Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tipuri de artişti

in Arta

Privite din unghiuri de vedere diferite ,în funcţie de dominantele teoretice impuse de teorii şi curente mai mult sau mai puţin moderne sau la modă, dar şi de viziuni personale înnoitoare ale unor gânditori cu certă autoritate, tipurile psihologice cunosc, ele însele, o varietate de perspective.

Vom încerca să conturăm imaginea acestei tipologii sprijinindun-ne îndeosebi pe studii de referinţă estetice şi psihologice, cărora le vom adăuga studii experimentale, inclusiv unele contribuţii personale.

Prima tipologizare în sfera structurii (aptitudinale a) artistului coincide cu apariţie primei psihologii sistematice a artei, anume cea a lui Muller-Freienfels; analiza cea mai sugestivă a acesteia se datorează lui M.Ralea (1972, p. 175-177). Structura artistului cuprinde în această primă viziune patru categorii de elemente:

a. Înzestrarea cu o putere intensă de trăire a faptelor, putere a fanteziei;
b. Marea putere de expresivitate sau formularea expresiei în crearea de forme;
c. Puterea de observaţiei
d. Emotivitatea.

În analiza critică a lui M. Ralea se detaşează patru virtuţi – aptitudini definitorii pentru artist (fantezia este apreciată ca foarte generală deci nespecifică);

-puterea observaţiei,
-memoria afectivă,
-emotivitatea şi,
-puterea expresivă.

Fiecare dintre aceste virtuţi sunt generatoare de tipologii( de ex , în cazul emotivităţii se pot identifica euforicii, agresivii, furioşii, sarcasticii, empaticii). Eliminând în bună măsură fantezia creatoare dintre aptitudinile definitorii ale artistului, M.Ralea, o dată cu Muller-Freienfels, scapă o coordonată cardinală a trăirii afective la artist – caracterul ei imaginar, fictiv. În schimb, găsind o consonanţă de viziune cu Muller-Freienfels, M. Ralea dezvoltă implicaţiile expresivităţii artistice pe ideea-directivă:

”Ceea ce deosebeşte fundamental pe artist de omul de rând este puterea expresivă” (1972, p.176). În acest mod se pune în relief faptul esenţial că prima psihologie a artei şi prima ei comentare psihologică, respectiv Muller Freieinfels şi M. Ralea, propun mai mult sau mai puţin explicit o perspectivă productivă şi modernă de examinare psihologică a creaţiei artistice – perspectiva conduiteri creatoare.

Muller-Freienfels a avansat ideea existenţei a două tipuri de artişti, punând la bază criteriul raportului dintre expresivitate şi elaborare lăuntrică:

Tipul expresiv caracterizat prin dinamism, desfăşurare impetoasă a spontaneităţii, manifestare frustră, sinceră, oarecum primitivă, plină de forţă; prin aceste însuşiri artistul expresiv introduce în operă sentimente „simple”, se bazează pe asociaţia de idei produsă în mod natural: M.Ralea face analogia între acest tip şi ceea ce Nietzsche numea tipul dionisiac.

Tipul creator de forme, sau formalist e caracterizat prin predominanţa însuşirilor senzoriale, de eprimare indirectă, prin predlecţia pentru construcţii „tehnice”, cu mecanisme complicate de combinare, cu emoţiile stăpânite şi gândire „rece”; M. Ralea face analogia între acest tip şi ceea ce Nietzsche numea tipul apolinic.

În perspectiva altui criteriu important, cel al echilibrului interior al artistului sau al rezolvării dezechilibrului sufletesc criteriu avansat de L. Rusu (1989, p. 193).

Tipul de „joc” sau ludic pentru care activitatea creatoare este un travaliu preponderent inconştient, ca o rezolvare facilă de conflicte; reprezentativi pentru acest tip ar fi Mozart, în muzică Rafael, în pictură, Lamartine, în poezie; în temeiul implicării acestui tip în propria sa activitate printr-o atitudine participativă vag controlată, L.Rusu l-a numit tip ludic-simpatetic.

