Termenul morfem

in Limba romana

Termenul morfem a fost impus în lingvistică de I.A.Badouin de Courtenay, în jurul anului 1880, cu înţelesul de „secvenţă fonică minimală dotată cu sens”.

Termenul şi conceptul de morfem au făcut carieră  în lingvistica structuralistă a secolului nostru, situându-se printre conceptele fundamentale în morfologie, alături de cuvânt şi uneori chiar depăşindu-l.

În cadrul morfologiei de tip structuralist, acest termen este prezentat în lucrările de sinteză în trei accepţiuni diferite.

1. 1. Accepţiunea cea mai răspândită, inclusiv în lingvistica românească, este şi prima manifestată, cronologic, şi constă în definirea ca „unitate minimală de expresie dotată cu semnificaţie”, indiferent de tipul de semnificaţie (lexicală sau gramaticală).

În sincronie, această accepţiune constituie primul semn lingvistic propriu-zis, cu o expresie şi un conţinut, opunându-se, ca unitate a limbii:

  • cuvântului, unitate imediat superioară, de regulă analizabil în morfeme, în două sau

mai multe, deci unitate ”non-minimală”;

  • fonemului, unitate monoplană (= doar expresie), capabilă să diferenţieze, să exprime

sensul, fără a fi ea însăşi dotată cu sens, o unitate minimală a celei de-a doua articulări.

Cu această accepţiune apare termenul morfem la şcoala descriptivă americană, la cei mai mulţi structuralişti praghezi şi la mulţi români, adepţi ai structuralismului, simpatizanţi sau nu.

Observaţie. Trebuie remarcat că, deşi, teoretic, morfemul devine aici sinonim cu “unitate

semnificativă minimală”, deci “expresie + conţinut”, adică “întregul”, cel mai adesea în practică morfemul desemnează doar latura de expresie a unităţii semnificative, nu întregul ei, latura de conţinut fiind lipsită de un nume propriu-zis, riguros şi stabil. Latura de conţinut este numită, de la un autor la altul, conţinut, înţeles, valoare, sens, semnificaţie, funcţie etc.

În general, se poate afirma că latura de conţinut este mai puţin studiată, respectiv analizată şi descrisă, fiind considerată ca “dată”.

1. 2. O accepţiune diferită, opusă celei enunţate deja, aparţine şcolii daneze de glosematică. Reprezentantul de seamă al glosematicii, L. Hjelmslev, numeşte morfem o unitate de conţinut, şi anume o unitate de conţinut gramatical.

După acesta, unităţile de conţinut, numite plesemateme, se împart, în funcţie de

natura semnificaţiei, în morfeme (=unităţi de conţinut gramatical) şi semateme (=unităţi de conţinut lexical).

Criteriul de deosebire a morfemelor de pleseme este cel al selectării, respectiv:

  • morfemele fac parte dintr-o unitate selecţionată;
  • plesemele nu au această calitate.

Prin selecţionare sau selectare a unui element, L. Hjelmslev înţelege facultatea acelui element de a-şi datora prezenţa unui alt element din comunicare.

Morfemele, ca unităţi de conţinut, se încadrează într-o categorie, pe care o actualizează şi căreia îi sunt subordonate.

Dacă am stabili corespondenţe în gramatica tradiţională, categoriei i-ar corespunde categoria gramaticală (cazul, genul, numărul, modul, timpul etc.), iar morfemelor le-ar corespunde membrii categoriei gramaticale sub aspectul conţinutului. Am vorbi astfel despre morfemele de NAc ca unităţi incluse în categoria de caz, am vorbi de morfemul de masculin ca unitate a categoriei de gen etc.

Latura de expresie a unităţii minimale semnificative, indiferent că este un morfem sau un plesem, poartă numele de formant, în accepţiunea de organizator, structurant al conţinutului, formant care se clasifică în continuare.

În concluzie, în măsura în care morfologia este ştiinţa morfemelor, obiectul acesteia îl constituie doar latura de conţinut gramatical al unităţilor, nu şi cea de conţinut lexical şi, cu atât mai puţin, planul expresiei, care, în opinia lui L. Hjelmslev, are un rol secundar în cercetarea morfologică, acela de a ajuta, prin proba comutării, la identificarea, definirea şi clasarea unităţilor de conţinut.

1. 3. Într-o a treia accepţiune, termenul morfem reprezintă “unitatea minimală de expresie dotată cu sens gramatical”, în fapt o restrângere a accepţiunii de la 3. 1.1.

Notă.  Dacă în accepţiunea de la 3. 1.1., morfemele ar fi, în funcţie de sens, lexicale şi

gramaticale, la 3. 1.3., morfeme sunt considerate doar cele “gramaticale”, numite morfeme, opuse lexemelor, adică morfemelor lexicale în 3. 1.1.

În corespondenţă cu gramatica tradiţională, morfemul acoperă prin urmare afixele flexionare (sufixe gramaticale şi desinenţe), alternanţe, verbe auxiliare, articol ş. a.

Obiectul morfologiei l-ar constitui studiul acestora sub aspectul expresiei şi al conţinutului.

Lingviştii proeminenţi ai secolului nostru folosesc mai cu seamă termenul “morfem” cu accepţiunea dată de A. Martinet.

La acesta, morfemul (cu semn gramatical) şi lexemul (cu semn lexical) se subordonează unităţii numite monem.

Observaţie. Cu accepţiunea de gramatem este definit termenul de morfem şi de D:D:Draşoveanu, când subliniază că relaţia (= întregul) se defineşte ca solidaritatea dintre un gramatem (=morfem sau conectiv), la nivelul expresiei, şi un sens relaţional, la nivelul conţinutului.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.