Transformarea nectarului în miere.

in Agronomie

În condiţiile unui cules de întreţinere, albinele culegătoare depun singure nectarul în partea de jos a fagurilor, de unde albinele primitoare îl mută în partea superioară în apropierea elipsei cu puiet. În perioada culesurilor mari, albinele culegătoare predau nectarul albinelor primitoare chiar la urdiniş uneori, care la rândul lor îl transportă şi-l depozitează în faguri sau îl predau altor albine care execută acest lucru. Transformarea nectarului în miere are loc în urma eliminării excesului de apă şi a unor procese biochimice de invertire a zaharurilor sub influenţa invertazei din nectar, cât şi sub influenţa invertazei şi amilazei conţinute în secreţiile glandelor hipofaringiene ale albinelor lucrătoare după a 21-a zi de viaţă. Concentrarea şi maturarea mierii cuprind două faze şi se realizează numai în interiorul stupului.

 

În prima fază rolul albinelor este activ. Albina regurgitează din guşă la extremitatea inferioară a trompei o picătură de miere, pe care apoi o ingerează, proces care se repetă într-un interval de timp de circa 20 de minute. În felul acesta, nectarul este expus în peliculă subţire la aerul cald din stup, pierzând o parte însemnată de apă. Rezultă astfel o miere semimaturată cu un conţinut în S.U. de 50 – 60%.

În faza a doua rolul albinelor este pasiv. Albinele depun această miere sub formă de mici picături pe pereţii celulelor sau ca o peliculă subţire pe fundul acestora. De regulă, celula este umplută pe 1/4 sau 1/3 din volumul său, iar în situaţia unui cules abundent sau a lipsei spaţiului de depozitare, celulele sunt umplute pe 1/2 sau 3/4. Când maturarea avansează, mierea este mutată în alte celule, care vor fi umplute pe 3/4 din volumul lor. Maturarea finală durează 1 – 3 zile, în funcţie de conţinutul în apă din nectar în momentul depunerii în celulă, de nivelul până la care sunt umplute celulele, de intensitatea circulaţiei aerului (care la rândul ei depinde de puterea familiei şi sistemul de ventilaţie a stupului) şi de temperatura şi umiditatea relative a aerului.

Când mierea conţine 20% apă, procesul de maturare este încheiat. Albinele completează celulele cu miere maturată luată din alte celule şi le căpăcesc cu ceară. Căpăcelul de ceară împiedică absorbţia apei din mediul înconjurător şi implicit fermentarea mierii. În timp ce apa se evaporă din miere, în timpul procesului de maturare se produc o serie de transformări chimice, care afectează în principal hidraţii de carbon. Aceste transformări au loc sub influenţa enzimelor, menţionate anterior, care scindează zaharurile cu moleculă mare în zaharuri simple – glucoza şi fructoza. Mierea asigură organismului albinelor energia necesară. Glucidele, care reprezintă peste 80% din S.U., joacă un rol structural, participând la constituirea membranelor celulare, a ţesutului conjunctiv, hormonilor şi anticorpilor. Cea mai mare parte a glucidelor în miere este reprezentată de glucoză şi fructoză. Glucoza este mai puţin dulce decât fructoza şi de două ori mai dulce decât zaharoza, dar prezintă incovenientul cristalizării rapide, motiv pentru care, mierea cu un conţinut ridicat de glucoză nu se recomandă pentru hrănirea albinelor în timpul iernii. Fructoza, în schimb, cristalizează foarte greu şi prezintă un grad mare de solubilitate, ceea ce favorizează valorificarea în hrănirea albinelor. Zaharoza cristalizează uşor, dar nu reprezintă decât până la 5% din conţinutul în glucide. Un conţinut de zaharoză mai mare de 5% poate constitui un indiciu de falsificare a mierii.

 

Dintre glucide, albinele pot folosi: glucoza, fructoza, zaharoza, maltoza, trehaloza, melizitoza – ca zaharuri „dulci”, apoi arabinoza, xiloza, galactoza, celobioza, rafinoza, manitolul şi sorbitolul – ca zaharuri “nedulci”. Ele nu pot folosi ramnoza, fucoza, manoza, sorboza, lactoza, melibioza, dulcitolul, eritritolul sau inozitolul. Albinele pot folosi dextrinele, iar dintre amidonuri pe acelea care le sunt importante din punct de vedere biologic, cum ar fi cele din polen.

Alături de glucide în substanţa uscată a mierii se găsesc în cantităţi reduse: enzime, vitamine, substanţe minerale, proteine şi acizi organici. Enzimele din miere sunt reprezentate de invertază, amilază, maltază, fosfatază, glucozidază, lipază, catalază, care accelerează reacţiile metabolice, având funcţii atât de scindare cât şi de sinteză. Vitaminele joacă rol de biocatalizatori în procesele metabolice din organismul albinelor, existând interrelaţii între acestea cu enzimele şi substanţele hormonale. Proteinele din miere îşi au originea, în cea mai mare parte, în polenul, care se găseşte în masa mierii şi se găsesc în cantităţi reduse (0,15 – 0,70% din S.U.). Substanţele minerale variază între 0,1 – 0,5% în mierea florală şi între 0,5 – 1,0% în cea de mană. Ele joacă roluri de ordin structural şi de reglator al presiunii osmotice şi al echilibrului acido-bazic în organismul albinelor.

 

Acizii organici din miere sunt reprezentaţi de acizii: glutamic, oxalic, tartric, butiric, lactic, formic şi acetic şi joacă un rol important în metabolismul albinelor. Cantitatea de miere necesară pentru hrănirea unei familii de putere medie este de circa 90 kg în decursul unui an.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play