Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tautologia

in Limba romana

academiadepolitie_rjic

Cele două erori se aseamănă prin faptul că presupun repetarea aceleiaşi noţiuni, deşi aceasta are loc în forme diferite. De aceea ele sunt fie confundate, fie asimilate aceleiaşi realităţi, lucru care nu trebuie respins cu asprime.

Tautologia (grecescul tautos = „acelaşi” şi logos = „discurs”, „idee”) are câteva accepţii pe care le vom menţiona în continuare.

Într-un sens restrâns ea reprezintă o „propoziţie în care predicatul repetă ceea ce conţine deja subiectul, care, în genere, se reduce la o repetare de sens (fără a spune ceva nou”)1. Astfel de propoziţii sunt fondate pe principiul identităţii şi sunt reductibile la forma „A este A”. În Dicţionar filosofic apărut la Editura All Educational, Bucureşti, 1999, autorii săi (Elisabeth Clement, Chantal Demonque, Laurence Hansen Löve, Pierre Kahn ilustrează o astfel de tautologie prin propoziţia: „Toţi celibatarii sunt celibatari”2. Se observă că astfel de tipuri de tautologii sunt întâlnite mai ales în definiţii şi că numele predicativ este acelaşi cuvânt cu subiectul. Într-o altă accepţie, mai largă, „tautologia constă în a prezenta o simplă repetare în termeni diferiţi ca pe o propoziţie nouă care face să progreseze cunoaşterea noastră. Tautologia reprezintă două propoziţii cu acelaşi sens (exemplu: «toţi oamenii sunt muritori» şi «nici un om nu este nemuritor»”)3. În acest sens se spune şi în DEX: „Tautologie. Greşeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiaşi idei, formulată cu alte cuvinte”4. Se spune de aceea despre o expunere ori scriere, lucrare în care se reiau sub altă formă idei anterioare că este o expunere ori lucrare tautologică. Nu toate propoziţiile în care numele predicativ este acelaşi cuvânt cu subiectul constituie şi tautologii. Astfel sunt propoziţiile de tipul: „omul e om”, „copilul e copil”, „legea e lege” ş.a. Tautologia este de fapt formală deoarece sensul substantivului-subiect nu coincide cu cel al substantivului din predicatul nominal. Omul, cu rol de subiect, înseamnă fiinţa umană, dar predicatul este om înseamnă altceva, şi anume că această fiinţă are toate atributele (bune şi mai puţin bune) ale speciei al cărei reprezentant el este. În celălalt enunţ, „copilul e copil” sensul ar fi următorul: copilul trebuie înţeles potrivit modului de a gândi şi a se comporta al vârstei lui. În „legea e lege” predicatul e lege presupune obligativitatea: „legea e obligatorie, eşti dator să i te supui, oricât ar fi de aspră”. La romani exista maxima: „Dura lex, sed lex” (Legea e aspră dar e lege”)5.

În astfel de exemple există o diferenţiere semantică a termenului care se repetă de celălalt. Din acest motiv tautologia poate deveni şi figură stilistică în operele scriitorilor, fiind inclusă ca atare în dicţionarele consacrate figurilor de stil6. În enunţul „Podvada era podvadă … Mermetul era mermet” Camil Petrescu subliniază că cele două îndatoriri ale ţărănimii române în vremurile feudale nu puteau fi evitate. Scriitorul nu doreşte să definească cele două obligaţii, în ciuda faptului că propoziţiile au structura definiţiei. În acest fel se exprimă intensitatea prin insistenţă.

În nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi, personajul principal spune astfel despre doamna Ruxandra care leşină la vederea capetelor boierilor tăiaţi: „Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanu zâmbind; în loc să se bucure, ea se sperie”, Predicatul (e) tot femeie are sensul de „fiinţă slabă”, exprimând deci dispreţul. Eroul lui Caragiale spune despre Tipătescu în O scrisoare pierdută: „Foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica…” În această construcţie, verbul copulativ (este) lipseşte. Predicatul (este) foncţie, (este) coana Joiţica exprimă siguranţa posesiunii.

