Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tag archive

Vitamine

Spanacul, bomba de vitamine şi minerale necesare corpului

in Articole/Biologie/Centru Media/Educational/Enciclopedie/Retete/Salate/Sanatate/Secretele bucatariei by

   Spanacul, ştim toţi, este unul din cele mai gustoase alimente de sezon, indiferent de modul în care e gătit. Dincolo de calităţile ce ţin de gust şi senzaţia plăcută de bine după o masă gustoasă, acesta este şi un contribuabil la bunul mers al organismului.

   Spanacul are putine calorii, dar o mulţime de vitamine si minerale, fiind un întăritor al sistemului imunitar, cu numeroase proprietăţi nutritive şi tonifiante. Este un ajutor important pentru păstrarea imunităţii organismului, pentru îmbunătăţirea sistemului cardio-vascular şi în lupta cu diverse tipuri de cancer. Are proprietăţi antioxidante şi de aceea ajută inima, arterele şi venele să rămână sănătoase. In plus, magneziul ce îl conţine are rolul de menţinere a nivelului optim al tensiunii arteriale. Efectul său este atât de puternic, încât e nevoie doar de o salată cu spanac pentru ca în câteva ore să se reducă nivelul tensiunii.

   Spanacul are puţine calorii şi o mulţime de vitamine şi minerale. Este o sursă bogată de proteine şi calciu, de care avem nevoie într-o dietă echilibrată, dar şi de fibre, care ajută digestia. Pentru mult timp s-a crezut în puterea spanacului de a lupta împotriva anemiilor, din cauza conţinutului mare de fier, din cauză că o lucrare de cercetare publicată de un medic german, în secolul al XIX-lea, susţinea că spanacul are de zece ori mai mult fier decât oricare alte legume verzi. În 1937, însă, un grup de cercetatori au demontat mitul acesta, demonstrând că o banală virgulă lipsă în acea lucrare a dus la interpretarea greşită a datelor. De fapt, spanacul are doar o zecime din cantitatea de fier menţionată initial.

   Alături de salata verde, urzici sau lobodă, spanacul este un remediu-aliment deosebit de eficient în caz de astenie, având, în primul rând, proprietăţi remineralizante de mare valoare. Este recomandat în anemii, convalescenţă, astenie fizică şi nervoasă. De aceea, este indicată folosirea lui abundentă, în special la începutul primăverii, când organismul este slabit şi cu mari lipsuri de minerale şi vitamine.

   Pentru gătit, se aleg frunzele de spanac ce sunt de un verde închis, cu codiţe crude. Orice alt aspect al spanacului dovedeşte că e cules de prea multe zile şi e pe cale să se ofilească. Nu se spală decât înainte de a fi folosit, pentru că altfel se va ofili mai repede. Spanacul de primăvară, cu frunze mici, poate fi transformat uşor într-o salata săţioasa, în combinaţie cu orice leguma. Poate fi folosit şi ca umplutură la plăcinte, sau în piureuri, supe, sosuri, omlete, dupa ce a fost fiert sau opărit. (foto: pixabay.com)

Măslinele, alimentul ieftin şi benefic corpului

in Agronomie/Articole/Centru Media/Enciclopedie/Retete/Secretele bucatariei by

   Gustoase şi hrănitoare, măslinele nu dar că sunt un aliment al fanilor diete, ci sunt şi, pe primele locuri, în topul celor mai sănătoase alimente, datorită conţinutului bogat în vitamine şi acizi graşi ca Omega 3, Omega 6 şi Omega 9.

   Măslinele nu pot fi mâncate proaspete, direct culese din copac, ci, pentru a fi pretabile con sumului, ele sunt supuse anumitor procesări. În funcţie de acestea, măslinele capătă texturi şi culori diferite, de unde şi marea lor varietate ce o găsim în comerţ: verzi, maro, negre.

   Măslinele verzi sunt culese atunci când sunt încă necoapte şi au un gust mai amar decât cele negre, deoarece sunt păstrate mai mult timp în saramură. Măslinele negre sunt mai moi, au un gust mai dulce şi un conţinut mai mare de grăsimi, deoarece au fost lăsate la copt mai mult timp.Cele mai sănătoase măsline sunt cele prelucrate natural. Însă, piaţa a fost invadată de măslinele prelucrate cu aditivi şi coloranţi care le transformă dintr-o sursă de vitamine şi minerale în banale onserve fără nici o valoare nutritivă.

   Măslinele sunt foarte bogate în fier, vitamina E, calciu sau fibre. Datorită conţinutului ridicat de grăsimi mononesaturate şi de antioxidanti, măslinele sunt benefice sănătăţii, ajutând la prevenirea cancerului, la lupta împortriva colesterolului, asigurând sănătatea oaselor, buna circulaţie sanguină şi îmbunătăţirea vederii.

   Măslinele întăresc vasele de sânge, ameliorând afecţiunile specifice înaintării în vârstă precum tulburările de vedere, sau degradarea unor ţesuturi şi funcţii ale organismului. Ele furnizează cantităţi importante de calciu, cupru, fier, mangan şi zinc şi sunt surse importante ale complexului de vitamine B. Grăsimile mononesaturate din măsline ajută la reglarea nivelului total de colesterol în corp.

   Consumul de măsline este recomandat în cazul curelor de slăbire, deoarece pot ajuta la reducerea aportului zilnic cu până la 200 kcal. Măslinele sunt recunoscute şi pentru beneficiile pe care le au pentru menţinerea sănătăţii pielii şi părului, fiind bogate în acizi graşi şi antioxidanti care hrănesc, hidratează şi protejează pielea şi părul. Excesul de măsline poate fi, însă, periculos pentru persoanele care suferă de obezitate sau hipertensiune arterială. (foto: C. Dumitru)

Mărul e un medicament. Dar cu seminţe toxice

in Agronomie/Articole/Centru Media/Educational/Enciclopedie/Sanatate by

   Banalul măr este unul dintre cele mai hrănitoare fructe, însă puţini ştiu că are foarte multe calităţi excelente pentru organismul nostru, dar că o anumită parte din el este toxică.

   Mărul este bogat în vitamine şi o sursă bună de carbohidraţi şi fibre. Este confitmat, chiar ştiinţific, că merele previn unele probleme de sănătate, prin proprietăţile lor curative. Sunt tonice, pot fi folosite ca antiseptic intestinal, depurativ-sanguin şi sunt indicate în cazul asteniilor, surmenajului, stărilor febrile, insomniilor, nervozităţii, constipaţiei, fiind considerate pe bună dreptate, un aliment-medicament.

   Merele conţin o anumită fibră, pectina, ce este considerată ca fiind una din cele mai eficiente arme împotriva colesterolului. Pe lângă pectină, mărul mai conţine şi flavonoizi, capabili să împiedice oxidarea colesterolului. Cantitatea mare de fibre face ca merele să lupte împotriva îngroşării arterelor şi să prevină atacul cerebral şi infarctul. Merele mai conţin potasiu, care este important în normalizarea presiunii arteriale.

   Tot merele menţin normal nivelul glicemiei şi chiar dacă sunt fructe dulci, ele conţin zaharuri foarte simple, în majoritate fructoză, care este eliberată lent în sânge, fără a se creşte glicemia. Merele mai conţin substanţele numite fitonutrienţi, care ne feresc de bolile degenerative precum Alzheimer şi Parkinson. Previn apariţia cariilor dentare, provocate în special de bacterii.

   Sucul de măr are proprietăţi antibacteriene, putând distruge 80% din bacterii. Merele conţin vitamina C, care ajută la întărirea sistemului imunitar şi vitaminele A, K, plus complexul de vitamine B.

   Dacă mâncaţi mere veţi avea plămâni mai sănătoşi, deoarece ajută organismul să înlăture efectele poluării şi ale fumului de ţigară.

   Dar, dincolo de aspectele pozitive, mărul are şi anumite contraindicaţii.

   Astfel, trebuie consumat cu prudenţă în cazuri de gastrită, colită de fermentatie, colon iritabil şi diaree cronică deoarece pot agrava simptomele acestor afecţiuni.

   Un lucru mai puţin cunoscut este că seminţele mărului sunt toxice. Acestea conţin mici cantităţi de amigdalină, un compus din zahar si cianide cunoscut drept glicosida cianogenică. Dacă aveţi obiceiul de a consuma puţine seminţe de măr, nu vor apărea reacţii adverse, însă în cantităţi mari poate apărea pericolul otrăvirii cu cianide, doar atuncă când e vorba de o cantitate care depăşeşte o cană întreagă plină de seminţe de măr.

Motivul pentru care ar trebui să NU mai faci ciorbă cu ou şi smântână

in Sanatate by

Odată cu venirea anotimpului rece, foarte multă lume trece de la salate pe ciorbe şi supe calde. Sunt uşor de preparat, iar ingredientele sunt facil de găsit. În plus, nu necesită o preparare laborioasă, ci una relativ simplă.

Trecerea la anotimpul rece face ca românii să schimbe oarecum registrul gătitului. Dacă în perioada de vară predominau salatele sau supele reci, acum ciorbele sau supele calde îşi fac loc în meniul zilnic.

„Sunt o soluţie foarte bună. Organismul are nevoie de lichide calde, în această perioadă a anului. În plus, acestea încălzesc organismul, îl hidratează şi sunt o sursă bună de minerale şi vitamine. Eu unul nu aş recomanda acea combinaţie de gălbenuş de ou cu smântână, cu care dregem ciorbele la final. Nu fac altceva decât să adauge calorii unui preparat sănătos, în plus preparatul e mai greu pentru organism”, spune nutriţionistul arădean Sorin Kalman, citat de adevarul.ro.

Acesta recomandă mai degrabă ciorbele de legume, fiind mai bogate în vitamine şi spune că legumele ar trebui fierte, nu prăjite, atunci când preparăm ciorbele.

Sursa: realitatea.net

Un energizant natural de exceptie pentru cord- Coenzima  Q10

in Sanatate by

 

Conezima Q10 este un remediu foarte util in unele afectiuni cardiace, folosit in lumea intreaga. Daca medical curant nu cunoaste detatalii despre utilizarea lui, il puteti procura si fara reteta. Ar putea sa iti salveze viata.

Daca ai probleme cardiace, ar trebui sa afli mai multe despre un remdiu numit CoQ10. Exista dovezi despre activitatea CoQ10 ca puternic energizant al celulelor microcardiace, care poate oferi speranta milioanelor de oameni afectati de unele boli cardiac, in special de insuficienta cardiac congestive, boala in care miocardul (tesutul muscular al inimii) isi pierde treptat forta contractile, ceea ce duce la deteriorarea functiei de pompa a cordului. Afectiunea aceasta este foarte frecventa, mai ales la oamenii invarsta, si uneori nu raspunde la tratamentul alopat. Boala are cause variate: hipertensiunea arterial care a evoluat peo perioada mai lunga, diabetul, infectii virale, abuzul de alcool sau pur si simplu deteriorarea zilnica produsa de procesul inaintarii In varsta. Avariate, celulele micoardului nu mai pot genera suficienta energie pentru a realiza contractii eficiente care pompeaza sangele de la inima spre restul organismului.

Din cauza acrivitatii ineficiente a celulelor miocardului, fluxul sangvin isi reduce viteza, iar functia cordului incepe sa devina insuficienta.  Simptomele clasice includ: respiratia “scurta”, fatigabilitatea, acumularea de lichid in plamani si umflarea, prin edeme, a gleznelor.

Tratamentul obisnuit include: medicamente cardiotonice, diuretice, vasodilataoare si inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, ultima solutie fiind transplantul de cord. Insa, mai exista un tratament folosit , cu mult succes, in toata lumea, care reenregizeaza inima prin stimularea celulelor miocardice. Se numeste coenzima Q10 si a realizat minuni, dupa cum afirma unii cardiologi.

Ce este coenzima Q10?

Coenzima Q10 este un antioxidant puternic si a fost descrisa ca avand o actiune asemanatoare vitaminelor- nutrient care hranesc celulele si de care organismul are nevoie pentru a functiona optim. Este prezenta in cantitati foarte mici in alimente, mai ales in cele de provenienta marina sau oceanica si este sintetizata in toata celulele organismului. Cercatatorii japonezi au reusit sa sintetizeze CoQ10 in forma bruta, introdusa apoi in suplimente nutritive si comercializata in toata lumea de catre unele companii japoneze.

Ce dovezi exista?

Dovezile acumulte indica faptul ca majoritatea bolnavilor cardiac au un deficit de CoQ10, iar administrarea de suplimente continand aceasta substanta poate avea ca efect revitalizarea inimii si ameliorarea spectaculoasa a simptomelor cardiace.

Cum actioneaza?

CoQ10 este un antioxidant de exceptie care, dupa cum s-a demonstrate patrunde in acele mici “fabrici de enrgie” ale celulelor-numite mitocondrii- acolo unde oxigenul este folosit oferindu-i energia necesara pentru a trai.

Care este doza recomandata?

Doza obisnuita este 50 -150 mg pe zi; totusi , atunci cand insuficienta cardiaca este severa, poate fi indicata o doza de 300 mg pe zi.

Efectele uimitoare ale unui banal cartof crud! Suficient sa-i aplici direct pe piele!

in Sanatate by

Cartofii probabil te duc cu gandul la murdarie si cartofi prajiti cand, de fapt, aceste legume sunt excelente pentru piele.

Si nu trebuie sa-i bagi la supa pentru a obtine beneficiile pe care le ofera, este suficient sa-i aplici direct pe piele!

