Filozoful danez Soren Kierkegaard (1813-1855) nu a fost de acord cu punctul de vedere al lui Kant, conform caruia convingerile religioase si morale se bazeaza pe ratiune. Credinta este ceva cu totul irational si imposibil de dovedit. El s-a opus si dialecticii hegeliene care ignora realitatea nevoii umane de a lua hotarari personale.
Pentru Kierkegaard cel mai important lucru era problema existentiala. Prin urmare, filozofia sa este recunoscuta a fi precursoare a existentialismului. Majoritatea oamenilor, de obicei, ignora intrebarile despre sensul vietii lor si prefera sa se refugieze in anonimat. Pentru Kierkegaard asta nu era de ajuns.„Existenta inseamna ca ai libertataea sa alegi cine esti, inseamna sa traiesti din plin.”
Toti oamenii sunt condamnati sa traiasca existente incerte si absurde,care se supun unor adevaruri subiective ce nu pot fi niciodata dovedite”, reitera Kierkegaard in scrierile sale. Pentru Kierkegaard, sa devii un crestin convins insemna sa faci un salt al credintei, pentru ca principalele convingeri ale crestinismului sunt si ele in esenta niste necunoscute. El a ajuns la concluzia ca poti alege sa duci o viata morala, una estetica sau una religioasa. Kierkegaard a ales ultima varianta.„Am inteles ca aceasta alegere inseamna sa traiesti in teama si cutremurare, dar alaturi de Dumnezeul tau.”
Devii crestin atunci cand te lovesti de nesiguranta obiectiva ca Dumnezeu nu poate fi dovedit. Acesta nu este „crestinismul” pe care Kierkegaard l-a criticat fara rezerve in propria sa societate luterana. Credinta sa este ironica, jucausa si patimasa, el scrie ca un romancier, folosind multe metafore in lupta impotriva unie filozofii searbede si abstracte, asa cum se poate observa in citatele de mai jos.
”Când citeşti Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să îţi spui mereu: „Vorbeşte cu mine şi despre mine.” Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte. A suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu. A îndrăzni înseamnă a-ţi pierde, pe moment, siguranţa. A nu îndrăzni înseamnă a te pierde definitiv pe tine însuţi. Dumnezeu a creat lumea din nimic. Minunat, vei spune. Fii sigur că e aşa, dar face lucruri şi mai minunate: face sfinţi din păcătoşi. Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. Un poet este o fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete, dar ale cărei buze sunt atât de ciudat alcătuite încât atunci când suspinele şi ţipetele le scapă, sună ca o muzică frumoasă.”