În vorbirea obişnuită, despre cineva care îşi ţine cuvântul dat, se spune; „La el vorba e vorbă (sau: cuvântul e cuvânt)”. Vorbitorul nu vrea să definească şi să arate cinstea celui despre care se relatează.

Astfel de tautologii au, cum se observă, statutul de figuri stilistice şi trebuie admise.

Pot fi socotite însă tautologii, deci erori de limbă cele din următoarele enunţuri chiar dacă nu în toate acestea e vorba de structura unei definiţii, de subiect + predicat nominal:

(…) elaborarea acestei acţiuni este «prost elaborată»” („Timişoara”, an XIII, nr. 60 (3238), sâmbătă, 25 mai 2002, p. 3);

Anunţul făcut de ministrul Educaţiei şi Cercetării Ecaterina Andronescu, prin care anunţa intenţia de a promova prin ordonanţă de urgenţă opt universităţi private din cele 20 care au fost anunţate iniţial pentru acreditare, i-a luat prin surprindere şi pe rectorii instituţiilor de învăţământ superior particular” („Ziua”, nr. 2221, miercuri 3 octombrie 2001, p. 6);

Cei 14 au început perioada de pregătire cu o perioadă de studiu aprofundat (…)” („Ziua”, an VIII, nr. 2220, marţi, 2 octombrie 2001, p. 3)

Pleonasmul constă în redarea unei noţiuni prin mai multe cuvinte ori expresii alăturate cu acelaşi înţeles În cazul pleonasmului cuvintele ori expresiile alăturate sunt diferite ca alcătuire sonoră. Exemplu: „folclor popular”. În acest caz termenul folclor face inutilă precizarea popular deoarece toate creaţiile artistice ale folclorului se referă prin definiţie la tradiţiile populare ale unei ţări (engl. folk, „popor” şi lore, „înţelepciune”).

În cartea amintită mai sus, Cuvânt şi cultură, Ştefan Munteanu aminteşte că pleonasmele s-au aflat şi în creaţia unor oameni de cultură precum Ibrăileanu care în Spiritul critic în cultura românească (1909) scria: „o literatură mai superioară în Moldova” sau E. Lovinescu, în a cărui lucrare Istoria civilizaţiei române moderne, vol. II (1925) cu referire la ideologia generaţiei de la 1848 se făcea observaţia că „poate fi discutabilă”. Ibrăileanu ar fi trebuit să spună „o literatură superioară în Moldova” întrucât superior este un adjectiv comparativ, nu la gradul pozitiv. Explicaţia erorii mai superior sau mai inferior constă în faptul că formele superior şi inferior sunt simţite în română ca fiind nu la gradul comparativ, ci la cel pozitiv. Eroarea este de etimologie (în latină sunt comparative), iar circulaţia pune în umbră valoarea semantică etimologică. Eugen Lovinescu ar fi trebuit să scrie: „este discutabilă” sau „poate fi discutată” întrucât sufixul adjectival latinesc -bilis preluat sub forma -bil de româna modernă împreună cu formaţiile corespunzătoare cuprinde sensul de posibilitate. „Nu rezultă de aici – spunea Ştefan Munteanu – că exemplele de acest gen ne dau dreptul să scriem şi noi la fel”7.

Cazul personajelor din scriitori, mai ales din cei clasici, este mai deosebit. I. Creangă, în episodul din Amintiri, în care mătuşa Mărioara îl somează pe Nică să se dea jos din cireşul unde se urcase pe furiş, scrie: „Scoboară-te jos, tâlharule!”. Este vorba aici însă de vorbirea realistă a personajului, autorul intenţionând să redea realismul lingvistic al acestuia. La fel este cazul lui Eminescu, poetul care, în invocarea Cătălinei din Luceafărul îi atribuie acesteia formularea tautologică:

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază”

În limba comună există pleonasme în unele expresii aflate şi în alte limbi: „am văzut cu ochii mei”, „am auzit cu urechile mele”, pleonasme admise întrucât vorbitorul vrea să spună că a văzut, a auzit el însuşi acea faptă, neştiind-o de la alţii.