Cum functioneaza

Cartoful este plin de vitamine si minerale care mentin pielea stralucitoare si sanatoasa. Poti obtine toate aceste beneficii suplimentand consumul de cartofi din alimentatia zilnica, dar si folosind aceasta leguma pentru aplicatii locale.

Vitamina B: Vitaminele multiple din complexul B lucreaza impreuna pentru a-ti proteja pielea de riduri si de leziunile provocate de expunerea la soare.

Aceste vitamine previn decolorarea pielii, uscarea buzelor si dermatita seboreica, o infectie inflamatorie care ii confera pielii un aspect solzos si umed.

Vitamina C: Vitala pentru buna sanatate a pielii, vitamina C echilibreaza sinteza colagenului, o proteina structurala esentiala pentru sanatatea si fermitatea pielii. Actiunea antioxidanta a vitaminei C protejeaza organismul de efectele negative ale radicalilor liberi, previne si trateaza arsurile solare, ajuta la vindecarea ranilor si a acneei si hidrateaza pielea uscata.

Sursa: viatasisanatate.com

Deficitul de vitamine si hipervitaminizarea

in Sanatate by

Vitaminele sunt cerute de corpul nostru în cantităţi amănunţite pentru a menţine creşterea şi metabolismul normal. Vitaminele sunt substanţe nutritive organice. Spre deosebire de proteine, grăsimi sau carbohidraţi, vitaminele nu furnizează energie şi nu servesc drept materiale de construcţie. Funcţia lor este reglementarea proceselor fizice. Cele mai multe servesc drept coenzime.

În mod ideal, hrana noastră ar trebui să ofere toate vitaminele necesare. Unele sunt produse în corpurile . Nicio mâncare nu prevede necesarul de vitamine. Acesta este motivul pentru care o varietate de alimente este esenţială.

Avitaminoza este o deficienţa de vitamine.

Hipervitaminizarea  se referă la un exces de una sau mai multe vitamine.

 

Vitaminele solubile în apă sunt vitaminele B, C şi P. Acestea nu sunt stocate pentru mult timp în corp  (aproximativ 3 zile) şi avem nevoie de furnizarea lor în mod regulat. Vitaminele solubile în apă sunt absorbite în intestine şi excesele se elimină prin urina.

Vitaminele liposolubile sunt vitaminele A, D, E, F şi K. Aceste vitamine sunt absorbite în intestine, împreună cu grăsimile dietetice ingerate. Acestea sunt stocate în corp în anumite celule sau în ficat. Trebuie să fii atent în ceea ce priveşte suplimentarea cu vitamine solubile în grăsimi, deoarece excesul poate fi dăunător.

Vitamina C este adesea considerată dirijorul tuturor celorlalte vitamine. Ea este un nutrient esenţial pentru un număr mare de funcţii în cadrul corpului nostru. Luăm mare parte din vitamina C din dieta noastră, deşi enzimele transformă glucoza în ascorbat la nivelul ficatului, adăugându-se suplimentelor.

Vitamina C este un puternic antioxidant şi detoxifiant şi este necesară pentru producerea de colagen, care formează bază pentru oasele şi ţesutul nostru conjunctiv. Astfel, acesta joacă un rol major în vindecarea rănilor şi arsurilor, datorită facilitaţii sale de a forma ţesutul conjunctiv în cicatrice. Vitamina C ajuta la absorbţia fierului. Este probabil cel mai important nutrient pentru sistemul nostru imunitar.

Deci, vitamina C este pentru imunitate, detoxifiere şi vindecarea rănilor.

Semne de deficit

Acestea includ vindecarea lentă a rănilor (verifică, de asemenea, deficitul de proteine), pierderea dinţilor, sângerarea gingiilor, oase slabe şi ţesut conjunctiv slab, vânătăi care apar uşor şi scorbut.

Cele mai bune surse naturale

Fructele şi legume proaspete verzi, fructe exotice, cartofi şi ficat.

Complexul de vitamine B

Acesta este numele dat unui grup de substanţe nutritive esenţiale, care au anumite caracteristici în comun. Sunt aproximativ 10 vitamine B, care cuprind- Grupa B Complex.

Cele mai bune surse naturale sunt carnea şi ficatul, laptele, ouăle, cerealele integrale şi drojdia. Unele legume cu frunze verzi şi fasolea asigură, de asemenea, anumite vitamine B.

Vitaminele solubile în grăsimi- Vitamina A

Numele de vitamina A se referă la un număr de compuşi solubili în grăsimi.Cele două despre care ar trebui să ştii sunt retinolul şi beta-carotenul. Beta carotenul este, de asemenea, cunoscut sub numele de vitamina A. Pe scară largă, deficienta subclinică, nutriţională a acestei vitamine poate fi de aşteptat în dietele vestice de proastă calitate, mai ales cele lipsite de fructe şi legume galbene.

Doze terapeutice

Cantităţi mari de suc de morcov sau sucuri de legume de la verde închis la galben vor furniza tot beta-carotenul pe care un organism îl poate folosi. Ficatul va converti în vitamina A atât cât este necesar, iar restul va fi stocat în ţesuturile grase ale corpului, oferindu-le o colorare portocalie.

Acest lucru este cunoscut sub numele de carotenaemia.

Excesele vor cauza probleme.

Vitamina D

Aceasta vitamină solubilă în grăsimi poate fi achiziţionată fie prin ingestie (din produse alimentare sau suplimente) sau prin expunerea la lumina soarelui.

Razele ultraviolete ale soarelui convertesc o formă de colesterol, cunoscut sub numele de ergosterol, la vitamina D. Vitamina A şi D sunt sinergice şi sunt adesea găsite împreună în natură, de exemplu uleiurile din ficat de peşte, care sunt una dintre cele mai bogate surse naturale de aceste două vitamine. Vitamina D ajuta la absorbţia şi asimilarea de calciu şi fosfor şi este, prin urmare, foarte importantă pentru bună creştere a oaselor şi dinţilor, mai ales a copiilor.

Afecţiunea cunoscută sub numele de rahitism rezulta dintr-un deficit de vitamina D. Acesta boala răspunde bine la suplimentarea cu vitamina D.

Vitamina D ajută, de asemenea la menţinerea stabilităţii în sistemul nervos, a acţiunii cardiace normală şi coagulare sângelui normală.

Cele mai bune surse naturale Acestea sunt aceleaşi ca pentru vitamina A: uleiurile din ficat de peşte, ouă, lapte, unt şi brânză.

Vitamina F

Acest nume este utilizat în mod colectiv pentru acizii graşi esenţiali. Acest lucru se referă la acizi graşi nesaturaţi, care provin în principal din surse de ulei vegetal. Acestea sunt mai de dorit decât grăsimile săturate din surse animale.

Aşa cum am văzut, acizii graşi sunt esenţiali, componente de bază structurale pentru celulelor .

Cele mai bune surse includ toate uleiurile vegetale proaspete.

Vitamina K

Numele, vitamina K, este o abreviere pentru „koagulations” (daneză). Funcţia sa principală este producerea de factori de coagulare a sângelui, în special Protrombină.

Vitamina K provine din alimente ca legumele verzi, ficatu şi cerealele. Acesta este, de asemenea, produs de bacteriile aflate în intestinul nostru. Deficitul de aceasta vitamină este mai puţin frecvent, cu excepţia copiilor nou-născuţi, care pot fi expuşi unui risc de hemoragie, din cauza nivelului scăzut de vitamina K.

 

Vitaminele si mineralele care trebuie consumate zilnic pentru intretinerea unui corp sanatos

in Sanatate by

 

Mineralele pot fi impartite in: Macro Minerale si Oligoelementele si Micro Minerale (nu exista alte sisteme de clasificare pe care sa le poti intalni).

Macromineralele  sunt elemente de care un adult are nevoie in cantitati mai mari de 100 mg pe zi. Acestea se implica in principal in structura (oase si celule). Aceste minearale sunt calciu, fosfor, magneziu, sodium, potasiu si clor.

Oligoelementele (numite micro-minerale) sunt necesare unui organism de adult in cantitati de 1 mg- 100 mg pe zi. Ele sunt: fier, zinc, cupru, crom, seleniu, mangan, molibden, iod, flour, cobalt.

Micro-mineralele sunt cerute de organism in mai putin de 1 mg pe zi. Acestea includ: arsenic, bor, brom, cadmiu, plumb, litiu, nichel, staniu, siliciu, vanadiu. Ele sunt toxice in doze mai mari.

In plus, fata de elementele de mai sus, corpul nostru are nevoie de hidrogen, azot, oxigen si  carbon. Aceastea sunt disponibile fie in aerul pe care il respiram, fie drept componente ale materiei vii pe care o mancam.

Calciu

Calciu este mineralul cel mai abundent al organismului. Aproximativ 99% din totalul de calciu se gaseste in oase si dinti, iar restul se gaseste in diverse functii biochimice. Calciul si magneziul sunt necesare impreuna intr-o ratie de aproximativ 2:1. Exceptand calciul specific sau deficitul de magneziu, aceste subsatnte nutritive ar trebui sa fie intotdeauna  vazute impreuna  Un exces al unuia va crea un deficit al celuilalt. Acidul din stomac trebuie sa fie suficient pentru a asigura absorbtia de calciu din alimente.

Cele mai bune surse naturale sunt produsele lactate, semintele de susan, legumele cu frunze verzi si broccoli.

Surse aditionale

Cele mai absorbabile surse suplimentare sunt chelatii de calciu, doar daca in organism exista un deficit de calciu, in acest caz fiind mai bine sa le furnizeze impreuna cu Magneziu si Zinc.

Doza zilnica recomandata admisa este de eproximativ 800 mg pe zi. Calitatea buna  a dietei, inclusive iaurt si un pic de branza, plus nuci, seminte si legume verzi ne va oferi aproape tot calciul necesar daca nu chiar tot. Daca produsele lactate lipsesc in intregime, ar fi indicat sa utilizezi un supliment de calciu/magneziu/zinc de pana la 500 mg de calciu chelat pe zi.

Femeile gravide, femeile post menopauza si barbati mai invarsta trebuie sa suplineasca lipsa cu aceste minerale zi de zi.

Toxicitate

Toate mineralele sunt toxice, daca sunt furnizate in cantitati excesive. Calciul luat in doze mari, in cele din urma va dezechilibra raportul magneziu/calciu si va cauza un alt dezechilibru mineral.

 

Magneziu

Lipsa de magneziu este un deficit de minerale ca si cea de calciu. Suplimentarea cu calciu excesiv creste riscul. Ce mai mare parte de magneziu din corpul nostru o gasim din dinti si oase. Dietele bogate in alimente procesate sau rafinate prezinta frecvent un deficit magneziu. Cei care au problem cu zaharul din sange sunt de regula deficitari in magneziu. Crampele musculare pot fi un semn de lipsa de sodiu, calciu sau magneziu.

Cele mai bune surse naturale sunt nuci, legume verzi, cereal integrale si boabe de soia.

Surse suplimentare

Acestea pot fi aceleasi ca si pentru calciu. Asta inseamna ca trebuie sa iei magneziu pentru echilibrarea mineralelor,cu calciu si zinc. In cazul unui deficit de magneziu , Magnesium Chelate sau Magnesium Orotate sunt bine absorbite.

Doza zilnica recomandata:

Suficient magneziu va fi asigurat de dieta, daca este de buna calitate si nu exista problem cu zaharul din sange sau oricare alta suspiciune ca ar exista o lipsa de magneziu.

Toxicitate:

Relativ sigure, dar nu depasi cu mult doza zilnica admisa.

Sodiu

Sodiul este strans legat de echilibrul fluidelor in corp si de tensiune. Cu cat este mai mult sodiu in tesuturi, cu atat este mai mare tensiunea arterial. Sodiul alimentar se gaseste in general, sub forma de sare de masa si mai mult la nitratii de sodium si glutamatii monosodici, utilizati drept conservanti si arome.

Sursa de sodiu care te poate induce cel mai mult in eroare este apa de la robinet, extrem de incarcata cu sodiu sau alte minerale si saruri anorganice. Semnele unui deficit de sodiu sunt: greata, varsaturile, ameteli, crampe, epuizare si eventual, insuficienta circulatorie.

Zinc

Zincul este un mineral foarte important, implicat intr-o gama lagra de activitati metabolice. Zincul este foarte imprtant in timpul sarcinii pentru a asigura cresterea si dezvoltarea fatului.

Cele mai bune surse naturale sunt stridiile, carnea, ficatul, germenii de grau, semintele de dovleac, semintele de floarea soarelui, cerealele integrale, migdalele, ouale si laptele.

Doza zilnica recomandata este de pana la 200 mg de zinc pe zi.

Fier

Deficienta de fier este probabil cel mai raspandit deficit nutritional din lume.

Cele mai bune surse naturale sunt: organe, cum ar fi ficatul, rinichii si inima, galbenusul de ou, legume si melasa.

Suplimentarea excesiva cu fier poate provoca leziuni hepatice pe termen lung. Fierul poate da constipatie, iar vitamina C poate ajuta la desfacerea intestinelor. Cerintele organismului se pot schimba, insa, destul de repede.

Polivitamina naturala care tine departe raceala si gripa

in Sanatate by

Catina este planta medicinala, remarcata mai ales in tratarea bolilor ficatului, dar si pentru  bolile specifice copiilor, starile de avitaminoze, convalestenta dupa tuse convulsiva, raceli si pojar.

Catina se gaseste, de regula, pe coastele rapoase, pe prundisuri sau la malurile raurilor, cerste sub forma de tufe ce ating o inaltime de la 4 pana la 6 metri, uneori arata ca un arbust. Frunzele plantei sunt subtiri, rare, cu spini, iar fructele au o culoare portocalie, sunt mici si arata ca niste perle.

