Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Ultimul drum al huilei. Pe mina de la Paroseni va creste iarba. Exploatarea minieră Paroșeni urmează să se închidă în 2018

in Spiritualitate

cover

Grilajul de metal al coliviei se închide cu un zornăit mecanic și sec, ca o ușă de pușcărie. Dispecerul semnalizează coborârea, iar motorul se pune în mișcare mai întâi ușurel, apoi din ce în ce mai rapid. Ortacii se țin de pereții de fier aspru, sudat grosolan. Înăuntru încap înghesuiți vreo 15 inși și, în compartimentul de sus, încă 15. Din când în când, cușca metalică se oprește brusc pentru o fracțiune de secundă, se împiedică de câte ceva sau se izbește de pereții puțului. Minerii nu se sinchisesc prea tare. Când parcursul mașinăriei pare a fi scăpat de sub control, mai fac câte o glumă. „Te-ai cam întunecat!”, îi zice șeful de sector Ciprian Ilieș unuia din brigadă. „Inginere, iară comentezi?”, vine răspunsul. După mai bine de un minut de coborâre, colivia aterizează, tot fără menajamente, la orizontul 250, unde se exploatează în prezent huila din mina de la Paroșeni.

1

Puțul nu e foarte adânc, ca la Petrila. Sunt mai puțin de 400 de metri până la suprafață, iar diferența de presiune nu se simte prea tare în urechi. Galeriile par bine aerisite, destul de înalte și late cât să spună minerii veniți din altă parte că aici se muncește în condiții lejere. Nu s-a mai investit deloc de prin 2001, când s-au cumpărat două combine de exploatare poloneze, dar și ăsta e un lux pentru Valea Jiului: la celelalte mine, cam toată dotarea e dinainte de Revoluție. Ilieș merge înainte, tropăie cu cizmele de cauciuc prin mâzga de pe jos. Îl salută scurt colegii din schimbul întâi care se îndreaptă, negri din cap până în picioare, în direcția opusă. În spatele lui mărșăluiește Sorin Chirică, responsabilul cu producția de la sectorul doi. Amândoi sunt ingineri de mine, au fost colegi de facultate la Petroșani la începutul anilor nouăzeci, când nimeni n-ar fi crezut că mineritul din România avea să-și încheie cariera.

Exploatarea minieră Paroșeni urmează să se închidă în 2018, conform calendarului stabilit de guvern împreună cu Comisia Europeană. De ani de zile, cine are dreptul să se pensioneze pleacă fără să se mai uite înapoi. La sfârșitul anului trecut, a plecat și Radu Bîrdea, electricianul de la sectorul general. E o criză continuă de cadre și nu se pot face angajări, se plânge directorul Cornel Hîrtop. Și o criză gravă de materiale și piese de schimb, adaugă inginerul Chirică: „recuperare, recondiționare, refolosire – la maxim, ca pe vremea lui Ceaușescu”. De-a lungul galeriilor, în fiecare firidă, în fiecare cotlon, sunt diverse instalații sau scule pe care muncitorii le repară până dincolo de limitele imaginației. La minele aflate în procesul de închidere nu se mai pot face investiții de nici un fel.

Marșul până la frontul de lucru e lung, de sus șuieră continuu instalațiile de aeraj de care e responsabil Ilieș. Prin bezna întreruptă de câte un felinar chior duduie motoare de compresor, un zumzăit electric se aude din când în când, în timp ce pași hotărâți clipocesc înainte și înapoi, prin galerii. Ceva mai încolo, vreo patru mineri din schimbul doi așteaptă să pornească banda de transport. Unul dintre șefi se duce la interfonul dintr-un colț și dă ordin să înceapă primul rulaj pentru verificări. „Atenție la picioare!”, zice. Minerii mai calcă uneori pe bandă, când sunt grăbiți, chiar dacă știu că e periculos. Cu un huruit monoton, mecanismul se pune în mișcare. „Merge cu 3,5 metri pe secundă”, precizează ardelenește Chirică. Vasile, Jóska, și Lelică fac o inspecție rapidă a bucății de bandă de care sunt ei responsabili. Tanacu, pe care l-au poreclit așa pentru că a avut barbă un an și jumătate, își ia lopata și se îndreaptă spre locul lui de muncă.