Există de asemenea un număr de pleonasme gramaticalizate (prin generalizare) precum: „ani de zile”, „ieşi afară”, „intră înăuntru”. De semnalat este de asemenea şi un pleonasm pronominal necesar gramatical precum anticiparea complementului direct prin pronume: „Nu-l vezi tu pe Ghiţă că e mereu pe gânduri?” (I. Slavici).

În limbajul biblic există de asemenea pleonasme pronominale cu rol de intensificare: „Pâine noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi… ” ca şi altele de genul: „Şi Iordanul şi-a întors apele înapoi… ”.

În limbajul obişnuit circulă unele pleonasme care trebuie combătute: moş bătrân, babă bătrână, avansaţi înainte, mai superior, mai principal, foarte vast ş.a.

Cauzele pleonasmelor

Pleonasmele se datorează unor cauze diverse.

Unele sunt rezultatul dorinţei vorbitorului de a convinge. Astfel, în loc de a spune despre cineva doar că este enigmatic, el va mai spune că este misterios, secret şi tainic. Altele sunt urmarea intenţiei vorbitorilor de a intensifica sensul unui cuvânt, mai ales atunci când e resimţit că nu ar reda întreaga afectivitate ori conţinut semantic. De aceea în loc să se rezume la a spune despre o atitudine ori faptă că se remarcă prin cruzime, ei vor adăuga: prin brutalitate, prin ferocitate, prin neomenie şi sălbăticie.

În alte cazuri vorbitorul doreşte să se facă înţeles, explicitând sensul unui cuvânt, mai ales neologism. Despre o persoană care umblă mult, din loc în loc, el va spune că este un nomad, un rătăcitor. Ca să nu fie considerate pleonasme, el ar trebui să formuleze cam în felul următor: „este un nomad, adică un rătăcitor”.

Alte cauze sunt involuntare:

  1. Neatenţia

Aceasta permite generarea pleonasmelor într-o foarte mare proporţie, în special în limbajul vorbit. Printre cei care fac pleonasme ori tautologii sunt multe persoane care le constată ele însele mai ales în scrisul lor, rectificându-le şi repudiindu-le.

  1. Slăbirea autocontrolului

În general suntem mult mai atenţi la greşelile altora şi mai puţin la cele ale noastre în procesul vorbirii. În consecinţă identificăm mai repede pleonasmele din vorbirea altora dar ne gândim mai puţin la cele proprii.

  1. Ignoranţa

Este cauza gravă a recurgerii la pleonasme. Dacă vorbitorul ar cunoaşte sensul primului cuvânt, el ar renunţa la celălalt sau la celelalte care urmează. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul pleonasmelor etimologice, adică atunci când sensul originar al cuvintelor este necunoscut vorbitorului. Nu toată lumea ştie, de exemplu, că topografie provine din cuvintele greceşti topos (=loc) şi graphein (= a scrie) aşa încât se poate auzi sintagma pleonastică topografia locului sau că ortografie provine din două cuvinte greceşti: orthos (= drept, corect) şi graphein (= a scrie), aşa că se foloseşte pleonasmul ortografie corectă. Aceasta se întâmplă mai ales în condiţiile în care limba greacă se învaţă foarte puţin, doar la secţiile de limbi clasice din facultăţile de litere.

Tipuri de pleonasme8

  1. Pleonasmele superlativelor

Este vorba de adjective şi adverbe al căror sens e superlativ şi de aceea nu mai trebuie însoţite de morfemul superlativului relativ cel mai sau superlativului relativ foarte ori echivalentelor lui: extrem de, excepţional de etc. Exemple: foarte desăvârşit, foarte rotund. Ele pot avea însă grade de intensitate un prieten aproape desăvârşit, nu-i prea întreg la minte etc.

  1. Prefixe superlative

Astfel de prefixe sunt: arhi- (arhicunoscut), extra- (extrafin), hiper (hipersensibil), prea (preafrumos), super (superfin), supra (supraaglomerat), ultra (ultracentral, ultrafin). Sunt deci pleonasme îmbinările de tipul: cel mai ultracentral, foarte superfin, extrem de supraaglomerat, extraordinar de hipercorect, tare ultrasecret etc.