De la aceasta planta se folosesc numai si numai fructele care se coc tarziu, la sfarsitul lunii setembrie. Desi planta creste liber, sunt zone in Europa unde ea se cultiva dirijat. Inca din vremuri stravechi, fructele de catina erau apreciate pentru gustul lor acru-astringent. Se recoltau dupa ce cadeau primele brume. Bobitele de catina au un continut bogat de vitamina C, mai contin si vitaminele B1 si B2, practic sunt o polivitamina naturala si la indemana oricui.

Datorita gustului placut, fructele de catina se folosesc la prepararea sucurilor, a marmeladelor si gemurilor. Samburii se inlatura cu ajutorul sitelor metalice in care se storc bobitele. La sate se prepara o bautura din fructe de catina care este placuta la gust si care apara de raceli datorita continutului foarte ridicat de vitamina C. Una din retete spune ca se iau 700-800 g de fructe, 5-6 litri de apa si un kg de zahar tos. Se pun la fiert, se lasa sa dea in clocot, apoi se mai fierbe la foc mic amestecand cu o lingura din lemn. Se strecoara si cand s-a racit se pune in sticle care se inchid ermetic. Din acest amestec se da in special copiilor si batranilor inainte de venirea frigului sau primavara pentru fortificare si evitarea racelilor. Din fructele uscate se prepara ceaiuri care au gust placut aromat, acrisor, asemanator ananasului. Se remarca in tratarea bolilor ficatului.

Afectiunile la care se recomanda ceaiul de catina sunt bolile specifice copiilor, starile de avitaminoze, convalescenta dupa tuse convulsiva, in raceli si pojar. O lingurita cu fructe de catina la o cana cu apa clocotita, se lasa sa traga 5 minute. Inainte de a bea se zdrobesc bobitele de fructe. Ceaiul se poate indulci cu zahar sau miere de albine. Doua cani de ceai pe zi asigura o portie suficienta de vitamina.

In bolile de piele, in special in urticarii, ceaiul de catina ajuta la vindecare.

Utilizare:

Ceai – o lingurita cu varf cu fructe de catina proaspete sau uscate se oparesc cu o cana de apa clocotita, se zdrobesc, se lasa cinci minute, apoi se strecoara si se indulceste. Se beau in fiecare zi doua cani de ceai.

Suc – 700-800 g fructe proaspete se zdrobesc, se pun in 5-6 litri de apa si un kg de zahar, se fierb, se amesteca cu o lingura de lemn, apoi se strecoara. Dupa ce se raceste se pastreaza in sticle bine inchise. Se bea cate un paharel cand se raceste vremea, deoarece previne gripa.

Durerile insuportabile de spate, pot fi vindecate cu ajutorul acestui tratament

in Sanatate by
Cauza declansatoare a durerilor de spate
Ce parere ai avea daca ai sti ca durerile insuportabile de spate, pe care le resimti, ar putea fi vindecate cu ajutorul unui consum sporit de vitamine? Poate ca nu iti dai seama, insa este usor sa confunzi durerea de spate cu semnalmentele unei leziuni. Durerile articulare pot si ele sa traga semnalul de alarma in privinta unui deficit de vitamine scrie secretele.com
spate-24072015-770x470
In timpul iernii, cea mai mare parte a Emisferei Nordice este mai putin insorita decat primavara, vara sau toamna. Temperaturile sunt mai scazute, deci ne imbracam mai gros si incercam sa stam cat mai mult in locurile incalzite.
Prin urmare, plecam de acasa infofoliti, ne urcam in mijloacele de transport si ajungem la locurile de munca, fara a ne fi expus prea mult luminii solare. In acest fel, ne privam pielea de contactul direct cu aceasta lumina, care produce necesarul de vitamina D pentru ziua in curs.
Aspectul conform caruia cancerul de piele este un factor de mare risc, daca nu ne acoperim pielea corespunzator sau daca nu aplicam creme cu protectie, a fost indelung mediatizat. Chiar este necesar?
Riscul de a folosi crema cu protectie solara versus beneficiile absorbtiei naturale de vitamina D este o decizie in cazul careia tindem spre precautie.
Dat fiind ca preferam sa evitam cancerul de piele cauzat de expunerea indelungata la radiatiile ultraviolete ale soarelui, pierdem beneficiile vitaminei D, oferita de lumina naturala.
Cand suntem lipsiti de necesarul de vitamina D, reducem capacitatea corpului de a absorbi calciul, care ne intareste oasele. Ceva atat de remediabil precum carenta de vitamina D, poate provoca dureri de spate si de articulatii la scara atat de mare, incat am putea recurge la ajutorul unui specialist.
Aceasta carenta a vitaminei D provoaca dureri de spate si de articulatii
Intr-un studiu realizat pe 360 de participanti (90% femei si 10% barbati) care acuzau dureri lombare, si care au consultat o clinica specializata de medicina interna si ortopedie, pe o perioada de 6 ani, 83% dintre participanti aveau un nivel redus de vitamina D, anormal.
Acestia erau pacienti cu varste cuprinse intre 15 si 52 de ani, care acuzau dureri lombare de mai bine de 6 luni, fara o cauza exacta. Dupa un tratament cu suplimente de vitamina D, s-au vazut imbunatatiri remarcabile ale simptomelor participantilor din toate grupurile, care aveau deficit de vitamina D, si la 95% dintre toti pacientii.
Durerile de oase si articulare ca rezultat al carentei vitaminei D
Vitamina D este importanta pentru asimilarea necesarului zilnic de calciu. Cand cineva are carenta de vitamina D, cantitatea calciului asimilat este mai mica decat necesarul de care corpul are nevoie. Se ajunge astfel la o crestere a productiei hormonului paratiroid( HTP). Acesta retine calciul, sporind reabsorbtia calciului de catre rinichi, determinandu-i sa produca forma activ hormonala a vitaminei D.
Cand avem deficit al vitaminei D, nicio forma activ hormonala a vitaminei D nu mai este secretata pentru a mentine absorbtia calciului. Rezultatul este ca sistemul osos se transforma in sursa de calciu a organismului, aparand astfel boli precum osteoporoza.
Cand corpul nu primeste necesarul de vitamina D pentru a oferi aportul corespunzator de minerale oaselor si pentru a le mentine solide, se creeaza un efect de presiune externa la nivelul membranei care acopera oasele, ce are fibre senzoriale pentru durere. Se explica astfel cauza pentru care persoanele cu carenta de vitamina D intampina, deseori, dureri cronice la nivelul oaselor.
Multi dintre cei care resimt aceste dureri osoase sunt diagnosticati eronat de medicii lor cu fibromialgie. Simptomul durerii generale a oaselor si articulatiilor, ca rezultat al carentei de vitamine, este usor remediabil.
Intr-un studiu efectuat pe femei aflate sub tratament pentru cancerul mamar, unul dintre tratamentele tipice ( cu inhibitori ai aromatazei) a evidentiat ca pacientele acuzau dureri severe are articulatiilor, pana in punctul in care deveneau imobile. Suplimentarea saptamanala cu 50000 de unitati de vitamina D a redus numarul pacientelor ce acuzau aceste dureri severe.
Masuri de prevenire ale durerilor de spate si de articulatii cauzate de lipsa vitaminei D
Nivelul de expunere solara, necesar pentru a corecta aceasta lipsa a vitaminei D este minim. Se estimeaza ca mai putin de 10 minute de expunere la soare, a pielii fetei, bratelor si picioarelor, este suficienta pentru o persoana cu piele deschisa la culoare, in lunile de vara, pentru a produce 10,000 de unitati de vitamina D.
Persoanele care traiesc in nordul continentului, nu beneficiaza de o expunere solara suficienta pe perioada iernii. Cei care au tenul inchis au o capacitate redusa de a absorbi radiatiile UV ale soarelui, necesare producerii vitaminei D. De asemenea, persoanele varstnice prezinta un risc sporit pentru carenta vitaminei D.
Tratamentul pentru lipsa vitaminei D
Lipsa vitaminei D poate fi tratata cu usurinta, administrand pacientului, saptamanal, o doza de 50,000 de unitati de vitamina D, timp de 8 saptamani. Tratamentul pe termen lung pentru carenta de vitamina D poate fi realizat prin administrarea a 50,000 de unitati de vitamina D, lunar sau bilunar.
Multe dintre alimentele noastre sunt bogate in vitamina D. Daca vrei sa mentii sanatatea oaselor si articulatiilor tale, se recomanda suplimentarea cu 2,000 de unitati de vitamina D a alimentatiei, in fiecare zi.

CITESTE MAI MULT AICI

Enzimele

in Biologie/Sanatate by

In organismele vii se petrec cu o uimitoare usurinta, la temperatura joasa si in solutie practic neutra, un numar mare de reactii pe care chimistul nu le poate efectua in laborator decat lucrand la temperaturi si presiuni ridicate, in prezenta de acizi sau de baze tari, de dizolvanti neaposi sau de catalizatori heterogeni metalici. Printre aceste reactii se numara atat degradari de molecule (hidrolize si oxidari) cat si sinteza de compusi cu structura complicata.

Intelegerea mersului acestor reactii este importanta, in primul rand pentru cunoasterea unor fenomene naturale de cea ma mare amploare si raspandire, in al doilea rand pentru interesul practic pe care il prezinta. Nu este absurda speranta ca , o data cunoscut mersul reactiilor din celulele vii, acestea vor putea fi imitate in laborator si in industrie sau chiar dirijate pe cai noi.

S-a recunoscut inca de mult ca organismele folosesc, pentru realizarea acestor transformari chimice, catalizatori organici, continuti in concentratii mici in celule sau in sucurile secretate de acestea, cum sant sucurile digestiei, laptele, urina etc.

S-a dat acestor catalizatori numele de fermenti sau enzime (de la enzyme, literal: „in aluat”).

Scurt istoric

Reactii enzimatice au fost folosite din timpurile cele mai vechi pentru fabricarea vinului, a otetului, a berii si a branzei. O cercetare sistematica a lor a fost interprinsa abia in epoca moderna.

In 1713, Reamur a observat dizolvarea carnii in sucul stomacal al ciorii. De asemenea, fiziologul Spallanzani (1783) a hranit animale cu bucati de carne invelite in retele de sarma si observat dizolvarea carnii in stomac.

Stahl, fondatorul teoriei flagisticului, explica fermentatia ca un proces in care una din substantele prezente transmite „miscarea sa interna” substantei care fermenteaza (1697). In 1680, van Leeuwenhoeck a observat la microscop celulele drojdiei de bere, dar aceasta descoperire nu a fost luata in seama timp de doua secole. Lavoisier (1789) a facut un bilant de materiale al fermentatiei, aratind ca oxigenul, hidrogenul si carbonul din zahar se regasesc in alcoolul si bioxidul de carbon ce iau nastere.

In cursul sec. al XIX-lea au fost preparate multe extracte de enzime. Astfel, dupa ce Kirchoff a observat , in 1820 , ca o componenta glutinoasa din bobul de orz incoltit, numit malt, transforma cantitati de amidon mult mai mari decat propria sa greutate, intr-un zahar solubil, maltoza, Dubrunfaut a gasit , in 1830, ca extractul apos, limpede, de malt are aceeasi actiune solubilizanta asupra amidonului ca maltul insusi.

Din acest extract, Payen si Persoz(1833) au izolat, prin precipitarea cu etanol, prima enzima, amilaza (fireste foarte inpura), sub forma unui material solid alb, amorf, capabil sa solubilizeze o cantitate de amidon de 2000 de ori mai mare decat propria sa greutateIn 1830, Robiquet si Boutron-Chalard au descoperit hidroliza amigdalinei, cu extract de migdale amare, iar in 1837, Liebig si Wohler au izolat enzima respectiva, numind-o emulsina. Printre primele enzime izolate (in stare impura) vom mai mentiona: pepsina din sucul gastric(Schwann, 1836);tripsina, din sucul pancreatic (Kuhne, 1848); lipaza (Claude Bernard, 1849); invertaza (Mitscherlich, 1841; Berthelot, 1860); ureeza (Musculus, 1882) etc.

Un moment istoric deosebit de important este recunoasterea clara, de catre Berzelius, in 1835, a caracterului catalictic al reactiilor enzimatice, precum si a rolului esential pentru viata animalelor si a plantelor jucat de aceste reactii.

In anul 1940,cercetatorul american Edward Howell a facut, in acelasi domeniu, o si mai mare descoperire: cercetand substantele vitale propriu-zise si anume, ENZIMELE, a dovedit ca ele sunt purtatori vietii din orice organism viu,fiind deci si materia vie din alimentele noastre (asta atata timp cat nu sunt distruse prin fierbere).

Este uimitor cum de stiinta nu a pretuit corespunzator aceasta descoperire extraordinara si cum de nu s-a facut nici un fel de „publicitate” in favoarea enzimelor, cum facuse, la vremea lor, pentru vitamine.
Activitatea catalitica a enzimelor

Enzimele sant, precum s-a mai spus, catalizatori organici, produsi de celula vie, actionand asupra anumitor substante numite substraturi. In marea lor majoritate, enzimele catalizeaza reactia unei substante organice cu un compus anorganic liber sau cedat de alt compus organic (apa. acid fosforic, hidrogen, oxigen etc.).

Legile catalizei se aplica fireste si la enzime. Enzimele, ca toti catalizatorii, nu catalizzeaza decat reactii termodinamic posibile, decurgand in sensul stabilirii unui echilibru.
Reactiile enzimatice prezinta insa unele deosebiri caracteristice fata de reactiile catalitice obisnuite, omogene sau heterogene.

