost foarte mult cercetate dupa inventarea lunetei și a telescopului. Urmărindu-le zi de zi, observăm că ele nu ramân în același loc. Această deplasare dovedește că Soarele se învârtește în jurul propriei sale axe.

În timpul unei eclipse totale, când discul orbitor al Soarelui dispare, uneori chiar total, în spatele Lunii pentru câteva ore, remarcăm în jurul Soarelui o bordură subțire, de un roșu aprins, cromosfera, iar dincolo de aceasta, un halo argintiu, mai mult sau mai puțin neregulat, coroana.

Cromosfera și coroana

Cromosfera și coroana sunt învelișurile exterioare ale Soarelui. Ele formează așa-numita atmosferă solară. În mod obișnuit nu le vedem, pentru că sunt mult mai puțin luminoase decât fotosfera. Cromosfera se ridică până la 5.000 km de suprafața Soarelui. Ea este acoperită de mici jeturi dinamice de gaz foarte cald, spiculii (sau spicule).

Temperatura ei crește o dată cu altitudinea: în vârf, ea atinge 20.000 °C. Coroana, care îmbracă atmosfera, se diluează treptat în spațiu și nu are o limită exterioară bine definită. Ea este foarte rarefiată, dar extrem de caldă: temperatura sa depașește 1 milion de grade. Cu ajutorul instrumentelor speciale, din timp in timp se observă că anumite regiuni ale cromosferei devin deodată foarte strălucitoare: acestea sunt erupțiile solare.

În urma acestora apar jeturi imense de gaz, protuberanțele, care au aspectul unor filamente întunecate. În afară de acestea, un flux de particule foarte rapide părăsește Soarele prin coroană în mod permanent. Acestea sunt vânturile solare. Desigur, interiorul Soarelui nu poate fi văzut, dar studierea suprafeței și a straturilor sale exterioare oferă astronomilor informații despre structura sa internă. Ea conține toate elementele simple identificate și pe Pământ, dar 98% din masa sa este formată din hidrogen și heliu (73% hidrogen și 25% heliu).

Miezul

Spre centrul Soarelui este din ce în ce mai cald, iar materia este din ce în ce mai comprimată. În centru temperatura ajunge la 15 milioane de grade, iar presiunea este de 100 milioane de ori mai mare decat cea din centrul Pământului. În acest cuptor, atomii de hidrogen se aglomerează câte patru și se transformă în atomi de heliu.

În cadrul acestei reacții de fuziune nucleară se degajă căldură și lumină, sursa strălucirii Soarelui. În fiecare secundă, 564 de milioane de tone de hidrogen se transformă în aproape 560 de milioane de tone de heliu în centrul Soarelui, iar diferența, mai mult de 4 milioane de tone pe secundă, se transformă în energie radiativă (în jur de 383 yotawatt, adică 3,83 x 1026 Watt).

Zona unde se produc aceste reacții nucleare nu reprezintă decât un sfert din raza Soarelui, dar ea cuprinde jumătate din masa acestuia. Lumina emisă în această zonă centrală a Soarelui nu ajunge la suprafața sa decât după două milioane de ani.

Petele solare au un aspect întunecat pentru că ele sunt mai reci decât regiunile din jur. Ele sunt adeseori asociate în perechi, care se comportă ca polii unui enorm magnet. Pot rămâne vizibile timp de mai multe săptămâni. Numărul petelor care pot fi observate pe Soare variază după un ciclu de aproximativ 11 ani.

DESPRE SOARE

in Astronomie by

Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Pământul, toate celelalte planete, asteroizii, meteoriții, cometele precum și cantitățile enorme de praf interplanetar orbitează în jurul Soarelui, care totuși, prin mărimea sa, conține mai mult de 99% din masa întregului sistem solar.

Energia provenită de la Soare (sub forma luminii, căldurii ș.a.) face posibilă întreaga viață de pe Pământ, de ex. prin fotosinteză, iar prin intermediul căldurii și clima favorabilă.

În cadrul discuțiilor dintre cercetători, Soarele este desemnat uneori și prin numele său latin Sol, sau grecesc Helios. Simbolul său astrologic este un cerc cu un punct în centru: Unele popoare din antichitate îl considerau ca fiind o planetă.

Conform cercetărilor actuale, vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani, și el se află pe la jumătatea ciclului principal al evoluției, în care în miezul său hidrogenul se transformă în heliu prin fuziune nucleară. În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt convertite în energie în nucleul soarelui, generându-se astfel neutrino și radiație solară.

Conform cunoștințelor actuale, în decursul următorilor aproximativ 5 miliarde de ani Soarele se va transforma într-o gigantă roșie și apoi într-o pitică albă, în cursul acestui proces dând naștere la o nebuloasă planetară.

În cele din urmă își va epuiza hidrogenul și atunci va trece prin schimbari radicale, întâlnite des în lumea stelelor, care vor conduce printre altele și la distrugerea totală a Pământului. Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de efecte cunoscute sub numele generic de activitate solară, incluzând petele pe suprafața acestuia, erupțiile solare și variații ale vântului solar, care dispersează materie din componența Soarelui în tot sistemul solar și chiar și dincolo de el.

Efectele activității solare asupra Pământului includ formarea aurorei boreale, la latitudini nordice medii spre mari, precum și afectarea comunicațiilor radio și a rețelelor de energie electrică. Se consideră că activitatea solară a jucat un rol foarte important în evoluția sistemului solar și că ea influențează puternic structura atmosferei exterioare a Pământului.

Deși este cea mai apropiată stea de Pământ și a fost intens studiată, multe întrebări legate de Soare nu și-au găsit încă răspuns; ca de exemplu, de ce atmosfera exterioară a Soarelui are o temperatură de peste un milion Kelvin, în timp ce suprafața vizibilă (fotosfera) are o temperatură de „doar” aproximativ 6.000 K.

Investigațiile curente legate de activitatea Soarelui includ cercetări asupra ciclului regulat al petelor solare, originea și natura fizică a protuberanțelor solare, interacțiunea magnetică dintre cromosferă și coroană, precum și originea vântului solar.

Hidrogenul reprezintă aproximativ 74% din masa Soarelui, heliul 25%, iar restul este constituit din cantități mici de elemente mai grele. Datorită acestei compoziții și a temperaturilor ridicate, pe Soare nu există o crustă (scoarță) solidă, și nici materie în stare lichidă, toată materia solară fiind în întregime în stare de plasmă și gazoasă.

Soarele face parte din clasa spectrală G2V. „G2” înseamnă că
•temperatura la suprafață este de aproximativ 5.500 K (de aici rezultând culoarea sa galbenă-portocalie),
•iar spectrul său conține linii de metale ionizate și neutre precum și foarte slabe linii de hidrogen.

Sufixul „V” indică apartenența Soarelui la grupul majoritar al stelelor aflate în faza principală. Aceasta înseamnă că își generează energia prin fuziunea nucleară a nucleelor de hidrogen în heliu, și că se află în echilibru hidrostatic, adică nici nu se contractă nici nu se dilată. Numai în galaxia noatră sunt mai mult de 100 de milioane de stele din clasa G2. Datorită distribuției logaritmice a mărimii stelelor, Soarele este de fapt mai strălucitor decât 85% din stelele galaxiei, majoritatea acestora fiind pitice roșii.

Faza principală a existenței Soarelui va dura în total aproximativ 10 miliarde de ani. Vârsta actuală, determinată folosind modele computerizate ale evoluției stelelor și nucleocosmocronologia, se consideră a fi de aproximativ 4,57 miliarde de ani. Soarele orbitează în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, la o distanță de 25-28 de mii de ani lumină de acesta, realizând o revoluție completă în circa 225-250 de milioane de ani. Viteza orbitală este de 220 km/s, adică un an-lumină la fiecare 1.400 de ani, sau o UA la fiecare 8 zile.

Soarele este o stea din a treia generație, a cărei formare este posibil să fi fost declanșată de undele de șoc ale unei supernove aflate în vecinătate. Acest fapt este sugerat de prezența în abundență în sistemul nostru solar a metalelor grele cum ar fi aurul și uraniul; cea mai plauzibilă explicație a provenienței acestora fiind reacțiile nucleare dintr-o supernova sau transmutațiile prin absobția de neutroni din interiorul unei stele masive de generația a doua.

Masa Soarelui este insuficientă pentru a genera explozia într-o supernovă, în schimb, în 4-5 miliarde de ani, el va intra în faza de gigantă roșie, straturile exterioare urmând să se extindă, în timp ce hidrogenul din centru va fi consumat, iar miezul se va contracta și încălzi. Fuziunea heliului va începe când temperatura în centru va ajunge la 3×108 K.

Deși probabil expansiunea straturilor exterioare ale Soarelui va atinge actuala traiectorie a Pământului, cercetări recente sugerează că în faza premergătoare, datorită pierderii de masă, orbita Pământului va fi împinsă mai departe, prevenind astfel înghițirea Pământului (totuși atmosfera Pământului se va evapora și împrăștia).

Faza de gigantă roșie va fi urmată de împrăștierea straturilor exterioare ale Soarelui datorată intenselor pulsații termice, dând naștere unei nebuloase planetare. Soarele se va transforma apoi într-o pitică albă, răcindu-se în timp. Această succesiune a fazelor este tipică evoluției stelelor de masă mică spre medie.

Lumina și căldura Soarelui constituiesc principala sursă de energie pe suprafața Pământului. Constanta solară este cantitatea de energie solară care ajunge pe Pământ pe unitatea de suprafață direct expusă luminii solare. Constanta solară este aproximativ 1.370 watt/m2 la distanța de Soare de o unitate astronomică (UA).

Lumina ce ajunge pe suprafața Pământului este atenuată de atmosfera terestră, de fapt pe suprafața Pământului ajunge o cantite mai mică de energie, undeva în jurul valorii de 1.000 watt/m2 în condițiile unei expuneri directe, când Soarele se află la zenit. Această energie poate fi utilizată printr-o multitudine de procedee naturale sau artificiale:

•fotosinteza realizată de plante, care capturează energia solară și o folosesc la conversia chimică a bioxidului de carbon din aer în oxigen și compuși reduși ai carbonului

•prin încălzire directă

•prin conversie realizată de celule fotovoltaice pentru a genera electricitate.

•Energia stocată în petrol și alți combustibili fosili a provenit inițial tot din energia solară, prin fotosinteză, în trecutul îndepărtat.

Lumina Soarelui prezintă câteva proprietăți biologice interesante. Lumina ultravioletă de la Soare are proprietăți antiseptice și poate fi utilizată pentru a steriliza diverse obiecte. De asemenea, poate cauza și arsuri solare, având de asemenea și alte efecte medicale, cum ar fi producția de vitamină D.

Lumina ultravioletă este puternic atenuată de atmosfera Pământului, astfel încât cantitatea de lumină UV variază mult cu latitudinea locală, datorită drumului mai lung al luminii solare prin atmosferă la latitudini mari. Această variație este responsabilă pentru multe adaptări de natură biologică, cum ar fi variațiile de culoare a pielii omului în diferite regiuni ale globului.