  1. Sufixul superlativ –isim

Aceeaşi este situaţia derivatelor cu sufixul de origine latină -isim cu care în limba de origine (issimus, -a, -um) se formează superlativul. Această funcţie se păstrează şi în română: doctisim (foarte doct), rarisim (foarte rar), simplisim (foarte simplu) etc. Vor fi deci pleonasme exprimări ca foarte doctisim, foarte rarisim, foarte simplisim etc.

  1. Superlative etimologice

Unele cuvinte împrumutate din limba latină au un sens superlativ în limba de origine, dar nu mai sunt percepute aşa de către vorbitori: extrem, infim, maxim, optim, suprem, proxim, ultim. A spune: cel mai extrem, foarte maxim, foarte ultim înseamnă a recurge la expresii pleonastice.

  1. Adjective cu sens superlativ dar cu formă de pozitiv

Este vorba de adjective precum admirabil, excelent, culminant, extraordinar, splendid etc. şi care intră în relaţie pleonastică cu morfemul de superlativ absolut foarte: foarte admirabil, foarte splendid.

  1. Pleonasmele comparativelor

Unele neologisme împrumutate din latină sunt la origine comparative ale altor cuvinte: anterior, exterior, inferior, superior, ulterior, posterior, major, minor ş.a. Adăugându-le morfemele comparative mai, mai puţin, tot atât de: cel mai superior, cel mai inferior etc. înseamnă a produce alăturări pleonastice. Este vorba, mai degrabă, de incompatibilităţi de sens întrucât unul şi acelaşi adjectiv sau adverb nu poate sta în acelaşi timp la două grade de comparaţie diferite. Astfel de incompatibilităţi de sens există şi în cazul adjectivelor necomparabile care exprimă însuşiri ce nu pot fi concepute în grade diferite: absolut, complet, definitiv, final, finit, iniţial, mort, principal, unic, veşnic ş.a.: cel mai absolut, foarte definitiv, extrem de final, extrem de mort, foarte principal, extrem de veşnic etc.

Unele dintre acestea admit grade de intensitate: aproape complet, quasidefinitiv, cu totul şi cu totul unic etc.

  1. Pleonasmele reflexivului reciproc

Reflexivul reciproc arată că acţiunea exprimată de verb este efectuată de două sau mai multe persoane şi fiecare dintre ele suferă efectele acţiunii făcute de celălalt sau de celelalte. Astfel de verbe sunt: a se bate, a se certa, a se condiţiona, a se contrazice, a se iubi, a se saluta, a se săruta, a-şi zice etc. Când astfel de verbe sunt însoţite de: împreună, reciproc, unul pe altul, unul cu altul apar pleonasme: „Se contrazic reciproc”, „Se salută reciproc”, „Se bat unul pe altul” etc.

  1. Pleonasmele augmentativelor

Augmentativele exprimă ipostaze amplificate ale realităţilor exprimate cu ajutorul radicalelor la care se adaugă sufixe specifice: -an (băietan, lungan, juncan), ­andru (băieţandru, căţelandru, feciorandru), -oi (căsoi, pietroi). Augmentativele intră în relaţie pleonastică cu adjectivul mare (căsoi mare, pietroi mare) sau cu anumite elemente de compunere care au acelaşi sens: macrocăsoi, maxipietroi.

  1. Pleonasmele diminutivelor

Diminutivele exprimă ipostaze reduse ale realităţilor. Ele se obţin de la radicalele substantivelor la care se adaugă sufixe specifice: -aş (cuţitaş, iepuraş), ­el, -ea (cojocel, copăcel, scăunel, mieluşea), -ic(ă) (bucăţică, lopăţică, cărticică), -ior, -ioară (căscioară, oscior, pantofior), -iţă (linguriţă, perniţă), -ui(e) (cărăruie, cetăţuie), -uleţ (steguleţ), ­uş(ă) (căţeluş, viţeluşă), -uţ(ă) (bănuţ, căluţ). Astfel de cuvinte intră în relaţie pleonastică atunci când sunt determinate prin mic sau variante ale acestuia: mărunt, minuscul, mititel, pitic, restrâns, scurt: „cuţitaş mic”, „copăcel mititel”, „lopăţică minusculă”, „cărticică mică”, „căluţ pitic” etc. Ele nu pot intra nici în compunere cu prefixe precum: micro- şi mini- deoarece formează tot pleonasme: minicărticică, microsteguleţ.