Activitatea enzimelor. Cand o reactie poate fi catalizata atat de o enzima cat si de substante simple (acizi, baze sau ioni metalici) se constata de obicei ca reactia enzimatica decurge cu viteza mult ma mare; cu alte cuvinte, reactia enzimatica are o energie de activare mult mai mica.Astfel s-a stabilit ca este necesara o concentratie de ioni de hidrogen de zece milioane de ori mai mare decat de invertaza pentru a hidroliza o anumita cantitate de zaharoza, intr-un timp dat, la 37º.

Temperatura optima a reactiilor anzimatice. Viteza reactiilor enzimatice creste, ca a celor mai multe reactii intre molecule covalente, cu temperatura, potrivit cunoscutei reguli a lui van’t Hoff, si anume o urcare a temperaturii cu 10º produce o crestere a vitezei de reactie cu un coeficient 1,5-3.

Cresterea acesta se observa insa numai la temperaturi relativ joase.O data depasita o anumita temperatura optima, la care viteza este maxima, aceasta scade, iar la temperaturi mai inalte reactia inceteaza.Fenomenul se explica prin faptul, semnalat mai sus, ca la temperaturi mai inalte enzimele sant ianctivate prin denaturarea componentei proteice.

Cele mai multe enzime devin complet inactive intre 50-80º.Temperatura optima nu poate fi insa exact definita, caci ea variaza in limite largi, cu concentratia enzimei, cu concentratia ionilor de hidrogen si cu prezenta diferitelor impuritati ale preparatului enzimatic sau ale substratului.

Influenta pH-ului.Dupa cum a aratat Sorensen (1909), activitatea enzimelor depinde intr-o foarte mare masura de concentratia ionilor de hidrogen din solutie(sau mai corect de activitatea termodinamica a ionilor de hidrogen, adica de ph-ul solutiei).Curbele reprezentand variatia vitezei de reactie cu pH-ul prezinta de obicei un maxim pronuntat la un anumit pH, in timp ce la valori ale pH-ului diferind cu ±1 fata de acest maxim, viteza de reactie prezinta valori considerabil mai mici .Din cauza acestei particularitati, este necesar ca in cursul reactiilor enzimatice sa se mentina pH-ul optim constant, prin folosirea de tampon.

Specificitatea enzimelor.O anumita enzima catalizeza numai un numar mic de reactii si de multe ori o singura reactie, spre deosebire de catalizatori obisnuiti anorganici(acizi, baze, catalizatori de hidrogenare etc.) care activeaza practic toate reactiile posibile de un anumit tip.

Se disting multe tipuri si grade de specificitate in actiunea enzimelor.In primul rand trebuie mentionata specificitatea stereochimica, care consta in aceea ca o enzima care catalizeaza reactia unui compus optic activ este fara actiune asupra enantiomerului sau si in general, asupra izomerilor sterici ai acestui compus, supusi acelorasi conditi.

Vom mai aminti aici dehidrogenaza lactica din muschi, o enzima care lucreaza in colaborare cu DPN, si care dehidrogineaza acidul L-lactic la acid piruvic si hidrogeneaza acidul piruvic numai la acid L-lactic, fiind inactiva fata de acidul D-lactic.

Din alt punct de vedere se disting intre o asa-numita specificitate de reactie si o specificitate de substrat a enzimelor.Prima se refera la reactantul anorganic care ia parte la reactie: apa in reactiile de hidroliza, acidul fosforic in reactiile cu fosforoliza, hidrogenul in reactiile catalizate de dehidrogenaze etc.

Clasificarea enzimelor

Se cunosc in prezent cateva sute de enzime dar , avand in vedere complexitatea proceselor chimice care au loc in organismele vii, nr. enzimelor aparut in natura trebuie sa fie mult mai mare.

Structura enzimelor este prea putin cunoscuta pt. a putea servi ca baza a unei clasificari, de aceea enzimele se clasifica dupa tipul reactiilor pe care le provoaca sau dupa substraturile asupra carora actioneaza. Numele enzimelor se formeaza agauganduse sufixul –aza la nr. reactiilor provocate sau substraturilor lor, exceptie fac numele istorice al unor enzime cum ar fi emulsina, pepsina si zimaza etc.

In clasificarea adoptata aici enzimele sunt impartite in (dupa Hoffmann Ostenhof 1953) cinci clase principale, fiecare divizata in mai multe sub clase:

1.Hidrolaze
2.Transferaze
3.Oxido-reductaze
4.Liaze si simpetaze
5.Izomeraze si Racemaze

La drept vorbind aproape toate reactiile enzimatice sunt reactii de transfer al unor grupe de atomi de la un donor la un acceptor. Astfel hidrolizele sunt reactii de transfer al unor grupe acil, glicozil etc. cedate de substrat, catre apa ca acceptor iar reactiile de oxido-reducere sunt reacti de transfer de hidrogen sau electroni termenul de transferare se foloseste insa, in nomenclatura curenta mai ales pt. transaminari, transmetilari, transacetilari.

Dupa o clasificare mai noua(Union of Biochemistry Commission of Enzymes 1961) enzimele sunt impartirte in sase clase:

1.Oxido-reductaze
2.Tranferaze
3.Hidroraze
4.Liaze
5.Izomeraze
6.Ligaze(sintetaze)

Fiecare divizata la randul ei in mai multe sub clase, fiecare enzima este desemnata din patru cifre ex. 1111(hidrogenaza alcolului) este o oxido-reductoza (clasa 1) actioneaza asupra grupei CHOH adonorului(subclasa 1) cu DPN sau TPN ca acceptor(subsubclasa 1) si este primul termen din aceasta ultima subdiviziune.

Vitaminele solubile in apa

Vitamina C se gaseste in plante proaspete in apecial in lamai, ardei, fructul de maces.Cantitatea necesara este de circa 50mg/zi.

Vitaminele B1,B2,B6 sunt necesare organismului pt. sintetizarea unor enzime ce servesc in procesele de degradare biologica a hidratilor de carbon si in sinteza anumitor amino-acizi.
Vitamina B12 care contine cobalt, joaca un rol important in producerea globulelor rosii ale sangelui.

Vitaminele solubile in grasimi

Vitaminele A si D, prima joaca, intre altele un rol in procesul inregistrarii imaginii vizuale pe retina.
Vitamina D numita si calciferal contribuie la asimilarea calciului si deci la formarea oaselor.Este importanta pentru dezvoltarea normala a animalelor tinere in curs de crestere.
Vitaminele A si D se gasesc in uleiul de peste mai ales in grasimile extrase din ficatul anumitor pesti marini. Hrana obisnuita nu contine nici vitamina A nici D.

Proprietati biochimice ale bioelementelor esentiale

in Biologie/Chimie by

In ceea ce priveste propr electrochimice ale bioelem esentiale ele sunt in stransa depedenta cu caracterul lor disociativ.In categoria bioelem care disociaza,la dizolvarea in apa intra elemente chimice Na , K , Ca si Mg si Cl , SO42- , PO43-.

Cationii sunt elemente chimice puternic electropositive si astfel ele imprima sist celulare character de electropozitivitate pe cand anionii cu exceptia radicalului PO43-, sunt mai putin raspanditi si imprima str celulare sau molecular character de electronegativitate.

Atat anionii cat si cationii celulari au rolul de a mentine neutralitatea electrica a fluidelor celulare in felul acesta ele contribuie la a pastra presiunea osmotic a celulei asigurand totodata transportul prin membrane,fapt pt care ele joaca rol si de bariera fizica la nivel celular.

Unele elem chimice aproape in totalitatea lor metale tranzitionale intra in cantitati mici in structura celulei si materiei vii,ele formand categoria bioelementelor urma.Ionii acestor elemente au conformatii electronice incomplete si o tendinta insemnata de a forma combinatii complexe cu liganzii de tipul celor existente in catenele laterale ale proteinelor.

Unele bioelemente la nivelul str celulare poate sa joace la un nivel dat,rol de elem esential,iar la un moment poate sa joace rol de bioelemnt urma.Un nr important dintre aceste metale sunt componentii structurali ale unor macromolecule(protein-enzime)vitaminele sau chiar unele complexe molecular sau complexele molecular membranare.

Toate enzimele care contin in molecula lor metale sunt cunoscute sub numele de metalo-enzime. Unele enzime pot contine in molec lor un singur bioelement urma,iar altele pot contine 2 bioelem urma.
Organismele vii-au un nr important de metalo-enzime cu roluri deosebit de importante in activitatea celulara.

Metalo-enzime cu Zn:
•carbonanhidraza – enzima celulara ce contribuie la formarea de Co2 celular , dar si la alte mecanisme de reglare a aciditatii celulare

•alcooldehidrogenaza – enzima celulara ce contine in str sa Zn si intervine in procesele de catabolizare sau dehidrogenare a alcoolului ajuns la nivelul celular

•fosfatazaalcalina – enzima celulara ce contine in central ei Zn si intervine in procesele de hidroliza a esterilor fosforici celulari.

•Dipeptidaza – o proteaza cu Zn , ce intervine in procesele de hidroliza a dipeptidelor in monopeptide.

•fosfolipaza C – enzima cu Zn,ce intervine in procesele de hidroliza a fosfolipidelor celulare.

Biosinteza acestor enzime nu este posibila la nivel cellular in lipsa Zn. In mod obligatoriu sursele nutritive care formeaza un mediu de cultura trebuie sa contina si Zn sau compusi de Zn care in mediul apos disociaza

Metalo-enzime cu Cu:
•citocrom C oxidaza – enzima celulara ce contine in central sau active Cu,ea participa in oxidarea biologica enzima activeaza la nivelul ciclului respective celular.

•superoxid dismutaza – enzima cu Cu,care are rol essential in procesele de acumulare a superoxidului. Prezenta acestei enzime face ca superoxidul sa nu se acumuleze in celula pt ca ar distrugeo. Mediaza totodata procesul de formare a O molecular si a apei oxigenate la nivelul ciclului respirator.

•Monoaminooxidaza – enzima cu Cu ce intervina in procesele catabolice de transformare a aminoacizilor.Ea catalizeaza dezaminarea oxidative a unor aminoacizi.

•Uricaza – enzima care contine in str sa molecular Cu si intervine in procesele de oxidare .

Enzime cu Fe:

•Ferodoxina – o enzima care se gaseste in special la celula vegetala , prezenta ei e f importanta in
procesele de fotosinteza celulara.

•sucinildehidrogenaza – enzima cu Fe ce participa la oxidarea aeroba a glucidelor.

•Catalaza – enzima cu Fe , ce participa la nivel cellular la descompunerea apei oxigenate in apa si oxigen. Lipsa acestor enzime sau biosinteza ei deficitara face ca la nivelul organismului respective sa se acumuleze apa oxigenata extreme de toxica=>moartea celulei.

•Aldohidroxidaza – enzima cu Fe implicata in procesele de oxidare a aldehidelor celulare.

•citocromi – struct moleculare ce contin in molecula Fe care mediaza transferul de electroni de la o forma de citocromi la altul cu eliberarea de energie si inmagazinarea ei in str macroergica in ATP.

Enzime cu Mn :

•pirovatcarboxilaza-rol important in funct ciclului Krebs , dar si in procesele de fosforilare la nivel de substrat. Enzima participa la metabolizarea piruvatului.

Enzime cu Mo:

•xantinooxidaza – enzima cu Mo , ce participa la procesele de metabolizare a purinelor.
•Nitratreducataza – ce intervine in r de catabolizare

Enzime cu Co:
•ribonucleotid reducataza – enzima cu Co ce are rol important in procesul de biosinteza a AND-ului

Enzime cu Ca

•Ribonucleotid reductaza – enzima cu calciu ce are rol important in procesul de biosinteza a AND-ului. Calciu ca ion metalic in structura lipazelor, enzime implicate in procesele de hidroliza a lipidelor celulare.

Enzime cu Mg :

•Hexochinaza – enzima ce catalizeaza transfera grupari PO43-, de pe o structura moleculara pe alta.

•Fosfataza – enzima implicate in hidroloza fosfatilor celulari.

•ATPaza – enzima implicate in procesele celulare de descompunere a ATP-ului in ATP si P.

•Pirofosfataza – enzima ce contine in structura sa moleculara ionul Mg+ si participa la transformarea P in ortofosfat, toate structurile moleclare ce contim fosfor sub actiunea acestei enzime trec in ortofosfat.

In celula organismelor vii pe langa metaloenzime cu un sigur ion in structural or molecular mai exista un numar limitat de enzime ce contin in structural or molecular 2 ioni metalici. In structura lor intra: aminopeptidaza si fosfochinaza.

Aminopeptidaza – are in structura sa moleculara, ionii Mn si Mg, aceasta enzima iintervine in procesele de hidroliza a gruparilor N terminale a peptidelor.
Fosfochinaza – are in structura sa moleculara Mg si K, rolul acestei enzime la nivel celular tranfera gruparea PO43- din diferite structure moleculare.

Principalele elemente chimice ce intra in strcutura molecular a unui organism viu precum si modul lor de repartizare la acest nivel difera de la un organism la altul .
Multe dintre bioelementele urma se gasesc in celula in cantitati extreme de mici, parti / 1000.000 iar localizarea lor este realizata de celula, ele putand avea pozitie membranara sau citoplasmatica, insa fi intalnite si al nivelul peretelui celular.

La aceste nivele ele pot juca roluri esentiale sau mai putin esentiale. Determinarea caracterului esential sau neesential al unui bioelement este greu de realizat. Existenta lor in celula poate fi raportata la parti/1000.000 si chiar la peptide, fapt pentru care se poate justifica denumirea lor de bioelemente urma.