SISTEME DE COORDONATE UTILIZATE ÎN ASTRONOMIE

in Astronomie by

Poziţia stelelor pe bolta cerească este definită prin coordonate sferice calculate de către astronomi în urma efectuării de observaţii, prin intermediul unor instrumente specifice, din puncte fixe, reprezentate de observatoarele astronomice. Aceste coordonate sunt centralizate sub forma unor tabele numite efemeride şi sunt puse, anual, la dispoziţia diverşilor utilizatori.

Ele sunt necesare lucrărilor de astronomie geodezică în cadrul cărora, pentru determinarea coordonatelor punctelor fundamentale se consideră stelele ca fiind puncte fixe, de coordonate cunoscute, raportate la sfera cerească.

Există posibilitatea adoptării mai multor plane de referinţă şi implicit, funcţie de acestea se pot defini mai multe sisteme de coordonate astronomice geodezice, de exemplu:

-sistemul de coordonate orizontale;
-sistemul de coordonate orare;
-sistemul de coordonate ecuatoriale;
-sistemul de coordonate ecliptice.

În cele ce urmează vor fi prezentate, pe rând, aceste sisteme de coordonate, stabilindu-se, pentru fiecare dintre ele planele de referinţă, tipul coordonatelor, precum şi alte caracteristici specifice.

Sistemul de coordonate orizontale

Este referit la poziţia unei stele, definită prin două coordonate: azimutul stelei şi distanţa zenitală a acesteia(A, Z), ambele coordonate fiind variabile în timp (depind de ora, notată cu H, la care s-au efectuat observaţiile) şi spaţiu (depind de poziţia punctului de staţie) şi din acest motiv se mai numesc şi coordonate locale, deci se poate scrie: A A(H); Z Z(H).

Pentru a putea fi utilizabile, acestor coordonate, trebuie să li se stabilească, în afară de ora locală, H, valoarea latitudinii astronomice, φa, a punctului de staţie şi de asemenea, în momentul efectuării observaţiilor, să se vizeze cu precizie direcţia cardinală sud, notată prescurtat cu S (figura nr. 14).

O altă direcţie esenţială pentru stabilirea acestui tip de coordonate astronomice este cea a zenitului, Z, care este direcţia verticalei la geoid în punctul de staţie considerat, materializabilă, din punct de vedere fizic prin intermediul firului cu plumb. După cum ştim însă, aceasta se poate stabili, cu precizie, prin efectuarea centrării şi calării instrumentului de măsurat, deoarece axa principală a acestuia, VV, coincide cu verticala locului sau normala la geoid în acel punct.

În figură, considerăm o secţiune meridiană a sferei cereşti, ce corespunde meridianului punctului de staţie, PS, aflat în centrul acesteia pe care sunt poziţionate următoarele elemente: direcţia zenit – nadir (Z – Na), axa polilor PP΄, planul orizontului punctului de staţie cu direcţiile cardinale nord – sud (N – S), precum şi traiectoria stelei denumită verticalul acesteia. Se observă că, azimutul astronomic al stelei este unghiul măsurat în sens direct, de la meridianul locului până la verticalul acesteia.

astro

Steaua considerată, răsare şi apune pe bolta cerească şi, funcţie atât de poziţia cât şi de tipul paralelului diurn ale acesteia, azimutul poate lua următoarele valori:

Notiuni de astronomie

in Astronomie by

Steaua sistemului nostru planetar se numeşte Helios dar în mod curent o numim Soare, şi reprezentă unica noastră sursă de energie şi de viaţă. Temperatura estimată la suprafaţa acesteia este de 6.000º K. Ca orice stea, Soarele are două părţi componente:

☼atmosfera solară compusă, din interior spre exterior din următoarele straturi:
○fotosfera;
○cromosfera;
○coroana solară.
☼corpul solar în cadrul căruia, masa este puternic concentrată spre centru, la o presiune de miliarde de atmosfere, o temperatură de 14.000.000º K, motiv pentru care, este perfect ionizată, aflându-se în stare de plasmă, comportându-se ca un gaz perfect şi prezentând următoarea compoziţie chimică: 79% hidrogen, 20% heliu, 1% impurităţi.

Ca orice corp ceresc, Soarele are o mişcare de rotaţie în sens direct (al acelor de ceasornic) în jurul axei sale iar datorită compoziţiei sale fluide, perioada unei rotaţii este de:

—25 de zile la nivelul ecuatorul solar;
—35 de zile la nivelul polilor solari.

În afară de energie, Soarele emite şi corpusculi mari, ce sunt reţinuţi atât de atmosfera sa cât şi de atmosfera altor planete şi au ca rezultat diferite fenomene. Astfel, la nivelul atmosferei solare se remarcă: pete solare, fascicule, protuberanţe, radiaţii coronale. Drept consecinţă, în atmosfera terestră se produc: aurorele polare, fenomene geomagnetice (de exemplu furtunile magnetice) şi brâuri de radiaţii puternice (acestea din urmă fiind puse, ulterior în evidenţă, prin intermediul sateliţilor artificiali).

Soarele se află în centru sistemului nostru planetar iar masa lui este mai mare decât a oricărui corp ceresc al acestui sistem, fapt ce le impune, acestora din urmă (conform legilor atracţiei universale) efectuarea unor mişcări de revoluţie, pe orbite eliptice.

Steaua sistemului nostru planetar se numeşte Helios dar în mod curent o numim Soare, şi reprezentă unica noastră sursă de energie şi de viaţă. Temperatura estimată la suprafaţa acesteia este de 6.000º K. Ca orice stea, Soarele are două părţi componente:

☼atmosfera solară compusă, din interior spre exterior din următoarele straturi:
○fotosfera;
○cromosfera;
○coroana solară.
☼corpul solar în cadrul căruia, masa este puternic concentrată spre centru, la o presiune de miliarde de atmosfere, o temperatură de 14.000.000º K, motiv pentru care, este perfect ionizată, aflându-se în stare de plasmă, comportându-se ca un gaz perfect şi prezentând următoarea compoziţie chimică: 79% hidrogen, 20% heliu, 1% impurităţi.

Ca orice corp ceresc, Soarele are o mişcare de rotaţie în sens direct (al acelor de ceasornic) în jurul axei sale iar datorită compoziţiei sale fluide, perioada unei rotaţii este de:

—25 de zile la nivelul ecuatorul solar;
—35 de zile la nivelul polilor solari.

În afară de energie, Soarele emite şi corpusculi mari, ce sunt reţinuţi atât de atmosfera sa cât şi de atmosfera altor planete şi au ca rezultat diferite fenomene. Astfel, la nivelul atmosferei solare se remarcă: pete solare, fascicule, protuberanţe, radiaţii coronale. Drept consecinţă, în atmosfera terestră se produc: aurorele polare, fenomene geomagnetice (de exemplu furtunile magnetice) şi brâuri de radiaţii puternice (acestea din urmă fiind puse, ulterior în evidenţă, prin intermediul sateliţilor artificiali).

Soarele se află în centru sistemului nostru planetar iar masa lui este mai mare decât a oricărui corp ceresc al acestui sistem, fapt ce le impune, acestora din urmă (conform legilor atracţiei universale) efectuarea unor mişcări de revoluţie, pe orbite eliptice.

Ecliptica străbate un număr de 12 constelaţii dispuse spre interiorul şi exteriorul ei pe o fâşie cu lăţimea de aproximativ 9º cunoscută sub numele de zodiac. În cadrul acesteia, constelaţiile şi-au primit numele, încă din antichitate: Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul, Peştii.

Ecliptica taie ecuatorul ceresc, conform figurii nr. 3 în două puncte, numite puncte echinocţiale, şi anume:

•punctul vernal în care Soarele trece din emisfera australă în emisfera boreală şi de la declinaţii negative la declinaţii pozitive; considerăm acest punct ca fiind originea ascensiilor drepte şi a timpului sideral;

•punctul autumnal în care Soarele trece din emisfera boreală în emisfera australă şi de la declinaţii pozitive la declinaţii negative.
Aceste două puncte sunt puncte fictive deoarece poziţia lor nu poate fi determinată prin observaţii ci numai prin calcule. Ele sunt unite prin linia echinocţiilor. Perpendiculara dusă pe această linie, din centrul ei, intersectează ecliptica în două puncte, numite puncte solstiţiale, şi anume:

•punctul solstiţiului de vară ce reprezentă punctul eclipticii în care declinaţia Soarelui, are valoarea maximă, pozitivă, de aproximativ  23º27′;

•punctul solstiţiului de iarnă ce reprezentă punctul eclipticii în care declinaţia Soarelui, are valoarea minimă, negativă, de aproximativ – 23º27′;

Deoarece ecliptica participă la mişcarea diurnă a sferei cereşti, fiecare punct al acesteia descrie câte un paralel diurn, astfel încât, se asociază şi punctelor solstiţiilor câte un astfel de paralel:
un paralel diurn, numit tropicul racului.
un paralel diurn, numit tropicul capricornului.

Punctele echinocţiilor şi solstiţiilor se numesc puncte fundamentale ale eclipticii pe care o împart în patru arce. Intervalul de timp necesar Soarelui să descrie arcul dintre două puncte fundamentale succesive se numeşte anotimp. Conform figurii de mai jos, şi specific emisferei nordice sau boreale, anotimpurile sunt:

primăvara, corespunde arcului de la punctul vernal la punctul solstiţiului de vară parcurs de Soare între 21 martie şi 22 iunie;

vara, corespunde arcului de la punctul solstiţiului de vară la punctul autumnal parcurs de Soare între 22 iunie şi 23 septembrie;

toamna, corespunde arcului de la punctul autumnal la punctul solstiţiului de iarnă parcurs de Soare între 23 septembrie şi 22 decembrie;

iarna, corespunde arcului de la punctul solstiţiului de iarnă la punctul vernal parcurs de Soare între 22 decembrie şi 21maerie

Steaua sistemului nostru planetar se numeşte Helios dar în mod curent o numim Soare

in Astronomie by

Steaua sistemului nostru planetar se numeşte Helios dar în mod curent o numim Soare, şi reprezentă unica noastră sursă de energie şi de viaţă. Temperatura estimată la suprafaţa acesteia este de 6.000º K. Ca orice stea, Soarele are două părţi componente:

  • atmosfera solară compusă, din interior spre exterior din următoarele straturi:
    • fotosfera;
    • cromosfera;
    • coroana solară.
  • corpul solar în cadrul căruia, masa este puternic concentrată spre centru, la o presiune de miliarde de atmosfere, o temperatură de 000.000º K, motiv pentru care, este perfect ionizată, aflându-se în stare de plasmă, comportându-se ca un gaz perfect şi prezentând următoarea compoziţie chimică: 79% hidrogen, 20% heliu, 1% impurităţi.