  1. Pleonasmele unor derivate şi compuse

Derivatele şi compusele formate cu ajutorul unor elemente de origine greco-latină intră în relaţie pleonastică cu echivalentele acestor elemente în limba română:

  • algie (gr. neuron – nerv; gr. algos – durere): nevralgie dureroasă;

  • ante- „anterior, înainte”: antecedent anterior;

  • auto- „se, de sine, însuşi”: automulţumire de sine; autosinucidere, se autoacuză singur;

  • -bil „care poate fi”: poate fi discutabil;

  • co-, con-, com- „împreună, laolaltă”: a coabita împreună, a coexista laolaltă, a conlucra împreună;

  • contra- „împotrivă”: a contraveni împotrivă;

  • cvasi- „aproape, aproximativ”: cvasiunanimitate aproximativă;

  • hipo- „mic”: hipotensiune mică;

  • inter- „între, dintre”: a se interpune între, interstiţiul între- (dintre), întrajutorare reciprocă;

  • macro- „mare”: macrofloră mare;

  • maxi- „lung”: maxi – jupă lungă;

  • micro- „mic”: miniautomobil mic, minijupă scurtă;

  • neo- „nou”: neocolonialism nou, neocapitalism nou;

  • paleo- „vechi”: paleoslava veche;

  • pre- „anterior, dinainte, preliminar”: precursor anterior, a prestabili înainte, preludiu preliminar;

  • post- „după”: a postpune după;

  • supra- „excesiv, în exces”: supraaglomeraţie în exces.

  • uni- „unul singur”: un singur unicat.

Evitarea acestor pleonasme se poate face fie prin renunţarea la determinant, fie la compunerea cu elementul respectiv: hipotensiune sau tensiune mică, microinterviu sau interviu scurt.

  1. Pleonasmele derivatelor cu RE

RE- este un prefix cu sens iterativ, cu mare productivitate. Sensul iterativ intră în relaţie pleonastică cu iar, iarăşi, încă odată, din nou: a readuce iar, a reafirma iarăşi, a restitui înapoi, a reda îndărăt, a realege încă o dată, a readmite din nou.

  1. Pleonasme lexicale

Orice cuvânt poate, în principiu, intra în relaţie pleonastică. Numărul pleonasmelor e de aceea foarte mare. De aceea unele sunt virtuale, altele uzuale, întâlnite în limbaj.

Iată unele dintre acestea:

El îşi continuă mai departe vechea activitate”

A continua = a duce mai departe un lucru început, a nu înceta. Întrucât a continua înseamnă a duce mai departe, formularea continuă mai departe este un pleonasm. Corect este: „El îşi continuă vechea activitate”.

Ieşi afară! Intră înăuntru!

Nu se poate ieşi dintr-un loc decât în afara lui şi nu se poate intra decât înăuntru. Corect: „Ieşi! Intră!”; Ele sunt gramaticalizate prin generalizare

a inculpa sub acuzaţia”: „X a fost inculpat sub acuzaţia de crimă”. A inculpa = a acuza, a învinui pe cineva.

Deoarece verbul implică sensul de a acuza, nu e admisă formularea a inculpa sub acuzaţia. Corect este: „X a fost inculpat pentru crimă”.

alocuţiune scurtă”, „scurtă alocuţiune”: „Scurta alocuţiune a primului ministru a fost apreciată”.