Chiar și la Paroșeni, cea mai nouă și mai tehnologizată mină din Vale, gradul de automatizare rămâne destul de precar. Nu toate fronturile de exploatare se pretează la o intervenție cu o combină de mari dimensiuni, explică inginerii. În parte sunt de vină pur și simplu topografia și geologia complicată. În parte, evident, și lipsa investițiilor în mijloace tehnologice mai adecvate. Oricum ar fi, și la Paroșeni se lucrează mult cu picamerul și cu târnăcopul. Cărbunele e încărcat apoi pe banda de transport, sau, mai nou, în vagonetele de monorai cumpărate în 2001, odată cu combinele de înaintare. Nici descărcarea nu e complet automată. Instalațiile trebuie ajutate puțin de muncitorii înarmați cu lopeți mari și rotunjite, cărora încă li se mai spune „inima lui Stalin”. La capătul drumului prin subteran, cărbunele se adună într-un siloz colector cu o capacitate de 300 de tone.

Deocamdată, banda pare a funcționa normal, așa că inginerii se îndreaptă spre frontul principal de lucru, unde trebuie să înceapă „tăierea”. Până acolo, galeria e susținută de niște cadre metalice mobile care se pot deplasa în funcție de necesități. Procedeul se numește „armare”, pentru că oamenii au grijă să nu se prăbușească munții peste ei aplicând constant o tensiune mecanică bine calculată în punctele cheie. „Acum, abatajul are 65 de metri lățime, în final va avea 90”, lămurește lucrurile șeful de producție Chirică. „Secretul e să avansezi continuu, cu combina nouă facem și 30-40 de metri pe lună. Dacă am sta pe loc, la un moment dat surparea ar deveni inevitabilă.”

4

Brigada face ultimele pregătiri înaintea începerii exploatării. În fundul galeriei, Marius, Paul, Petronel, Bebe și Americanu‘ pun în funcțiune mașina. Lamele de oțel se învârt din ce în ce mai rapid și se apropie de peretele din piatră și cărbune. Cu un țiuit continuu, o instalație împroașcă frontul cu apă, ca să preîntâmpine supraîncălzirea care ar putea produce o explozie. Combina scrâșnește, ca o bormașină uriașă, când intră în contact cu vreo rocă mai dură. Dacă huruie monoton și trosnește, înseamnă că e în plin strat de huilă. În mai puțin de un minut, un strat gros de praf de cărbune amestecat cu apă acoperă totul pe o rază de zece metri. Nu se mai vede, nici la lumina lămpașelor, decât încețoșat. Mașina poloneză mușcă din măruntaiele munților cu mișcări lente, laterale, în timp ce oamenii încarcă masa întunecată pe banda de transport.

Cu tot sistemul de răcire, sunt peste 25 de grade. Răcoare față de alte mine mai adânci și cu galerii mai înguste, zic ortacii. Toți poartă cască, dar ochelarii sau vreun sistem de protecție împotriva zgomotului infernal nu fac parte din dotarea standard. „Problemele respiratorii, de exemplu astmul, sunt destul de frecvente”, constată inginerul Chirică. Și accidente de muncă sunt aproape în fiecare an. Nimic foarte grav, se grăbește toată lumea să precizeze. Neatenție sau ghinion. „Aici nu sunt focuri de mină, ca la Petrila”, zice și Ilieș. Pune lipsa investițiilor viața oamenilor în pericol? Nimeni nu vrea să o recunoască oficial, dar toți sunt ferm convinși că, dacă s-ar respecta toate normele de protecția muncii, cu dotările actuale nu s-ar putea extrage un bob de cărbune.

5

Acum, la Paroșeni mai lucrează ceva mai puțin de 800 de angajați. „Nicăieri în lume mineritul și producerea energiei din cărbune nu sunt afaceri foarte rentabile, mereu au fost subvenționate”, constată directorul Cornel Hîrtop. Costul total de producție al curentului la termocentralele de la Paroșeni și Mintia, care sunt alimentate cu huilă din Valea Jiului, e de 2-300 de lei pe MWh, în timp ce o hidrocentrală produce cu doar 14 bani pe MWh. Totuși, cu ceva investiții mina ar putea ieși pe plus și ar putea funcționa chiar fără subvenții, crede Hîrtop. Asta dacă n-ar fi nevoită să plătească sume enorme pentru tot felul de servicii pe care le-ar putea executa și intern, cu condiția să poată investi. Cum însă planul de închidere interzice investițiile, activitatea a devenit în ultimii ani din ce în ce mai puțin rentabilă, iar pierderile sunt acoperite, până la închidere, din subvenții.