Ca orice corp ceresc, Soarele are o mişcare de rotaţie în sens direct (al acelor de ceasornic) în jurul axei sale iar datorită compoziţiei sale fluide, perioada unei rotaţii este de:

  • 25 de zile la nivelul ecuatorul solar;
  • 35 de zile la nivelul polilor solari.

În afară de energie, Soarele emite şi corpusculi mari, ce sunt reţinuţi atât de atmosfera sa cât şi de atmosfera altor planete şi au ca rezultat diferite fenomene. Astfel, la nivelul atmosferei solare se remarcă: pete solare, fascicule, protuberanţe, radiaţii coronale. Drept consecinţă, în atmosfera terestră se produc: aurorele polare, fenomene geomagnetice (de exemplu furtunile magnetice) şi brâuri de radiaţii puternice (acestea din urmă fiind puse, ulterior în evidenţă, prin intermediul sateliţilor artificiali).

Soarele se află în centru sistemului nostru planetar iar masa lui este mai mare decât a oricărui corp ceresc al acestui sistem, fapt ce le impune, acestora din urmă (conform legilor atracţiei universale) efectuarea unor mişcări de revoluţie, pe orbite eliptice.

Steaua sistemului nostru planetar se numeşte Helios dar în mod curent o numim Soare, şi reprezentă unica noastră sursă de energie şi de viaţă. Temperatura estimată la suprafaţa acesteia este de 6.000º K. Ca orice stea, Soarele are două părţi componente:

  • atmosfera solară compusă, din interior spre exterior din următoarele straturi:
    • fotosfera;
    • cromosfera;
    • coroana solară.
  • corpul solar în cadrul căruia, masa este puternic concentrată spre centru, la o presiune de miliarde de atmosfere, o temperatură de 000.000º K, motiv pentru care, este perfect ionizată, aflându-se în stare de plasmă, comportându-se ca un gaz perfect şi prezentând următoarea compoziţie chimică: 79% hidrogen, 20% heliu, 1% impurităţi.

Ca orice corp ceresc, Soarele are o mişcare de rotaţie în sens direct (al acelor de ceasornic) în jurul axei sale iar datorită compoziţiei sale fluide, perioada unei rotaţii este de:

  • 25 de zile la nivelul ecuatorul solar;
  • 35 de zile la nivelul polilor solari.

În afară de energie, Soarele emite şi corpusculi mari, ce sunt reţinuţi atât de atmosfera sa cât şi de atmosfera altor planete şi au ca rezultat diferite fenomene. Astfel, la nivelul atmosferei solare se remarcă: pete solare, fascicule, protuberanţe, radiaţii coronale. Drept consecinţă, în atmosfera terestră se produc: aurorele polare, fenomene geomagnetice (de exemplu furtunile magnetice) şi brâuri de radiaţii puternice (acestea din urmă fiind puse, ulterior în evidenţă, prin intermediul sateliţilor artificiali).

Soarele se află în centru sistemului nostru planetar iar masa lui este mai mare decât a oricărui corp ceresc al acestui sistem, fapt ce le impune, acestora din urmă (conform legilor atracţiei universale) efectuarea unor mişcări de revoluţie, pe orbite eliptice.

Ecliptica străbate un număr de 12 constelaţii dispuse spre interiorul şi exteriorul ei pe o fâşie cu lăţimea de aproximativ 9º cunoscută sub numele de zodiac. În cadrul acesteia, constelaţiile şi-au primit numele, încă din antichitate: Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul, Peştii.

Ecliptica taie ecuatorul ceresc, conform figurii nr. 3 în două puncte, numite puncte echinocţiale, şi anume:

  • punctul vernal, ce se notează cu g, în care Soarele trece din emisfera australă în emisfera boreală şi de la declinaţii negative la declinaţii pozitive; considerăm acest punct ca fiind originea ascensiilor drepte şi a timpului sideral;
  • punctul autumnal, ce se notează cu w, în care Soarele trece din emisfera boreală în emisfera australă şi de la declinaţii pozitive la declinaţii negative.

Aceste două puncte sunt puncte fictive deoarece poziţia lor nu poate fi determinată prin observaţii ci numai prin calcule. Ele sunt unite prin linia echinocţiilor. Perpendiculara dusă pe această linie, din centrul ei, intersectează ecliptica în două puncte, numite puncte solstiţiale, şi anume:

  • punctul solstiţiului de vară, ce se notează cu e, ce reprezentă punctul eclipticii în care declinaţia Soarelui, d, are valoarea maximă, pozitivă, de aproximativ + 23º27′;
  • punctul solstiţiului de iarnă, ce se notează cu e’, ce reprezentă punctul eclipticii în care declinaţia Soarelui, d, are valoarea minimă, negativă, de aproximativ – 23º27′;

Deoarece ecliptica participă la mişcarea diurnă a sferei cereşti, fiecare punct al acesteia descrie câte un paralel diurn, astfel încât, se asociază şi punctelor solstiţiilor câte un astfel de paralel:

  • un paralel diurn, numit tropicul racului, corespunzător lui e;
  • un paralel diurn, numit tropicul capricornului, corespunzător lui e’.

Punctele echinocţiilor şi solstiţiilor se numesc puncte fundamentale ale eclipticii pe care o împart în patru arce. Intervalul de timp necesar Soarelui să descrie arcul dintre două puncte fundamentale succesive se numeşte anotimp. Conform figurii de mai jos, şi specific emisferei nordice sau boreale, anotimpurile sunt:

  • primăvara, corespunde arcului ge (de la punctul vernal la punctul solstiţiului de vară) parcurs de Soare între 21 martie şi 22 iunie;
  • vara, corespunde arcului ew (de la punctul solstiţiului de vară la punctul autumnal) parcurs de Soare între 22 iunie şi 23 septembrie;
  • toamna, corespunde arcului we’ (de la punctul autumnal la punctul solstiţiului de iarnă) parcurs de Soare între 23 septembrie şi 22 decembrie;

iarna, corespunde arcului e’g (de la punctul solstiţiului de iarnă la punctul vernal) parcurs de Soare între 22 decembrie şi 21maerie

Ecliptica străbate un număr de 12 constelaţii dispuse spre interiorul şi exteriorul ei pe o fâşie cu lăţimea de aproximativ 9º cunoscută sub numele de zodiac. În cadrul acesteia, constelaţiile şi-au primit numele, încă din antichitate: Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul, Peştii.

Ecliptica taie ecuatorul ceresc, conform figurii nr. 3 în două puncte, numite puncte echinocţiale, şi anume:

  • punctul vernal, ce se notează cu g, în care Soarele trece din emisfera australă în emisfera boreală şi de la declinaţii negative la declinaţii pozitive; considerăm acest punct ca fiind originea ascensiilor drepte şi a timpului sideral;
  • punctul autumnal, ce se notează cu w, în care Soarele trece din emisfera boreală în emisfera australă şi de la declinaţii pozitive la declinaţii negative.

Aceste două puncte sunt puncte fictive deoarece poziţia lor nu poate fi determinată prin observaţii ci numai prin calcule. Ele sunt unite prin linia echinocţiilor. Perpendiculara dusă pe această linie, din centrul ei, intersectează ecliptica în două puncte, numite puncte solstiţiale, şi anume:

  • punctul solstiţiului de vară, ce se notează cu e, ce reprezentă punctul eclipticii în care declinaţia Soarelui, d, are valoarea maximă, pozitivă, de aproximativ + 23º27′;
  • punctul solstiţiului de iarnă, ce se notează cu e’, ce reprezentă punctul eclipticii în care declinaţia Soarelui, d, are valoarea minimă, negativă, de aproximativ – 23º27′;

Deoarece ecliptica participă la mişcarea diurnă a sferei cereşti, fiecare punct al acesteia descrie câte un paralel diurn, astfel încât, se asociază şi punctelor solstiţiilor câte un astfel de paralel:

  • un paralel diurn, numit tropicul racului, corespunzător lui e;
  • un paralel diurn, numit tropicul capricornului, corespunzător lui e’.

Punctele echinocţiilor şi solstiţiilor se numesc puncte fundamentale ale eclipticii pe care o împart în patru arce. Intervalul de timp necesar Soarelui să descrie arcul dintre două puncte fundamentale succesive se numeşte anotimp. Conform figurii de mai jos, şi specific emisferei nordice sau boreale, anotimpurile sunt:

  • primăvara, corespunde arcului ge (de la punctul vernal la punctul solstiţiului de vară) parcurs de Soare între 21 martie şi 22 iunie;
  • vara, corespunde arcului ew (de la punctul solstiţiului de vară la punctul autumnal) parcurs de Soare între 22 iunie şi 23 septembrie;
  • toamna, corespunde arcului we’ (de la punctul autumnal la punctul solstiţiului de iarnă) parcurs de Soare între 23 septembrie şi 22 decembrie;

iarna, corespunde arcului e’g (de la punctul solstiţiului de iarnă la punctul vernal) parcurs de Soare între 22 decembrie şi 21

Din studiul orbitei terestre, astfel obţinută, precum şi din rezultatele altor studii, Johann Kepler a enunţat legile de mişcare a planetelor (legi care-i poartă numele):

  1. „Fiecare planetă, în mişcarea sa descrie o elipsă, Soarele ocupând unul dintre focare”;
  2. „Raza vectoare pornind de la planetă mătură arii egale în timpuri egale (legea ariilor)”;
  3. „Pătratele perioadelor siderale de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor planetelor”.
  4. 1. Definirea coordonatelor astronomo – geodezice şi a azimutului
  5. Coordonatele astronomice, notate cu j şi l fac parte din categoria coordonatelor unghiulare şi se mai numesc coordonatele verticalei locului sau ale normalei la geoid. Normala la geoid este perpendiculară pe planul tangent la suprafaţa geoidului în punctul considerat şi în acelaşi timp este tangentă şi la linia de forţă a câmpului gravific ce trece prin acesta. Dacă considerăm o secţiune meridiană a câmpului gravific terestru (conform figurii nr. 11 de mai jos), observăm că liniile de forţă ale acestuia sunt nişte curbe cu concavităţile îndreptate spre poli şi de asemenea că, acestea nu trec prin centrul de masă al Pământului, cu excepţia acelora corespunzătoare punctelor situate în cei doi poli sau pe conturul ecuatorului terestru.

Regiunea universului în care se află Pământul depinde de Soare

in Astronomie by

Regiunea universului în care se află Pământul depinde de Soare . Din acest motiv ea se numeşte sistemul solar. Acesta cuprinde Soarele , planete , comete , meteoriţi şi pulberi .

Soarele

Soarele este steaua cea mai apropiată de Pământ . Acesta este motivul pentru care astronomii au studiat-o mai mult decât pe celelalte . Astfel , ei îi pot cunoaşte compoziţia şi modul în care acţionează asupra planetei noastre .