Deoarece alocuţiune presupune o cuvântare ocazională scurtă, formularea alocuţiune scurtă este greşită. Corect: „Alocuţiunea primului ministru a fost apreciată”. „A nu se limita numai”: „Nu s-a limitat numai la punerea întrebării”. „A se limita = a (se) restrânge, a se mărgini, a se fixa între anumite limite sau graniţe”. Utilizând expresia a nu se limita numai ar însemna că X s-a limitat şi la altceva. Această observaţie e valabilă şi în cazul verbului a (se) mărgini. Corect: „Nu s-a limitat la punerea întrebării”, „Nu a pus numai întrebarea”.

a rezuma pe scurt”: „În comunicat s-au rezumat pe scurt rezultatele convorbirilor”. „A rezuma = a reda pe scurt”. Corect: „În comunicat s-au rezumat rezultatele convorbirilor”; „A urca / a coborî / sus / jos”: „Urcă sus la mine! Coboară jos la mine!”. Nu se poate urca decât sus şi nu se poate coborî decât jos. Alăturările amintite sunt pleonasme. Corect: „Urcă la mine!”, „Coboară la mine!”.

dar totuşi”: „A fost de acord, dar totuşi a pus o condiţie”. Conjuncţiile dar şi totuşi au valoare adversativă, iar prezenţa uneia exclude vecinătatea celeilalte. Corect: „A fost de acord, dar (totuşi) a pus o condiţie”.

mijloace mass-media”: „Mijloacele mass-media au informat publicul asupra acestui eveniment”. Mass-media = mijloacele tehnice de comunicare în masă a informaţiilor (presă, radio, televiziune, cinematograf). Se recomandă: „mijloacele de informare în masă” sau „mass-media”. Corect: „Mass-media a informat”. Greşită e şi formularea „mass-mediile de informare”.

Panaceu universal”: „Un panaceu universal este bitter-ul suedez”. Panaceu: leac, remediu, medicament universal (gr. pas = tot, akos = medicament) gr. panakeia.

plouă afară”: Exprimarea e pleonastică deoarece nu poate ploua decât afară. Exprimarea afară plouă este acceptabilă întrucât nu se pune problema unde plouă, ci ce se petrece afară.

Protagonist principal”: „Principalii protagonişti şi-au interpretat bine rolurile”. Protagonist: personajul principal într-o piesă de teatru, spectacol, film; principalul reprezentant al unei mişcări, teorii. Întrucât nu poate exista un protagonist secundar exprimarea principalii protagonişti este pleonastică. Corect: „Protagoniştii şi-au interpretat bine rolurile”.

a-şi aduce aportul”: „Şi-a adus aportul la această lucrare”.

Aport = contribuţia cuiva la o acţiune, întreprindere; capital al cuiva la o societate pe acţiuni (fr. Apporter, apport). Deci: „a-şi aduce aportul” este o construcţie pleonastică. Unii lingvişti spun că întrucât aport este sinonim al lui contribuţie iar contribuţia se aduce, este pleonastică şi formularea „Şi-a adus contribuţia”. Corect ar fi: „A contribuit la această lucrare”.

moş bătrân”: moş implică ideea de bătrâneţe, făcând inutil adjectivul bătrân.

inovaţie nouă”: în noţiunea de inovaţie se cuprinde ideea de invenţie, descoperire, noutate. Dar o nouă inovaţie este o formulă corectă întrucât nouă înseamnă de data aceasta „alta, încă o inovaţie pe lângă cele de până acum”. „marea majoritate”. Unii gramaticieni socotesc pleonastică această sintagmă. Alţii spun că expresia n-ar trebui respinsă, întrucât se poate vorbi de o mare majoritate când ne referim la aproape 100% dintr-o mulţime şi la o mică majoritate când procentul este abia 50% din total.

părerea mea personală”: de vreme ce afirm o părere a mea înseamnă că ea îmi aparţine mie şi nu altuia. De aceea adăugarea personală este o precizare superfluă.

în ceea ce mă priveşte, eu cred”: odată ce declar că am în vedere părerea mea, eventual diferită de a celorlalţi, dar echivalentă cu eu cred, repetarea subiectului eu, anticipat prin pronumele este o exagerare. Nerenunţarea vorbitorului la aceste determinări trebuie explicată prin dorinţa lui de a accentua ideea exprimată. E aceeaşi situaţie cu am auzit cu urechile mele. Ultimele trei pleonasme aparţin limbii comune, mai ales în varianta vorbită. În ultimul pleonasm „am auzit cu urechile mele” vorbitorul vrea să spună că ştie de la el, nu de la altcineva despre o anumită situaţie. S-ar putea evita, totuşi, pleonasmul prin formularea: „Eu am auzit, nu o ştiu de la altcineva”.