Majoritatea bioelementelor urma provin din sursele nutritive aer sau apa, ajunse la nivel celular ele sunt integratein diferite structure moleculare.

Microelementele apar si functioneaza in organismele vii in concentratii scazute caracteristice si variabile ca marime in functie de natural or, expunerea continua si excesiva a unui organism la un mediu cu concentratii ridicate in microelemente, conduce la variatii importante ale acestora la nivelul structurii celulare.

Bioelementele la nivelul celulei pot indeplini o gama larga de functii si actioneaza numai in calitate de catalizator in special atunci cand intra in structura molecule a unor enzime sau proteinenzime.
Cheia specificitatii potentialului lor catalic consta in diversitatea si aranjamentul topologic atat a centrelor de activitate cat si si a atomilor lor metalici impreuna cu substratul actionand ca un intreg.
Intre biolement si proteinenzima se stabileste o interrelatie de tip metal-proteina care mareste simultan activitatea catalitica a enzimei, dar si sensibilitatea suportului proteic la reactiile metalice.

Bioelementele esentiale in celula vie pot indeplini si alte roluri cum ar fi :
-Rolul farmacotoxicologic
-Rolul biologic
-Rolul de stimulare a proceselor bioenergetice celulare
-Rolul de inactivare

Microelemntele sunt bioelementele cele mai larg raspandite in celula microbiana, ei fiind factorii principali in activarea unor reactii biochimice, dar si participant la realizarea unor structuri moleculare de timp biomolecular.

Pepenele roşu: izvor de sănătate

in Sanatate by

Pe lângă toate avantajele frumoaselor zile de vară, anotimpul ne aduce un fruct cu totul deosebit: pepenele roşu. Cel mai răcoritor fruct al verii în zilele călduroase, cu puţine calorii, pepenele aduce în plus organismului vitamine şi un sistem imunitar mai bun.

Cercetătorii ne dau veşti extrem de bune în ceea ce priveşte conţinutul unei felii de pepene roşu şi beneficiile lui pentru sănătatea noastră: fibre, proteine, vitaminele A, C, E, D, B6, B12, dar şi numeroase minerale, precum fier, calciu, magneziu sau fosfor, scrie Adevărul.

Ce aport mai aduce pepenele roşu organismului nostru? Ei, bine, fructul delicios ajută contra durerilor provocate de osteoartrită, ţine departe pietrele la rinichi, are proprietăţi diuretice şi reduce concentraţia de acid uric în sânge. Şi vasele de sânge sunt protejate atunci când consumăm mult pepene roşu, el împiedicând îngroşarea pereţilor arteriali.

Datorită conţinutului de vitamine, săruri şi aminoacizi, consumul de pepene roşu poate combate anxietatea, stresul sau atacul de panică.

Trei felii de pepene consumate în fiecare dimineaţă vă pot aduce relaxarea pentru toată ziua. De asemenea, există studii care spun că pepenele roşu te ajută să te concetrezi mai bine pe parcursul zilei.

Pepenele roşu aduce beneficii şi pentru piele, întrucât are o serie de nutrienţi. Îl puteţi folosi pentru a prepara tratamente cosmetice pentru că vă ajută să aveţi o piele mai strălucitoare şi mai fină, ajută tenul uscat şi stimulează producerea de colagen, conferind fermitate tenului.

Celula vegetala

in Biologie/Enciclopedie by

Celula este unitatea de baza structurala si functionala a materiei vii.

Proprietatile de baza ale materiei vii sunt:

1. Metabolismul -> schimbul de materie, informatie si energie intre celula / organism si mediul inconjurator

-> anabolism – totalitatea reactiilor de biosinteza – se consuma energie – fotosinteza

-> catabolism totalitatea reactiilor de biodegradare – se elibereaza energie – respiratie

2. Cresterea – proces fiziologic cantitativ de sporire a numarului de celule, a masei si volumului acestora.

3. Dezvoltarea – proces fiziologic calitativ, caracterizat prin parcurgerea perioadelor de tinere, maturitate si senescenta, si dobandirea capacitatii de inmultire in perioada de maturitate.

4. Sensibilitatea – capacitatea materiei vii de a sesiza, a recunoaste schimbarile factorilor de mediu.

5. Adaptabilitatea – capacitatea plantelor de a raspunde adevarat la stimulii exterior, care sa-i permita succesul in evolutie.

6. Ereditatea – capacitatea de a produce urmasi asemanatori, transmitand caracterele ereditare la descendenti.

7. Moartea – proprietate de baza a materiei vii, care se realizeaza in momentul in care metabolismul inceteaza.

Perete celular -> plasmalema (membrana) -> citoplasma

Prin structura specifica pe care o are, asigura functionalitatea sa, functionalitatea tesutului din care face parte, precum si a intregului organism.

Celula vegetala este alcatuita din:

– perete celular
– membrane plasmatice
– citoplasma
– organite celulare

Organite celulare:
-> invelite de membrana dubla: – nucleul
– mitocondriile
– plastidele

-> invelite de membrana simpla – reticulul endoplasmatic neted, rugos
– complexul Golgi
– vacuola
– glioxizomii
– peroxizomii
– veziculele proteice

-> invelite intr-o jumatate de membrana – sferozomii

-> fara membrana – ribozomii

Peretele celular se formeaza in timpul diviziunii celulare si este alcatuit dintr-o retea de microfibrile de celuloza legate intre ele prin molecule de hemiceluloza, proteine, substante pectice. Aceste microfibrile de celuloza sunt dispuse in straturi paralele, straturile respective fiind insotite sub un anumit unghi, creandu-se posibilitatea formarii structurii peretelui celular.

Spatiul dintre microfibrilele de celuloza, de proteine si pectine se numeste apoplast si in el se afla o solutie formata din apa, ioni, glucide, aminoacizi (substante dizolvate). Aceste substante circula prin peretele celular pe cale apoplasmica, prin procesul de difuziune. Acest transport este destul de rapid, deoarece ochiurile retelei pot ajunge pana la 10 nanometri, permitand astfel transportul substantelor dizolvate si apei.

Peretele celular primar format in timpul diviziunii celulare creste atat in grosime, prin inserarea de noi microfibrile printre cele existente (aceasta crestere se numeste intususceptiune), dar si in lungime, prin apozitie. Astfel, la celula matura, peretele celular are forma si dimensiunile caracteristice tesutului din care celula face parte si este format din aproximativ 40-45% celuloza, 20-25% hemiceluloze, 15-20% proteine, 20-28% lignina.

La unele celule, peretele sufera anumite modificari:

– cerificarea – depunerea de ceruri pe peretele exterior al celulelor epidermice la unele fructe. Are rolul de a impiedica pierderea excesiva a apei;

– cutinizarea – reprezinta depunerea de cutina pe peretii exteriori ai celulelor epidermice la toate organele aeriene ale plantelor, formand cuticula (o pelicula impermeabila la apa si la gaze);

– suberificarea – impregnarea peretelui celular cu suberina, o substanta impermeabila la apa si gaze, inalnita indeosebi la suber (coaja tuberculului de cartof);

– lignificarea – impregnarea peretilor celulari cu lignina. Se intalneste la celulele care formeaza tesutul lemnos, si confera rigiditate, duritate;

– mineralizarea – impregnarea cu dioxid de siliciu (SiO2); se intalneste la cereale si asigura rigidizarea peretelui celular.

Functiile peretelui celular:

– confera forma si rezistenta celulei;

– protejeaza celula vegetala;

– asigura transportul de apa si substante dizolvate pe calea apoplasmica;

– datorita substantelor fenolice din compozitia peretelui celular, aceasta are rol de bariera fizica in apararea pasiva fata de boli si daunatori;

– datorita proteinelor numite rectine din peretii celulari ai radacinilor plantelor leguminoase, se realizeaza recunoasterea celulara cu bacteriile fixatoare de azot care duc la formarea nodozitatilor.

Organitele celulare

Se clasifica in:
-> organite invelite de membrane dubla:
– nucleu
– mitocondriile
– plastide: – cloroplaste
– cromoplaste
– leucoplaste
– amiloplaste

-> organite invelite de membrana simpla:
– reticul endoplasmatic: – neted; – rugos
– complexul golgi
– vezicule proteice
– glioxizomi
– peroxizomi
– vacuola
-> organite cu jumatate de membrana (sferozomi sau obozomi sau vezicule lipidice)
-> organite fara membrana – ribozomi

Nucleul este centrul cinetic al celulei, fiind cel mai mare organit al celulelor meristematice sau tinere, cu forma sferica sau lasata, invelit de o membrana dubla. Membrana nucleului prezinta din loc in loc pori nucleari din care iese ARN-ul mesager in citoplasma, unde are loc sinteza proteinelor. Membrana externa a nucleului poate avea pe suprafata ei ribozomi si poate continua cu canaliculele reticulului endoplasmatic rugos.

Nucleul este format din materie organica fundamentala fluida numita citoplasma, formata din ADN, ARN, proteine, ATP, ioni de magneziu si apa. Materialul genetic (ADN-ul) este organizat in cromatina, care in timpul diviziunii celulare formeaza cromozomii cu rol in transmiterea caracterelor ereditare la urmasi.

In nucleu se afla 1-2 nucleoli, al caror rol nu este bine precizat, dar fara de care metabolismul celulei este afectat.

Rolul nucleului
– centrul cinetic al celulei care coordoneaza toate activitatile acesteia, ADN-ul este transcris in ARN si apoi translatat in citoplasma de unde rezulta proteine.
Proteine: 1.cu structura
2.active
3.hormoni
4.enzime

– transmiterea caracterelor la urmasi are loc in timpul diviziunii celulare (dintr-o celula mama rezulta 2 celule fiice identice).

– in timpul diviziunii meiotice cand se formeaza gametii, celulele neproducatoare barbatesti si femeiesti din unirea carora rezulta un nou organism.

Plastidele – se mai numesc si organitele care dau culoare organelor plantelor si se formeaza din proplastide, prin diviziune.

Cronoplastul – sunt plastide care confera culoare rosie sau portocalie unor organe ale plantelor. (Ex. radacina la morcov, fructele la cais, fructele la ardeiul galben, rosu, gogosar, capia). Structura cronoplastului este asemanatoare cu a cloroplastului, insa sunt mai putine tilacoide si grana, fiind prezenti numerosi globuli cu pigmenti de culoare rosie sau portocalie.

Leucoplastele – confera culoare alba petalelor florilor sau unor radacini, fiind asemanatoare cu cloroplastele, dar avand un continut vacuolizat.

Amiloplastele – sunt plastide cu rol in depozitarea amidonului si se gasesc in organele de rezerva ale plantelor. Amidonul se depune in amiloplaste sub forma unor granule de amidon, avand forme si caracteristici specifice speciei. Membrana interna este foarte putin cutata, continutul fiind ocupat in totalitate de granule de amidon.

Complexul Golgi

Reprezinta o suprapunere de discuri turtite, inconjurate de numeroase vezicule. Complexul golgi prezinta doua fete. O fata receptoare, situata inspre reticulul endoplasmatic neted si o fata formatoare, situata inspre plasmalema.

Intre discuri se afla numeroase vezicule de transport, care au rolul de a transporta substantele, care vin dinspre reticulul endoplasmatic si trec prin diverse procese de transformare, la nivelul dictiozomilor, urmand a fi eliberate pe fata formatoare si vehiculate inspre plasmalema.

Veziculele cu substante care se desprind de pe fata formatoare a complexului Golgi pot ajunge la nivelul plasmalemei, unde, prin procesul de pinocitoza, elibereaza substantele necesare sintezei peretelui celular si lamelei mediane. Alte vezicule pot fi directionate spre vacuola, unde tot prin procesul de pinocitoza isi varsa continutul in aceasta.

Rolul complexului Golgi este acela de a procesa lipidele si proteinele sintetizate in reticulul endoplasmatic, transformandu-le in substante active, d.p.d.v. fiziologic. Sinteza polizaharidelor care intra in structura lamelei mediane (substante pectice, acid galacturonic).

Glixiozomii sunt organite de forma sferica, invelite de membrana simpla al caror continut este format din apa, enzile, glucide, aminoacizi si lipide si in care se desfasoara faza a doua a fotorespiratiei, precum si ciclul glioxilic, prin care lipidele de rezerva se transforma in glucide, in timpul germinarii semintelor oleaginoase.

Peroxizomii sunt organite de forma sferica, invelite de membrana simpla, care contin cristale de forma romboidala de peroxidaze. Peroxidazele sunt enzime care descompun apa oxigenata in apa si o jumatate de molecula de O2, protejand astfel celula de actiunea toxica, oxidanta a apei oxigenate.

Astfel, peroxidazele fac parte dintr-un sistem redox care elimina radicalii liberi ce pot avea efect nociv asupra degradarii lipidelor membranale si pierderii functionalitatii celulei.

Vacuola este un organit format dintr-o membrana simpla, semipermeabila numita tonoplast, care separa sucul vacuolar de citoplasma.

Suc vacuolar: -apa; – glucide simple: glucoza, fructoza, zaharoza; – aminoacizi; – fenoli (gust amarui); – acizi organici (gust acru); – substante minerale sub forma ionica (K+, Ca).

Datorita compozitiei sale, sucul vacuolar are o anumite concentratie si dezvolta un potential osmotic, care determina patrunderea apei in celula vegetala. Acest proces de patrundere a apei in celula vegetala se numeste endosmoza si se realizeaza datorita celor 2 membrane semipermeabile: plasmalema si tonoplastul.