Planetele şi asteroizii

Principalele corpuri ale sistemului solar sunt cele care , asemenea Pământului , se învârtesc în jurul Soarelui şi reflectă lumina acestuia ; ele se numesc planete. De la cea mai apropiată de soare până la cea mai îndepartată , cele noua planete sunt : Mercur , Venus , Pământ , Marte , Jupiter , Saturn , Uranus , Neptun , şi Pluto . Cinci dintre acestea pot fi urmărite pe cer cu ochiul liber , şi din acest motiv , au fost Observate încă din Antichitate , pe timpul verii : Mercur , Venus , Marte, Jupiter şi Saturn . Celor nouă planete principale li se adaugă o mulţime de planete mici numite asteroizi , majoritatea concentrate între Marte şi Jupiter. Diametrul celui mai mare asteroid Ceres este de aproximativ de 1000 km. Diametrul celui mai mic nu depăşeşte câteva sute de metri . Soarele exercită asupra planetelor o atracţie puternică pentru că este de aproape de 1000 de ori mai greu decât toate planetele la un loc .

Sateliţi , comete şi meteoriţi

Cele mai mari dintre planete sunt la rândul lor înconjurate de sateliţi : este cazul Pământului şi al satelitului său Luna . Din sistemul solar mai fac parte cometele , mici aştri formaţi din roci şi gheaţă care atunci când se apropie de Soare degajă mari cantităţi de gaz şi pulberi . Ciocnirea unor asteroizi şi divizarea lor în comete care se apropie prea mult de Soare sau de planetele mari dau naştere unor fragmente de dimensiuni diferite . Aceste fragmente circulă în spaţiul interplanetar şi sfârşesc prin a cădea pe suprafaţa planetelor sau a sateliţilor lor : ele sunt meteoriţii .

Dimensiunile sistemului solar

Planetele sunt repartizate în jurul Soarelui într-o zonă în formă de disc , cu o rază de aproximativ 6 miliarde de kilometri , pe care lumina Soarelui o strabate în sase ore . Chiar dacă ar parea întins , la scara Universului , adică a întregii lumi sistemul solar este cu adevarat minuscul . Situat la circa 150 de milioane km de planeta noastră Soarele ne apare pe cer ca un disc orbitor . Lumina lui ajunge la noi în 8 minute . Ea acoperă lumina tuturor celorlalţi aştri . Traversată de razele sale luminoase , atmosfera terestră dă cerului frumoasa culoare albastră . Să presupunem că am reduce Soarele la dimensiunea unei portocale : la această scara Pluto nu ar fi decât o gămălie de ac care s-ar învârti la o distanţă de 400 m de porocală , iar steaua cea mai apropiată s-ar situa la 3000 km de portocală ! Văzut de pe Pluto de la o distanţă de aproximativ 40 de ori mai mare decât cea care îl separă de Pământ , Soarele apare doar sub forma unei stele strălucitoare sub un cer veşnic negru .

Istoria sistemului solar

Timp de secole s-a crezut că Pământul stă nemişcat în centrul Universului , iar Soarele şi planetele se învârtesc în jurul lui . Acesta este sistemul lumii după cum îl descria savantul grec Ptolemeu în secolul al II-lea î. Cr. În secolul al XVI-lea astronomul polonez Copernic a afirmat ca Pământul şi celelalte planete se învârtesc în jurul Soarelui . După inventarea lunetei , în secolul următor s-a putut dovedi că el avea dreptate .

Prin studierea planetelor şi a stelelor astronomii au putut să reconstituie istoria sistemului solar şi să prevadă viitorul acestuia .

Formarea sistemului solar

Soarele s-a format într-un imens nor de gaz şi pulberi . Din motive încă puţin cunoscute , poate în urma unei perturbaţii create de explozia unei stele mai mari , situate destul de aproape acest nor a început să se prabuşească sub propria greutate şi să se învârtească pe loc . Puţin câte puţin a luat forma unui disc mai dens şi mai cald în centru decât spre exterior . Apoi , în centrul discului , materia a devenit suficient de densă şi de caldă ca Soarele să înceapă să strălucească : aceasta s-a petrecut în urmă cu 4.6 miliarde de ani . În imensul nor de gaz şi pulberi particulele solide s-au aglomerat în mod progresiv , pe parcursul a mai puţin de 100 milioane de ani , pentru a forma planetele . În apropierea Soarelui unde era mai cald planetele s-au născut din aglomerarea unor blocuri de rocă . Astfel s-au format Mercur , Venus , Pământ ţi Marte . În regiunile exterioare mai reci centrul planetelor mai mari s+a format din roci amestecate cu gheaţă . Acestea au atras apoi mari cantităţi de gaz din norul din care proveneau . Este cazul lui Jupiter , Saturn , Uranus şi Neptun .

Viitorul sistemului solar

Sistemul solar este menit să dispară . De fapt , de când Soarele a început să strălucească energia sa (lumina şi căldura) rezultă din reacţiile nucleare care transformă hidrogenul într-un gaz ceva mai greu , heliul . Dar în mai puţin de 5 miliarde de ani tot hidrogenul aflat în centrul său va dispărea . Noi fenomene se vor declanşa şi Soarele va creşte în dimensiuni : se va transforma într-o stea gigantică rosie . Pământul va deveni atunci un adevarat cuptor : temperatura de la suprafaţă va atinge în jur de 2000 grade Celsius şi din această cauză rocile se vor transforma în rocă fierbinte ! Cu mult înainte de acestea oceanele vor fi secat şi întreaga viaţă va fi dispărut . După ultimele tresăriri , Soarele va înceta să mai crească . Materia se va contracta pentru a da nastere unei stele mici , de dimensiune Pământului , dar cu o densitate deosebită ; o pitică albă care se va stinge treptat lăsând sistemul solar în frig şi întuneric .

Alte sisteme solare

În 1984 astronomii au descoperit un imens disc de pulberi în jurul stelei Beta Pictoris . Discul a fost detectat datorită observaţiilor în infraroşu . Acesta ar putea fi un sistem solar în curs de formare . Se crede că numeroasele stele sunt înconjurate de una sau mai multe planete . Dar , cu mijloacele de astăzi , este aproape imposibilă detectarea directă a altor planete . De fapt observarea de pe Pământ a unei planete de mărimea lui Jupiter , care se învârteşte în jurul uneia dintre cele mai apropiate stele , ar fi ca încercarea de a distinge de la Paris o lumânare situată la o distanţă de 10 m de un far puternic din New York ! Cu toate acestea astronomii au putut stabili prezenţa a două planete în jurul unei stele situate la 1600 ani-lumină .

Pământul şi mişcările sale

Prin distanţa sa faţă de Soare , Pământul este a treia planetă a sistemului solar , după Mercur şi Venus . Pământul nu este perfect rotund . El este o sferă uşor turtită la poli şi bombată la ecuator ; raza masoară 6378.136 km la ecuator , însă 6356.751 km la poli . Pământul este acoperit în proporţie de 71% de apă şi este înconjurat de un înveliş gazos numit atmosferă . Aceasta este formată din aer , un amestec dintre azot şi oxigen . În spaţiu atmosfera este cea care dă Pământului nuanţa sa albastră .

Asemenea tuturor planetelor din sistemul solar Pământul se învârteşte în jurul Soarelui . Pământul se învârteşte  în jurul Soarelui o dată cu efectuarea unui tur complet , o revoluţie se scurge într-un an ceea ce reprezintă aproape 365.25 zile de zile . Distanţa medie de la Pământ la Soare este de aproximativ 149,6 milioane de kilometri . Astronomii numesc aceasta distanţă unitate astronomică (prescurtat u.a.) . Ei folosesc deseori această unitate de masură în locul kiometrilor pentru a exprima distanţele între aştri în interiorul sistemului solar . În realitate distanţa de la Pământ la Soare variază în cursul anului de la 147.1 milioane de kilometri minimum ( periheliul în jur de 3 ianuarie ) , până la afeliu în maximum de 152.1 milioane de kilometri ( jur de 6 iulie ) . În ceea ce priveşte viteza cu care se învârteşte Pământul în jurul Soarelui , aceasta este în medie de 29.8 km pe secundă , adică în jur de 108000 km/h şi creşte când planeta noastră se apropie de Soare iar când se îndepartează scade.

Mişcarea de rotaţie a Pământului

O dată cu deplasarea în jurul Soarelui , Pământul se roteşte şi în jurul propriei sale axe , de la vest spre est . Axa sa de rotaţie numită şi axa polilor este o axă imaginară care pătrunde în suprafaţa terestră chiar prin cei doi poli geografici , Polul Nord şi Polul Sud . Aceasta axă de rotaţie are o înclinaţie de 66 grade şi 34 de minute faţă de planul orbitei Pământului . Rotaţia Pământului în jurul propriei sale axe determină alternanţa zi / noapte , datorită faptului că prin această rotaţie cele două emisfere ale globului nu sunt expuse la Soare în acelaşi timp . Această mişcare de rotaţie explică de ce vedem Soarele răsărind , urcând pe cer , apoi coborând spre orizont şi apunând . Nu Soarele se deplasează ci Pământul este cel care se mişcă faţă de Soare . În raport cu stelele rotaţia Pământului în jurul proprie sale axe are loc în 23 h 56 min 4 sec ; aceasta este durata unei zile siderale . Masurată în raport cu miscarea aparentă a Soarelui pe cer ( ziua solară) , durata este mai mare cu aproape 4 min . Pentru necesitaţile vieţii curente este folosită ziua civilă care are o durată de 24 h .

Anotimpuri , echinocţii şi solstiţii

Dacă Pământul s-ar învârti în jurul propriei sale axe în mod perpendicular faţă de planul orbitei sale ar fi luminat de Soare în acelaşi fel pe tot parcursul anului şi nu ar mai exista anotimpurile . Dar înclinarea axei sale face ca Pământul să fie mai mult sau mai puţin expus razelor Soarelui, în funcţie de perioada anului . Astfel în timpul mişcării sale în jurul Soarelui, Pământul trece prin 4 poziţii deosebite , opuse două câte două , echinocţiile şi solstiţiile , care , în zonele temperate împart anul în 4 anotimpuri . La echinocţii ( pe 20 sau 21 martie şi 22 sau 23 septembrie ) , linia care separă emisfera terestră luminată de Soare de emisfera cufundată în noapte trece pe la poli . La toate latitudinile condiţiile de a primi lumina Soarelui sunt aceleaşi : ziua şi noaptea sunt peste tot egale . La solstiţii ( pe 21 sau 22 iunie şi 22 sau 23 decembrie ) linia care separă emisfera Pământului luminată de Soare de emisfera aflată în întunericul nopţii trece prin cercul polar ( 66 grade 34 minute latitudine nordică sau sudică ) şi are o înclinaţie mai mare faţă de poli : atunci  , diferenşa de durată dintre zi şi noapte este maximă . Unul dnitre poli este luminat de Soare şi emisfera terestră corespunzătoare înregistrează zilele cele mai lungi ; în cealaltă este noapte şi emisfera inregistrează nopţile cele mai lungi . Echinocţiul din martie marchează începutul primăverii în emisfera nordică şi al toamnei în emisfera sudica ; echinocţiul din septembrie marcheaza inceputul toamnei în emisfera nordică şi al primăverii în cea sudică . Solstiţiul din iunie marchează începutul verii în emisfera nordică şi al iernii în emisfera sudica ; solstiţiul din decembrie marchează inceputul iernii în emisfera nordică şi al verii în cea sudică .