7

În plus, statul încă plasează diverse politici de protecție socială în sarcina întreprinderilor miniere. Foștii angajați ai minelor, actualmente pensionari, beneficiază de exemplu, conform vechilor contracte de muncă, de o scutire de plată pentru o anumită cantitate de energie electrică și termică. Practici similare se întâlnesc în multe țări europene și sunt de obicei justificate de faptul că munca în minerit e deosebit de grea și periculoasă. Doar că, în România, costul acestor scutiri de plată nu e suportat direct de stat și nu e plătit pur și simplu odată cu pensia. În loc să facă protecție socială direct și fără multă birocrație, guvernele de la București preferă de ani de zile, în mod inexplicabil, să transfere companiilor miniere această obligație, punând în același timp pensionarii să alerge lunar după hârtii. Rezultatul: devine din ce în ce mai greu de spus în ce măsură activitatea minelor este realmente rentabilă.

“La Paroșeni ar mai fi cărbune pentru încă 10-15 ani”, spune directorul Hîrtop. Conform acordului cu Comisia Europeană, guvernul mai poate plăti subvenții doar dacă minele sunt incluse în programe de închidere. Nimeni nu înțelege exact de ce cea mai bine tehnologizată mină din Vale a fost trecută în categoria „neviabile”, în timp ce altele, cu productivitate mai slabă și perspective mai puțin convingătoare, au fost declarate viabile. Bănuiala generală e că guvernul intenționează de fapt închiderea, în scurt timp, a tuturor minelor. Complexul Energetic Hunedoara, de care țin acum exploatările considerate viabile, a fost de altfel, în ultimii ani, de mai multe ori în pragul încetării de plăți. Ceea ce nici nu e de mirare, în condițiile în care, înaintea încetării în 2012 a subvențiilor, guvernele nu au realizat nici acolo investițiile care ar fi fost necesare pentru rentabilizare.

Odată descărcat în silozul colector, cărbunele de la Paroșeni e scos la suprafață, de data asta fără muncă manuală, în niște vase uriașe numite schipuri. „Un schip urcă, altul coboară”, explică simplu Simona Mészáros, operatoarea mașinii de extracție. Locul ei de muncă e în turnul puțului, o construcție înaltă cam cât un bloc de 12 etaje, de la ferestrele căreia, când e senin, se văd Vulcanul, Lupeniul și munții din jur. Mai aproape, în curtea exploatării miniere, sunt magaziile cu lemne, cu ciment, și cu piese de schimb. Pe la ora 12, după ce schimbul doi a ajuns la posturi, pornește mașina cu schipuri, de fabricație sovietică, din 1965.

Instalația trimite amestecul de huilă și steril pe o bandă la sortare. De sectorul de aici se ocupă Aldona Todoran, singura ingineră de la Paroșeni și singura femeie care are program și în subteran. „Prima etapă a sortării e executată folosind un ciur cu came”, explică ea. Metoda e numită „granulometrică”, pentru că, practic, rocile cu un gabarit mai mare sunt refuzate, iar ceea ce e mai mărunt e încărcat în silozuri, iar apoi în vagoane. Fiindcă instalația nu lucrează foarte precis, masa refuzată trebuie supusă ulterior unei sortări manuale, în care se mai salvează ceva cărbune mai mare, înainte ca sterilul să fie transportat la haldă. O echipă de vreo patru muncitori lucrează la această a doua etapă a procesului cu mâinile și cu picioarele. Mai multe ore, stau călare pe banda de sortare și separă cât îi ține spinarea.