Tipul efort, în cea mai mare conştient, la care travaliul implică un consum energetic mai mare decât în cazul unor acţiuni externe, în direcţia atenuării dezechilibrului intern şi printr-o participare de tipul identificării metal-emoţionale, este denumit de către L.Rusu şi demoniac, cu cele două variante ale sale demoniacul echilibrat pentru care reprezentativi sunt Goethe, Da Vinci sau Bach şi demoniacul anarhic ilustrat de Baudelaire, Beethoven sau Rodin.

Din alte perspective potrivit şi altor criterii se mai distinge o varietate de tipuri; în majoritate ele sunt inventariate şi comentate ,deseori aceleaşi tipuri ,de către cei mai prestigioşi psihologi şi esteticieni – M. Ralea şi L. Rusu şi Tudor Vianu. Vom mai consemna anumite tipologii după ultimul dintre comentatorii enumeraţi mai înainte.

Potrivit naturii procedării şi travaliul creator, după T.Vianu, distingem tipul subiectiv şi obiectiv:

Tipul subiectiv are tendinţa de a reda în operă o lume existentă doar într-o viziune propire unui artist sau altul se spune de pildă, că dialogul Faust-Mefisto redă în fapt concepţia lui Goethe.

Tipul obiectiv este mai curând un observator fidel al vieţii, pentru el primează evenimentele ca atare cărora le aduce doparanumite „corecturi” pentru o anumită reprezentativitate, încât personajele apar transpuse din realitate, au o vizibilă independenţă de autorul lor.
Sunt discutate mai multe tipologii:

4) – pe criteriul redării lumii în operă se disting tipul realist şi tipul idealist;

5) – pe criteriul relaţiei expresie-formă se disting tipul expresiv (ce tendinţa de a exterioriza sentimente) şi tipul formalist (cu tendinţa de a perfecţiona modalităţile expresiei);

6) – pe criteriul dinamismului se disting tipul dinamic (Michelangelo, Byron, Beethoven) şi tipul static (Mozart, Rafael, Haydn);

7) – pe criteriul viziunii asupra lumii se disting tipul simpatetic (neliniştit dar armonios în relaţie cu lumea având tentaţia formelor facile) şi tipul demoniac (zbuciumat, vehement, cuceritor, în opziţie cu lumea neobosit şi nonconformist).

Tipul abstractiv include actori aşa-zişi cerebrali sau raţionali (sau constructivi, cum scrie N. Pârvu) pornesc de la înţelegerea inteligentă a personajului şi pe care îl construiesc pe criterii logice, fără o implicare afectivă deosebită; concretizarea interpretării se operează în ultima etapă a elaborării rolului în relaţia scenică nemijlocită cu celelalte personaje pe fondul unei activităţi perceptive intense şi nuanţate.

Tipul intermediar cuprinde pe actorii care au disponibilitatea şi mobilitatea de a ajunge la soluţia scenică pe oricare din căile anterior prezentate, în funcţie de dificultatea şi specificul sarcinii dramatice, de experienţa scenică anterioară ,de inspiraţie etc. la aceşti actori este frecvent posibil ca punct de plecare să fie un element de biografie (experienţă) artistică, adică în imagina ale memoriei care se oferă apoi imaginaţiei şi/sau percepţiei pentru realizarea de sarcini scenice.

Am procedat cu premeditare selectiv în ilustrarea categoriilor tipologice artistice întrucât în această problemă de psihologia artei înnoirile au un ritm foarte lent, iar acumulările de până acum nu au stimulat încă o încercare de re-sinteză mai ales în legătură cu terminologia incertă pe care tipurile sunt identificate. Informaţia pe care tipul o aduce rămâne semnificativă în sensul pedagogiei artistice.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Arta

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web