Precesia şi miscarea spre apex

Axa polilor se ănvârteşte ca axa unui titirez , în aproape 26000 de ani . În urma acestei mişcări numită precesie steaua polară nu este mereu aceaşi . Soarele se îndreaptă cu o viteză de 72000 km/h spre apex , un punct situat în constelaţia Hercule . Planetele care se învârtesc în jurul lui descriu în spaţiu o elice .

Luna

Luna este astrul cel mai apropiat de Pământ ( distanţa care îl separă este de aproximativ 384000 km ) . Acesta este şi motivul pentru care ea ne apare ca fiind mare . Având un diametru de 3476 km ea este totuşi mai mică decât Statele Unite .

Faţa vazută şi faţa nevazută

Luna nu produce lumină . Ea reflectă lumina primită de la Soare . Ea are o faţă luminată ( cea care se află spre Soare ) şi o faţă întunecată ( cea care se află în partea opusă Soarelui ) . Cum luna se învârteşte în jurul propriei sale axe în acelasi ritm cu care se învârteşte în jurul Pamntului ( în decurs de 4 săptămâni ) , ea ne arată mereu aceeaşi faţă : faţa vizibilă a Lunii . Cealaltă este numită faţa invizibilă .

Fazele Lunii

Fazele sunt rezultatul schimbării pozitiei Lunii faţă de Soare . Când Luna se află între Soare şi Pământ noi nu o vedem . Aceasta este luna nouă . Peste două sau trei zile ea apare la vest sub forma unui corn subţire , luminos . Acest corn se mareşte zi de zi ; la sfârşitul unei săptămâni Luna a parcurs un sfert din orbita sa în jurul Pământului şi ne arata jumătate din faţa sa luminată :primul patrar , vizibil seara . Ea apare apoi ovală : aceasta este luna cocosată . În sfârşit , după ce a parcurs jumătate din orbita ea se află intr-o pozitie opusă Soarelui în raport cu Pământul . Faţa sa rotundă straluceşte înreaga noapte . Aceasta este luna plină. Apoi observăm cum fazele se desfăşoara invers . Luna apare din nou cocoşată , apoi nu distingem decât jumătate din discul lunar : ultimul patrar vizibil dimineata . Câteva zile mai tarziu acesta capătă din nou forma unui corn , la est. În cele din urma dispare complet : este luna noua şi începutul unui nou ciclu al fazelor . Între două faze de luna se scurg aproape 29.5 zile . Acest interval se numeşte lunaţie .

Eclipsele de Luna

Uneori , când este lună plină o umbră invadează încetul cu încetul suprafaţa Lunii şi îi acoperă lumina timp de o ora sau chiar mai mult . Aceasta este eclipsa de lună . Umbra care acoperă Luna este cea a Pământului . Cand Luna este umbrită în intregime eclipsa este totală . Dacă doar o parte a Lunii este umbrită eclipsa este parţială . În timpul eclipsei de Lună putem observa că umbra Pământului are contur rotund . Cel mai adesea Luna trece puşin mai jos de umbra Pământului sau pe sub aceasta . Din acest motiv eclipsa de lună nu are loc la fiecare lună plină ; doar de două sau de trei ori pe an , câteodată chiar deloc .

Eclipsele de soare

Luna este de aproximativ 400 de ori mai mică decât Soarele , dar ea este tot de 400 de ori mai aproape de Pământ . Acesta este şi motivul pentru care cei doi aştri par a avea pe cer aceeasi mărime . Când Luna trece între Pământ şi Soare , ea acoperă Soarele pentru câteva momente : aceasta este o eclipsa de Soare . În timpul eclipsei totale de Soare , în plina zi se face noapte şi , în jurul discului negru al lunii se distinge un cerc luminos neregulat numit coroana solară . În timp ce eclipsele de lună sunt vizibile de pe intreaga jumatate a Pământului unde este noapte , cele de Soare nu pot fi văzute decât pe o fâşie îngustă a suprafeţei terestre . În plus , fiindcă Luna se învârteşte în jurul Pământului cu peste 3500 km/h , ele nu vor dura decât câteva minute . În fiecare an au loc între două şi cinci eclipse de Soare . Cu mici excepţii una singură este o eclipsă totală .

Relief şi explorare

Când privim luna printr-un binoclu descoperim la suprafaţa sa munţi , şesuri , şi cratere . Dar mai ales după ce sondele şi astronauţii au pornit sa cucerească Luna relieful acesteia a ajuns sa fie cunoscut mai bine .

Relieful Lunii

Şesurile formează pete întunecate care conturează ochii , nasul şi gura de pe chipul pe care îl vedem când privim luna plină cu ochiul liber . Odinioară se credea ca acestea sunt mari şi li s-au dat nume poetice : Marea Serenitatii , Marea Linstii , Lacul Viselor … Aceste nume au fost păstrate chiar daca se ştie că pe Lună nu există apă . Cei mai inalţi munţi ating 8200 m – o altitudine cu puţin mai mică decât cea a Everestului , în timp ce Luna este cu mult mai mică decât Pământul . Luna este acoperită de cratere de mărimi diferite . Ele au fost formate de meteoriţi care au căzut pe Lună în urmă cu miliarde de ani . Cele mai mici au dimensiuni cu totul minuscule . Cele mai mari depăşesc 200 km . Unele dintre ele au striaţii albe dispuse ca spiţele unei roţi : acestea sunt urmele lăsate pe sol de impactul unor meteoriţi .

Explorarea Lunii

Începând cu anul 1959 , zeci de sonde automate au fost lansate spre Lună . Primele erau destinate simplei fotografieri a suprafeţei , în timp ce o survolau sau înainte de a se prabuşi pe întinderea ei . În ocombrie 1959 , sonda ruseasca Luna 3 a transmis primele imagini ale „feţei nevăzute” a Lunii . Ulterior sondele au aterizat pe Lună şi au furnizat informaţii mai precise despre suprafaţa acesteia . Mai târziu sateliţii plasaţi pe orbită în jurul Lunii au studiat-o şi fotografiat-o timp de mai multe luni . În cele din urmă omul insuşi a păşit pe Lună . Între anii 1969 şi 1972 şase zboruri efectuate de Apollo au permis ca 12 astronauţi americani sa păşească pe Lună . Primii doi care au ajuns pe Lună au fost Neil Armstrong şi Edwin Aldrin , pe 20 iulie 1969 , în timpul zborului efectuat de Apollo 11 . Astronauţii misiunilor Apollo au făcut mii de fotografii ale Lunii , au instalat pe suprafaţa acesteia instrumente ştiintifice , au efectuat deferite măsuratori şi au adus pe Pământ aproape 400 kg de roci selenare .

Suprafaţă Lunii

Cu toate că este aproape , Luna reprezintă o lume complet diferită de cea a noastră , fară apă şi fară urma de viaţă . Solul lunar este plin de fragmente de roci scufundate mai mult sau mai puţin într-un strat gros de pulberi cenuşii . Omul nu poate trăi pe Luna fără un echipament adecvat , fiindcă spre deosebire de Pământ Luna nu are atmosferă . Ponderabilitatea la suprafaţa Lunii (de 6 ori mai slabă decât cea a Pământului ) este prea redusă pentru a reţine un înveliş gazos . Fără atmosferă care să o protejeze Luna primeşte din plin ploaia de meteoriţi şi de radiaţii venite din spaţiu . Ea este supusă direct razelor Soarelui ; în plina zi temperatura la suprafaţa Lunii depaseste 100 de grade . Noaptea , dimpotrivă , aceasta poate scădea sub –170 de grade . Aceste enorme variaţii de temperatură sunt accentuate de faptul că ziua şi noaptea sunt mult mai lungi decât pe Pământ : fiecare dintre ele durează aproximativ 2 săptămâni ( Luna se învârteşte în jurul propriei sale axe în decurs de 4 saptamani ) . Cerul vazut de pe Lună este mereu negru chiar daca Soarele străluceşte . Şi pe Pământ ar fi la fel dacă nu ar exista atmosfera care difuzează lumina Soarelui .

Munţi selenari

Existenţa munţilor pe Lună a fost remarcată încă din secolul al XVII-lea , după inventarea lunetei . Majoritatea munţilor selenari au primit numele unor munti tereştri : Alpi , Apemini , Carpati , Caucaz … Altitudinea acestora a putut fi estimată după lungimea umbrei acestora pe solul lunar , având în vedere ca ei sunt luminaţi oblic de către Soare . Cele mai înalte culmi se află în apropierea polului sud al Lunii . Înainte ca vehiculele spaţiale să se apropie de Lună se credea ca munţii acesteia au culmi semeţe . Explorările spaţiale au demonstrat că se aseamenea vechilor munţi de pe Pământ , cu pantele line şi crestele tesite .

Calendarele

Observarea naturii a dezvăluit trei fenomene care au fost folosite pentru măsurarea timpului : alternanţa zi/noapte , succesiunea fazelor Lunii , şi ciclul anotimpurilor . Astfel s-au impus trei unităţi naturale de timp : ziua , legată de rotatia Pământului în jurul propriei sale axe ; luna , legată de mişcarea Lunii în jurul Pământului ; anul , legat de miscarea Pământului în jurul Soarelui . Au fost inventate sisteme de împarţire a timpului în zile , luni şi ani : acestea sunt calendarele . Ele pot fi impartite în trei mari categorii : calendarele soalre , calendarele lunare şi calendarele lunisolare .

Calendarele solare

Acestea se bazează pe timpul necesar ca Pământul sa realizeze o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui . Astfel anul are 365 de zile grupate în 12 luni . În mod periodic este nevoie să se adauge încă o zi ţinându-se cont că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui nu în 365 de zile exact ci în 365 de zile , 5 ore , 48 de minute , şi 45.975 de sedunde . În America înaintea sosirii lui Cristofor Columb , mayasii şi aztecii foloseau un calendar solar .