In celulele tinere meristematice se gasesc mai multe vacuole mici, dispersate in citoplasma, care la maturitate se unesc intr-o vacuola mare, ce poate ocupa pana la 90-95% din volumul celulei, citoplasma si restul organitelor fiind impinse parietal. Datorita faptului ca in vacuola se depoziteaza numeroase substante nefolositoare celulei, vacuola era considerata „sistemul excretor al celulei”.
Rolul vacuolei

Vacuola reprezinta rezervorul de apa si ioni al celulei. In vacuola sunt sechestrate substante de tipul polifenolilor, care dau culoarea bruna tesuturilor lezate si care, daca ar fi libere in citoplasma, ar reprezenta o sursa de radicali liberi.

In cazul fructelor dulci (pepeni, cirese, struguri) se depoziteaza glucidele simple de rezerva. Datorita continutului in antociani, confera culoare rosie, albastra sau violacee unor fructe, legume sau petale de flori

ENZIME

in Biologie/Sanatate by

Enzime cu Ca

•Ribonucleotid reductaza – enzima cu calciu ce are rol important in procesul de biosinteza a AND-ului. Calciu ca ion metalic in structura lipazelor, enzime implicate in procesele de hidroliza a lipidelor celulare.

Enzime cu Mg :
•Hexochinaza – enzima ce catalizeaza transfera grupari PO43-, de pe o structura moleculara pe alta.
•Fosfataza – enzima implicate in hidroloza fosfatilor celulari.
•ATPaza – enzima implicate in procesele celulare de descompunere a ATP-ului in ATP si P.
•Pirofosfataza – enzima ce contine in structura sa moleculara ionul Mg+ si participa la transformarea P in ortofosfat, toate structurile moleclare ce contim fosfor sub actiunea acestei enzime trec in ortofosfat.

In celula organismelor vii pe langa metaloenzime cu un sigur ion in structural or molecular mai exista un numar limitat de enzime ce contin in structural or molecular 2 ioni metalici. In structura lor intra: aminopeptidaza si fosfochinaza.

Aminopeptidaza – are in structura sa moleculara, ionii Mn si Mg, aceasta enzima iintervine in procesele de hidroliza a gruparilor N terminale a peptidelor.

Fosfochinaza – are in structura sa moleculara Mg si K, rolul acestei enzime la nivel celular tranfera gruparea PO43- din diferite structure moleculare.

Principalele elemente chimice ce intra in strcutura molecular a unui organism viu precum si modul lor de repartizare la acest nivel difera de la un organism la altul.

Multe dintre bioelementele urma se gasesc in celula in cantitati extreme de mici, parti / 1000.000 iar localizarea lor este realizata de celula, ele putand avea pozitie membranara sau citoplasmatica, insa fi intalnite si al nivelul peretelui celular.

La aceste nivele ele pot juca roluri esentiale sau mai putin esentiale. Determinarea caracterului esential sau neesential al unui bioelement este greu de realizat. Existenta lor in celula poate fi raportata la parti/1000.000 si chiar la peptide, fapt pentru care se poate justifica denumirea lor de bioelemente urma.

Majoritatea bioelementelor urma provin din sursele nutritive aer sau apa, ajunse la nivel celular ele sunt integratein diferite structure moleculare.

Microelementele apar si functioneaza in organismele vii in concentratii scazute caracteristice si variabile ca marime in functie de natural or, expunerea continua si excesiva a unui organism la un mediu cu concentratii ridicate in microelemente, conduce la variatii importante ale acestora la nivelul structurii celulare.

Bioelementele la nivelul celulei pot indeplini o gama larga de functii si actioneaza numai in calitate de catalizator in special atunci cand intra in structura molecule a unor enzime sau proteinenzime.

Cheia specificitatii potentialului lor catalic consta in diversitatea si aranjamentul topologic atat a centrelor de activitate cat si si a atomilor lor metalici impreuna cu substratul actionand ca un intreg.
Intre biolement si proteinenzima se stabileste o interrelatie de tip metal-proteina care mareste simultan activitatea catalitica a enzimei, dar si sensibilitatea suportului proteic la reactiile metalice.

Bioelementele esentiale in celula vie pot indeplini si alte roluri cum ar fi :
-Rolul farmacotoxicologic;
-Rolul biologic;
-Rolul de stimulare a proceselor bioenergetice celulare;
-Rolul de inactivare.

Microelemntele sunt bioelementele cele mai larg raspandite in celula microbiana, ei fiind factorii principali in activarea unor reactii biochimice, dar si participant la realizarea unor structuri moleculare de timp biomolecular.

Despre vitamine

in Biologie/Sanatate by

Vitamina B6 (Piridoxina)

Primele date ştiinţifice referitoare la vitamina B6, dateazã din 1926, când Goldberg şi Lillie studiazã acrodinia, o dermatitã caracteristicã ce apare la şobolanii supuşi unei diete lipsitã de vitaminele complexului B. Prima formã a vitaminei B6, care a fost studiatã din punct de vedere a structurii chimice, a fost substanţa cu structura 4,5-di(hidroximetil)-3-hidroxi-2-metilpiridinã denumitã piridoxinã, apoi piridoxol.

Dupã descoperirea celorlalte forme structurale, IUPAC propune denumirea de piridoxinã ca nume generic pentru toţi derivaţii naturali ai piridinei care prezintã activitate vitaminicã B6, adicã piridoxina, piridoxalul şi piridoxamina:

În calitate de cofactori , funcţioneazã esterii fosforici ai piridoxalului şi piridoxaminei, adicã piridoxal-5-fosfatul şi piridoxamin-5-fosfatul. Ca toate vitaminele complexului B, vitamina B6, se gãseşte în cantitãţi mari în drojdia de bere şi în cantitãţi apreciabile în multe alimente de origine animalã şi vegetalã, cele mai bune surse vitaminice pentru om fiind peştele, rinichiul şi ficatul de porc, carnea de porc slabã, carnea de pasãre, creier, gãlbenuş de ou, brânzeturi, vin, lapte (Ababei şi Trandafirescu, 1984).

Dintre alimentele în care se găseşte vitamina B6 fac parte: fãina integralã de grâu, orezul nedecorticat (brun), legumele proaspete, banane, avocado, fasolea, mazãrea, ceapă, dovleac, nuci, soia, salatã, cartofi, ţelinã, spanac (Dumitru C. Cojocaru şi colab., 2010).

Piridoxina a fost izolatã mai întâi din tãrîţe de orez (S. Ohdake, 1932) şi gãsitã apoi în cantitate relativ mare în drojdie. În organismele vegetale complexul de vitamine B6 este constituit 50% din piridoxinã şi 50% din piridoxamina şi piridoxal, pe când în organismele animale, în drojdia de bere şi alte microorganisme predominã piridoxamina şi piridoxalul. (J.C. Rabinowitz şi E.E. Snell, 1948)

Piridoxina se prezintã sub formã de pulbere cristalinã incolorã, fãrã miros, cu gust acru, cu punctul de topire la 160° C, este solubilã în apã şi alcool, greu solubilã în acetonã şi total insolubilã în cloroform, benzen şi eter etilic. Piridoxina, piridoxamina şi piridoxalul rezistã în mediu acid şi în absenţã de luminã la temperaturi de pânã la 100° C, sub acţiunea lumii suferind transformãri.

Complexul de vitamine B6 constituie pentru microorganisme un factor de creştere, iar pentru om şi animale are acţiune de vitaminã, carenţa manifestându-se prin tulburãri metabolice diferite. Aceasta provine din surse alimentare şi este absorbitã complet la nivel intestinal, excesul fiind eliminat prin urină (Bodea Cornel, 1970).

Rolul vitaminei B6 este de a interveni prin esterificarea cu acid fosforic, în metabolismul proteic, fiind coenzima reacţiilor de transaminare, decarboxilare, transfer al sulfului între aminoacizi sau de transformare a triptofanului în niacinã (vitamina PP). Are rol in metabolismul glucidic, piridoxalfosfatul intrând în structura enzimelor ce degradeazã glicogenul muscular şi hepatic, iar în metabolismul lipidic are efect hipocolesterolemiant.

Vitamina B6 este absorbitã la nivelul jejunului prin difuzie directã. S-a stabilit în urma
administrãrii pe cale oralã la om şi la animale de experienţã cã absorbţia intestinalã a piridoxinei este un proces lent, viteza de difuziune depinzând de concentraţia vitaminei în lumenul intestinal. În eritrocite are loc fosforilarea piridoxinei, viteza de reacţie depinzând de concentraţia vitaminei, aceastã fosforilare fiind însoţitã de o diminuare a absorbţiei intestinale.

Dupã absorbţia la nivelul eritrocitelor, toate formele vitaminei B6 sunt vehiculate prin circulaţia entero-hepaticã, acesta fiind organul cel mai bogat în vitaminã B6 (aproximativ 6-8 µg/g pentru piridoxal şi derivaţii sãi şi 2,5 µg/g pentru piridoxaminã şi derivaţii sãi).

În sânge, concentraţia constituenţilor vitaminei B6 se stabilizeazã în jurul valorii de numai 115 mM, repartiţia fiind însã extrem de neuniformã între constituenţii de bazã: 50-55% piridoxal-fosfat, 22-27% piridoxinã, 8-11%, piridoxal şi respectiv, 3-5% piridoxaminã. În sânge existã douã rezerve de vitamină B6: o rezervã plasmaticã sub forma complecşilor vitamin-proteici şi o rezervã globularã, probabil, sub forma unor complecşi cu hemoglobina. Forma plasmaticã este cea care pune la dispoziţia diferitelor ţesuturi necesarul de vitaminã B6.

Vitamina B6 favorizeazã absorbţia intestinalã a vitaminei B12, menţine echilibrul hidromineral, intervine în sinteza acizilor nucleici, are rol în integritatea morfo-funcţionalã a sistemului nervos şi rol antiinfecţios. Hipovitaminoza are loc fie la sugarii alimentaţi artificial cu lapte timp îndelungat, vârstnici, bolnavi cronici, fie prin sindrom de malabsorbţie sau prin medicaţie cu rol antagonist faţã de vitamina B6.

Simptomele în caz de hipovitaminozã sunt fisuri la colţurile gurii, dermatitã seboreicã a feţei, cãderea pãrului, hipotonie muscularã, tulburãri de mers, instabilitate emoţionalã, nervozitate, depresie, disfuncţionalitãţi ale majoritãţii glandelor endocrine, limfocitopenie. (www.scribd.Curs-vitamine-hidrosolubile.ro)

Rolul biologic al vitaminei B6 în organism este de precursor al piridoxal-fosfatului, coenzimã implicatã în metabolismul aminoacizilor, stimuleazã procesul de biosintezã a imunoglobulinelor, intervine în biosinteza hemoglobinei. Aceastã vitaminã vegheazã la buna funcţionare a creierului, fiind implicatã în producerea mesagerilor chimici ai acestuia (dopamina, serotonina) esenţiali în coordonarea nervoasã, formarea gândurilor şi declanşarea emoţiilor.

Piridoxina ajutã la echilibrarea nivelelor ionilor de sodiu şi potasiu din organism şi la producerea globulelor roşii din sânge.

Favorizeazã formarea anticorpilor şi creşte rezistenţa la infecţii, combate tulburãrile nervoase şi previne spasmele musculare, trateazã sindromul presmenstrual, diminueazã apariţia calculilor renali, reduce numãrul şi intensitatea crizelor la astmatici.

Necesarul de vitaminã B6 recomandat este de 2,0-2,2 mg/zi pentru adulţi şi 25-30 mg/kg corp/zi pentru copii. Aportul zilnic de piridoxinã trebuie sa fie, însã, mai mare la vârstnici, femei însãrcinate şi care alãpteazã, precum şi în unele stãri patologice.

Hipo- şi avitaminoza B6 la om nu este de origine pur nutriţionalã datoritã largii rãspândiri a
piridoxinei în alimente ci, ea rezultã ca urmare a interacţiunii mai multor factori: nutriţionali, farmacologici, genetici şi factori de mediu (Maria Rabega şi Constantin Rabega, 1983).

Pentru a ilustra acţiunea combinatã a acestor factori se dau ca exemple unele situaţii de risc carenţial:

•alcoolismul cronic şi drog-dependenţa la bolnavii spitalizaţi, asociate cu condiţii nutriţionale modeste;
•tratamentul cu izoniazidã la alcoolicii cronici;
•hemodializa la subiecţii cu insuficienţã renalã supuşi unui regim hipocaloric şi hipoproteic;
•sarcinã dupa întreruperea recentã a unui tratament contraceptiv prelungit cu estroprogestative;
•sarcinã la femei tratate cu antagonişti ai vitaminei B6;

Hipovitaminoza cauzatã de interacţiunile medicamentoase folosite pentru tratamentul diferitelor maladii interferã cu piridoxina şi derivaţii sãi. Izoniazida (hidrazida acidului izonicotinic) este un medicament larg utilizat în tratamentul tuberculozei; acest preparat prezintã inconvenientul de a reacţiona cu piridoxalfosfatul cu formarea unei hidrazone lipsite de activitate vitaminicã.

Piridoxina este consideratã ca fiind unul dintre medicamentele cele mai puţin toxice, dar chiar şi aşa, administrarea în doze foarte mari 2-4 g/zi timp de câteva luni poate determina neuropatie perifericã senzitivã cu ataxie, simptomele dispărând la stoparea tratamentului cu preparate vitaminice. O supradozã de piridoxinã poate cauza o blocare temporarã a anumitor nervi, precum nervii proprioceptori, aceasta cauzând sentimentul de lipsã a anumitor organe, efect normal pentru pierderea propriocepţiei .