Primul ministru al guvernului”. Determinara al guvernului nu mai e necesară, deoarece un ministru, prim sau nu, este prin definiţie al guvernului nu al unei întreprinderi, primării sau unei alte forme de organizare (Senat, Camera Deputaţilor etc.).

– „panoramă de ansamblu” – (Stelian Neagoe, Viaţa universitară clujeană interbelică, vol. I, Cluj-Napoca, 1980, p. 154), (gr. pas; horama = vedere);

Panoramă = „1) privelişte naturală văzută din depărtare, de la înălţime; 2) (fig.) prezentare de ansamblu a unui complex de evenimente”. Determinarea de ansamblu creează o construcţie pleonastică.

nume toponimic” – toponimie = totalitatea numelor de locuri, a denumirilor geografice ale unui ţinut (gr. topos = loc; noma = nume).

cartografierea hărţilor”: cartografie: tehnica şi arta de a întocmi hărţi şi planuri topografice (lat.: charta = hartă; gr. graphein).

Există pleonasme des întâlnite precum:

Abis adânc; a abrevia pe scurt; abuz exagerat; a alinia în şir; amăgire iluzorie; ambianţă înconjurătoare; amic şi prieten; amploare mare; a anexa alături; anost şi plictisitor; a anticipa viitorul; a anticipa dinainte; a asambla la un loc; asiduitate insistentă; a (se) asocia împreună; aşadar în consecinţă; aversă de ploaie; babă bătrână; balamuc de nebuni; bancnotă de hârtie; bărbăţie virilă; băştinaş autohton; beletristică literară; bibliotecă de cărţi; celebritate faimoasă; ceremonie solemnă; a se bifurca în două; bineînţeles şi indiscutabil; biografia vieţii; blazon de nobleţe; boare de vânt; bordura de la margine; brusc şi deodată; bunăoară de exemplu; chior de un ochi; clar şi limpede; a clarifica mai limpede; cobai de experienţă; a coexista împreună; a colabora împreună; competent şi priceput; apanaj exclusiv; concesiv şi îngăduitor; concluzie finală; concomitent şi simultan; conducere managerială; consecinţa şi urmarea; conveni de comun acord; convieţui împreună; coridor de trecere; a cronometra timpul; cruzime sălbatică; culpă din greşeală; cumpătare moderată; a cumula în acelaşi timp; cutremur de pământ; deci aşadar; defăimare calomnioasă; democraţie populară; deosebire distinctă; depăşit şi demodat; a desăvârşi perfect; a deshuma din pământ; deşert arid; detaliere amănunţită; dezinvoltură degajată; dezlănţuire furtunoasă; efemer şi trecător; elogiu laudativ; elucubraţie absurdă; enigmă tainică; dezumanizarea omului; dezvăluire revelatorie; dinadins şi intenţionat; disimulare ascunsă; diversitate variată; divertisment plăcut; dună de nisip; erupţie violentă; etnogeneza unui popor; eventualitate probabilă; evoluţie diacronică; fals neautentic; fast strălucitor; faună animală; fermitate hotărâtă; fineţe rafinată; folclor popular; garantat şi sigur; garderobă de haine; geneză originară; genocidul populaţiei; glicemie în sânge (gr. glykos =dulce; haima = sânge); a grupa la un loc; haltă de oprire; happy-end fericit; hebdomadar săptămânal; hemograma sângelui (gr. haima, gramma = scriere); identic şi la fel; iluzie amăgitoare; imparţialitate obiectivă; impasibilitate indiferentă; imprudenţă nesăbuită; incitare provocatoare; injurie jignitoare; instigare provocatoare; insultă jignitoare; intemperiile vremii; intransigenţă fermă; introducere preliminară; inutilitate zadarnică; ispită seducătoare; a îmbina împreună; a rezerva dinainte; a prefera mai bine; a prevedea înainte; a se grăbi repede; aparenţă exterioară; binefacere benefică; calităţi pozitive; coşmar urât; în schimb însă; în unanimitate toţi; mediu ambiant; monopol exclusiv; prin urmare deci; proiect de viitor; zel excesiv; flatare şi linguşeală; maliţie răutăcioasă; maximă sentenţioasă; memoriu scris; a menţine mai departe; mercurial