Calendarul gregorian

Calendarul folosit astăzi pe scara largă este un calendar solar. Supus în 1853 unei reforme de către Papa Grigore al XIII-lea , el se numeşte “calendar gregorian” . În general el este compus din 365 de zile grupate în 12 luni . Dar cum Pământul realizează mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui în 365 de zile ¼ , este nevoie ca la fiecare 4 ani lunii februarie să i se adauge o zi în plus . Anul va avea astfel 366 de zile şi se va numi an bisect . Anii care se termină în 00 nu sunt bisecţi , când rezultatul împarţirii lor la 400 este un număr întreg : anul 2000 este bisect iar anul 1900 nu a fost bisect . Calendarul gregorian nu a fost adoptat simultan în toate ţările . În Italia , Spania şi Portugalia el a fost aplicat din octombrie 1852 : ziua următoare celei de joi 4 ocombrie a fost vineri , 15 ocombrie ceea ce corespunde unui decalaj de 10 zile . În Franta , reforma papei Grigore al XIII-lea a fost adoptată în decembrie 1852 . Statele catolice din Germania şi Elveţia s-au aliat la acest calendar în 1854 , Polonia în 1586 , iar Ungaria în 1587 . Provinciile protestante din Olanda , Germania şi Elvetia l-au adoptat abia prin 1790 . În Marea Britanie şi Suedia reforma nu a fost aplicată decât în 1852 , în Japonia în 1873 şi în China în 1911 . Ţările cu tradiţie ortodoxă au adoptat acest calendar chiar mai târziu , de exemplu URSS în 1918 , iar Grecia în 1923 .

Calendarele lunare

Ele au la bază ciclul fazelor lunii numit lunaţie . Anul cuprinde exact 12 lunaţii : el este împărţit în luni alcătuite alternativ din 29 şi 30 de zile pentru a corespunde duratei unei lunaţii . În cele din urmă acesta cuprinde un total de 354 sau 355 de zile . Astfel lunile se decalează în fiecare an cu 11 zile faţă de ritmul anotimpurilor . În trei ani decalajul este de o lună . Calendarul musulman este de tip lunar . Fata de calendarul gregorian el se decalează în fiecare an cu 10 până la 12 zile . Vechii egipteni foloseau un calendar care , în functie de creşterea apelor Nilului era imparţit în 3 anotimpuri : akhet (inundaţia) ,peret (iarna) şi shemou (seceta verii) .

Calendarele lunisolare

Acestea sunt calendare ce combină cele doua tipuri anterioare . Anul este format din 365 de zile , ca în calendarele solare , dar lunile sunt ajustate în funcţie de ciclul fazelor lunii . Astfel în calendarul evreiesc lunile sunt lunare (29 şi 30 de zile) iar anii sunt solari . Cum 12 luni lunare nu înseamnă decât 354 de zile , din când în când este necesară adăugarea unei a treisprezecea luni întregi pentru a recupera decalajul . Calendarele tradiţionale ale extremului Orient sunt tot lunisolare .

Data de început a calendarelor

Calendarele diferitelor civilizaţii încep de la date diferite . Majoritatea popoarelor încep numerotatrea anilor pornind de la un eveniment religios sau legendar pe care îl considera fundamental . În calendarul musulman anii sunt număraţi începând cu fuga profetului Mahomed la Medina pe 16 iulie 622 d.Chr. În calendarul evreiesc anii sunt număraţi începând cu data la care se consideră ca a fost creata lumea : 3761 î.Chr. Anii calendarului gregorian sunt număraşi începând cu anul naşterii lui Isus Cristos stabilit în secolul al VI-lea de calugărul scit Dionisie cel Mic . Aceasta este era creştină .

Soarele

Datorită faptuluii că este atât de aproape aceasta este steaua cea mai bine cunoscută . Astronomii disting chiar detalii de la suprafaţa sa ( cele mai mici au o întindere de 150 km ) . În comparaţie cu Pământul Soarele este gigantic . Volumul său ar putea cuprinde 1300000 de planete ca a noastră , iar de-alungul diametrului s-ar putea alinia 109 . Soarele este o imensă sferă de gaz , foarte cald , a cărui masă depaşeşte de 300000 de ori pe cea a Pământului . La suprafaţă ponderabilitatea este de aproximativ 28 de ori mai puternică decât cea de pe Pământ . Totuşi , Soarele nu este decât o stea foarte obisnuită . Pentru astronomi este o adevarată şansă să poată studia o stea atat de banală : tot ce aflăm din studierea Soarelui îi ajută sa ănţeleagă mai bine celelalte stele .

Fotosfera

Lumina Soarelui provine de la un învelşs de grosime mai mică de 300 km , fotosfera . Aceasta este cea care da impresia ca Soarele are o margine bine delimitată . Temperatura sa este de aproximativ 6000 de grade . Vazută prin telescop ea se prezinta ca o reţea de celule mici , strălucitoare , sau granule aflate într-o permanentă agitaţie . Fiecare granulă este o bulă de gaz de mărimea unei ţări ca Franţa . Ea apare , se transformă şi dispare în aproximativ 10 minute . Pe alocuri suprafaţa Soarelui prezintă nişte pete întunecate , numite pete solare , care au fost foarte studiate după inventarea lunetei şi a telescopului . Petele solare au aspect întunecat pentru ca ele sunt mai puţin calde decât regiunile din jur . Ele sunt adeseori asociate în perechi care se comport ca polii unui enorm magnet . Numarul petelor care pot fi observate pe Soare variază după un ciclu de aproximativ 11 ani . Odată cu inventarea lunetei a fost creat un mijloc simplu de urmărire a petelor solare . Acesta consta în proiectarea imaginii Soarelui pe un ecran alb , în focarul unei lunete sau al unui telescop . Petele apar pe ecran sub forma unor mici unor mici puncte întunecate .

Cromosfera şi coroana

În timpul unei eclipse totale , când discul orbitor al Soarelui dispare în spatele Lunii , remarcăm în jur o bordură subţire de un roşu aprins , cromosfera iar dincolo de aceasta un halo argintat , mai mult sau mai putin neregulat , coroana . Cromosfera si coroana sunt învelişurile exterioare ale Soarelui . Ele formează atmosfera solară . În mod obişnuit nu le vedem pentru că sunt mult mai puţin luminoase decât fotosfera . Cromosfera se ridică până la 5000 km de la suprafaţă Soarelui . Ea este acoperită de mici jeturi de gaz foarte cald , spiculii . Temperatura sa creste odată cu altitudinea : in vârf are 20000 grade . Coroana care îmbracă atmosfera se diluează treptat în spaţiu şi nu are o limită exterioară bine definită . Ea este foarte rarefiată dar extrem de caldă : temperatura sa depaşeţte 1 milion de grade . Cu ajutorul instrumentelor speciale se observă din timp in timp că anumite regiuni ale Soarelui devin deodată foarte strălucitoare : acestea sunt erupţiile solare . În urma acestora jeturi imense de gaz , protuberanţele se ridică în cromosferă şi coroană . Când apar proiectate pe Soare protuberanţele au aspectul unor filamente întunecate . În permanenţă un flux de particule foarte rapid părăseşte Soarele prin coroană . Acestea sunt vanturile solare .

Interiorul Soarelui

Desigur interiorul Soarelui nu poate fi văzut dar studierea suprafeţei şi a straturilor sale exterioare oferă astronomilor informaţii despre stuctura sa internă . Ea conţine toate elementele simple identificate pe Pământ , dar 98% din masa sa este formată din hidrogen si heliu . Spre centrul Soarelui este din ce in ce mai cald , iar materia este din ce in ce mai comprimată . Chiar in centru temperatura ajunge la 15 milioane de grade iar presiunea este de 100 de milioane de ori mai mare decât cea din centrul Pământului . În acest cuptor atomii de hidrogen se aglomerează câte patru şi se transforma ăn atomi de heliu . În urma acestei reacţii se degajă caldură si lumină . Acest lucru permite Soarelui sa stralucească . În fiecare minut 400 de milioane de tone de hidrogen se transformă în heliu in centrul Soarelui . Zona unde se produc aceste reacţii nu reprezintă decât un sfert din raza Soarelui , dar ea cuprinde jumătate din masa acestuia . Lumina emisă din această zonă nu ajunge la suprafaţă decât după 2 milioane de ani , pentru că ea se ciocneşte fără încetare de atomii de gaz din interiorul Soarelui .

Activitatea solară şi observarea Soarelui

Cu timpul , pe masură ce instrumentele astronomice s-au perfecţionat oamenii au putut observa perturbaţiile Soarelui : petele solare ale fotosferei , erupţiile solare protuberanţele si filamentele cromosferei ; jeturile de gaz ale coroanei . Astăzi se stie că aceste fenomene sunt in strânsa legatură . Ele constitiue activitatea solară . Frecvenţa şi intensitatea lor variază într-o perioadă de aproximativ 11 ani . În tipul acestei perioade numărul petelor solare înregistrează un minimum şi un maximum . Activitatea solara a rămas suficient de învăluită în mister dar se ştie că ea este legată de magnetism si de rotaţia Soarelui .

Relaţiile Soare-Pământ

Cand Soarele devine mai activ suprafaţa sa se acoperă de pete şi se observă mai multe erpţii . Acestea eliberează in spaţiu raze X , ultraviolete si unde radio . Ele sunt însoşite de producerea unui fkux imens de particule atomice incarcate electric : vântul solar . Cele care au mai multă energie ajung până la Pământ in câteva ore şi se strâng în jurul planetei noastre formând centuri de radiaţii . Celelalte au nevoie de o zi sau două pentru a ajunge la noi ; ele sunt deviate de scutul magnetic al Pământului , magnetosfera si sunt atrasi de polii magnetici . Căzând în atmosferă ele produc raze frumos colorate : aurorele polare . In emisfera nordică acestea sunt aurorele boreale iar in cea sudică aurorele australe . Ele au aspectul unor perdele mai rosiatice sau verzi care unduiesc pe cer .

Influenţa asupra climatului

Se pare că variaţiile activităţii solare infuenţează clima de pe Pământ . Astfel din 1645 până în 1715 nu s-a observat nici o pată pe cer şi această perioadă a corespuns cu anii cei mai friguroşi ai “micii ere glaciare” o perioadă in care temperaturile au fost anormal de scazute în Europa . Din contra , de la începutul secolului al XX-lea Soarele este mai activ si temperatura medie a Pământului a crescut uşor . Au fost descoperite multe legături asemănatoare între activitatea solară şi perioadele de frig sau de caniculă de pe Pământ . Dar nu se cunoaşte înca exact modul în care aceste variaţii actionează asupra climatului .

Observatoarele solare

Pe tot parcursul Pământului există observatoare pentru studierea Soarelui : în Statele Unite ( Kit Peak , Sacramento Peak , Big Bear ) , în Spania (Canare) , în Franta (Meudon) , în Cehia (Ondrejov) , în Ucraina (Crimeea) , în Japonia ( Mitaka , Norikura şi Toyokawa ) în Australia (Culgora) etc. Ele sunt echipate cu instrumente concepute pentru observarea şi analizarea luminii Soarelui . Telescoapele destinate studierii Soarelui au o distantă focală foarte mare , putând atinge chiar 100 m , pentru a furniza imagini ale Soarelui cu un diametru de zeci de centimetrii . Ele sunt instalate în interiorul unor tunuri solare ce permit captarea luminii Soarelui la zeci de metri deasupra solului . De fapt în apropierea solului căldura provoacă o agiţatie dezordonată a aerului care bruiază imaginile . Un sistem de oglinzi permite urmărirea Soarelui pe cer şi transmiterea în permanenţă a luminii acestuia spre telescop .