Dintre antivitaminele B6 fac parte 4-metoxipiridoxina, deopiridoxina şi hidrazida acidului izonicotinic (Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

Vitamina P (bioflavonoidele, vitamina permeabilităţii)

Structura chimică a vitaminei P

Vitamina P este hidrosolubilă şi acţionează strâns legat de vitamina C (acţiune sinergică), asigurându-i acesteia o perfectă absorbţie şi utilizare, împiedicându-i distrugerea prin oxidare.
Vitamina P este puternic antioxidantă şi are rol important în fenomenele hemoragice, în hemoragii scorbutice, ale capilarelor şi ale viscerelor, în edeme, hemoragii retiniene, afecţiuni ale venelor, artrite ale membrelor, răceală, ateroscleroză, hipertensiune arterială, varice, sângerarea gingiilor, hemoragii la nou-născuţi.

Acestă vitamină intervine în mod esenţial în procesele energetice ale ţesuturilor şi în menţinerea permeabilităţii vaselor capilare, de unde şi denumirea de factor de permeabilitate capilară. Vitamina P contribuie la întărirea vaselor capilare, la creşterea elasticitaţii şi rezistenţei acestora, precum şi a ţesutului conjuctiv. Are rol benefic prin ameliorarea hemoragiilor de diferite cauze, protejează organismul de efectele secundare ale razelor X, influenţează pozitiv creşterea procentului de calciu în sânge. La plante, flavonoidele sunt implicate în pigmentarea florilor şi a fructelor (antocianidine, flavonoli, flavone), precum şi în unele procese redox la nivelul celulei vegetale.

Vitamina P influenţează în mod direct activitatea unor enzime, astfel punându-se în evidenţă efectul inhibitor al flavonoidelor asupra tirozin-decarboxilazei, xantin-oxidazei, succinat-oxidazei, glucozo-6-fosfatazei. S-a mai demonstrat o anumită acţiune a acestei vitamine asupra unor glande endocrine cum ar fi tiroida, gonadele, suprarenalele (Ababei, Trandafirescu, 1984).

În practica medicală vitamina P se utilizează în tratamentul stărilor patologice însoţite de permeabilitate capilară crescută şi scăderea rezistenţei capilarelor pe care le nominalizează, de asemenea a mai fost experimentată în profilaxia şi tratamentul aterosclerozei.
Carenţa în vitamina P duce de obicei la spargerea vaselor capilare (fragilitate capilară); se poate trata consumând suc de lămâie, ceai de măceşe, suplimente naturiste cu conţinut concentrat de extracte de plante sau direct de vitamina P; necesarul zilnic de vitamină P este de 10-20 mg (www.tratamente-naturiste.ro).

Enzime

Enzimele sunt substanţe care catalizează reacţiile biochimice din organism şi au rol esenţial în biosinteza şi degradarea substanţelor din materia vie. Se găsesc în toate organismele vegetale, animale şi în microorganisme. Toate transformările biochimice în ţesuturi şi celule sunt posibile numai prin acţiunea enzimelor, care se mai numesc şi biocatalizatori.

Enzimele determină în organism realizarea unor reacţii chimice cu viteză mare, în condiţii compatibile cu viaţa. Dacă aceste reacţii s-ar produce in vitro, nu s-ar putea realiza decât în condiţii incompatibile cu fenomenele de viaţă, temperatură şi presiune mare, mediu puternic acid sau bazic. În lipsa enzimelor, majoritatea reacţiilor chimice din organism nu s-ar produce şi deci nu ar mai putea exista procese metabolice şi nici fenomene de viaţă.

Enzimele au un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice din organism. Sub aspect chimic, enzimele sunt proteine sau proteide cu rol funcţional foarte important. Ele sunt produse numai de organismele vii şi îşi pot manifasta activitatea enzimatică atât în interiorul, cât şi în afara organismului. Substanţa asupra căreia acţionează enzimele poartă numele de substrat.

În celulă, enzimele nu se găsesc izolate de componenţii celulari (nucleu, citoplasmă), ele se găsesc fie absorbite sau adsorbite pe anumite formaţiuni subcelulare (plastide, mitocondrii), fie dizolvate în protoplasmă sau în sucul celular. Prin această distribuire, enzimele din celule vin în contact cu o cantitate mai mare de substanţe.

Enzimele fiind substanţe proteice îşi pierd puterea catalitică sub acţiunea căldurii, a acizilor sau bazelor tari, a solvenţilor organici sau a altor substanţe ce denaturează structura proteinelor.
Bogate în enzime sunt seminţele în stare de germinaţie, plantulele, frunzele, ţesuturile meristematice, fructele etc. În general, plantele tinere au un conţinut mai ridicat de enzime decât plantele bătrâne. Puterea catalitică a enzimelor din organismele în creştere este mai mare decât a celor din organismele bătrâne.

Ca biocatalizatori, enzimele se caracterizează prin următoarele proprietăţi generale:

– acţionează în cantităţi extrem de mici, dar manifestă o activitate extrem de intensă;

– nu se consumă şi nu se transformă în reacţiile catalizate;

– catalizează reacţii termodinamic posibile, adică reacţii care corespund unei diminuări a energiei libere;

– orientează şi măresc viteza reacţiilor biochimice, determinând scăderea energiei de activare a moleculelor de substrat asupra cărora acţionează;

– constituie cei mai eficienţi catalizatori cunoscuţi, determinând reacţii extrem de rapide;

– nu modifică starea finală de echilibru a reacţiilor , ci numai viteza cu care se realizează acest echilibru ;

– într-o reacţie reversibilă care conduce la o stare de echilibru, enzima accelerează numai cele două viteze de reacţie (1 şi 2) care evoluează simultan şi în sens invers, determinând astfel atingerea mai rapidă a stării de echilibru;

– se disting printr-o specificitate de acţiune, conversia unui substrat într-un produs de reacţie sau biosinteza unei substanţe din componentele constitutive fiind catalizate de un anumit tip de enzime;

– asigură coordonarea, reglarea şi controlul proceselor biochimice la care participă, modulând activitatea metabolismului celular (Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

VITAMINELE

in Biologie/Sanatate by

Caroteni

Carotenoidele fac parte din substanţele cu structurã poliizoprenicã şi datoritã numãrului mare de legãturi conjugate, caracteristice pentru majoritatea carotenoidelor, acestea constituie pigmenţi care dau culoarea galbenã, portocalie sau roşie ţesutului în care apar.

Denumirea de carotenoide a fost propusã de M. Ţvet şi cuprinde grupul de pigmenţi al cãror reprezentant principal este ß-carotina. Acest pigment dã culoare porocalie şi este o hidrocarburã cu 40 de atomi de carbon formatã din 8 resturi izoprenice, însã nu toate carotenoidele sunt hidrocarburi, majoritatea lor conţinând şi oxigen mai ales sub formã de grupãri hidroxilice.

Toate ţesuturile verzi conţin pe lângã clorofilã şi carotenoide, dar în cantitãţi variabile, în funcţie de faza de vegetaţie a plantei şi de o serie de factori precum condiţiile de luminã, temperaturã şi sol. Carotenoidele au o rãspândire universalã, se gãsesc în unele flori (petale şi polen), precum şi în unele fructe, seminţe, rãdãcini, dar şi în plantele inferioare, alge, ciuperci, bacterii şi în organismul animal.

În animalele superioare carotenoidele au un rol esenţial datoritã legãturii biochimice cu vitamina A şi cu retinenul, substanţã importantã în procesul biochimic al vederii. Carotenoidele fiind pigmenţi liposolubili, se gãsesc în ţesuturi solvite în lipide sau sub formã cristalinã (Gavril Neamţu şi Virgil Tămaş, 1986).

Dintre carotenoidele cu 40 de atomi de carbon fac parte licopina, care dã culoarea roşie ţesuturilor în care se întâlneşte ( ex. Tomatele), ß-carotina, care dã culoarea portocalie (ex. Morcovii). α-carotina însoţeşte de obicei β-carotina în proporţie de 15-20%, culoarea acesteia fiind mai deschisă decât β-carotinei. Majoritatea hidrocarburilor carotenoidice sunt substanţe cristalizate, solubile în benzen, cloroform, eter, sulfură de carbon, puţin solubile în acetonă, eter de petrol, benzină.

Dintre carotenoidele hidroxilate fac parte xantofilele care derivă de la diferitele hidrocarburi. Cele mai răspândite xantofile care derivă de la α şi β-carotină sunt criptoxantina, zeaxantina, luteina. În flori şi în frunzele îmbătrânite xantofilele se găsesc esterificate cu acid palmitic; esterul dipalmitic al zeaxantinei se numeşte fizalien şi s-a extras din caliciile de Physalis alkekengi, iar esterul dipalmitic al luteinei denumit helenien a fost izolat din Helenium autumnale.

Dintre carotenoidele carbonilate fac parte cantaxantina care se poate obţine in vitro din izozeaxantină prin autooxidare sau oxidare cu Ag2O şi rodoxantina.

Carotenoidele cu grupări hidroxilice şi carbonilice sunt hidroxichinona şi astaxantina, capsantina şi capsorubina, cei din urmă fiind pigmenţii din ardeiul roşu.

Carotenoidele cu mai puţin de 40 de atomi de carbon conţin întotdeauna oxigenul sub formă de grupare aldehidică sau carboxilică şi rezultă prin degradarea oxidativă a carotenoidelor cu 40 de atomi de carbon.

Aldehidele carotenoidice au fost izolate din diferite surse vegetale, mai ales din citrice, spanac sau iarbă (C20-C37). Primele carotenoide din această serie găsite în natură au fost β-apo-8΄-carotinalul şi β-citraurina. Safranalul poate fi considerat ca fiind aldehida carotenoidică naturală cu cea mai scurtă catenă.

Rolul pigmenţilor carotenoidici în procesul de fotosintezã, sub aspectul absorbţiei energiei luminoase, îl constituie cel de pigmenţi accesorii. În cloroplaste, alãturi de clorofila a, care este pigmentul principal, se aflã şi pigmenţi accesorii (clorofile b, c, d ), carotenoide, ficobiline, flavonoide, chinone, care au menirea de-a absorbi energia luminoasã şi a o transfera clorofilei a, singurul pigment capabil sã o transforme în energie chimicã.

Pigmenţii carotenoidici absorb energia luminoasã sub formã de cuante, la nivelul dublelor legãturi conjugate din moleculã. Cu cât lanţul polienic al dublelor legãturi este mai lung, cu atât carotenoidele pot absorbi radiaţii cu lungimi de undã mai mari (Cojocaru C. Dumitru,1996).

Rolul protector este dat prin acoperirea insectelor şi a animalelor marine asigurându-le acestora protecţia faţã de dãunatori, realizându-se şi o legãturã pradã-dãunãtor. Carotenoproteinele sunt protectori pentru radiaţiile solare puternice, protejând organismele de o acumulare prea mare de cãldurã, precum şi protectori în a acumula o cantitate mare de energie solară, îndeosebi în protejarea ouãlor împotriva efectelor produse de radiaţiile luminoase.

Carotenoproteinele au rol şi în dezvoltare, deoarece a fost identificat un numãr mare în ouã si ovare, ceea ce înseamnã cã joacã un rol deosebit în primele stadii ale ovogenezei .

În organismul uman carotenoidele constituie sursa de retinol, organismul uman, ca şi cel animal neputând sintetiza de novo aceşti pigmenţi. Carotenoidele au rol şi în colorarea pielii, aceastã proprietate conducând la alte utilizãri ale carotenoidelor în organismul uman, ca agenţi fotoprotectori în boli fotoreceptoare şi chiar ca agenţi anticancerigeni.

Alimentaţia omului variazã în limite largi în privinţa conţinutului în retinol, care poate fi gãsit ca atare în carne, peşte, ouã sau produse lactate, sau sub formã de provitaminã A, în produse vegetale. Carotenoidele au fost identificate şi în laptele matern, ceea ce inseamnã cã aceşti pigmenţi traverseazã bariera placentarã (Gavril Neamţu , Virgil Tãmaş, 1986).

Rolul carotenoidelor în procesele de autooxidare este dat prin faptul că pigmenţii carotenoidici se pot comporta atât ca acceptori, cât şi ca donori de oxigen. Se cunosc câteva lucrări care arată participarea carotenoidelor la procesele de autooxidare a acizilor graşi nesaturaţi şi a uleiurilor sicative. Când aceste substanţe sunt proaspete, neoxidate iniţial, carotenoidele adăugate în cantităţi mici exercită o acţiune antioxigen, care se manifestă printr-o întarziere a procesului de autooxidare. În cazul în care acizii şi uleiurile sunt parţial oxidate, respectiv parţial râncezide, carotenoidele au un efect contrar, prin prezenţa lor ele grăbesc oxidarea.

Bodea şi colaboratorii au arătat că pigmenţii carotenoidici pot ocupa în procesele de oxido-reducere poziţia unor reglatori ai oxigenului peroxidic. Prin experienţe ”in vitro” se demonstrează cum alfa şi beta carotina pot interveni în procesele de oxido-reducere în două direcţii deosebite, datorită comportării lor diferite faţă de oxigenul hidroperoxidilic şi faţă de cel molecular.

Autorii arată că afla şi beta carotina se autooxidează în contact cu oxigenul molecular formând grupări hidroxiperoxidice care funcţionează ca donori de oxigen atomic.

Proprietatea carotenoidelor de a funcţiona ca acceptori de oxigen peroxidic permite utilizarea lor în practica chimiei organice. Astfel, soluţiile de alfa şi beta carotină pot servi ca reactivi pentru identificarea radicalilor peroxidici şi în studiul reacţiilor de autooxidare în lanţuri. Pot fi folosite şi ca substanţe antioxigen la conservarea substanţelor autooxidabile.