Aldona Todoran e din Vulcan, vorbește puțin, dar clar și fără balastul întortocheat și semidoct al șefilor din întreprinderile românești. A terminat liceul la Petroșani, iar apoi Universitatea din Petroșani, care „era mai la îndemâna noastră”. A preferat profilul mecanic în ideea că e mai diversificat decât cel minier, după aceea a mai absolvit și un master în protecția mediului, pentru că „nu se știe niciodată”. Ea s-a ocupat de închiderea minei din Aninoasa, a recuperat toate piesele și materialele care puteau fi folosite la alte mine. La serviciu, e responsabilă pentru calitatea producției, care e testată, înainte să fie trimisă la termocentrală, de un laborator independent. Are aerul că nu-i scapă nimic: „Chiar îmi place ce fac”, mărturisește simplu. „În fiecare noapte, pleacă de aici peste 20 de vagoane pline cu huilă.” Totuși, în 2018, când urmează să se închidă mina, nu va avea vechimea de pensionare, așa că va trebui să-și găsească un alt loc de muncă.

2

Inginerul Sorin Chirică zice că el, dimpotrivă, s-a săturat de minerit. În câteva luni iese la pensie. „Minerul vine șase ore, își face sau nu treaba, pe când cei din conducere trebuie să fie aici non stop”, se plânge. „Te sună și acasă dacă e vreo problemă și trebuie să vii indiferent de oră.” De 21 de ani lucrează la Paroșeni. „Sunt multe anomalii”, zice. „De ani de zile se repară totul din sudură și din strung, evident că nu iese ca la fabrică. Stația de degazare extrage gazul din mină și îi dă drumul în aer, în loc să se valorifice metanul, de exemplu pentru încălzirea apei pentru dușuri. Nu avem voie să alocăm bani pentru soluții mai eficiente.”

După ce termină schimbul și predau posturile colegilor abia intrați în subteran, siluetele negre la față se îndreaptă înapoi spre colivie. Dispecerul dă semnalul și grilajul se închide cu un zornăit sec. Se țin de pereții metalici și de glume. Se bucură că au scăpat teferi după încă o zi. Odată ajunși la suprafață, primul drum e la lămpărie, unde se predă echipamentul, și pe urmă la baie. Acolo să te ții veselie. Câte unul își arată mușchii, în timp ce altul desface deja, pe șest, o sticlă de bere, ceea ce în subteran nu se întâmplă. Miroase a umezeală și a cazarmă. Se freacă unii pe alții cu buretele pe spate. Din niște dulăpioare rablagite își scot hainele de oraș și mai stau de povești în timp ce se îmbracă. Când ajung înapoi în sala de apel, se termină cu distracția. Fiecare își amintește că îl așteaptă cineva acasă.

3

Neputând face achiziții pentru efectuarea de servicii în regim propriu, mina de la Paroșeni e nevoită să apeleze la outsourcing. În general, în ultimii ani, cam tot ce putea fi externalizat a fost externalizat. Așa se explică, de exemplu, de ce personalul care face curățenie la băi nu mai e demult angajat la mină. Salariile plătite de Societatea de Închidere a Minelor din Valea Jiului nu sunt nici pe departe așa grozave cum se mai zvonește din când în când în presa de la București: un inginer cu funcție de conducere abia dacă face 4.500 de lei pe lună – brut. Însă mutarea de la mină la firme private contractoare a fost, pentru ei, cât se poate de clar o afacere foarte proastă. „De opt luni de zile ne judecăm pentru salariile restante”, zice unul din oamenii de serviciu de la băi. „După trei termene la tribunal, la care nu s-a prezentat, firma unde eram angajați s-a declarat falimentară. Deci mai multe luni am lucrat degeaba.”

Ulterior, mina a organizat o altă licitație pentru contractarea serviciilor de curățenie, iar firma câștigătoare a preluat angajații în aceleași condiții: vreo 700 de lei în mână, pentru opt ore pe zi, șapte zile pe săptămână. „Liberele nu se dau și nici nu se plătesc, le recuperăm doar dacă e un coleg disponibil”, zice omul. „Și duminica, și de sărbători lucrăm. La ora 19 au plecat minerii, mă apuc de curățenie, la 22:30 vine schimbul patru și trebuie să găsească curat. Nu ne permitem să lipsim.” Că firmele contractoare nu respectă câtuși de puțin legislația muncii nu e un secret pentru nimeni în Valea Jiului. Neexistând însă prea multe alternative pentru localnici, angajatorii profită de ocazie – pentru că pot.

sursa: rasunavalea.ro

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Spiritualitate

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web