Planetele şi sateliţii lor

Cele 9 planete principale ale sistemului solar se învârtesc în jurul Soarelui în sensul acelor de ceasornic , la distanţe cuprinse între minimum 45.9 milioane de km în cazul planetei Mercur şi maximum 7.4 miliarde de km în cazul planetei Pluto . Planetele telurice sunt cele mai apropiate de Soare . Planetele gigant se afla mai departe iar şi mai departe , planetele îndepartate .

Mercur , Venus , Pământ şi Marte , cele patru planete situate cel mai aproape de Soare sunt planetele telurice : ele sunt alcatuite din roci destul de dense . Suprafaţa lor – numită crustă sau scoarţă – este solidă . Ele sunt de talie mijlocie : diametrul lor este până la 5000 km în cazul celei mai mici (Mercur) şi sub 13000 în cazul celei mai mari (Pământul) . Aceste planete au evoluat mult de când s-au format . Ele au pierdut învelisul iniţial de gaz usor , iar atmosfera lor actuală provine de la gazul din interiorul acestor planete . Relieful lor s-a modificat pe parcursul timpului .

Planetele gigant , situate dincolo de Marte , Jupiter şi Saturn sunt mai voluminoase decât planetele telurice . Ele reprezinta adevărte planete gigant . Diametrul lui Jupiter este de aproape 11 ori mai mare decât cel al Pământului ; cel al lui Saturn de 9 ori mai mare . Dar densitatea lor este mult mai mică : aceste planete sunt în esenţa sfere de gaz . Aceste planete nu au o suprafaţă solidă ci doar un nucleu de roci şi gheaţa . Ele au evoluat puţin de când s-au format şi şi-au păstrat învelisul iniţial : o atmosferă densă pe bază de hidrogen şi heliu ( doua gaze uşoare ) . Au o miscare rapidă de rotatie ( în 10 până la 16 h ) şi sunt înconjurate de inele de materie .

După Jupiter şi Saturn urmează cele trei planete care sunt cel mai departe de Soare : Uranus , Neptun , şi Pluto . Uranus şi neptun nu sunt atât de mari ca Jupiter . Ele sunt formate în principal din gaze uşoare şi sunt înconjurate de inele . Se crede că interiroul lor conţine o cantitate însemnată de gheaţa . Pluto , cea mai îndepartată este un caz aparte : ea se aseamana planetelor telurice prin dimensiunea ei mică (un diametru de 2300 km ) şi planetelor mari prin densitate scazută . Cu excepţia lui Mercur şi a lui Venus , principalele planete ale sistemului solar au unul sau mai mulţi sateliţi . Astăzi se cunosc în total 61 . Dintre aceştia 27 au fost descoperiţi datorită fotografiilor realizate de sondele spaţiale . În funcţie de dimensiune sateliţii pot fi clasificaţi în trei categorii . Cei mai mari sunt Luna , cei patru sateliti ai lui Jupiter ( Io , Europa , Ganimede şi Calisto ) , satelitul cel mai mare al lui Saturn (Titan) şi principalul satelit al lui Neptun (Triton) . Ei au un diametru de peste 3000 de km . Unii ca Luna şi Calisto sunt formati din roci ; altii dintr-un amestec de gheaţă şi roci . Sateliţii de dimensiuni mijlocii au un diametru între 200 şi 1600 km . Ei se află în jurul planetelor Saturn , Uranus , Neptun şi Pluto . Majoritatea sunt formaţi dintr-un amestec de gheaţă şi roci . În sfârşit minisateliţii , cu formă neregulată şi o mărime mai mică de 200 km ( cei mai mici chiar de cativa km ) , constituie a treia categorie . Cei mai cunoscuţi sunt cei doi sateliţi ai planetei Marte : Phobos şi Deimos .

Planetele telurice

Chiar dacă la prima vedere cele 4 planete telurice ( Mercur , Venus , Pământul şi Marte ) sunt diferite , ele se aseamană prin dimensiuni şi structură . Încă de la inceputul anilor ’60 , sondele spaţiale au fost trimise spre Venus şi Marte pentru a le studia .

Mercur

Mercur se afla la 58 milioane de km de Soare şi face înconjurul acestuia în 88 de zile . Cum această planeta este situata aproape de Soare şi se învârteşte lent în jurul propriei sale axe ziua este foarte cald (până la 400 de grade) , iar noaptea foarte frig . Aceasta este cea mai mică dintre planetele telurice ( 4880 km în diametru ) . Mercur este practic lipsit de atmosferă pentru că la fel ca Luna nu este suficient de greu pentru a reţine un înveliş de gaz . Absenţa atmosferei a facut ca , pe parcursul a miliarde de ani , să fie lovit de mici corpuri care circulau în spatiu . Mercur nu are nici un satelit cunoscut .

Venus

Situată la 108 milioane km de Soare , Venus îşi parcurge orbita în 225 de zile . Rotaţia în jurul propriei sale axe este foarte lentă , dureaza 243 de zile şi are loc de la est la vest , în sens invers faţă de rotaţia celorlalte planete . Cu un diametru de 12100 km Venus este cu foarte puţin mai mică decât Pământul , dar atmosfera sa este foarte diferită : în principal aceasta este compusa din 96% gaz carbonic şi 3.5% azot . Este înconjurată de un val gros de nori repartizaţi în 3 straturi situate la o altitudine între 50 şi 70 km . Unii dintre aceştia provoacă ploi de acid sulfuric , o substantă chimica foarte periculoasă . Pe Venus temperatura este foarte ridicată . De fapt , gazul carbonic acumulat în atmosferă actionează sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere : temperatura la sol ajunge până la 460 grade . Suprafaţa lui Venus este plină de platouri vulcanice . Se pare ca mulţi vulcani sunt înca activi . La fel ca Mercur , Venus nu are sateliţi .

Pământul

Pământul se află la aproximativ 150 de milioane de km de Soare . El efectuează miscarea de revoluţie în aproape 365.25 zile , iar cea de rotaţie în jurul propriei sale axe în 23h 56min 4sec . Aceasta este cea mai voluminoasă dintre cele patru planete telurice : ea are un diametru puţin mai mare de 12700 km . În jurul Pământului se află aer , un amestec de gaz conţinând 78% azot şi 21% oxigen . Specificul Pământului constă în faptul că este singura planetă pe care apa poate ramâne lichidă , favorizând astfel aparitia şi dezvoltarea vieţii . Această apa , care erodează treptat rocile contribuie şi la modificarea reliefului pe suprafaţa terestră. Temperatura cea mai ridicată pe Pământ este de +58 grade în Libia , iar cea mai scăzută de –89.9 grade în Antarctica . Pământul are un singur satelit : Luna .

 

Marte

Planeta Marte este situată la aproximativ 228 milioane km de Soare . Ea înconjoară Soarele în 687 de zile şi se învârteste în jurul propriei sale axe în 24 h 37 min . Diametrul său (6800 km) reprezintă puţin mai mult decât jumătate din diametrul Pământului . Din cauza slabei ponderabilităţi ( o treime din cea a Pământului ) ea nu a mai putut reţine decât un înveliş atmosferic neînsemnat . Acesta conţine 95.6% gaz carbonic , 2.7% azot , 1.6% argon şi urme de oxigen . Fiind mai departe de Soare decât Pământul , Marte este o planetă mai rece : temperatura la sol scade în mod curent la –50 grade şi nu depăşeşte niciodată 20 de grade . La fel ca Venus Marte păstrează urmele unei intense activitati vulcanice : aici pot fi observaţi cei mai mari vulcani ai sistemului solar , cu o înălţime de peste 20 km . Suprafaţa deşertică şi stâncoasă prezintă o frumoasă culoare rosiatică . De fapt rocile contin un oxid de fier care le dă o culoare oarecum asemănătoare cu cea a ruginei . Uneori au loc furtuni violente care ridică nori de praf . În jurul lui Marte se învârtesc doi sateliţi de dimensiuni mici : Phobos şi Deimos .

 

Planetele gigant

Dincolo de Marte se află două panete gigant : Jupiter şi Saturn . Uşor vizibile şi cu ochiul liber , ele au fost urmărite înca din antichitate . Cele mai concrete informaţii în privinţa lor au fost furnizate de sondele americane Voyager care        le-au survolat între 1979-1981 . Spre deosebire de Pământ , Jupiter şi Saturn nu au o suprafaţă solidă : aceste două planete sunt două imense sfere de gaz .

 

Jupiter

Jupiter este cea mai mare dinte toate planetele sistemului solar : are un diametru de 11 ori mai mare decât cel al Pământului , o masa de 318 ori mai mare şi un volum de 1300 de ori mai mare . Jupiter se află la 778 milioane km de Soare . Acest gigant este înconjurat de o atmosferă densă pe bază de hidrogen şi heliu , în care circulă nori formaţi tot din gaze solidificate sau lichefiate : în special metan şi amoniac . Cum el se învârteşte foarte repede în jurul propriei sale axe ( mai putin de 10 h ) aceşti nori se întind la ecuator şi îl acoperă ca nişte brâuri . Norii aflaţi la exteior au aspect strălucitor , ceilalţi , în schimb , sunt intunecaţi . Aceste formaţiuni noroase sunt foarte turbulente : s-au observat turbioane enorme , care se modifică mai mult sau mai putin rapid . Unele dintre ele formează o imensa pată rosie , care i-a intrigat mult timp pe astronomi : este un uragan permanent , de patru ori mai mare decât Pământul . Nivelul superior al norilor este foarte rece ( -148 grade ) , dar cu cât se coboară spre interiorul planetei , temperatura şi presiunea cresc . În centrul lui Jupiter , temperatura atinge 30000 grade iar presiunea de 100 de milioane de ori mai mare decât la suprafaţa Pământului . Jupiter are 16 sateliti cunoscuţi . Patru dintre aceştia sunt sateliţi mari , cu o talie comparabilă cu cea a lunii : Io , Europa , Ganimede şi Callisto . Ceilalti sunt sateliţi , cu un diametru de câteva zeci de kilometri . Sondele americane Voyager au produs o adevarată surpriza dezvăluind faptul ca pe Io , unul din cei patru sateliti principali ai lui Jupiter , exista numerosi vulcani activi , chiar dacă suprafaţa sa este îngheţată . Atrasă , pe de-o parte de planeta gigant Jupiter şi , pe de alta de trei sateliţi mari ai acestei planete materia situată în interiorul satelitului Io este în permanentă deformată şi încalzită . Ea ţâşneşte periodic la suprafaţă prin nişte vulcani mari , cum este vulcanul Pele . Uneori lava de sulf este aruncată cu peste 3000 km/h la o inalţime mai mare de 200 km.