Antociani

Antocianii sunt compuşi flavonici izolaţi din plante încă din antichitate în vederea utilizării ca vopsea naturală. Antocianii sunt pigmenţi de culoare roşie, violetă sau albastră, culoare care este imprimată florilor, frunzelor, fructelor sau tegumentelor din sămânţă. Din punct de vedere chimic antocianii sunt flavonoide, derivaţi ai 2-fenil-cromonei. Agliconii se mai numesc “ antocianidine” sau “antocianidoli”; diferenţa dintre ei constă în numărul şi poziţia grupărilor –OH precum şi gradul de metoxilare (Baerle, AI., Lardo A., 2006).

Dintre pigmenţii care aparţin clasei antocianidinelor sunt : cianidina, delfinidina, malvidina.

Vitamine

Vitaminele sunt substanţe chimice complexe care îndeplinesc un rol esenţial în funcţionarea normală a organismului uman şi care nu pot fi sintetizate de acesta.

Acestea se găsesc în majoritatea alimentelor de provenienţă naturală şi sunt absolut necesare pentru creşterea, menţinerea vitalităţii şi bunăstarea generală a organismului nostru. Vitaminele pot fi obţinute atât din raţia zilnică de alimente, cât şi din raţiile suplimentare de nutrienţi.

Aceste suplimente care se prezintă sub formă de pilule, tablete se obţin de obicei din extracte naturale. Vitaminele nu pot fi înlocuitori ai hranei zilnice şi nu trebuiesc confundate cu medicamente clasice. Acestea ajută la buna funcţionare a mecanismelor organismului în strânsă legatură cu alte elemente nutritive precum minerale, grăsimi, carbohidraţi, apă (Ababei şi Trandafirescu).

Vitamina C

Vitamina C (acid L ascorbic, antiscorbutică) este foarte răspândită în regnul vegetal, unde se găseşte în toate plantele superioare şi în multe plante inferioare. Este o substanţă cristalină cu acţiune antiscorbutică şi a fost izolată pentru prima dată de N. Bezssonoff din varza creaţă. Există indicaţii că în frunzele plantelor acidul ascorbic s-ar găsi asociat cu proteine formând un complex numit ascorbigen.

A fost pusă în evidenţă existenţa acidului ascorbic în cloroplaste şi în cantităţi de 0,003-0,88% a fost găsit şi în algele verzi, brune şi roşii. (Y. Ishirara şi colab, 1951, J. Baraud, 1954)

Acidul ascorbic pur se prezintă sub forma unor cristale anhidre, incolore, solubile în apă, alcooli, insolubile în solvenţi organici nepolari.

În soluţie acidă, acidul ascorbic este destul de stabil, în soluţii alcaline, în prezenţa luminii şi de cantităţi catalitice de metale este oxidat de oxigenul atmosferic în acid dehidro-L-ascorbic, datorită pierderii celor doi atomi de hidrogen de la grupările enolice. La oxidarea acidului ascorbic cu oxigenul atmosferic în prezenţă de săruri de Cu se formează şi apă oxigenată.

Este o substanţă optic activă cu punctul de topire la 192° C şi o masă moleculară de 176,12 g/mol. Acidul ascorbic este o pudră microcristalină, de culoare albă, acesta corespunzând aditivilor alimentari E300 şi E301. Transformarea reversibilă a acidului ascorbic în acid dehidroascorbic are loc şi în organismele vii şi face parte din sistemele redox din ţesuturi. Sistemul acid ascorbic-acid dehidroascorbic intervine în procesele de oxidoreducere din plante, îndeplinind şi alte funcţii biologice prin intervenirea sa în procesul de fotosinteză ( A.V. Blagovescenski) (Bodea Cornel, 1970).

Această vitamină este foarte solubilă în apă, este sensibilă la oxidare, mai ales prin accelerarea acestui proces de către acţiunea luminii, căldurii, mediului alcalin, a urmelor de fier şi cupru. Este absorbită rapid la nivel intestinal şi distribuită pe cale sanguină la organe, iar surplusul este eliminat prin urină, fecale şi aerul expirat.

Are acţiune antioxidantă, are rol în apărarea antiinfecţioasă, rol antitoxic prin creşterea rezistenţei organismului la noxele chimice, intervine în formarea colagenului, creşte fluiditatea lichidului articular, intervine în sinteza tiroxinei, noradrenalinei şi carnitinei. Instabilitatea la căldură a acidului ascorbic face ca preparatele pasteurizate să fie mai sărace în această vitamină.

Vitamina C este larg răspândită în plante şi în unele microorganisme unde este sintetizată din precursori glucidici. Cele mai bogate surse de vitamină sunt fructele de măceş, coacăzele, citricele, căpşunile, tomatele, kiwi, pepenele galben, merişoarele, ardeiul iute etc. Cantitatea de vitamină C din alimentele provenite din plante depinde de: varietatea exactă a plantei, condiţiile solului, climatul în care s-a dezvoltat, perioada de timp dintre recoltare şi consumare, condiţiile de păstrare. S-a constatat că şi unele tipuri de carne pot fi o sursă de vitamină C (Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

Acidul ascorbic se întâlneşte în majoritatea ţesuturilor şi organelor, dar mai ales în celulele sanguine (leucocite), în glandele endocrine (suprarenale, hipofiză), timus, retină şi în hepatocite. Absorbţia la nivel intestinal a vitaminei C se realizează contra gradientului concentraţiei sale prin intermediul unui sistem de transport specific ce prezintă toate caracteristicile unui transport activ:

-se realizează rapid şi este saturabil
-este sodiu-dependent şi inhibat de ubaină, deci este sodiu, potasiu şi ATP-ază dependent
-este strict localizat în ileonul proximal

Acidul ascorbic joacă un rol important în numeroase reacţii de oxidare datorită proprietăţilor sale de reducătoare, are capacitatea de a reacţiona cu radicalii oxigenaţi liberi, oferindu-i rolul cel mai important, cel de protecţie antioxidantă.

Vitamina C este implicată în funcţiile imunologice şi antibacteriene ale leucocitelor prin creşterea mobilităţii lor, stimularea şunţului hexozo-monofosfaţilor producători de energie celulară şi prin protejarea membranei leucocitare faţă de agenţii oxidanţi. Această vitamină blochează generarea de radicali liberi, protejând astfel acizii graşi nesaturaţi din membranele celulare şi citosol, precum şi tocoferolii, stimulează biosinteza colagenului, contribuind astfel la menţinerea rezistenţei şi sănătăţii ţesuturilor ce conţin această proteină structurală.

Are rol şi în biosinteza unor neurotransmiţători (noradrenalină) implicaţi în concentrarea atenţiei, diminuarea situaţiilor de stres, un rol major îl constituie şi cel de protecţie antiinfecţioasă, reduce reacţiile alergice diminuând nivelul histaminei în sânge, reduce toxicitatea unor ioni metalici cum ar fi plumbul, nichelul, cadmiul, facilitând eliminarea acestora din organism. Vitamina C favorizează absorbţia fierului şi repartiţia sa în organism (Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

Această vitamină este implicată şi în conversia colesterolului în acizi biliari, participă la degradarea unor substanţe toxice (medicamente, unii poluanţi), favorizând eliminarea produşilor de degradare pe cale renală, menţine integritatea structurală a glutationului, care este principalul factor de protecţie a organismului faţă de mulţi poluanţi, favorizează sinteza hepatică a carnitinei (metabolit implicat în degradarea acizilor graşi cu formarea energiei necesare contracţiei musculare), de asemenea, accelerează biosinteza catecolaminelor de către suprarenale (hormoni ce joacă rol fiziologic în caz de stres, revigorarea organismului şi învingerea oboselii).

S-a observat că acidul ascorbic joacă un rol important în răspunsul endocrin şi alergic, de asemenea în metabolismul histaminei. În timpul perioadei de debut a scorbutului, se observă o scădere bruscă a concentraţiei plasmatice a acidului ascorbic ascociată cu o creştere a nivelului histaminic şi a eliminării ei renale, ca în alergii. Aceste modificări au fost iniţial atribuite unor dereglări ale procesului biosintetic. Studii ulterioare au arătat că acidul ascorbic, în prezenţa cuprului, împiedică acumularea de histamină, contribuind la degradarea şi eliminarea sa.

Acidul ascorbic mai poate acţiona şi ca modulator în biosinteza prostaglandinelor, mai exact favorizează biosinteza PgE în detrimentul PgF, acestea din urmă având rol în sensibilitatea histaminică. Funcţia histaminică mai poate fi controlată prin inhibiţia metabolismului nucleotidelor ciclice la nivelul fosfodiesterazelor. Acidul ascorbic din celulele suprarenalelor s-a dovedit a fi un modulator al secreţiei hormonilor al acestei glande la cobai în condiţii de stres.

Aportul de vitamină C este necesar deoarece nici un organ nu face rezerve de ascorbat, aşa că organismul rămâne foarte repede fără această substanţă. Necesităţile zilnice de vitamină C ale omului nu sunt stabilite cu exactitate, dar se recomandă totuşi, ca aporturile nutriţionale de vitamină C să fie cuprinse între 35-65 mg/zi pentru un copil, în timp ce la omul adult, necesarul se ridică la 75-80 mg/zi. În timpul sarcinii acest aport poate creşte până la 100 mg/zi, iar în perioada de lactaţie până la 120 mg/zi. Pentru fumători, se recomandă un aport ceva mai crescut, de 120-130 mg/zi.

Lipsa acidului ascorbic din alimente sau unele tulburări la nivelul tractului gastro-intestinal care diminuează absorbţia vitaminei conduc la instalarea stării de avitaminoză C şi la boala carenţială numită scorbut (Cathcart, 1981).

În realitate, scorbutul poate fi considerat ca fiind o poliavitaminoză, deoarece acidul ascorbic nu este singurul factor a cărui insuficienţă determină apariţia sa. Scorbutul se manifestă prin formarea de pete livide pe piele, gingii moi şi sângerări ale aproximativ tuturor membranelor mucoase. Petele sunt mai abundente pe coapse şi picioare, iar o persoană cu această afecţiune este palidă, depresivă şi este parţial imobilă.

Apariţia scorbutului este precedată de hipovitaminoză ce se manifestă prin astenie, inapetenţă, scăderea rezistenţei organismului la efort şi la infecţii, dureri la nivelul articulaţiilor şi a gambelor, paloarea şi uscăciunea tegumentelor, tahicardie şi dispnee.

În cazul unei avitaminoze avansate survin febra, cangrenele, hemoragii viscerale, necroze osoase, deseori moartea poate fi provocată de unele complicaţii pulmonare ca pneumoniile şi tuberculoza ( Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

Aportul de vitamină C provine din surse precum legumele şi fructele, care variază în funcţie de specie (mai bogate fiind soiurile sălbatice), de partea utilizată (coaja fructelor este mai bogată), de sezon, găsindu-se şi în ficat, rinichi, inimă, creier. În cantităţi foarte mici se gaseşte şi în lapte, carne, peşte, leguminoase uscate (Maria Rabega şi Constantin Rabega, 1983).

Efecte uimitoare, amestec cu puteri vindecatoare de nedescris.

in Secretele bucatariei by

Spre exemplu, atat hreanul, cat si mierea sunt doua remedii naturiste care nu ar trebui sa iti lipseasca din casa, in special in sezonul rece.

Iata ce beneficii iti aduce hreanul cu miere si cum il poti administra:

Daca ti se pare ca in ultima perioada ai racit des, este clar ca sistemul tau imunitar are nevoie de intariri. Apeleaza la ajutorul acestui mix cu proprietati terapeutice si in doar cateva zile te vei simti mai bine.

Nu doar cafeaua si ceaiul verde se numara printre cele mai bune energizante, ci si hreanul cu miere. Nu trebuie decat sa iti incepi ziua cu o lingurita cu miere si cateva grame de hrean ras. Astfel vei fi pregatita sa faci fata tuturor provocarilor de peste zi.

Previne instalarea bolilor de inima cu ajutorul hreanului cu miere. Este recomandat sa amesteci o lingura de hrean dat pe razatoare cu o lingura de miere. Ia doua lingurite pe zi din acest amestec. Urmeaza cura timp de o luna de zile, apoi ia o pauza si revino la ea dupa doua luni.

Acest remediu naturist iti imbunatateste circulatia sangelui, avand efecte benefice chiar si asupra celei periferice. El echilibreaza tensiunea arteriala si previne formarea cheagurilor de sange.

Scapa de tuse, bronsita si diferite infectii ale sinusurilor cu hrean cu miere. In plus, cu ajutorul acestui remediu poti sa tii sub control si astmul. Ia o lingurita de miere cu hrean pe stomacul gol, inainte de mesele principale. Acest remediu are efecte antibiotice si expectorante puternice.

Consuma cateva lingurite de hrean cu miere inainte de mesele principale pentru a preveni constipatia si a curata organismul de toxine.

Hreanul cu miere este bun atat pentru adultii, cat si pentru copiii care nu au pofta de mancare si se confrunta cu anemie. Este recomandat sa se administreze pana la refacerea organismului.

Afectiunile gingivale sunt greu de tinut sub control, insa cu ajutorul remediilor potrivite iti poti mentine tesuturile sanatoase. Nu mai da hreanul pe razatoare, ci mesteca-l indelung. Mierea este ingredientul perfect care va atenua gustul iute si intens al radacinoasei.

Atat hreanul, cat si mierea sunt ingrediente bogate in vitamine, in special in cele din complexul B, utile pentru o buna functionare a sistemului nervos.

sursa: caplimpede.ro

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...