de preţuri; miraj înşelător; miting popular, necropolă funerară; nesăbuinţă necugetată; nestemată preţioasă; obstacol şi impediment; odată cândva; omniprezent pretutindeni; nomad rătăcitor; oprobriu public; optimist şi încrezător; oracol prevestitor; oranjadă de portocale; ortografie corectă, ortoepie corectă; ostilitate duşmănoasă; pacient bolnav; pamflet satiric; panoplie de arme; pantă înclinată; par de lemn; parastas de pomenire; perseverenţă asiduă; persiflare ironică; perspectivă de viitor; petiţie scrisă; picant şi condimentat; platitudine banală; politeţe amabilă; preambul introductiv; precauţie grijulie; precis şi exact; precizie şi exactitate, precocitate prematură; preconiza dinainte; prefaţă introductivă; a prefera mai bine; preferinţă şi predilecţie; preparative pregătitoare; a presimţi dinainte; a prevedea dinainte; a prezice dinainte; a presupune în prealabil; pricina cauzei; prielnic şi favorabil; privilegiu avantajos; probabilitate eventuală; a profera ameninţări; profilactic şi preventiv; prolific şi fecund; prognoză preliminară; prolixitate confuză; prolog introductiv; promoţie de absolvenţi; a proroci viitorul; proverb popular; purpură roşie; pururi şi mereu; rablă veche; rang ierarhic; răbdare tenace; rău malefic; răutate maliţioasă; râşniţă de măcinat; râu curgător; realizarea pozitivă; recipisă de primire; a redacta în scris; remediu vindecător; renume celebru; reper orientativ; respect şi consideraţie; restanţe din urmă; a retroceda îndărăt; retuş corector; revelaţie bruscă; rit religios; a roti în cerc, sacrilegiu profanator; samovar de ceai; sarcasm usturător; satiră biciuitoare, sărbătoare festivă; scadenţă de plată; scândură de lemn; scenetă scurtă; a schiţa sumar; scump şi costisitor; sedativ calmant; a semna personal; servilism slugarnic; siestă de după masă; sigur şi cert; simultan şi concomitent; slănină de porc; sloi de gheaţă; slugarnic şi umil; smoală neagră; smoching de gală; sobrietate austeră; solemnitate festivă; spaţios şi începător; stadion sportiv; statuetă mică; stridenţă disonantă; subtilitate ingenioasă; suburbie periferică; succint şi concis; summit la vârf; supunere docilă; a survola peste; şlagăr la modă; a şoşoti în şoaptă; taină misterioasă; tandreţe afectuoasă; a tatona prudent; a tăcea din gură; a teleghida la distanţă; temeritate cutezătoare; tentaţie ispititoare; tiranie despotică; toast scurt; torent vijelios; trial de selecţie; troian de zăpadă; trufie arogantă; ţăran de la sat; a ţâşni brusc; ţiuit ascuţit; unanimitate totală; unelti pe ascuns; uneori din când în când; urale şi ovaţii; urgent şi rapid; a urma mai departe; utopie irealizabilă; vacarm asurzitor; varietate diversă.

1 Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică. Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Tehnică, 2003, p. 484.

2 Elisabeth Clement, Chantal Demonque, Laurence Hansen Löve, Pierre Kahn, Dicţionar filosofic, Bucureşti, Editura All Educational, 1999, p. 516-517.

3 Didier Julia, Dicţionar de filosofie, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 334.

4 Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, p. 940.

5 Vezi comentarea acestor trei exemple la Ştefan Munteanu, Cuvânt şi cultură. Însemnări pe marginea cultivării limbii, Timişoara, Editura Amphora, 2000, p. 162-163. Autorul nu diferenţiază tautologia de pleonasm.

6 Vezi între altele Gh. N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 61-65.

7 Ştefan Munteanu, op. cit., p. 167.

8 Vezi clasificarea la Doina Bogdan-Dascălu, Dicţionar de pleonasme, Bucureşti, Editura Vox, 1997, p. 9 şi urm.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web