 

Saturn

Alt gigant , Saturn , are un diametru de 9,5 ori mai mare decât cel al Pământului , de 95 de ori masa acestuia şi de 750 de ori volumul lui . Saturn este situat la 1,4 miliarde de kilometri  de Soare . La fel ca Jupiter , acesta este o sferă gazoasă care se învîrteşte foarte repede în jurul propriei sale axe ( în puţin mai mult de 10 ore ) . Dar Saturn este mai puţin des deoarece conţine mai mult hidrogen : Saturn ar putea să plutească pe apă ! Norii care îl inconjoară sunt animaţi de miscări foarte violente : adevarate cicloane . La fel ca Jupiter , Saturn are o sursă de caldură internă : el emite aproape de trei ori mai multă enrgie decât cea primită de la Soare  . În jurul lui Saturn s-au descoperit 18 sateliti , printre care unul gigantic numit Titan , mai mare decât planeta Mercur .

 

Inelele lui Saturn

Marea particularitate a lui Saturn constă în sistemul de inele care îl înconjoară ; acesta este atât de amplu încât poate fi perceput chiar şi cu o lunetă de amatori . Galileo Galilei îl întrezăreşte încă din 1612 , dar abia olandezul Huygens va fi cel care va înţelege pentru prima oară fenomenul , în 1659 . De pe Pământ nu s-u descoperit decât sase inele , dar fotografiile realizate de sonda Voyajer au demonstrat ca ele sunt de ordinul miilor . Ele formeaza în jurul lui Saturn , în planul ecuatorului sau , un fel de disc imens , cu diametrul de 300000 km , dar cu o grosime de numai un kilometru . După pozitia lui Saturn în functie de pamint şi de soare , noi vedem aceste inele mai mult sau mai putin inclinate . Atunci când ele apar pe muchie sunt atat de subtiri incit nu le mai vedem . Aceste inele sunt alcatuite din blocuri de gheata şi pulberi care seinvirt în jurul planetei ca niste sateliti mici .

 

Inelele lui Jupiter

Sunt mai putin spectaculoase decât cele ale lui Saturn . Inelul principal are marginea exterioara la aproximativ 57000 kmde cei mai inalti nori ai atmosferei . Cu o inaltime de aproximativ 6000 km , el se prelungeste spre planeta intr-un halo difuz şi , în partea opusa printr-un inel exterior mare

 

 

Planetele indepartate

Dincolo de planetele gigant au fost descoperite alte planete de mari dimensiuni : Uranus şi Neptun . Foarte indepartate , aceste planete sunt greu de studiat de pe Pământ . Ele sunt cunoscute mai bine de când au fost survolate de sonda americana Voyajer 2 : Uranus în 1986 , Neptun în 1989 . În privinta lui Pluto , de acesta nu s-a apropiat nici o sonda spaţiala , raminind astfel destul de misterioasa.

 

Uranus

În 1781 , Uranus a fost observat prin telescop din intamplare de catre astronomul englez William Herschel , care a crezot la inceput ca este o cometa . El are de 4 ori masa pamintului şi de 15 ori masa acestuia . Se afla la 2,8 miliarde de km de soare . Mai mic şi mai dens decât Jupiter şi Saturn , Uranus este inconjurat la fel ca acestia de o atmosfera densa , pe baza de hidrogen şi heliu . Insa atmosfera lui contine şi un gaz care ii da o frumoasa culoare albastra : metan . Uranus este un adevarat ghetar : temperatura lui coboara sub –200 grade . Se crede ca nu contine hidrogen lichid metalic ci un nucleu de roci acoperit de un invelis dens de gheata . El este inconjurat de 10 inele de pulberi intunecate , care se desfasoara la o distanta intre 42000 şi 51000 km de centrul planetei . În jurul lui Uranus au fost reperati 15 sateiti : cei mai mari , în numar de 5 au fost observati de pe Pământ , ceilalti au fost descoperiti de catre sonda Voyajer 2 .

Neptun

Neptun a fost descoperit în anul 1846 , chiar în locul în care astronomul francez Urbain Le Verrier a calculat ca ar trebui sa se afle , fiindca numai prezenta sa putea explica anumite anomalii ale miscarilorlui Uranus . Neptun se afla la o distanta medie de 4,5 miliarde de km de Soare . Prin aspectul talia şi masa sa , Neptun este o adevarata sosie a lui Uranus , dar atmosfera lui estemai agitata . La diferite altitudini s-au observat nori deplasati de vanturi de peste 1000 km/h . Formatiunea cea mai spectaculoasa este o pata mare , intunecata , de marimea Pământului . Ea aminteste de marea pata rosie a lui Jupiter . Aceasta este un uragan enorm , al carui turbion are peste 600 km/h . La altitudine mai mare circula nori luminosi , foarte rapizi , formati fara indoiala din cristale de gheata di metan . Din cauza indepartarii mari faţă de Soare , Neptun primeste de 900 de ori mai putina enrgie solara decât Pământul . În acelasi timp , s-a constatat ca el emite de 2,7 ori mai multa energie decât primeste . Nu se cunoaste sursa acestei calduri interne , dar ea explica vilentele miscari ale atmosferei . Datorita lui Voyajer 2 , au fost identificate în jurul lui Neptun 3 inele cufundate intr-un disc de pulberi ; particularitatea celui din exterior este aceea ca reprezinta 3 arcuri mai conturate , de-a lungul carora exista mai multa materie . Neptun are 8 sateliti cunoscuti . Cel mai mare , Triton , este corpul cel mai rece observat vreodata în sistemul solar . Temperatura la sol este de –228 grade .

 

Pluto

Cand a fost descoperi , în 1930 , Pluto era cea mai indepartata planeta din sistemul solar . Dar , cum orbita sa are forma unei elipse foarte alungite , distanta de soare variaza intre 4,4 şi 7,4 miliarde de km . Astfel , din 1979 , Pluto se afla mai aproape de Soare decât Neptun iar acest lucru a durat până în martie 1999 . Cu un diametru mai mic de 2500 km , el este de proportii mai reduse decât Luna . Vazut de pe Pământ , dimensiunile sale sunt echivalente cu cele ale unei monede vazute de la o distanta de zeci de km ! Nu a fost survolat de nici o sonda şi ramane prea putin cunoscut . Se crede ca este format dintr-un nucleu de roci , inconjurat de un invelis de gheata . Suprafaţă sa ar putea fi acoperite cu azot şi metan inghetate . Planeta ar avea o atmosfera rarefiata care contine metan . Unii cred ca aceasta planeta este un fost satelit al lui Neptun . Ea ar fi devenit libera I urma coliziunii cu un alt corp . În 1978 i s-a descoperit un satelit : Charon . Diametrul sau , de ordinul a 1200 km , reprezinta aproape jumatate din cel al lui Pluto . În sistemul solar , nu exista alte exemple de satelit proportional atat de mare în raport cu planeta sa .

 

Asteroizi şi comete

Spatiul care separa principalele planete nu este gol : prin el circula o multime de astri mai mici , de dimensiuni foarte diferite . Acestea sunt micile planete sau asteroizii ; cometele care devin uneori vizibile cu ochiul liber în apropierea Soarelui ; blocuri de roca şi pulberi . Astrul care ar fi obtinut prin adunarea laolalta a tuturor acestor corpuri ar fi mult mai mic decât Pământul .

 

Asteroizi

Asteroizii sunt corpuri mici de roca . Cel mai mare Ceres are un diametru sub 1000 km . Cei mai mici au forme neregulate . Astronomii cred ca asteroizii sunt urme ale nebuloasei din care a aparut sistemul solar , care nu s-au putut aglomera pentru a forma o singura planeta din cauza puternicei atractii exercitate de Jupiter . Au fost deja inventariati peste 5000 de asteroizi dar , în fiecare an sunt descoperiti altii noi . Cei mai multi se observa intre orbita lui Marte şi ce a lui Jupiter , la distante cuprinse intre 320 şi 495 milioane de km de la Soare . Unii circula intr-o zona mai indepartata , dincolo de Neptun şi Pluto . Altii au orbite foarte alungite şi se apropie foarte mult de Pământ : astfel în 1937 Hermes , o stanca de mai putin de 1 km , a trecut la 780000 km de planeta noastra , respective la o distanta de aproape de doua ori mai mare decât cea dintre Pământ şi Luna . Sonda spaţiala americana Galieo , lansata spre Jupiter este prima care a fotografiat de aproape asteroizi : Gaspa , care masura 19/12 km în 1991 şi Ida , care masura 52/30 km în 1993 . Ambii au suprafete acoperite de cratere formate de impactul cu meteoriţi . În jurul asteroidului Ida a fost descoperita o mini-luna de numai 1.5 km .

 

 

Cometele

Ele au un nucleu de cativa km , format dintr-un amestec de gheata , blocuri de roca şi pulberi . Cand se apropie de Soare , acest nucleu se incalzeste şi emana gaze şi pulberi : atunci , se constituie în jur o aureola luminoasa , coama . Apoi aceasta se alungeste în directia opusa Soarelui şi formeaza o coada de gaz , albastruie , subtire şi rectilinie , şi o coada de pulberi , galbena , mai mare şi rectilinie . Aceste cozi au uneori o lungime de mai multe sute de milioane de km . În general , cometele isi pierd putin cate putin gazul , dar isi pastreaza nucleul de roca : astfel ele devin asteroizi . Alteori ele se dezintegreaza mai violent şi se prabusesc pe o planeta sau pe Soare . Anumite comete , numite periodice urmeaza orbite alungite care le poarta în mod sistematic în apropierea Soarelui : una dintre cele mei celbre este cometa Halley , care revine la aproximativ 76 de ani . La ultima sa revenire din 1986 ea a fost survolata de sondele spaţiale . Astronomii cred ca , intr-o regiune foarte indepartata de Soare , deci foarte rece , se misca miliarde de comete . De acolo ar veni cele pe care le observam noi . Conservate intact , ca intr-un congelator cometele permit astronomilor sa inteleaga mai bine cum s-a format sistemul solar .

 

Meteori şi meteoriţi

Pământul se intersecteaza în fiecare zi cu o multime de fragmente pe care le atrage . Cele mai mici ard complet în atmosfera şi cad pe sol sub forma unor pulberi foarte fine . Arzand , aceste fragmente fomeaza pe cer trene luminoase foarte frumoase : meteorii , numiti şi stele cazatoare . Fragmentele mai mari explodeaza uneori în atmosfera , dar nu ard în intregime . Ele se regasesc sub forma de meteoriţi . Unii savanti cred ca prabusirea unui meteorit enorm a fost fenomenul care a provocat în urma cu 65 milioane de ani disparitia unor specii de animale , inprincipal a dinozaurilor . În anumite perioade ale anului , de exemplu în jur de 12 august sau 9 ocombrie Pământul traverseaza orbitele unor comete de-a lungul carora au avut loc acumulari de fragmente . În timp ce traverseaza atmosfera terestra aceste fragmente formeaza stele cazatoare în numar mare , incat spunem ca are loc o ploaie de stele cazatoare . S-a calculat ca Pământul creste în fiecare an cu aproximativ 10000 tone , datorita materiei pe care acesta o matura din spaţiu .

 

 

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...